Programul de studii: Masterat

Specializarea: Teologie creștină și spiritualitate europeană

Rolul psihologiei in viața spirituală

-lucrare de seminar-

Profesor:
Pr. lect. univ. dr. Teofil Stan

Student:
Costin Ioan Daniel

BAIA MARE
2019
 Cuprins

Introducere.......................................................................................................2

1. Psihologia emoţională și inteligenţa spirituală...............................................3

2. Dezvoltarea personală în psihoterapia spirituală............................................6

Concluzii............................................................................................................8

Bibliografie........................................................................................................9

1
 Introducere

Etapa socio-istorică pe care o traversăm a fost asociată cu schimbări

majore produse într-un ritm din ce în ce mai alert, cu un mare potenţial
provocativ la nivelul fiinţei umane.
Preocuparea umanităţii pare să fie tot mai mult orientată înspre
dezvoltarea capacităţilor noastre psihologice. O mare parte a știinţelor umane
centrate pe acest deziderat al adaptării si reușitei în viaţă urmăresc formarea unei
arhitecturi interioare corespunzătoare unui eu puternic.
Din acest motiv programele de dezvoltare personală se axează
preponderent pe cresterea nivelului inteligenţei emoţionale, pe imbinarea dintre
personal și interpersonal. Dezvoltarea personală este un concept din ce in ce mai
mult întâlnit în societatea contemporană.
Un alt punct de vedere asupra perioadei istorice pe care o traversăm, tot
mai des întâlnit în ultima vreme, complementar cu cel prezentat mai sus, este
acela care arată că (civilizaţia modernă se află într-o stare de dezorganizare și
dezintegrare în care există nevoia unui proces evolutiv major al constiinţei. La
nivelul societăţii conștientizarea acestei stări de fapt este posibilă, doar atunci
când ea afectează planul material, mai precis atunci când apare criza economică.
O parte a oamenilor de stiinţă vorbesc însă de existenţa unei crize spirituale ce
ar reprezenta adevărata cauză a celei economice si sociale. Crizele spirituale sau
„urgenţele spirituale” au însă și un mare potenţial evolutiv. Puterea lor,
recunoscută de toţi cei care au vorbit de ele, este aceea de pune sub semnul
întrebării atât sensul cât si valoarea vieţii. Foarte dureroase, ele împing oamenii
în diferite situaţii grave: stări de neliniște până la panică, stări de deprimare,
fuga si consolarea temporară în droguri sau alcool, stări de apatie și letargie,
atitudini și comportamente disfuncţionale și ineficiente, chiar și tulburări psihice
majore (psihoze)1.)

1
S. Grof, Psihologia viitorului. Lecţii din cercetarea modernă asupra conștiinţei, Ed. Elena Francisc
Publishing, București, 2005, p. 54.

2
 Specialiștii în cauză au afirmat extraordinara oportunitate pe care orice
criză spirituală o aduce, accea a unei transformări radicale a fiinţei umane. În
această nouă „paradigmă” dezideratul este acela al unei capacităţi creative si
transformative care să permită în permanenţă posibilitatea de a schimba regulile,
de a modifica situaţiile, de a depăsi limitele. Această capacitate este orientată
atât înspre interior sub forma restructurări si reconfigurării personale la nivelul
eului si identităţii dar si înspre exterior pe toate planurile existenţei (familial,
social, profesional). Această nouă capacitate a fost denumită inteligenţă
spirituală și, în mod firesc, ea trimite către un alt concept cel de maturitate
spirituală. Din această perspectivă dezvoltarea personală include trei aspecte:
personal, interpersonal si transpersonal2.

1. Psihologia emoţională și inteligenţa spirituală

Perioada prin care trece omenirea, caracterizată prin schimbări foarte

rapide ce ne solicită toate capacităţile personale, a trezit în rândul societăţii,
obiective majore precum succesul, reușita, adaptarea și integrarea în mediu.
((Centrarea aproape obsesivă a omenirii pe reusită și performanţă, a determinat
în psihologie apariţia unui curent ce a incercat să explice modul și factorii
psihologici care asigură aceste obiective. La începutul secolului XX, aptitudinea
generală recunoscută a fi principalul factor în reușită, a fost aceea de inteligenţă,
sub forma inteligenţei raţionale (cognitive)- I.Q. care ajută în rezolvarea
problemelor logice sau strategice. Spre sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor
1990 câţiva cercetători, dintre care cel mai renumit și cunoscut este Daniel
Goleman, au dat spre publicare o serie de cercetări care au avut drept scop
descoperirea altor factori decât inteligenţa logică, implicaţi în reu șita în viaţă.
Cu această ocazie a apărut un nou concept, acela de „inteligenţă emoţională” –
E.Q. care a devenit, într-un timp foarte scurt, un „trend cultural” al timpului,
2
D. Zohar,I. Marshall, Inteligenţa spirituală, Editura Vellant, Bucuresti, 2011, p. 15.

3
încercând să rezolve câteva din problemele umane, referitoare la performanţă și
reușită în viaţă3.)
(Definită în termeni de conștientizare, înţelegere si exprimare a
emoţiilor, inteligenţa emoţională este considerată ca fiind acel factor care,
alături de inteligenţa cognitivă, ajută o persoană să se adapteze cu mai multă
ușurinţă situaţiilor și provocărilor vieţii personale și profesionale. În acest mod,
„inteligenţa emoţională” a căutat să răspundă si problemei legate de eternul
conflict dintre ceea ce o persoană simte și ceea ce gândește, dintre
emoţionalitate și cogniţie, considerându-le complementare. )
Cecetătorii arată că inteligenţa emoţională este în mare măsură
dobândită iar educarea ei este relativ u șoară. Studiile care au urmărit nivelul de
dezvoltare al inteligenţei emoţionale de-a lungul anilor, au evidenţiat că oamenii
evoluează pe măsură ce își stăpânesc mai bine emoţiile și impulsurile, se
motivează mai usor și își cultivă empatia și flexibilitatea socială, adică devin
mai inteligenţi din punct de vedere emoţional4.
La sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI, o altă revoluţie în
domeniul inteligenţei pare să o înlocuiască pe aceea apărută odată cu
descoperirea inteligenţei emoţionale discutată mai sus. Curentul EQ nici nu
apucase să facă vechime când, iată că se preconizează depă șirea lui prin
integrare, într-un alt concept. Acesta a apărut datorită cercetătorilor care au
simţit că mai există ceva pe lângă cele două inteligenţe. Noul curent a pornit din
zona psihologiei transpersonale și a adus lumii, a treia forma de inteligenţă:
„inteligenţa spirituală”- S.Q5.
(Inteligenţa spirituală, asa cum o definesc acesti cercetători, este strâns
legată de împlinirea unei nevoi profunde a fiinţei umane – aceea de a simţi că
totul are un rost, un sens. Este inteligenta care ne face întregi, care ne dă
integritatea noastră. Este inteligenţa sufletului, inteligența de sine profundă. Este

3
Daniel Goleman, Inteligenţa emoţională, Ed. Curtea veche, Bucuresti, 2001, p. 44.
4
Ibidem, p. 49.
5
D. Zohar,I. Marshall, Inteligenţa spirituală, Editura Vellant, Bucuresti, 2011, p. 6.

4
inteligenţa cu care ne punem întrebări fundamentale, existenţiale, precum și cu
care putem să trecem peste limitele cu care am fost invăţaţi. Dezvoltarea ei este
însăși garanţia sănătăţii psihice, spun psihologii care au descoperit-o. )
Ea reprezinta însă, doar o modalitate de a reuni într-un cadru stiinţific
concepte pe care filosofiile religioase și le cunosc și le dezvoltă de milenii.
Termenul de "inteligenţă spirituală" a fost inventat de către Zohar
Danah, fiind prezentat înt-un volum al său din anul 1997.( În opinia autorilor
Zohar si Marshall inteligenţa spirituală, prescurtată de ei SQ, este „...acea
inteligenţă care ne ajută să abordăm si să rezolvăm problemele legate de
semnificaţie si valori, acea inteligenţă care ne permite să ne plasăm acţiunile si
vieţile într-un context mai larg, mai bogat, dătător de sensuri, acea inteligenţă
care ne permite să evaluăm de ce o cale de urmat în viaţă este mai
semnificativă decât o alta).”6 Autorii arată că cele două inteligenţe cunoscute
până acum IQ și EQ, nici separat și nici împreună nu reușesc să explice în
totalitate complexitatea inteligenţei umane extrem de bogată, în special în plan
imaginativ. Ambele forme de inteligenţă IQ si EQ au o funcţie adaptativă,
acţionând în interiorul unor graniţe si jucând un „joc finit”. SQ are însă o funcţie
transformativă, ea permite oamenilor să fie creativi, să schimbe obiceiurile și să
modifice situaţiile. Acţionând asupra limitelor, graniţelor, SQ permite
schimbarea situaţiei făcându-i pe oameni să participe la un „joc infinit”.

6
Ibidem, p. 12.

5
 2. Dezvoltarea personală în psihoterapia spirituală
Dezvoltarea personală este un concept ce desemnează o realitate
psihologică și un domeniu al cunoașterii și intervenţiei psihologice care a
cunoscut în ultimele decenii o evoluţie remarcabilă, afirmându-se ca „o
adevărată politică socială și educaţională permanentă pentru promovarea
succesului profesional, social și al bunăstării psihologice”. Fără a avea o
definiţie singulară, unanim acceptată, dezvoltarea personală desemnează o
dinamică psihică ce include ideea de creștere, de devenire, de formare.
Relația dintre teologie și psihologie a fost abordată de un număr
important de autori ortodocși, generând o dezbatere încă în desfășurare în rândul
preoților și credincioșilor. Poziționările asumate sunt dintre cele mai diferite,
mergând de la apărarea unei apropieri între cele două discipline, până la
excluderea categorică a posibilității dialogului între ele.
(De cele mai mute ori se pune accentul pe „terenul comun” al celor
două discipline, adică persoana umană. Este de remarcat faptul că îndrumarea
oferită în Biserică se întemeiază nu pe cunoștințele psihologice, ci pe
experiența duhovnicească a preotului duhovnic. Mai mult chiar, o întemeiere
excesivă pe criterii și metode psihologice ar reprezenta un pericol și un semn de
secularizare a vieții bisericești, prin înlocuirea instrumentarul pastoral propriu cu
unul lumesc.78
Având în vedere nevoia de aplecare mai mult spre terapia sufletului
pacientului s-a introdus în teologie termenul de psihoterapie ortodoxă, care de
fapt îşi are obârşia încă din Vechiul Testament, unde deşi nu Îl cunoscuseră pe
Mântuitorul Hristos, asociau patimile sufleteşti cu bolile şi mai puţin cu
situaţiile accidentale.)
Boala trupului reaminteşte pe cea a întregii făpturi căzute, scrie Jean-
Claude Larchet. Pierderea sănătăţii apare ca simbolul şi chiar ca semnul sensibil

7
Hrisostom de Etna, Elemente de psihologie pastorală ortodoxă, Editura Bunavestire, Galaţi,
2003, p. 13
8
Arhimandrit Simeon Kraiopulos, Te cunoşti pe tine însuţi? Viaţa duhovnicească şi
problemele psihologice, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008, p. 154.

6
al pierderii stării paradisiace. Aducând sufletul în limitele trupului, boala şi
suferinţa distrug iluziile de plenitudine şi de autosuficienţă pe care omul le putea
avea înainte, inspirate fiind de o sănătate pe care el o credea durabilă. 9
În psihoterapia ortodoxă se pune accentul pe trei tipuri de vindecări: a
sufletului, a trupului şi a minţii. Dintre toate acestea, cel mai mult se pune
accentul pe vindecarea sufletului, patimile şi bolile sufletului având legătură
directă şi puternică cu bolile minţii şi ale trupului.
Vindecarea sufletului, în ultimă instanţă, reprezintă mântuirea. Mântuirea
sufletului este cel mai de preţ lucru pe care îl poate primi sau dobândi o
persoană. Mântuitorul Iisus Hristos întotdeauna ierta întâi păcatele celui ce i se
adresa pentru a-i cere ajutorul, din aceasta derivând vindecarea bolilor
nevindecate de nici un doctor – ca în cazul femeii cu scurgere de sânge 12 ani Şi
o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi cheltuise cu
doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată. Apropiindu-
se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea
sângelui ei.(Luca 8, 43-44) – sau a altor forme grave de boli (demonizări,
gârbovie, etc.).
Astfel, psihoterapia ortodoxă urmăreşte îndreptarea omului, determinarea
lui de a respecta poruncile revelate de Dumnezeu. Curăţirea sufletului prin
urmarea poruncilor şi asceză, care ajută şi la curăţirea trupului, devine mijlocul
cel mai utilizat pentru vindecarea oricărei boli, neexcluzând uneori şi
tratamentele medicale în bolile cu fundament patologic.

9
Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, edit. Oastea Domnului, Sibiu 1997, p. 59.

7
 Concluzii

Făcând o analiza comparativă între dimensiunile amintite mai sus si

dimensiunile inteligenţei emoţionale si ale inteligenţei spirituale se constată că
procesele de maturizare si integrare ale persoanei sunt într-o strânsă relaţie cu
cele două forme de inteligenţă. Toate dimensiunile vizate prin maturizare si
integrare se regăsesc în componentele inteligenţei spirituale.
Putem concluziona că inteligenţa spirituală este acea abilitate generală
necesară, ce permite persoanei să ajungă la un nivel înalt de maturizare si
integrare a sinelui. Inteligenţa spirituală integrează inteligenţa emoţională si îi
dă o nouă valoare. Din aceste cercetări psihologice, putem presupune că nivelele
ridicate de diferenţiere, de maturizare și integrare ale sinelui corelează cu nivele
ridicate ale inteligenţei spirituale.

8
 Bibliografie

1. Goleman, Daniel, Inteligenţa emoţională, Ed. Curtea veche, Bucuresti,

2001;
2. Grof, Stanislav, Psihologia viitorului. Lecţii din cercetarea modernă
asupra conștiinţei, Ed. Elena Francisc Publishing, București, 2005;
3. Hrisostom de Etna, Elemente de psihologie pastorală ortodoxă, Editura
Bunavestire, Galaţi, 2003;
4. Kraiopulos, Arhimandrit Simeon, Te cunoşti pe tine însuţi? Viaţa
duhovnicească şi problemele psihologice, Editura Bizantină, Bucureşti,
2008;
5. Larchet, Jean-Claude, Teologia bolii, edit. Oastea Domnului, Sibiu
1997;
6. Zohar, Danah; Marshall, Ian, Inteligenţa spirituală, Editura Vellant,
Bucuresti, 2011;