Complementaritate sau contradicie ntre tiin i religie? Prof.

Ionescu Bianca, Scoala Gimnaziala Nicolae Romanescu Craiova, Romania Prof. Chiva Ana Iulia, Scoala Gimnaziala Elena Farago Craiova, Romania Din cele mai indepartate vremuri, omul a fost mcinat n primul rnd de problema originii sale, aceasta rmnnd doar una dintre ntrebrile cu rspunsurile cele ma indelung cutate. n prim faz se pot distinge doua puncte de vedere aparent contrarii, i anume, ideea c omul a evoluat de la starea de animal inferior la starea ceea ce ste astazi conform ideilor lui Charles Darwin i ideea c omul a fost creat de Dumnezeu de la nceput aa cum este azi. Aceast problem este ns doar una i cea mai comun dintre numeroasele dileme cu care se confrunt societatea modern cnd se vorbete despre cele doua mari direcii care ar trebui, dup prerea noastr, s se susin una pe cealalt completndu-se reciproc. O parere a multor semeni este c religia ar trebui s se distaneze de tiin, limitndu-se doar la conceptul de moral i la sistemele de valori. ns nlarea trupului Fecioarei Maria, Invierea lui Isus, viaa de dupa moarte nu sunt nici pe departe probleme de moral i de valori, ci sunt fapte de natura tiintific. Exista totusi o conexiune ntre acestea dou. tiina, prin salturile sale uluitoare, a lsat n urm evoluia moral, astfel a ajuns n preajma unor adevruri periculoase pentru existena uman (fizica nuclear i ingineria genetic dus la extrem sunt doar doua exemple in acest sens). De aceea este necesar un arbitru moral. Tocmai aici religia ar trebui s sugereze moduri in care va trebui folosit cunoaterea nscut din tiin i n nici un caz s impun adevaruri imposibil de demonstrat. Ramane evident c nu se poate demonstra strict raionl nici existena, nici inexistena lui Dumnezeu. Numai experiena personal a credinei este potrivit pentru a gsi un rspuns cutarii lui Dumnezeu. Oamenii trebuie sa accepte religia ca o form de comunicare cu puterea suprem i nu numai, iar stiina ca o forma de cunoatere a adevrului dedus teoretic i experimental. Exista dou mari ci de a dobandi cunoaterea care de altfel se raporteaza la tipurile perceptiei umane. Una este calea ratiunii si alta a simtirii. Absolut orice fenomen este neaparat explicat de om prin una din aceste cai. Orice act si fenomen poate fi observat dar si simtit. Simturile fizice (exterioare) si metafizice (interioare) sunt singurele contacte pe care le are omul cu universul. Prin aceste simturi omul intelege si percepe intreg universul inconjurator. In dorinta-i specifica de a avea un punct de sprijin, o certitudine, omul clasifica si interpreteaza orice vine pe una din aceste doua cai. Se afirma, indeobste, ca prin evolutia sa ascendenta, omul este condamnat la cunoastere, ca aceasta cunoastere este nelimitata, nu are mesaje morale, fiind o coordonata a existentei sale in imanenta, dar proiectata in transcendenta. Berdiaev vorbea de creatia de ziua 8-a, facand legatura intre creatia ce vine de la Dumnezeu si creatia pe care omul este harazit sa o continue. Dumnezeu a dat chip omului, iar omul prin creatie construieste asemanarea cu El.

Cu toate acestea, multi oameni de stiinta, consacrati prin descoperirile lor stiintifice, afirma ca nu au nevoie de Dumnezeu pentru a cerceta, tot asa cum,Dumnezeu si religia, nu au nevoie de stiinta pentru a fi legitimate. Plecand de la atari atitudini, aparent antinomice, s-au structurat constructe privind relatia stiinta-religie, de tipul stiintei ce rejeta religia, de tipul stiintei care este inferioara religiei sau de tipul complementaritatii stiinta-religie. Mai rar religia face abstractie de stiinta prin aceea ca, asa cum spunea L. Blaga, Dumnezeu fiind mister nu are nevoie de argumente stiintifice. Si totusi, complementaritatea este de fapt cea mai fundamentala epistemic si hermeneutic si prin ea se cauta gasirea unor punti de uniredintre stiinta si religie, gasirea unei convergente in care religia si credinta sa dea sens divin si motivatii umane stiintei, iar stiinta sa purifice credinta de mituri si superstitii. Atat stiinta cat si religia realizeaza proiectia ontologica a omului dincolo de el, realizeaza trecerea de la umanul imanent la transcendenta creatiei umane, si tinde catre universalizarea omului prin transferarea perfectiunii lui Dumnezeu din sfera sacrului in sfera laicului. Raportarea omului la absolut, la Dumnezeu, ii da constiinta finitudinii sale si nevoia de a o depasi. Efortul spre realizare spirituala distinge astfel omul de alte vietuitoare si reprezinta aptitudinea sa de a sublima o energie instinctuala in alta creativa, cat timp, pentru spirit, centrul iubirii este creatia cu semnificatia sa divina, dupa care omul e singura fiinta demiurgica din univers. Stiinta si religia nu sunt deci antinomice ci complementare, credinta in creatie, totdeauna superioara faptului creat, constituind o permanenta resuscitare spre o viziune a universului prin stiinta si a stabilirii locului si destinului omului in acest univers prin religie. In aceasta complementaritate, credinta da sens si motivatie stiintei iar stiinta purifica religia de vrajitorii, anacronisme, contribuind la fundamentarea interpretativa a dogmelor. Asa cum legaturile omului cu lumea incep pe un teren natural, consecutiv determinismelor sale biologice, inchise si rigide, umanizarea continua prin spirit care este specific omului si deschis perfectibilitatii, ceea ce face ca legaturile omului cu lumea sa sfarseasca totdeauna pe un teren spiritual, spunea parintele J. Breck. Daca omul apare inchis in determinisme biologice, numai prin determinismele spirituale, prin creatie si autocreatie, poate fi deschis transcedentei sale. In evolutia omului, morala ce da sens uman actiunilor sale a plecat din morala teologica, de aceea, orice morala rationala inca nu a egalat-o holistic pana acum. Religia devine puntea de legatura dintre morala teologica si cea pozitiv-rationala, cat timp, stiinta da moralei modul uman de a sti, iar religia da moralei modul uman de a fi. Pentru ca, daca stiinta fragmenteaza prin cautare, etica da sens stiintei prin unificare si chiar daca, sub aspect valoric, cercetarea ar parea neutra, datoria eticii este de a da valoare umana acestor descoperiri, astfel ca, un plus de cunoastere sa nu fie un minus de fiinta. Religia da sens stiintei si o umanizeaza, aducand stiintei intelepciunea interpretarii dogmelor. Atat prin stiinta cat si prin religie se realizeaza binele uman ce are sursa in binele divin, ceea ce constituie

trasatura fundamentala a lui Dumnezeu, iar cat timp binele rezulta din iubirea pentru om, el, binele, trebuie sa rezulte si din mijloacele stiintei. Bioetica devine astfel puntea de legatura, de filiatie, intre etica laica a stiintei si etica teologica a fiintei, devine aspiratia catre sensul spiritual al stiintei si catre perfectabilitatea omului prin spirit. Bioetica unifica determinismele lumii vii fragmentata de stiinta cu libertatea de vointa a spiritului uman, fapt ce constituie problema esentiala a existentei omului intr-un univers ce ii apare deseori ca ostil si pe care el trebuie sa-1 umanizeze pana la asemanarea cu divinul. Astazi cand imanenta lucrurilor tinde a se raspandi si a lua locul valorilor transcedentale, perene, astazi cand pare mai usor a regresa decat a progresa spiritual (a se vedea atrocitatile celui de al doilea razboi mondial cand, dupa cateva mii de ani de filozofie si morala, lumea parca revenise la barbarie), astazi cand intelectul prin forta sa pare a o lua inaintea moralei (dovada decalajul dintre armele descoperite cu ajutorul inteligentei umane in contrast cu mijloacele naturale cu care omul a fost inzestrat), problema relatiei dintre stiinta si credinta, dintre imanent si transcendent, devine o problema vitala pentru omenire. A. Dimitriu spunea, in 1933, ca a fost datfiintei umane de a nu cunoaste totul, ceea ce ar face inteligenta inutila, nu ar mai avea ratiune, in lipsa continuitatii creatiei data de Dumnezeu. Daca stiinta se ocupa de lumea exterioara si ofera omului date pentru a-si imbogati cunoasterea, chiar cu excluderea valorilor si mesajelor morale (ceea ce, astazi, se cere insa omului de stiinta, avand in vedere riscul pentru om al descoperirilor sale), credinta, religia, se ocupa de lumea interioara a omului, oferindu-i aptitudinea de a intelege ceea ce cunoaste prin stiinta sa, intelegere in care rolul valorilor morale, al sensului uman al descoperirilor stiintifice, este esential. Aadar la ntrebarea Exist complementaritate sau contradicie ntre tiin i religie? rspundem cu convingere c nu contradicia este o certitudine ci convieuirea celor dou n armonie este certitudinea care servete echilibrului universal.

Bibliografie 1) Smith A. E. Wilder, Omul origine si destin, Editura Psychomassmedia, Bucuresti, 1996 2) Mihu Dan, Stiinta si religie in revista Stiinta si tehnica, nr.12, Editura Tehnica, Bucuresti, 2001 3) Gheorghe Scripcaru, Vasile Astarastoaie, Cristina Gavrilovici, Stiinta si religie complementaritate sau opoziie, Crestinortodox.ro 4)Vernet Daniel, Biblia si stiinta, Paris, 1986