OMUL, CREAT PRINTR-UN ACT

SPECIAL AL LUI DUMNEZEU

Omul,după învățătura creștină , e adus la existență ca o ființă dihotomică printr-un act
creator special al lui Dumnezeu.

Geneza nu spune că Dumnezeu a alcătuit întâi trupul și apoi a suflat suflare de viață în
nările lui, ci numai că „l-a făcut luând țărână din pământ și a suflat în nările lui suflare de viață și
s-a făcut omul suflet viu” (gen. 2,7).

Omul ca ființă specială este creat în mod simultan în întregimea sa. Geneza prin citatul de
mai sus vrea să arate și faptul că trupul omului este constituit din materia generală, iar sufletul
are o înrudire specială cu Dumnezeu precum vor confirma și câțiva sfinți.

Geneza mai arată și faptul că trupul omului a fost creat și modelat de însuși mâinile lui
Dumnezeu, ceea ce arată faptul că omul, este creat printr-un act special pentru că, atunci când a
făcut celelalte făpturi, Dumnezeu doar a zis să fie și ele sau făcut.

Omul însă, ca ființă reală „vie”, vine în mod esențial la existență prin suflarea lui
Dumnezeu în nările lui, iar prin acest fapt se face vădit că omul are o poziție specială nu numai
față de natura din care e luat trupul lui, ci și în raport cu Dumnezeu.

a) Chipul lui Dumnezeu, ca înrudire și relație specială a omului cu Dumnezeu.

Omul este creat după chipul lui Dumnezeu iar pentru faptul că are un suflet înrudit cu
Dumnezeu, omul tinde spre Dumnezeu.
Omul se menține ca chip neslăbit a lui Dumnezeu numai dacă, pe baza unei înrudiri, se
menține între el și Dumnezeu o relație vie, în care e activ nu numai Dumnezeu, ci și omul.
Sfinții părinți spun că prin suflarea de viață, Dumnezeu a sădit în om nu numai sufletul
înțelegător înrudit cu Dumnezeu, ci și harul Său, ca manifestare a relației Sale cu omul, care
provoacă în om relația lui cu Creatorul.
Sfântul Grigorie Palama spune: „Au văzut atunci ochii îngerilor sufletul omenesc, unit cu
simțire și cu trup, ca pe un al dumnezeu, nefăcut numai pe pământ minte și trup pentru bunătatea
dumnezeiască, ci pentru prisosința acesteia și configurat după harul lui Dumnezeu, ca să fie
același trup, minte și duh și să fie sufletul său după chipul și asemănarea dumnezeiască, ca o
ființă deplin unitară din minte, din rațiune și din duh”.
 Ființa noastră este înrudită cu Dumnezeu prin duhul primit și deci cu întreaga Sfânta
Treime.
Dumnezeu insuflă în organismul biologic, suportul spiritual al sufletului căruia i se
adresează chemarea Sa și în același timp îi dă capacitatea să răspundă. Dumnezeu suflând în om
începe să vorbească cu omul, sau îi dă încredințarea că Dumnezeu îi vorbește și el trebuie să
răspundă.
Prin acest lucru Dumnezeu Și-a creat un partener al dialogului dar într-un organism
biologic. Acest dialog e menit să dureze continuu.
Patriarhul Calist leagă de participare și de înrudire dialogul în iubire, spunând că lui
Dumnezeu ca iubitor îi corespunde din partea omului: „Iubesc, deci sunt om”. Amândoi iubesc și
vor să fie iubiți.
Omul a fost cinstit prin însuși actul creației sale cu calitate de chipl al lui Dumnezeu,
întrucât prin ea i s-a sădit înrudirea și relația lui cu Dumnezeu. Dar această calitate se menține și
se dezvoltă prin relația continuă cu Dumnezeu.
b) Omul ca chip al lui Dumnezeu tinde spre absolut, care e persoană.
În calitate de chip, omul întreg tinde spre modelul său, spre Dumnezeu. Teologul
Vîșevlațev spune că: „Fără legătura cu Dumnezeu, omul nu poate fi cugetat”.
Omul tinde spre Dumnezeu întrucât Dumnezeu e absolut și tinde spre absolut întrucât
absolutul e Dumnezeu personal. Omul nu se poate mulțumi cu realități finite ci el are nevoie de
Dumnezeul infinit și inepuizabil. Numai în această iubire infinită se poate odihni omul.
Părinții Bisericii văd chipul lui Dumnezeu manifestând-se în toate funcțiile și mișcările
sufletului, sau mai bine zis ale ființei omenești.
Sporirea infinită în comuniunea cu Dumnezeu este sporirea infinită în cunoașterea Lui și
în participarea la El. Dacă în viața pământească această sporire se mișcă de la o treaptă la alta,
întrucât pe fiecare se presimte infinitatea lui Dumnezeu, dar nu se gustă, în viața viitoare omul
care a crezut se va cufunda cu cunoștera și trăirea în infinitatea divină în așa fel, încât nu va mai
trece de la o treaptă la alta, ci se va odihni veșnic în această infinitate.
Trebuie precizat că oceanul acestei infinități nu are caracter impersonal și că va fi o
odihnă în iubirea Persoanei infinite.
c) Chipul tinde spre asemănarea cu Dumnezeu sau spre îndumnezeire
Unirea aceasta maximă cu Dumnezeu, fără contopirea cu El, este îndumnezeirea omului.
În vederea ei e dat chipul lui Dumnezeu în om, ca aspirație a acestuia spre modelul său absolut.
Sfinții Grigorie Teologul și Vasile cel Mare spun că: „Omul este o creatură care a primit
porunca să devină dumnezeu”.
 Asemănarea însă e nu numai starea finală de îndumnezeire, ci întreg drumul de dezvoltare
a chipului, prin voința omului stimulată și ajutată de harul lui Dumnezeu, iar „Chipul” se
dezvoltă în „asemănare” prin virtuți, care sunt în special opera voinței, ajutată de har.
Iisus Hristos a restabilit chipul pierdut prin căderea protopărinților.
d) Dezvoltarea chipului în asemănare, prin comuniune
Sfântul Grigorie Palama declară că chipul a rămas și după cădera protopărinților dar am
pierdut stabilitatea lui, care este una cu asemănarea.
Unirea maximală cu Dumnezeu, spre care urcăm prin virtute, nu poate însemna
scufundare în oceanul unei infinități impersonale. Aceasta n-ar mai putea înmsemna un om
îndumnezeit prin har, dar deosebit de Dumnezeu după ființă, ci o singură și indistinctă divinitate.
Comuniunea adevărată se dezvoltă printr-o atenție îndreptată spre ceilalți oameni și spre
lumea ca operă a lui Dumnezeu, asociată cu înfrânarea patimilor și cu cultivarea virtuților care
culminează în iubirea de persoane, de Dumnezeu ca persoană, deci ca absolut adevărat.
e) Chipul lui Dumnezeu în noi: misterul negrăit al ființei noastre, trăit în
comuniune și legat de Sfânta Treime
După Paul Evdokimov, în chipul nostru vedem „reproducerea misterului trinitar negrăit,
până la nivelul profunzimii unde omul devine o enigmă pentru sine însuși”. „Căci e mai ușor să
cunoști cerul decât pe tine însuți”.
Teologul Vîșeslațev spune că :„Precum din Dumnezeu cunoaștem numai energiile Lui
necreate, așa și din om cunoaștem numai energiile umane”.
În comuniunea cu semenii se dezvăluie cel mai mult însă și misterul prezenței divine
interpersonale. Căci numai din iubirea între Persoanele divine iradiază forța iubirii noastre
interpersonale.
Locul cel mai important din Sfânta Scriptură unde se vede legătura caracterului comunitar
al chipului cu Sfânta Treime este în Cartea Facerii Cap.1, 26 unde scrie că; „Și a zis Dumnezeu:
să facem om după chipul și după asemănarea Nostră”.
Înainte de căderea în păcat a protopărinților noștri, iubirea între bărbat și femeie nu era
încărcată de pasiunea violentă care are ceva din stihia naturii nepersonalizate și nespiritualizate.
Toate structurile umane au fost coborâte prin păcat.
În deosebirea ca bărbat și femeie umanitatea are ca fapt pozitiv o completare mai
importantă și deci și prilejul unei îmbogățiri spirituale mai accentuate.
Natura umană nu se poate îmbogăți, nu poate ajunge la desăvârșire dacă nu subzistă în
ipostasuri variate.
f) Persoanele, natura lor comună și baza lor în Sfânta Treime
 Vladimir Lossky spune că: „Ceea ce corespunde în noi chipului lui Dumnezeu nu e deci
o parte a naturii noastre, ci persoana care cuprinde în ea natura...Ca persoană, ipostasul nu
împarte natura, dând loc la mai multe naturi particulare... Treimea nu e trei dumnezei, ci un
singur Dumnezeu... Omul se prezintă sub un dublu aspect: ca natură individuală , el devine o
parte a totului , unul din elementele constitutive ale universului; dar ca persoană, el nu e o parte:
el conține în sine totul.
Sfântul Irineu spune că omul căzut nu mai e omul adevărat, adică nu mai are nici natura
adevărată. Sfinții Părinți nu fac în general nici o deosebire de conținut între persoană și natură.
Sfântul Atanasie pune în relief un alt sens al naturii create, inclusiv al celei umane: „ ea
este din neant și când cade în păcat tinde iarăși spre neant.
Omul realizează o comuniune desăvârșită, întrucât în aceasta se implică participarea la
comuniunea cu Dumnezeu, omul se menține și progresează în calitate de persoană și de chip.
g) Omul ca chip special al Cuvântului, dezvoltat prin Duhul Lui
Am privit până aici, ca model al chipului dumnezeiesc al omului, Sfânta Treime. Dar nu
trebuie uitat că omul e văzut și ca chip al Logosului divin, care la rândul Său fiind chipul Tatălui
a îmbrăcat la plinirea vremii și chipul său uman (Fil. 2, 6-7).
Omul este astfel „chipul ” Cuvântului și ca atare „după chipul Tatălui.
Ca chip al Cuvântului, omul este subiect al lucrurilor, având răspunderea să vadă prin
lucruri raținile divine ale lor și pe Logosul însuși ca subiect suprem al lor și să dezvolte cu
semenii săi comuniunea ca împreună-subiecte ale lucrurilor, după chipul Logosului divin.
Toate aceste făcându-se numai prin Duhul Sfânt.
Omul poate spori în creștera duhovnicească prin cunoaștera rațiunilor lucrurilor iar prin
știință poate descoperi la un nivel tot mai înalt sensul apofatic al lumii, ascuns în Dumnezeu.