UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA: MASTER, „TEOLOGIE ȘI CULTURĂ”

Tema lucrării la disciplina:

BIOETICĂ

Fenomenul morții clinice din perspectivă

medicală și teologică

Coordonator:

Pr. Prof. univ. dr Picu-Nelu OCOLEANU

Masterand:

Marcel Mugurel POPA

Anul I, Semestrul II

Craiova

2022
 Cuprins

Introducere.......................................................................................................................................3

1. Trupul în filozofia medicală – o scurtă prezentare istorică.........................................................5

2. Realitatea medicală a morții. Moartea cerebrală.......................................................................10

3. Parcursul medical de la conceptul de moarte biologică la cel de moarte cerebrală...................11

4. Redefinirea morții ca moarte cerebrală și implicațiile ei bioetice..........................................14

5. Realitatea medicală a morții și problemele ei........................................................................19

Concluzie.......................................................................................................................................27

Bibliografie....................................................................................................................................28

Introducere

Ca fenomen biologic, moartea înseamnă despărțirea sufletului de trup. Trupul și sufletul

sunt două elemente distincte, care împreună alcătuiesc omul în integritatea sa psiho-somatică.
Conform concepției creștine, moartea este doar un punct de trecere de la existența limitată,
supusă contingenței, la existența veșnică. Așadar, moartea este doar un moment din parcursul
existențial al omului, un moment la care fiecare om se raportează în funcție de convingerile lui
legate de rațiunea vieții și raționalitatea existenței.
Din punct de vedere medico-juridic, moartea este un proces prin care ființa umană își
încetează existența și își pierde drepturile sociale. Moartea este văzută ca sfârșitul existenței unei
persoane umane, un moment definitoriu pentru statutul biologic-social al omului. Trecând peste
aceste carențe spirituale pe care această perspectivă le are, trebuie să ne oprim la modul în care
este privită moartea, ca fenomen deopotrivă biologic și social și la implicațiile pe care le are ea
pentru viața comunității. În primul rând, moartea a fost considerată din totdeauna un amplu
proces biologic: ea se instalează în momentul în care funcțiile vitale ale organismului își
încetează activitatea, ceea ce duce la moartea rapidă a tuturor țesuturilor organismului. Funcțiile
vitale sunt circulatorie, respiratorie și cerebrală. Moartea biologică este momentul în care inima
și plămânii își încetează bunul mers. Din acest moment, sângele nemaicirculând prin organism,
creierul nu se mai oxigenează și intră în procesul de necrozare. În acest punct, ființa umană este
considerată fără viață, întrucât procesul de necrozare este ireversibil.
Cu timpul, odată cu dezvoltarea tehnologiei, s-a propus o redefinire a morții. Mai exact,
moartea este privită ca încetarea activității creierului. Într-adevăr, sistemul nervos (central și
periferic) coordonează activitatea organismului întreg. În cazul în care acesta nu mai este viabil
(nu mai operează), toate funcțiile organismului își încetează activitatea. La această nouă definiție
s-a ajuns după ce s-au făcut numeroase cercetări legate de activitatea neuronală după ce se
constată încetarea funcțiilor cardio-respiratorii. Mai exact, părți ale sistemului nervos periferic
rămân funcționale și pot să activeze (la nivelul de reflexie), coordonate fiind de măduva spinării.
Pornind pe aceste considerente logice, s-a luat în calcul o nouă definiție a morții, ca moarte
cerebrală, așadar moarte a sistemului nervos. Legate de această problemă sesizăm două aspecte:
mai întâi, începând cu anul 1968 se pun bazele criteriilor neurologice de moarte cerebrală. Școala
medicală de la Harvard va alcătui pentru prima dată definiția și criteriile de moarte cerebrală, mai
exact coma ireversibilă a fost definită ca un criteriu nou al morții. Moartea era redefinită iar
industria transplantului de organe crește vertiginos. În al doilea rând, redefinirea morții ca moarte
cerebrală ridica o mare problemă. Încă din 1950, când anestezistul Bjorn Ibsen a inventat
respirația artificială, respirația și bătăile inimii au putut fi menținute și în comele profunde. Acest
aspect crea două tipuri de cazuri: a) cazul în care moartea survenea deopotrivă în legătură cu cele
trei funcții vitale, ceea ce conducea la constatarea decesului și b) cazuri în care pacientul intra în
comă, sistemul nervos își înceta activitatea, dar, cu ajutorul aparatelor, se putea susține funcția
cardio-respiratorie. Acest ultim caz ridică cele mai multe probleme, întrucât din punct de vedere
cerebral, omul este mort și din punct de vedere biologic este încă viu.
Pornind de la aceste deziderate, în ultimele decenii s-au scris numeroase studii pro și
contra în legătură cu redefinirea conceputului de moarte. Provocările aceste redefiniri sunt
majore, cu precădere pentru Bioetică. Ele vizează atât aspecte juridic-morale legate de statutul
bolnavului aflat în moarte clinică (statul care nici astăzi nu are o formulare clară) cât și aspecte
legate de posibilitatea prelevării de organe de la bolnavul aflat în moarte clinică. Observăm că s-
a dezvoltat o procedură complexă legată de acest ultim aspect precizat: oamenii pot alege din
timpul vieții să doneze sau nu organe (în cazul în care vor ajunge în stadiul morții clinice),
informație care este înscrisă pe cardul de sănătate, pentru a-și exprima consimțământul în cazul
unei situații de risc.
Tema de față are o importanță majoră pentru Bioetică. Ea își propune să răspundă la
întrebări presante, ale căror răspunsuri încă se caută: Care este statutul bolnavului aflat în moarte
clinică? Poate fi un om în același timp și sub același raport viu și mort? Cât de etică este
prelevarea de organe, atâta timp cât nu se cunoaște voința sau consimțământul celui bolnav? Ce
riscuri implică redefinirea morții ca moarte cerebrală?
Lucrarea de față își propune așadar să ofere o lumină duhovnicească în problema morții
cerebrale. Scopul ei este să definească situația problematică și să caute soluții medicale, juridice
dar mai ales moral-spirituale la provocările pe care le ridică acest concept de moarte cerebrală.
Nu în ultimul rând, lucrarea va prezenta și câteva rezultate ale cercetărilor mai noi în domeniu
pentru a facilita formarea unei opțiuni clare în legătură cu problema dezbătută.

1. Trupul în filozofia medicală – o scurtă prezentare istorică

Din punct de vedere medical, organismul este un sistem viu (animal, plantă,
microorganism) care este capabil de reproducere, creștere, evoluție și dispune de metabolism. Un
organism este un sistem deschis care face schimburi de materie, energie și informație cu mediul
înconjurător, este viu și dispune de viață (trăiește) o anumită perioadă limitată, care se sfârșește
odată cu moartea organismului.
Medicina consideră că omul este reprezentat de organismul său, de trupul/corpul său, iar
după moartea acestuia nu mai acceptă posibilitatea existenței sufletului sau a unei refaceri
ulterioare. Știința care se ocupă cu structura corpului omenesc și cu studiul formei lui este
anatomia. Descrierea analitică „(forma, mărimea, consistența, culoarea, poziția, modul de fixare)
a părților componente ale subsistemelor corpului uman reprezintă conținutul anatomiei
descriptive sau anatomiei sistematice.”1Pe lângă anatomia descriptivă, există și anatomia

1
V. Papilian, Manual practic de disecție și descoperiri anatomice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 12.
topografică, care studiază raporturile dintre elementele sistemelor de organe, pe care le descrie
într-un plan succesiv, de la exterior spre interior. 2 Anatomia clinică sau pe viu (diescția) studiază
suprafețele regiunilor corpului și a trăsăturilor lor specifice. Anatomia generală sau antropologia
fizică studiază evoluția și diversitatea morfologică a omului în timp și spațiu.
Trupul uman a constituit dintotdeauna un mister pentru oameni. În vechime, funcțiile
organismului erau interpretate după raționamente fantastice, căutându-se legături între lumea
noetică, religioasă și trupul uman. Medicina ca știință a luat naștere o dată cu dezvoltarea
filozofiei, întrucât aceasta a încercat „să înlăture prejudecățile, preconcepțiile.” 3Precum filozofia
cercetează omul din punct de vedere spiritual, așa și medicina privește omul fizic. Între filozofie
și medicină a existat o legătură dintru început. Nu întâmplător primii medici au fost și filozofi
sau iubitori de filozofie, iar marii filozofi consacrați au vorbit despre suflet și trup, problema
seminței, originea și operațiile creierului și, nu în ultimul rând, au stabilit legături între anumite
organe și stări sufletești.4Legătura dintre filozofie și medicină se întrevede și pe principiul
inductiv, întrucât studiile medicale se făceau prin observații clinice sau disecții pe animale, de
aceea concepțiile medicale erau mai mult supoziții, decât adevăruri clare. În orice caz,
dezvoltarea medicinei va avea la bază necesitatea înțelegerii funcționării organismului nu pentru
o cunoaștere exterioară, ci pentru vindecarea bolilor.
Raportul sufletului cu trupul a fost studiat și de medicină, deși acest lucru ar părea curios,
din moment ce este bine știut faptul că medicina respinge învățătura despre suflet. Asclepiade, un
medic din Bithynia din secolul I î.Hr., respinge sufletul, iar Galense ferește să se ocupe de
statutul sufletului.5 Totuși, primii medici care abordează problema sufletului și a filozofiei
trupului sunt autorii corpusului hipocratic.6 Conform unor teorii moderne, o parte din autorii
corpusului hipocratic a fost adeptă unei școli ioniene, influențată de materialiști, în vreme ce
cealaltă parte s-a subscris unei școli siciliene marcată de Pitagora și Empedocle. Părerile acestor
școli medicale sunt diferite, variind între considerații precum sufletul este foc sau sânge, aer sau
amestec aer-sânge.

2
Ibidem.
3
Christian Ruby, Istoria filozofiei, Editura Corint, București,, 2003, p. 10.
4
Pr. prof. dr. John Breck, Darul sacru al vieții, Tratat de bioetică, ed. a II-a, revizuită, trad. P.S. Dr. Irineu Pop
Bistrițeanul, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p. 25.
5
Tertulian, Despre suflet, 15, 2, PSB, vol. 3, p. 269.
6
M. H. Congourdeau, Embrionul și sufletul lui la sfinții Părinți și în izvoarele filozofice și medicale grecești ,
traducere de Maria-Cornelia Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2014, p. 185.
 Observația răcirii cadavrelor a dus la asocierea sufletului cu căldura, cu focul care întreține
căldura trupului. Această idee este influențată de concepția filozofică a lui Heraclit, lucru evident
din tratatele medicilor ionieni. Autorul tratatului Despre regim definește sufletul drept un
amestec de foc și apă. Autorul tratatului Despre trupuri asimilează sufletul focului primordial
care părăsește trupul în momentul morții. Concluzia acestei teorii este că „principiul vieții este
caldul”.7
O a doua teorie cu adânci origini arhaice este a sufletului-sânge. Acestei teorii i-au dat
crezare numeroși filozofi, precum Numenius sau Porfirius, dar și medici vechi, așa cum
adeverește și autorul creștin Clement Alexandrinul: „unii mergpână la a spune că sângele e
substanța sufletului”.8 Reprezentantul medical major al acestei teorii este autorul tratatului Boli
(I) care afirmă: „Se socotește că sângele din om contribuie în cea mai mare parte la intelect, iar
unii spun că în întregime.”9
Legătura sufletului cu aerul, cu suflarea are puternice legături cu semantica grecească:
psycho – a sufla, psyche – suflare de viață, suflet și psychros – rece. Gândirea medicală clasică
era astfel într-o legătură clară cu concepțiile arhaice, încercând totuși să evolueze spre concepții
științifice. Polibiu, în lucrarea sa Despre procreare – Despre natura copilului dezvoltă subiectul
pe problematică embriologică. Sămânța care se dezvoltă în uter se însuflețește din căldura
uterului și din aerul inspirat de mamă. Autorul precizează că prezența unei suflări calde vine din
faptul că tot ceea ce se încălzește emite un suflet. 10Diocles din Karystos, medic din școala
siciliană, distinge două sufluri: unul constituit din aerul inspirat, temperând căldura internă, altul
numit primul suflu psihic, cald, se produce în inimă și este vaporizat din sânge sub efectul
căldurii.
Însă autorul medical care s-a preocupat cel mai mult de problema sufletului este Galen.
Ipoteza principală a acestuia este că sufletul nu poate fi cunoscut. Totuși, problema sufletului
este importantă pentru aprecierea raportului său cu sufletul și esența vieții. Galen precizează
noțiunea de suflu psihic, întâlnită și la Diocles, Chrysipp și Erasistrate, dar concepția sa despre ea
este diferită. Concepția filozofică alexandrină făcea o distincție netă între suflul vital și suflul
psihic, responsabil de funcțiile superioare, noetice ale omului. Acest lucru este acceptat și de

7
Ibidem, pp. 186-187.
8
Clement Alexandrinul, Pedagogul, I, VI, 39, 2, PSB, vol. 4, p. 189
9
Citat din Hipocrate, Boli, I, I, 30; mai multe în: M. H. Congourdeau, op. cit., pp. 187-188.
10
Ibidem, pp. 188-189.
Galen, problema sa este însă alta: care este substanța acestui suflu psihic și unde sălășluiește el.
În Despre întrebuințarea părților corpului, Galen descrie formarea sufletului psihic tot din aer,
iar localizarea sa este în creier.11
Însă părintele medicinei, Hipocrate, va fi cel care va pune bazele cercetării medicale. „Prin
toată activitatea lui, cât și prin înființarea primei școli de medicină, Hipocrate a revoluționat
medicina în Grecia antică, definind-o ca disciplină distinctă de alte domenii cu care era în mod
tradițional asociată (religie, filosofie), inventând astfel profesia de medic (yatros în limba
greacă).”12
Dacă la început, medicii cercetau corpul omenesc parte cu parte, în vremea lui Hipocrate,
va fi studiat ca un tot unitar. Medicii hipocratici din Grecia antică au susținut că boala afectează
organismul întreg. Această viziune a pornit de la Hipocrate, „primul holist cunoscut”13, care
respinge ideea că bolile sunt pedepse ale zeilor, admițând cauze naturale, precum factorii de
mediu, dieta dezechilibrată, abuzurile. Alcmeon din Crotona este cel care introduce conceptul de
crază, înțeles „ca o stare de echilibru și funcționarea armonică a secrețiilor corpului, care
definește starea de sănătate a organismului.”14 De la medicii școlii hipocrate ne-a rămas și o
clasificare a bolilor: „acute, cronice, endemice, epidemice”, folosindu-se termeni precum
recidivare, convalescență, criză.15 Boala era totuși descrisă în termenii unei discrazii, adică „o
secreție deficitară, disarmonică a patru ipotetice umori: phlegma, fabricată de creier, bila galbenă
a ficatului, bila neagră produsă de splină și sângele care pe atunci se credea că este produs de
inimă.”16
Corpusul Hipocratic – Corpus Hippocraticum – o colecție de 67 de lucrări păstrate în
Biblioteca din Alexandria, ne lămurește cu privire la viziunea hipocratică asupra medicinei: rolul
factorilor de mediu, geo-climatici, în apariția bolilor (în lucrarea Despre aer, ape și locuri, se
analizează influențele climei, reliefului, tipului de ape asupra sănătății omului); organismul este
un tot unitar, iar o boală afectează întreaga armonie a sa. Boala este o discrazie, iar tratamentul
are legătură cu cauza sa; metoda experimentală în identificarea cauzei și a tratamentului,
descrierea cu lux de amănunte a simptomelor bolii, aspectul secrețiilor, temperaturii. Hipocrate a

11
Ibidem, pp. 191-193.
12
Radu Iftimovici, Istoria medicinei, Ed. ALL, București, 1995, pp. 56.
13
Dr. Mihai C. Teodorescu, Filosofia nemuririi, Editura Vega, București, 2001, p. 12.
14
Ibidem.
15
Radu Iftimovici, op. cit., p. 58.
16
M. C. Teodorescu, op. cit., p. 13.
descris faciesul hipocratic („tegumente teroase, ochi înfundați în orbite, cu cearcăne, nas ascuțit -
aspect prezent în bolile digestive, în bolile terminale asociate cu deshidratarea și malnutriția” 17),
degetele hipocratice („prezente în bolile pulmonare cronice, în bolile cardiace cianogene” 18).
Principalele aforisme ale lui Hipocrate sunt: „Medicul îngrijește, natura vindecă. Cel mai bun
medic este natura. Sănătatea depinde de echilibrul între alimentație și activitatea fizică.
Alimentele voastre să fie medicamente și medicamentele voastre să fie alimente. Tot ce este prea
mult este dușmanul naturii. Cei grași, prin natura lor, sunt mai predispuși să moară subit decât
cei slabi. Excesul de oboseală prevestește boala.”19
Medicina a continuat să se dezvolte în timp, însă ascensiunea sa era legată de anumite
determinări sociale sau religioase, provenite dintr-o interpretare mult prea strictă a Scripturii.
Spre exemplificare, până în Evul Mediu medicii făceau anamneza pacienților prin discuții despre
influențele demonice asupra stării de sănătate sau era în continuare susținută teoria celor patru
umor și a discraziei.20 Schemele de tratament erau cele provenite de la medicul Galen, învechite
și fără vreun efect maximal. Întrucât intelectualii vremii erau în mare măsură clerici, patologia
bolilor era exclusiv de natură religioasă. De multe ori, determinismul bolii pentru obținerea unui
tratament era privit sub formă de ritual magic, de aceea boala era lăsată așa pentru că era o
pedeapsă de la Dumnezeu. Întrucât bolile aveau cauze religioase, medicina medievală se străduia
să opereze la nivelul simptomelor, nu cauzelor. Chirurgia a fost desconsiderată întrucât folosirea
bisturiului „era socotită incompatibilă cu calitatea de medic cult”, biserica apuseană considerând
vărsarea de sânge ca un păcat.21
Epidemiile ce au afectat Europa secolelor XVII-XVIII au influențat radical gândirea
umană, fiind cauzatoarele unui real progres în medicină. progres în medicină. Dezvoltarea
microbiologiei și lupta nevăzută cu inamicii nevăzuți va duce la găsirea unor tratamente
concrete, garantând astfel creditul medicinei în dezvoltarea și susținerea sa. Secolul XVIII este
dominat de apariția unor tratate despre bolile psihice. E. Jenner furnizează primul vaccin
antivariolic în anul 1796. Marcello Malpighi descoperă capilarele sanguine, iar medicul Thomas
Willis scrie despre vasele de la baza creierului.

17
***Faciesul hipocratic, on-line pe: https://dictionar.romedic.ro/faciesul-hipocratic, accesat la 20.05.2022.
18
Ibidem.
19
www.biologie-generală.ro/antichitate-Hipocrate, accesat la 20.05.2022.
20
M. C. Teodorescu, op. cit., p. 13.
21
Ibidem, p. 14.
 În 1819, Franța, Rene Laennec introduce stetoscopul; Marie Bichat pune bazele
histologiei (știința ce studiază țesuturile); Rudolf Virchow studiază substraturile anatomo-
patologice ale bolilor, emițând teoria patologiei celulare.
Sfârșitul secolului XIX, prin Pasteur și Koch pune bazele științifice ale microbiologiei
moderne, „care a permis declanșarea primei mari ofensive a luptei împotriva bolilor
transmisibile. (...) Rezultatele sunt remarcabile: în primele decenii ale secolului XX scade
spectaculos procesul de îmbolnăvire și moarte prin variolă, turbare (rabie), difterie, tetanos,
etc.”22Descoperirile fundamentaleale lui Emil von Behring și Ilia Mecinicov pun bazele
imunologiei. Joseph Listerfolosește pentru prima dată, în Anglia, fenolul ca substanță antiseptică.
Progresele medicale au vizat și genetica: s-a descoperit modul de transmitere a
caracterelor genotipice, structura cromozomilor, structura chimică a ADN. Medicina s-a
dezvoltat în baza revoluției tehnologice ce a caracterizat ultimul secol și care capătă astăzi o
amploare fulminantă. Deși progresul medical este foarte bun, există excese. Liberalismul și
modernismul nu constituie o bază a respingerii ideii de responsabilitate. În fața provocărilor
contemporane, singura sursă sigură în protejarea valorilor umane rămâne morala creștină care se
opune utilizării progresului împotriva omului. Progresul a adus și beneficii și provocări.
Atitudinea coerentă trebuie să fie păstrarea celor bune, respingerea celor rele în baza unor
judecăți clare, privite din toate aspectele posibile.

2. Realitatea medicală a morții. Moartea cerebrală

De la bun început trebuie să admitem că „moartea și procesul morții nu sunt termeni

sinonimi”23 din punct de vedere medical. Astfel, procesul morții implică mai multe etape prin
care trece organismul până să ajungă la starea de completă disfuncționalitate, numită în limbaj
comun moarte.
Definiția uzuală a morții în practica medicală este dată de „încetarea permanentă și
ireversibilă a respirației, a bătăilor cordului și a funcției cerebrale cu dispariția cunoștinței
persoanei în cauză.”24Moartea poate fi privită din mai multe aspecte ontologice: fiziologic,
22
Ibidem, p. 15.
23
M.G. Buta, L. Buta, Bioetica între mărturisire și secularizare, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009, p. 240.
24
Idem, „Conflicte etice în declararea morții cerebrale”, în: Studia UBB Bioethica, nr. 1/2011, M.G. Buta...
Bioethica, p. 32.
moartea este mai degrabă un proces, încetarea activității centrilor vitali este urmată de încetarea
activității tisulare; genetic, moartea este înscrisă în programul genetic al fiecărei persoane,
existând o deconstrucție programată, din cauza erorilor materialului nucleic ce duc la mutații
capitale; biochimic, moartea reprezintă trecerea de la organic la anorganic; biologic, moartea este
o formă a selecției naturale, prin care ceea ce este îmbătrânit și bolnav piere, iar specia
supraviețuiește prin capacitatea de reproducere; filozofic, moartea este văzută ca un fenomen
natural, necesar și universal.25
În medicină, de ceva vreme, se face o legătură între transplantul de organe și conceptul de
moarte cerebrală. Medicina a descoperit că se pot transplanta anumite organe vitale, însă
posibilitatea efectuării acestui proces este limitată de faptul că nimeni nu poate fi lipsit de vreun
organ vital, cât timp este în viață, iar după moarte, organele nu mai sunt viabile la scurt timp.
Organele vitale (inima, ficatul, plămânii, rinichii și pancreasul) trebuie recoltate de la un donator
înainte ca respirația și circulația sângelui să înceteze, „altfel, ele se deteriorează la scurt timp
după ce încetează circulația sangvină și cea a oxigenului.”26
Dezvoltarea tehnicilor de transplant și creșterea nevoii de organe necesrae transplantului a
impus regândirea criteriilor tradiționale de declarare a decesului și introducerea unui criteriu nou
numit moarte cerebrală.27 Baza etică a transplantului de organe o constituie documentul publicat
în anul 1968 de Școala medicală de la Harvard. De atunci, peste 30 de seturi de criterii pentru
stabilirea morții cerebrale au fost create, ajungându-se la paradoxul ca o persoană să fie declarată
moartă conform unui set și vie conform altui set.28
Decesul poate surveni în două circumstanțe diferite: „întreruperea ireversibilă a funcțiilor
vitale (respiratorie, circulatorie și cerebrală), fie prin dispariția tuturor funcțiilor sistemului
nervos central, inclusiv a trunchiului cerebral, situație în care vorbim de moarte cerebrală.” 29
Starea vegetativă, necerebrare sau starea de absență totală a stării de conștiență nu înseamnă
sfârșitul vieții. Există o absență a capacității de activitate mentală conștientă, însă se păstrează
principalele funcții vitale care se susțin prin ele însele. Respirația este autonomă, persoana are
cicluri regulate de somn și veghe, iar metabolismele funcționează normal. În cazul încetării vieții

25
Ibidem.
26
P. A. Byrne, Moartea cerebrală nu înseamnă moarte adevărată, provita.ro.
27
Buta, Bioetica..., p. 33.
28
Gheorghe Dorobăț, C. Martiniuc, Conflicte etice în legătură cu pacientul aflat în moarte cerebrală, a V-a
Conferință Națională de Bioetică, Sovata, 2009.
29
G. Buta, Bioethica, p. 33.
pacienților în moarte cerebrală, cauza nu este reprezentată de leziunile ce au indus starea
vegetativă, ci „actul intenționat de a le suprima susținerea suportului vital, în special alimentația
artificială. În acest caz vorbim de eutanasie deliberată.”30

3. Parcursul medical de la conceptul de moarte biologică la cel de

moarte cerebrală

În Antichitate, inima era considerată „centrul vieții”. Pornind de la această credință, erau
desfășurate diverse practici rituale. De exemplu, egiptenii, „așteptând judecata zeului morții
Anubis, scoteau după moarte toate organele din corp, cu excepția inimii. Aristotel susține și el
acest concept cardiocentric al vieții, bazându-se pe observația că, la embrionii din ou, primul
semn de viață este activitatea inimii.” 31 Această părere a fost susținută timp de secole, drept
pentru care moartea era declarată atunci când inima (și plămânii) își încetau activitatea, cu alte
cuvinte la încetarea funcțiilor vitale ale organismului: cardio-respiratorie și cerebrală. Moartea,
într-un astfel de caz survenea ca urmare a opririi activității cardiace, ceea ce cauza stagnarea
sângelui în organism, moartea imediată a tuturor celorlalte organe, începând cu creierul și
intrarea rapidă într-un proces de putrefacție, în cazul în care condițiile de mediu permiteau acest
lucru. În acest caz, era imposibil să se preleveze un organ, pentru transplant, pentru că toate
organele își pierduseră orice viabilitate.
Constatarea încetării funcționalității cardio-respiratorii desemnează moartea biologică a
organismului. Clasificarea semnelor morții: semne negative de viață (corespund morții clinice
și/sau morții aparente), poziția și aspectul cadavrului: tonusul abolit, oprirea respirației, oprirea
circulației, abolirea reflexelor, modificări oculare, suspendarea activității cerebrale; semnele
morții reale (corespund morții reale) și se grupează în: modificări cadaverice precoce (se
instalează în etapă postmortem precoce), lividitățile și hipostaza viscerală, răcirea, rigiditatea,
deshidratarea, autoliza; modificări cadaverice tardive (se instalează în etapa postmortem tardivă
peste 24 ore); distructive: putrefacția, distrugerea cadavrului de animale, insecte necrofage sau
larvele lor; conservatoare: naturale, mumificarea, adipoceara, lignifierea, înghețarea.32

30
M. Buta, Bioethica,... p. 34.
31
Pr. Prof. John Breck, op. cit., p. 18.
32
Curs de medicină legală, p. 20.
 Începând (cu precădere) din secolul XX, medicina și cadrul legislativ, ulterior, au redefinit
conceptul de moarte, mai exact au redefinit momentul în care se constată că un om a murit.
Dacă, până atunci, se constata decesul unui om atunci când funcțiile cardio-respiratorii încetau,
din acest moment, moartea se constată atunci când funcțiile cerebrale nu mai sunt viabile, chiar
dacă inima sau plămânii încă funcționează așa cum este cazul morții clinice Medicina hipocratică
„a legat pentru prima dată creierul de noțiunea de minte sau inteligență, iar Herophilus din
Chalcedon (anul 300 î.Hr.) a contrazis pentru prima dată concepția lui Aristotel. Acesta a plecat
de la observații anatomice, după disecția de cadavre umane și a arătat că, prin intermediul
nervilor, pleacă impulsuri nervoase de la creier la extremități și la inimă. Se pun astfel bazele
conceptului „neurocentric” al vieții.”33
În anul 1959, Wertheimer, Jouvet și Descotes au propus primele criterii de diagnostic la
pacienții cu stare comatoasă. Ei au descris testul de apnee, testul la atropină sau amfetamină,
EEG-ul izoelectric. Câteva luni mai târziu, Mollaret și Goulon introduc noțiunea de „comă
depășită” și stabilesc criteriile neurologice de moarte cerebrală. 34 Școala medicală de la Harvard
publică în anul 1968, în Journal of the American Medical Association, definiția și criteriile de
moarte cerebrală, document care a reprezentat baza etică a realizării transplantului de organ.
Coma ireversibilă devine un nou criteriu al morții, facilitând impunerea eutanasiei mascate.
Clasic, moartea cerebrală se stabilea pe baza criteriilor de la Harvard (1968) și care constau în:
1. „Nereceptivitatea și lipsa răspunsului la stimuli (inconștiența totală la stimulii aplicați
extern; stimulii cei mai dureroși nu primesc răspuns);
2. Nici o mișcare musculară sau respirație nu este observată (observații pe o perioadă de o
oră de către medic; absența respirației spontane mai mult de 10 minute);
3. Absența reflexelor (pupila fixă și dilatată, nu răspunde la lumină; mișcarea oculară și
clipitul sunt absente; reflexele corneene și faringiene absente; reflexele osteo-tendinoase
lipsesc; nu se semnalează activitate postural);
4. Electroencefalograma izoelectrică pe înregistrare continuă pe o durată de 24 de ore.”35
Joseph Murray a fost primul care a preconizat posibilitatea prelevării de organe de la
pacienți cu moarte cerebrală în anul 1966, iar un an mai târziu Christian Bardnard a efectuat
33
A se vedea Thomas Willis Cerebri anatome: cui accessit nervorum descriptio et usus, 1664 , citat în traducere pe
site-ul http://medicinamuncii.wordpress.com/, accesat la data de 27.05.2022.
34
Ibidem.
35
Conform Dr. Vasile Astărăstoae, Moartea cerebrală este moarte reală? Articol pe site-ul Știri pentru viață.ro,
accesat la data de 27.05.2022, adresa https://stiripentruviata.ro/moartea-cerebrala-este-moarte-reala/.
primul transplant de cord de la un pacient aflat în moarte cerebrală. În țara noastră, acest
domeniu este legiferat prin Legea 2/1983, privind prelevarea și transplantul de țesuturi și organe
umane.
În cazul unei răniri severe a Sistemului Nervos Central, se declanșează o serie de „verigi
fiziopatologice care pot duce în final la moartea cerebrală.” 36 Clinic, pacientul prezintă pierderea
conștienței, insuficiența respiratorie cu accentuarea în cerc vicios a hipertensiunii intra craniene.
În final, „are loc autoliza celulei nervoase, ce are ca și corespondent clinic aplatizarea EEG.”37
Criteriile de definire a morții cerebrale, publicate în 1995 de Academia Americană de
Neurologie presupun: 1) starea de comă; 2) cunoașterea cauzei comei 3) excluderea unor cauze
reversibile de comă; 4) absența refluxului de trunchi cerebral (cu următoarele reflexe: fotomotor,
cornean, oculo-cefalic, oculo-vestibular, oro-faringian, tuse); 5) absența răspunsului motor: a
respirației spontane, lipsa de reacție la stimularea dureroasă; 6) apnee – testul trebuie realizat
ultimul, lipsa respirației spontane după deconectarea de la ventilator. Dacă apar respirații
spontane, testul se oprește prematur. 7) evaluarea pacientului va fi repetată la 6 ore cu
menținerea diagnosticului 8) teste adiționale, când examinarea nu e pe deplin concludentă.38
Concluziile generale sunt: 1) Moartea cerebrală apare ca și concept medico-juridic în
secolul XX, mai exact după anul 1968; 2) Sensul redefinirii conceptului de moarte a avut în
vedere sublinierea supremației funcției cerebrale în susținerea vieții, de aici decurgând
posibilitatea transplantului de organe.

4. Redefinirea morții ca moarte cerebrală și implicațiile ei

bioetice

Ca fenomen biologic, „moartea înseamnă despărțirea sufletului de trup: sufletul imaterial

și nemuritor, principiul vieții omenești, se duce la Dumnezeu, Cel care l-a dat, iar trupul se
întoarce în pământul din care a fost făcut, prin putrezire descompunându-se în elementele din
care a fost format. Acest adevăr îl afirmă încă Ecleziastul (Ecc 12, 7), iar noi îl putem constata

36
I. Grintescu, I. Mirea, D. Tulbure, Conceptul de moarte cerebrală. Identificarea, menținerea potențialului
donator, în: Rev. Med. Ro., nr. 29/2006, p. XI.
37
Ibidem.
38
M. G. Buta, Bioethica,... pp. 35-36.
din experiența de fiecare zi.”39 În aceste câteva cuvinte se poate cuprinde o oarecare definiție a
procesului numit moarte. Moartea este un element al vieții omului care a pătruns în ființa sa ca
urmare a păcatului strămoșesc și rămâne un aspect al vieții de care suntem mai mult sau mai
puțin conștienți.
Pentru cei ce cred că moartea înseamnă sfârșitul vieții și deci, nimic nu mai este dincolo de
moarte, atunci aceasta este înspăimântătoare și îngrijorătoare; în schimb, cei ce cred că ea este
doar o trecere spre viața veșnică, o așteaptă cu credință puternică. 40 Astăzi putem vorbi de o
adevărată fugă de moarte, întrucât viața, în lumea actuală, afectată de globalizare și secularizare,
și-a pierdut aproape în întregime pentru mulți dintre noi sensul sacru. Cel puțin, domenii precum
medicina sau psihologia nu mai cunosc astăzi nicio dimensiune duhovnicească. Pe acest fundal
înțelegem teama de moarte și fuga disperată de ea. Mulți oameni refuză efectiv să o ia în calcul,
știu că va veni clipa când moartea îi va afecta și pe ei, dar trăiesc după dictonul carpe diem!,
scoțând cu totul din ecuație constanta morții.
Creștinismul, în schimb, oferă o altă perspectivă morții. Este adevărat că moartea este
urmare a păcatului și tot adevărat este că de ea nu va scăpa nimeni, dar, prin învierea lui Hristos,
moartea rămâne doar o trecere de la viață la viața cea veșnică, la adevărata viață spre care a fost
creat neamul omenesc. Moartea nu a fost desființată prin învierea lui Hristos pentru că ea rămâne
o necesitate în plan ontologic pentru restaurarea ființială a omului. Mântuitorul afirmă:
„Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne
singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.” (Ioan 12, 24) Prin această pildă, Hristos ne învață
că moartea este necesară pentru nașterea la o viață nouă. Așadar, moartea reprezintă un pas al
vieții prin care trebuie să trecem cu toții. Ceea ce e important e cum anume trecem prin moarte și
nădejdea noastră în Dumnezeu, care este viața supremă. Moartea este despărțirea sufletului de
trup; trupul își încetează activitatea, pentru că sufletul îl părăsește. Sufletul este cel care dă
vitalitate trupului; trupul fără suflet este mort, este neînsuflețit. Sufletul în afara trupului nu mai
poate trăi pe pământ și părăsește lumea materială. Medico-legal, decesul este definit prin două
stări diferite: întreruperea ireversibilă a funcțiilor vitale sau dispariția tuturor funcțiilor sistemului
nervos central - moarte cerebrală.

39
Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Dogmatica ortodoxă, manual pentru Seminariile
Teologice, Editura Renaștera, Cluj-Napoca, 2009, p. 293.
40
Ibidem.
 Există două întrebări importante care privesc moartea: Ce este moartea? și Cum se
determină prezența morții? Există două abordări ale definirii morții:
a) Definiția din interiorul conceptului filozofic de moarte;
b) Definiția din interiorul conceptului biologic de moarte.
Din punct de vedere filozofic, moartea este încetarea vieții. Definiția este limitantă și
criticabilă, întrucât nu definește termenul prin identificarea trăsăturilor proprii morții dar
folosește negația unui alt fenomen, viața. Spiritul, rațiunea, conștiința sunt elementele definitorii
ale vieții umane și astfel pierderea lor, moartea spirituală, poate echivala cu moartea acelei
persoane. Întrebarea Ce este o persoană? este o dispută filozofică veche încă din timpul
antichității, exprimată în dilema corabiei lui Tezeu (decurgând din mitul lui Tezeu), actuală și
astăzi din perspectiva (încă nelămurită) a statutului de persoană a bolnavului cu Alzheimer ori a
celor ce se află în stare vegetativă persistentă (și astfel conceptual persoane vii sau moarte?).41
Raportul dintre viață și moarte și raportarea uneia la cealaltă constituie un paradox cunoscut
în filozofie, dar și în medicină sub genericul dilema corabiei lui Tezeu: „Tezeu, întemeietorul
Atenei, pleacă pe mare în călătoria vieții sale spre a întâlni și a ucide minotaurul. Pentru aceasta
își pregătește corabia. El va lua cu el toate materiale necesare reparării pe drum a corabiei dacă
va fi nevoie, adică atât scule cât și scânduri, frânghii, etc. Să admitem că materialele sunt
suficiente și corabia are nevoie continuă de reparații, ceea ce conduce spre înlocuirea treptată a
materialelor originale cu cele luate pentru reparație. La întoarcere, corabia sa este alcătuită numai
din materialele pentru reparație. La intrarea în portul Atenei oamenii îl așteaptă pe Tezeu de ani
buni. Într-o bună zi, corabia sa se vede în larg reconstruită din materialele de reparat: pe punte
este Tezeu. Este totuși această corabie, corabia lui Tezeu? Mai mult: înlocuind materialele
originale cu materialele necesare reparării, Tezeu prevăzător s-a gândit, dat fiind durata
necunoscută a drumului, că ar fi bine să repare și materialele stricate ce au fost înlocuite. Să
admitem ca el a putut face aceasta cu toate materialele stricate. Astfel, la întoarcere, locuitorii
Atenei văd în zare două corăbii: una recompusă din materialele originale reparate iar a doua
compusă din materialele luate inițial pentru reparații. Care din cele două este corabia lui Tezeu?
Cea pe care se află Tezeu este un răspuns suficient? Dacă el nu se află pe corabia originală cu
care a plecat, ci pe cea compusă din materiale luate spre reparație? Dar dacă el nu se mai află pe
nici una dintre corăbii, ele întorcându-se fără Tezeu, mai este vreuna corabia lui Tezeu, și atunci
41
Pr. prof. dr. John Breck, Darul sacru al vieții, Tratat de bioetică, ed. a II-a, revizuită, trad. P.S. Dr. Irineu Pop
Bistrițeanul, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p. 25.
care dintre ele? Introducând în definiția morții (dată prin negația vieții) un al doilea termen,
viața, el trebuie la rândul lui definit.”42
Conceptul de moarte actual cuprinde mai multe etape: 1) moartea clinică – tradusă prin
stop cardiac și suspendarea ireversibilă a activității cerebrale. Prin resuscitare, se recuperează
integral toate funcțiile vitale. 2) moartea corticală (cerebrală) – presupune destrucția ireversibilă
a emisferelor cerebrale, dar și a trunchiului cerebral. Bolnavul e în comă, are respirație spontană
și bătăi cardiace. 3) moartea totală a creierului – semnifică necroza emisferelor cerebrale,
trunchiului cerebral și cerebelului, adică moartea individului. Funcțiile homeostazice pot fi
menținuteprin terapie intensivă zile întregi. În acest caz se poate face transplantul de organe. 5)
moartea biologică – autoliza tuturor țesuturilor.6) Moartea vegetativă – stare vegetativă și
persistentă ce nu permite menținerea vieții de relație. 43 Astfel aflăm că definiția vieții este chiar
mai dificil de realizat neexistând criterii unanim acceptate pentru aceasta și care enumeră: viața,
ca o calitate care diferențiază organismele vii de cele moarte; viața, ca un principiu care animă
ființele; viața, ca o stare biologică care, ca orice stare, prezintă proprietăți identificabile și
investigabile de a căror prezență depinde aprecierea prezenței vieții.
Din punct de vedere biologic, „moartea este oprirea ireversibilă a funcțiilor vitale,
respiratorii, cardio-circulatorii și a activității sistemului nervos superior.”44 Are la bază funcția,
cu specificație funcția/funcțiile vitale, respectiv pierderea ireversibilă a funcțiilor vitale
identificate a fi în număr de trei, funcția cardio-circulatorie, respiratorie și a celei cerebrale.
Funcția vitală este o funcție a organismului fără de care viața nu este posibilă. Funcțiile vitale
permit ca și rezultat al funcționării lor starea de viu biologic și atunci, invers, absența celor șapte
proprietăți caracteristice stării de viu implică absența funcțiilor vitale. Desigur, se naște
întrebarea dacă în situația lipsei doar a uneia ori alteia dintre aceste proprietăți, starea de viu mai
poate fi considerată prezentă? Pierderea ireversibilă a funcției ori funcțiilor vitale are loc într-un
moment (de multe ori dificil de determinat) care ar deveni astfel momentul morții acelui individ
(moartea ca un moment vs. moartea ca un proces). Una dintre dificultățile înțelegerii conceptului
biologic de moarte se află în faptul că la momentul pierderii ireversibile a funcțiilor vitale (sau

42
Curs de medicină legală, pentru studenții UMF Carol Davila, accesat la data de 01.05.2022 la adresa
http://www.legmed.ro/doc/04-tanatologie.pdf, pp. 14-15.
43
Conform Andreea Petrețchi, „Fenomenul morții cerebrale în viziunea teologico-medicală”, în: Studia UBB
Bioethica, nr. 1/2011, pp. 91-92.
44
Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Prof. Univ. Dr. Lucian Gavrilă, Conf. Univ. Dr. Cristina Gavrilovici, Asist. Soc.
Drd. Andreea Băndoiu, Principii de Bioetică. O abordare ortodoxă, Ed. Christiana, București, 2008, p. 210.
unora dintre acestea) celelalte funcții biologice ale organismului sunt prezente. Și atunci trebuie
biologic definită viața individului în raport doar cu funcțiile vitale ori cu completa încetare a
funcțiilor organismului? Funcțiile care nu sunt vitale nu poarta în funcționalitatea lor viață (de
ex. reproducerea, creșterea, homeostazia, etc.)?45 Există patru abordări ale conceptului biologic
de moarte46:
a) Moartea ca proces biologic: există un continuum al morții în organism o dată cu
pierderea ireversibilă a unei funcții vitale: moartea organismului începe cu moartea acelor
structuri de care depind funcțiile vitale care astfel încetează și continuă cu moartea fiecărui țesut
până când toate țesuturile organismului sunt moarte. De aici rezultă că, dacă moartea este un
proces ce durează un timp, înseamnă că în organism coexistă și viața și moartea și organismul
este încă viu: în aceste împrejurări, extragerea unui țesut ori organ viu din corp va precipita
moartea și devine astfel omucidere (recoltarea unui organ în vederea transplantului).
b) Moartea ca un eveniment determinat (moartea ca un moment): există un moment
al morții individului care este momentul în care una (toate) dintre funcțiile sale vitale a încetat
definitiv, ireversibil. Sistemul juridic preia acest concept considerându-l singurul util social și
juridic. Când nu poate fi determinat momentul pierderii uneia/tuturor funcțiilor vitale cum se
apreciază momentul morții? Este acceptabilă conceptual biologic existența vieții într-un
organism declarat mort? Astfel declararea morții reprezintă adevărul despre starea acelei
persoane, respectiv corespunde realității biologice?
c) Moartea ca un concept cluster47: încetarea unei/alteia dintre proprietățile viului
(conceptul de similarități cluster): absența conștienței, absența mișcărilor, absența bătăilor
cardiace, absența respirației, absența funcțiilor integrate, absența proprietății de a crește ori de a
se înmulți, etc.
Moartea ca pierdere a statutului moral (rațiune, conștiință, recunoașterea binelui: boala
Alzheimer, starea vegetativă persistentă). Într-un studiu alcătuit de mai mulți medici și
cercetători (printre care Mathilde Latil, Pierre Rocheteau, Laurent Châtre, Serena Sanulli, Sylvie
Mémet, Miria Ricchetti) intitulat Skeletal muscle stem cells adopt a dormant cell state post
mortem and retain regenerative capacity, publicat în revista Nature, iunie 2012, se arată cum s-a
reușit izolarea unor celule din scheletul uman viabile după 17 zile de la declararea morții pe care
45
Curs de medicină legală, p. 16.
46
A se vedea Curs de medicină legală, pp. 17-19.
47
Cluster = ciorchine (aici cu sensul de suprapunere a unor efecte), conform site-ul dexonline.ro, accesat la data de
05.05.2022, pe adresa https://dexonline.ro/definitie/cluster .
le-au transplantat în țesuturi vii, împlinindu-și funcția regenerativă.48 Cu alte cuvinte, observăm
că părți ale organismului rămân vii și viabile chiar și după multe zile de la încetarea funcțiilor
vitale, ceea ce cere imperios rediscutarea definiției morții și a înțelegerii conceptului într-un mod
cât mai clar.
Moartea biologică, înțeleasă ca încetarea funcțiilor vitale ale organismului nu poate fi
înțeleasă ca un moment unic, ci trebuie înțeleasă ca un proces complex, ce poate dura câteva ore,
poate chiar zile, de la caz la caz. Din punct de vedere medical, constatarea morții este un proces
complex, ce presupune o serie de analizări atente și de constatări. Criteriile stabilirii morții:
conceptul circulator-respirator, conceptul morții cerebrale.
Conceptul circulator-respirator (cord-pulmonar) presupune: încetarea ireversibilă a funcției
cardiocirculatorii și/sau respiratorii. Critici: rezumă viața la cele două sisteme (viziune biologistă
asupra vieții) excluzând atributul esențial vieții umane respectiv funcția cerebrală cu rațiune și
conștiință și caracterizarea statutului de persoană. Poate implica donare ca “non-heart beating
donor” în stare de moarte cardiacă (cardiac death), pe actul de DNR (do-not-resuscitate) la 2
minute de la oprirea cordului se declară decesul pentru începerea donării;
Conceptul morții cerebrale presupune încetarea ireversibilă a funcționării creierului în
totalitatea lui: creier superior (scoarța cerebrală) și creier inferior (trunchiul cerebral) rezultând
moartea unui organ în totalitate.49
Concluziile pe care le putem trage după cele prezentate mai sus sunt: 1) moartea este un
proces biologic – se instalează o dată cu încetarea uneia sau a mai multor funcții vitale și se
încheie o dată cu încetarea activității tuturor țesuturilor organismului; din punct de vedere
medical, acest aspect poate fi respectat, problema legată de acest aspect ține de statutul juridic și
anume când poate fi declarat (din punct de vedere legal) un om mort; 2) declararea morții trebuie
făcută atunci când se constată lipsa de viabilitate a tuturor sistemelor de organe (problema care
se ridică aici este legată de moartea cerebrală); 3) chiar dacă toate funcțiile (vitale sau nu) mor,
celule ale organismului rămân viabile multe zile de la deces.

48
Curs de medicină legală, p. 16.
49
Ibidem.
 5. Realitatea medicală a morții și problemele ei
Conform unui dicționar de bioetică, moartea cerebrală e dispariția definitivă a funcțiilor
vitale ale creierului, aceasta fiind evidențiată prin încetarea respirației și a altor reflexe (printre
care se regăsește reflexul pupilar) controlate de către trunchiul cerebral ca și prin absența undelor
din electroencefalogramă. Odată fiind stabilită moartea cerebrală pot să se preleveze organe
pentru transplanturi, chiar dacă nu s-a stabilit încă încetarea bătăilor inimii definită.50
Moartea cerebrală e descrisă în medicină prin termenii următori: comă profundă, absența
reflexelor de trunchi cerebral (nu mai există răspuns la stimuli) absența ventilației spontane.
Aspectele acestea sunt destul de importante, dar nu chiar așa de esențiale.51
În anul 1995, Academia Americană de Neurologie publică criteriile de definire a morții
cerebrale, constând în o serie de verigi fiziopatologice apărute în cazul unui traumatism, ducând
la moartea cerebrală. Apare edem cerebral șicreșterea presiunii intracraniene, eventual cu efect
de masă. Atunci când mecanismele compensatorii sunt depășite, se produce herniere cerebrală,
cu modificări circulatorii și funcționale importante. „Clinic, apar pierderea conștienței,
insuficiență respiratorie, cu accentuarea în cerc vicios a hipertensiunii intracraniene și a
ischemiei cerebrale. În final, este abolită funcția cerebrală, cu aplatizarea traseului EEG, este
suprimată circulația cerebrală, cu leziuni cerebrale de autoliză. Consecințele fiziopatologice vor
fi următoarele: absența respirației spontane, modificări hemodinamice importante, tulburări
hidro-electrolitice și acido-bazice, tulburări metabolice și endocrine, discrazii sangvine.”52
Diagnosticul de moarte cerebrală se face după un protocol bine stabilit, ale cărui trepte
sunt obligatorii: identificarea, diagnosticul de moarte cerebrală, monitorizarea, declararea morții
cerebrale, obținerea acordului familiei, menținerea donorului în terapie intensivă și în timpul
prelevării. Criteriile de diagnostic ale morții cerebrale: „stare de comă, cunoașterea cauzei de
coma, excluderea unor cauze reversibile de comă (hipotermie, toxice medicamentoase, tulburări
hidro-electrolitice, tulburări endocrine), absența reflexelor de trunchi cerebral, absența
răspunsului motor, apnee, evaluarea pacientului trebuie repetată la 6 ore, cu menținerea

50
Marian Niță, Iuliana Gheorghe, Florin Ionescu, Otilia Bogdan, Cristian Mogoi, Violeta Bușe, Dicționar de
bioetică, Ed. Aius Print, Craiova, 2009, p. 199.
51
Vezi Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Principii de bioetică, o abordare ortodoxă,..... p. 210.
52
Marian Niță, op. cit., p. 200.
diagnosticului, testele adiționale paraclinice sunt necesare doar când examinarea clinică nu este
pe deplin concludentă.”53
Diagnosticul de moarte cerebrală include obligatoriu trei elemente54: 1. Diagnosticul de
leziune: cauza leziunii cerebrale este cunoscută și ireversibilă; cauza leziunii cerebrale este
necunoscută, dar s-a scurs suficient timp pentru eliminarea cauzelor reversibile (hipotermie,
hipotensiune, intoxicații). 2. Diagnosticul clinic: coma profundă, flască, areactivă; absența
tuturor reflexelor de trunchi (tuse, deglutiție, vomă, absența clipitului, absența mișcărilor oculare
spontane sau provocate, pupile în poziție intermediară sau dilatate); absența ventilației spontane.
Pot exista reflexe musculare de întindere sau reflexe nociceptive. Acestea sunt reflexe care se
„închid” la nivel spinal și sunt compatibile cu diagnosticul de moarte cerebrală. Sunt denumite
generic „semnele lui Lazarus”. Mișcările sunt în general lente, durează 10-20 de secunde, apar
rar, pot fi spontane, însă de obicei sunt provocate de flexia gâtului sau de rotația trunchiului. 3.
Diagnosticul paraclinic.Odată cu realizarea primelor transplante cu organe de la cadavru au fost
impuse două criterii de stabilire a morţii:
 „Donator decedat fără activitate cardiac – oprirea ireversibilă a cordului neresuscitabilă prin
protocolul de resuscitare prevăzut în lege;
 Donator decedat cu activitate cardiacă – donator în stare de moarte cerebrală, stabilită
conform criteriilor din lege.”55
Conceptul de moarte cerebrală a stârnit și stârnește controverse în plan medical, etic, juridic și
social. În prezent, moartea cerebrală se constată prin”:
1. „examen clinic, alcătuit din: constatarea comei profunde, flască, a-reactivă, absența reflexelor
de trunchi cerebral (în mod special absența reflexelor fotomotor și corneean);
2. absența ventilației spontane, confirmată de testul de apnee (la un PaCO2 de 60 mm Hg);
3. două trasee EEG, efectuate la 6 ore, care să ateste lipsa electrogenezei corticale.”56
Comisia Prezidențială de Bioetică din SUA a înlocuit în anul 2008 termenul de „moarte
cerebrală” cu cel de „insuficiență funcțională totală a creierului” („total brain failure”). În goana
aceasta cauzată de criza de organe, criteriile de diferențiere a morții au devenit tot mai laxe,
întâlnindu-se informații contradictorii în multe cazuri. În România există 40 de astfel de centre

53
http://www.romtransplant.ro/, accesat la 01.06.2022.
54
Vezi Curs de medicină legală, p. 25.
55
Ibidem.
56
Dr. Vasile Astărăstoaie, op. cit..
de prelevare a organelor, în prima jumătate a anului fiind consemnați 47 de donatori în moarte
cerebrală. Până astăzi nu există însă consensul comunității științifice cu privire la echivalarea
morții cerebrale cu moartea propriu-zisă.57”
Dovezile sunt clare în ceea ce privește că moartea clinică a înșelat aparențele unei morți
ce părea să fie ireversibilă inițial. A existat posibilitatea reluării spontane a ritmului respirator la
unii bolnavi după numai de ani. Femei însărcinate care erau în moarte cerebrală au reușit să ducă
sarcina la bun sfârșit. S-a întâmplat ca viața și moartea să-și dea mâna într-o lucrare tainică. 58
Din păcate, uneori dorința de a obține organe pentru donare, poate să fie mult mai
important decât viața unui alt om. Alcătuirea certificatului de deces poate să fie decisă de către
interesul transplantologic, de către intervenția chirurgicală și nu de către evoluția spontană spre
moarte.59 Deși pare greu de crezut, dar foarte ușor se pune diagnosticul de moarte unui corp care
nu prezintă semne de moarte reală.60
Dacă moartea cerebrală pare să fie acceptată și identificată cu moartea fizică a omului de către
societatea medicală internațională, Bioetica (și aici includem Morala creștină) arată o puternică
reținere față de ea. Reacția teologilor ortodocși față de moartea cerebrală este dată „de realitatea
omului, care este dihotomic, trup și suflet, astfel că omul nu este doar suflet, nici doar trup, nu se
identifică nici cu amestecul lor sau cu însumarea lor, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, ci este
ceva ce depășește toate acestea și le posedă fără să fie stăpânit în nici un fel de ele și fără să fie
determinat cu nimic de acestea.”61 Referitor la deciziile sinodale din lumea ortodoxă, se constată
două aspecte: mai întâi, Biserica poate să accepte părerea unanimă în mod internațional că
moartea cerebrală se identifică cu sfârșitul biologic irevocabil al omului, respirația artificială nu
oprește plecarea sufletului din trup, ci doar întârzie procedura dezintegrării trupul (aceasta este
poziția Bisericii Grecești exprimată într-un text sinodal remis cu privire la diferite probleme
bioetice: transplantul de organe, moartea clinică ș.a.)62. Pe de altă parte, se vorbește despre o
viață continuă câtă vreme un organism funcționează ca întreg. Prelungirea vieții cu mijloace
artificiale, în timpul căreia numai câteva organe continuă să funcționeze, nu poate să fie

57
Mihai Parfeni, Există sau nu moarte cerebrală?, articol pe site-ul jurnalspiritual.eu, accesat la data de 01.06.2022,
pe adresa https://jurnalspiritual.eu/exista-sau-nu-moarte-cerebrala/.
58
Pavel Chirilă, op.cit., p. 210.
59
Ibidem, p. 211.
60
V. Beliș, op. cit., p. 905.
61
Marian Croitoru, „Transplanturile de organe în lumina Teologiei Ortodoxe”, în revista Studii Teologice, seria a
III-a, anul VIII, nr. 1, ian.-mart., 2012, p. 219.
62
Ibidem, p. 221.
considerată necesară și în nici un caz ca sarcină de dorit a medicinii (aceasta este poziția Bisericii
ruse).63
Principalele probleme puse în discuție de Bioetică cu referire la moartea cerebrală vizează
două puncte majore: 1) raportarea directă a medicinei transplantului de organe la bolnavul aflat
în moarte clinică (pe care îl consideră un fel de donator propice) și 2) statutul bolnavului aflat în
moarte clinică. Despre acestea vom vorbi în cele ce urmează.
Mai întâi, teama oamenilor legată de faptul că, dacă se va întâmpla să intre în comă, nu se
va face tot ce stă medicinei în putință, pentru că anumite persoane vor încerca să obțină organele
lui funcționale.
„Există persoane care au dezvoltat o stare de anxietate legată de faptul că în situații grave
nu li se va acorda ajutor medical calificat, vor fi declarate în moarte cerebrală și organele vor fi
transplantate la altcineva.”64
Din punct de vedere medical, putem vorbi despre moarte atunci când apare întreruperea
ireversibilă a funcțiilor respiratorie și circulatorie sau când sunt întrerupte ireversibil toate
funcțiile sistemului nervos central, inclusiv ale trunchiului cerebral.”
Subiectul privind moartea cerebrală şi starea în care se află pacientul au vizat multe
dezbateri de-a lungul timpului, atât medicale, filosofice şi chiar politice asupra stării reale a
fiinţei umane în această stare. S-au stabilit paşii normali de urmat în asemenea situaţii ca fiind:
identificarea, diagnosticul de moarte cerebrală, monitorizare, declararea morţii cerebrale,
obţinerea acordului familiei, menţinerea donatorului (în cazul în care se hotărăşte preluarea
organelor pacientului pentru donare) în terapie intensivă şi în timpul prelevării. În tot acest timp
de la diagnostic până la declararea morţii pacientul este mort sau viu? Este el fiinţă, are
identitate? Michael B. Green şi Daniel Wikler susţin în articolul „Brain Death and Personal
Identity” că pacientul în stare de moarte cerebrală este mort şi aduc în susţinerea acestei afirmaţii
trei tipuri de argumente biologic, moral şi ontologic, însă acestea merită a fi privite mai mult din
perspectiva primei întrebări: are pacientul în această stare dreptul la identitate? 65 Se semnalează
mai multe aspecte: identitatea și definirea persoanei umane și raportul acesteia față de moarte.
Identitatea personală a fost definită din două perspective, sau după două criterii:
continuitate fizică (acelaşi corp, acelaşi creier) şi continuitate psihologică (aceleaşi amintiri,

63
Ibidem, p. 222.
64
Teofil Crăciun, Luana-Leonora Crăciun, Dicţionar de biologie, Editura DPA, Bucureşti 1989, p. 17.
65
http://www.jstor.org .
acelaşi caracter). J. Locke susţine cel de-al doilea principiu ca fiind necesar, considerând că
memoria, conştiinţa este ceea ce îl face pe om, iar Bernard Williams susţine că identitatea
corporală este o condiţie necesară identităţii. Aceste teorii nu se pot aplica în cazul pacientului în
moarte cerebrală, pentru că în cazul criteriului corporalităţii creierul său este mort, ceea ce indică
o schimbare a identităţii corporale, însă corpul rămâne acelaşi ca înainte de intrarea în moarte
cerebrală, iar în cazul conştiinţei, deşi medicii susţin că încetarea activităţii creierului duce la
pierderea conştiinţei şi a memoriei, nu s-a putut demonstra că acea stare de inconştienţă
denumită ireversibilă nu este urmată de un moment de revenire. Medical se poate accepta ideea
dispariţiei conştiinţei şi respectiv pierderea identităţii după teoria lui Bernard Williams, însă
faptic acea fiinţă umană este într-o stare pasivă, asemenea unui om normal în stare de somn.
Putem spune că în timpul somnului renunţăm a mai avea identitate?66
Legat de criteriul conştiinţei de sine, după perspectiva lui Michael Tooley potrivit căruia
persoană este fiinţa care are dreptul moral la viaţă, dobândit în măsura în care fiinţa respectivă
satisface criteriul conştiinţei de sine, ne putem întreba dacă pacientul în moarte cerebrală este sau
nu persoană, ţinând cont că înainte de accident el avea dreptul la viaţă, iar lipsa conştiinţei de
sine este doar un fapt medical, nedemonstrat empiric. Mai mult, comparaţia cu o persoană
normală în stare de somn, poate fi extinsă şi în cazul retardaţilor care nu au conştiinţă de sine,
care nu posedă conceptul de sine ca identic cu acel subiect al experienţelor şi stărilor mintale.
Există la nivelul întregii societăţi o reticenţă în a defini moartea cerebrală ca moarte,
tocmai pentru implicaţiile pe care acest lucru l-ar avea: s-ar opri oferirea îngrijirii medicale ce ar
duce la imposibilitatea transplantelor anumitor organe care pot fi preluate doar în starea lor încă
activă (cel mai bun exemplu este inima care nu poate fi preluată de la donatori morţi), deşi
pacienţii în moarte cerebrală sunt definiţi ca donatori cadavre, s-ar putea vorbi chiar de o posibilă
eutanasiere pasivă prin refuzul acordării îngrijirii medicale, ar avea loc o întreagă revoluţie
medicală a termenului deces şi s-ar pune în pericol demnitatea fiinţei umane, pacientului aflat în
stare de comă întrucât chiar dacă pacienţii în moarte cerebrală sunt morţi, asta nu e un motiv ca
şi corpurile lor să fie moarte. Urmărind cele trei argumente ale lui Michael B. Green şi Daniel
Wikler precum şi ideea lui George J. Agich and Royce P. Jones potrivit căreia dacă nu există
viaţă cognitivă sau afectivă, nici gânduri sau sentimente, nici interacţiune socială cu mediul nu e
nimic care să legitimeze adăugarea adjectivului „sapiens” la substantivul „homo”, se punem

66
A se vedea Teofil Crăciun, Luana-Leonora Crăciun, op. cit., p. 45.
problema dacă demnitatea umană nu este pusă în pericol tocmai prin menţinerea corpului viu în
condiţiile în care persoana este moartă, revăzând în acest moment acele proceduri necesare
pentru susţinerea trupului până la preluarea organelor. Fiinţa umană este total neajutorată şi în
mâinile celorlalţi în situaţia respectivă şi mai mult ea nu mai acţionează ca animalul social al lui
Aristotel, acesta fiind un alt sens atribuit dreptului la identitate de care vorbeam. Pe de o parte se
afirmă în situaţii de incertitudine că pacientul nu mai este o persoană şi nu are dreptul la
identitate, iar moartea sa este ireversibilă, iar pe de altă parte menţinerea sa în starea respectivă şi
impropriu spus acordarea dreptului la identitate, violează tocmai acest drept acordat.
  Principalele argumente referitoare la injustețea față de declararea unei persoane decedată,
doar în urma morții cerebrale sunt67:
a) Biologic - Criteriile după care se stabileşte decesul sunt încetarea oricărei funcţii vitale,
semnalizată de încetarea bătăii inimii care nu mai pulsează sânge în organism şi lipsa respiraţiei
iar această definiţie creează probleme în definirea pacientului în moarte cerebrală ca mort, atunci
când respiraţia este asigurată de aparate, iar inima continuă să bată. Michael B. Green şi Daniel
Wikler mută discuţia privind definirea decesului asupra creierului considerat organizatorul vieţii
trupului şi încearcă să arate că, moartea creierului chiar dacă nu este condiţia necesară şi
sufiecientă a decesului, ea preîntâmpină moartea, pentru că deşi o parte din funcţiile corpului
continuă să existe după moartea creierului, calitatea activităţii corpului se înrăutăţeşte şi este
realizată doar prin aparate. Acest lucru indică de fapt lipsa independenţei corpului şi a fiinţei
umane, ea fiind acum doar un corp care ocupă imobil un loc din spaţiu. Deşi depăşeşte
argumentul biologic, se observă în această situaţie o diferenţă între persoana umană şi pacientul
aflat în moarte cerebrală, situaţie analogă diferenţei dintre o persoană umană şi un lucru imobil.
b) Argumentul moral face apel la calitatea vieţii pacientului aflat în moarte cerebrală.
Michael B. Green şi Daniel Wikler susţin că pentru ei viaţa şi moartea au aceeaşi valoare pentru
că nu au interese, nu-şi pot exercita drepturile şi nu au nici o bucurie. Deşi aceste explicaţii sunt
doar rodul rezultatelor medicale potrivit cărora pierderea funcţiilor cerebrale duce şi la pierderea
conştiinţei de sine şi nu s-a putut demonstra că pacientul chiar nu are sentimente, gânduri, etc,
totuşi dependenţa de aparate şi înrăutăţirea stării corpului pot fi considerate vinovate de pierderea
valorii vieţii. În sens imediat aceasta ar presupune preferarea morţii, ceea ce contravine legii
morale şi acceptarea sa ar legitima pe viitor suicidul sau eutanasierea în cazul senilităţii, retarziei,

67
Vezi Marian Croitoru, op. cit., pp. 222-224.
etc în care situaţii viaţa pare de nesuportat. Argumentul moral poate face trimitere doar la
demnitatea fiinţei care trebuie respectată şi care ar trebui apărată de dreptul la identitate. După ce
şi-a pierdut funcţiile definitorii fiinţei umane: sentimente, conştiinţă, memorie, etc, este moral să-
i fie respectată demnitatea, dacă nu pentru ceea ce este în acel moment, ci pentru ceea ce a fost,
aşa cum şi în cazul decesului comportamentul în faţa mortului o cere.68
c) Argumentul ontologic subliniază ceea ce am amintit până acum, însă argumentaţia lui
Michael B. Green şi Daniel Wikler potrivit căreia pentru a spune că Jones e viu trebuie să
spunem că pacientul e viu şi că pacientul rămâne tot Jones, nu mi se pare potrivită ţinând cont că
continuitatea corporală a pacientului se păstrează, iar continuitatea psihologică deşi nu mai are
loc, nu îi este înstrăinată. Problema în această situaţie se pune în termenii folosiţi de George J.
Agich and Royce P. Jones: „discuţia despre moartea cerebrală nu e dacă acea persoană continuă
sau nu să fie Jones, ci dacă acea persoană e moartă când creierul e mort indiferent cine e ea.”5

d) Religios - Biserica ortodoxă acceptă moartea cerebrală, însă nu se pronunţă asupra ei ca

fiind momentul despărţirii sufletului de trup, acest moment fiind considerat ştiut doar de
Dumnezeu. De asemenea, religia ortodoxă consideră important respectul pentru trupul decedat şi
acceptă donarea de organe dacă este făcută din iubire, pentru prelungirea unei vieţi care nu putea
fi prelungită altfel şi nu pentru avantaje materiale, dorindu-se în principal acordul persoanei în
cauză, fie scris sau împărtăşit unei rude. Şi în cazul argumentului religios se face apel la un drept
al celui aflat în moarte cerebrală, un drept la integritate personală, la respectarea identităţii
umane.69
Există numeroase cazuri de oameni care au trecut prin moartea clinică și, totuși, după aceea
am fost reanimați, deci și-au revenit și au trăit mulți ani în continuare după aceasta.70
În februarie 1994 au fost anunțate în Statele Unite ale Americii, două cazuri care au adus o
schimbare semnificativă în ceea ce privește susținerea vieții într-o fază finală. În Florida, în cazul
Sarasota, spitalul a fost obligat de către curte să întrețină viața unei fetițe de numai 13 ani care
avea creierul inactiv. Dacă medicii au considerat că este extrem de legal să întreruptă tratamentul
fetei, deoarece acesta părea să fie inutil aparent, mama acesteia a insistat ca spitalul să facă tot
ceea ce este posibil omenește ca să rămână fata acesteia în viață. Spitalul era obligat să o scoată
68
http://www.jstor.org .
69
Dr. Mark Andronikof, ,,Un punct de vedere ortodox asupra transplantului de organe”, ȋn : Mitropolia
Ardealului,an VIII, nr.1,Sibiu,1998, p.110.
70
Luisa Textoris, Spiritul după moarte, Ed. Transpres, Sibiu, 1993, p. 5.
de sub ventilația aparatelor deoarece acum era tratat ca un cadavru, după cum a declarat un
cunoscut etician al cazului.71
Celălalt caz a implicat decizia Curții de Apel a Statului Virginia, care a obligat spitalul să
continue tratamentul unui copil, de sex feminin născut semi-anencefalic. Deși copilul era lipsit
de percepția senzitivă și capacitatea rațională, deoarece cea mai mare parte a creierului îi lipsea,
mama acestuia a insistat pentru a continua susținerea vieții acestuia.72
Dacă moartea cerebrală pare să fie acceptată și identificată cu moartea fizică a omului de
către societatea medicală internațională, Bioetica (și aici includem Morala creștină) arată o
puternică reținere față de ea. Reacția teologilor ortodocși față de moartea cerebrală este dată „de
realitatea omului, care este dihotomic, trup și suflet, astfel că omul nu este doar suflet, nici doar
trup, nu se identifică nici cu amestecul lor sau cu însumarea lor, după Sfântul Maxim
Mărturisitorul, ci este ceva ce depășește toate acestea și le posedă fără să fie stăpânit în nici un
fel de ele și fără să fie determinat cu nimic de acestea.” 73 Referitor la deciziile sinodale din lumea
ortodoxă, se constată două aspecte: mai întâi, Biserica poate să accepte părerea unanimă în mod
internațional că moartea cerebrală se identifică cu sfârșitul biologic irevocabil al omului,
respirația artificială nu oprește plecarea sufletului din trup, ci doar întârzie procedura
dezintegrării trupul (aceasta este poziția Bisericii Grecești exprimată într-un text sinodal remis cu
privire la diferite probleme bioetice: transplantul de organe, moartea clinică ș.a.)74. Pe de altă
parte, se vorbește despre o viață continuă câtă vreme un organism funcționează ca întreg.
Prelungirea vieții cu mijloace artificiale, în timpul căreia numai câteva organe continuă să
funcționeze, nu poate să fie considerată necesară și în nici un caz ca sarcină de dorit a medicinii
(aceasta este poziția Bisericii ruse).75

Concluzie

71
Pr. prof. dr. John Breck, Darul sacru al vieții, Tratat de bioetică, ... p. 226
72
Ibidem.
73
Marian Croitoru, op. cit., p. 219.
74
Ibidem, p. 221.
75
Ibidem, p. 222.
 După cum am văzut în cele prezentate până acum, problema redefinirii morții ca moarte
cerebrală ridică foarte multe probleme. Cea mai complexă dintre acestea (și cea care poate fi
considerată ca problemă-majoră) este legată de statutul bolnavului în moarte cerebrală. Din punct
de vedere medical, bolnavul în moarte clinică este în stare vegetativă, ceea ce înseamnă că el este
mort. Și totuși, inima lui bate, pompează sânge, iar organismul lui face schimbul de aer. Dar
acestea nu se petrec în mod natural, ci în mod artificial. Dacă va fi decuplat de la aparate, trupul
va muri. În cazul acesta, cum îl putem încadra pe acesta: viu sau mort? În trupul lui coexistă
deopotrivă viața și moartea. El este teoretic viu, dar în același timp și mort, pentru că viața sa
este întreținută artificial. Este adevărat că au fost cazuri în care bolnavi în moarte cerebrală și-au
revenit după luni de zile de stare vegetativă, dar acestea sunt cazuri izolate. Transplantul de
organe în acest caz ar trebui să fie privit ca o jertfă pe care bolnavul în cauză sau familia acestuia
ar trebui să o facă. Implicațiile bioetice vizează în acest stadiu o altă abordare, legată de această
dată de legalitatea actului medical și buna lui intenționalitate. Biserica s-a exprimat suficient de
bine pe problemă: transplantul de organe este permis, atâta timp cât este privit ca o jertfă și mai
ales, (în cazul morții clinice) când se constată medico-juridic că bolnavul nu mai are nicio șansă
de supraviețuire. Fără îndoială, probleme legate de această problemă se vor ridica și în perioada
următoare.

Bibliografie

I. Izvoare

1. SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită cu binecuvântarea PF Daniel, Editura IBMO,

București, 2008.
2. CLEMENT ALEXANDRINUL, Pedagogul, în: PSB, vol. 4, traducere de Pr.
Dumitru Fecioru, Editura IBMBOR, București, 1982.
3. TERTULIAN, Despre suflet, în: PSB, vol. 3, traducere de Pr. Nicolae Chițescu,
Editura IBMBOR, București, 1981.

II. Cărți, articole

4. ANDRONIKOF, Dr. Mark, ,,Un punct de vedere ortodox asupra transplantului de

organe”, ȋn : Mitropolia Ardealului, an VIII, nr.1,Sibiu,1998.
5. BRECK, Pr. prof. dr. John, Darul sacru al vieții, Tratat de bioetică, ed. a II-a,
revizuită, trad. P.S. Dr. Irineu Pop Bistrițeanul, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2003.

6. BUTA, M. G., „Conflicte etice în declararea morții cerebrale”, în: Studia UBB
Bioethica, nr. 1/2011.
7. BUTA, Mircea Gelu, BUTA, Liliana, Bioetica între mărturisire și secularizare, Editura
Renașterea, Cluj-Napoca, 2009.
8. CHIRILĂ, Prof. Univ. Dr. Pavel, GAVRILĂ, Prof. Univ. Dr. Lucian, GAVRILOVICI,
Conf. Univ. Dr. Cristina, BĂNDOIU, Asist. Soc. Drd. Andreea, Principii de Bioetică.
O abordare ortodoxă, Ed. Christiana, București, 2008.
9. CONGOURDEAU, M. H., Embrionul și sufletul lui la sfinții Părinți și în izvoarele
filozofice și medicale grecești, traducere de Maria-Cornelia Ică jr., Editura Deisis,
Sibiu, 2014.
10. CRĂCIUN, Teofil, CRĂCIUN, Luana-Leonora, Dicţionar de biologie, Editura DPA,
Bucureşti 1989.

11. CROITORU, Marian, „Transplanturile de organe în lumina Teologiei Ortodoxe”, în

revista Studii Teologice, seria a III-a, anul VIII, nr. 1, ian.-mart., 2012.
12. DOROBĂȚ, Gheorghe, MARTINIUC, C., Conflicte etice în legătură cu pacientul aflat
în moarte cerebrală, a V-a Conferință Națională de Bioetică, Sovata, 2009.
13. GRINTESCU, I., MIREA, I., TULBURE, D., Conceptul de moarte cerebrală.
Identificarea, menținerea potențialului donator, în: Rev. Med. Ro., nr. 29/2006.
14. IFTIMOVICI, Radu, Istoria medicinei, Ed. ALL, București, 1995.
15. ILOAIE, Ștefan, „Morală și viață. Documentele Bisericii Ortodoxe Române referitoare
la Bioetică”, în: Revista Română de Bioetică, vol. 7, nr. 2/2009.
16. NIȚĂ, Marian, GHEORGHE, Iuliana, IONESCU, Florin, BOGDAN, Otilia, MOGOI,
Cristian, BUȘE, Violeta, Dicționar de bioetică, Ed. Aius Print, Craiova, 2009.
17. PAPILIAN, V., Manual practic de disecție și descoperiri anatomice, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1994.
18. RUBY, Christian, Istoria filozofiei, Editura Corint, București, 2003.
19. TEODORESCU, Dr. Mihai C., Filosofia nemuririi, Editura Vega, București, 2001.
20. TEXTORIS, Luisa, Spiritul după moarte, Ed. Transpres, Sibiu, 1993.
21. ZĂGREAN, Arhid. Prof. Dr. Ioan, TODORAN, Pr. Prof. Dr. Isidor, Dogmatica
ortodoxă, manual pentru Seminariile Teologice, Editura Renaștera, Cluj-Napoca, 2009.

III. Surse on-line

22. ***Curs de medicină legală, pentru studenții UMF Carol Davila, accesat la data de
01.05.2022 la adresa http://www.legmed.ro/doc/04-tanatologie.pdf.
23. ***Faciesul hipocratic, on-line pe: https://dictionar.romedic.ro/faciesul-hipocratic,
accesat la 20.05.2022.
24. ASTĂRĂSTOAE, Dr. Vasile, Moartea cerebrală este moarte reală? Articol pe site-ul
Știri pentru viață.ro, accesat la data de 27.05.2022, adresa
https://stiripentruviata.ro/moartea-cerebrala-este-moarte-reala/
25. BYRNE, P. A., Moartea cerebrală nu înseamnă moarte adevărată, provita.ro.
26. http://www.romtransplant.ro/, accesat la 01.06.2022.
27. https://dexonline.ro/definitie/cluster . accesat la 05.05.2022.
28. PARFENI, Mihai, Există sau nu moarte cerebrală?, articol pe site-ul jurnalspiritual.eu,
accesat la data de 01.06.2022, pe adresa https://jurnalspiritual.eu/exista-sau-nu-moarte-
cerebrala/.
29. WILLIS, Thomas, Cerebri anatome: cui accessit nervorum descriptio et usus, 1664 ,
citat în traducere pe site-ul http://medicinamuncii.wordpress.com/, accesat la data de
27.05.2022.
30. www.biologie-generală.ro/antichitate-Hipocrate, accesat la 20.05.2022.