Cunoașterea lui Dumnezeu

din natură, Scriptură și experiență mistică

Cunoașterea lui Dumnezeu este o temă deosebit de importantă deoarece privește cea
mai profundă căutare a omului – scopul existenței sale pe pământ. Dacă omul se situează
corect în raport cu acest scop, dacă își găsește adevărata sa chemare, atunci cu adevărat și
mult mai firesc se poate situa corect și în raport cu problemele vieții lui cotidiene cum ar fi
legăturile cu ceilalți oameni, studiile, cariera, căsătoria, creșterea copiilor și chiar moartea.
Încă de la primul capitol al Sfintei Scripturi se mărturisește scopul vieții noastre,
atunci când Prorocul Moise ne spune că Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul şi
asemănarea” Sa (Facere 1, 26). Suntem astfel încredinţaţi de marea dragoste pe care o are
Dumnezeu Cel în Treime faţă de om. Nu-l doreşte doar ca pe o fiinţă cu anumite daruri, cu
ceva calităţi, cu o oarecare superioritate faţă de restul creaţiei, ci îl doreşte dumnezeu după
har.
Omul, privit din afară, se pare că are o simplă existenţă biologică, precum toate
celelalte fiinţe vii, precum animalele. Este, cu siguranţă, o fiinţă, dar o fiinţă care tinde spre a
fi îndumnezeită. Este singura fiinţă care se deosebeşte de întreaga creaţie, care poate deveni
dumnezeu.
„După chipul” desemnează darurile cu care l-a dăruit Dumnezeu pe om, în mod
deosebit de toate creaturile Sale, astfel încât acesta să devină chip al lui Dumnezeu. Aceste
daruri sunt: mintea raţională, conştiinţa, libertatea, creativitatea, dragostea şi setea după desă-
vârşire şi după Dumnezeu, conştiinţa de sine şi toate cele care-1 fac pe om superior faţă de
restul creaţiei, a făpturilor vii, care-1 fac om, şi acesta personal. Aşadar toate care-1 fac pe om
persoană sunt darurile „chipului”.
Având chipul, omul este chemat să dobândească şi asemănarea, adică îndumnezeirea.
Creatorul, Dumnezeu după fire, îl cheamă pe om să devină dumnezeu după har.
Aşadar au fost date omului de Dumnezeu darurile chipului spre a ajunge acesta foarte sus,
spre a reuşi cu acestea să dobândească asemănarea cu Dumnezeu şi Creatorul său, spre a

1
realiza nu o unire exterioară, nu o legătură morală cu Acesta, ci o legătură personală.
Este poate foarte îndrăzneţ să ne gândim şi să spunem că scopul vieţii noastre este să
devenim dumnezei după har, însă Sfânta Scriptură şi Părinţii Bisericii ne-o arată lămurit.
Însă pentru putea ajunge omul la o asemenea stare desăvârșită, Dumnezeu a sădit în el
o dorință puternică de cunoaștere, o sete nestăvilită de pătrundere și a celor pământești – în
primă fază - dar mai ales a celor care îi aduc cu adevărat o împlinire, un rost, un sens
existenței sale pe pământ adică cunoașterea celor supranaturale ce țin de Dumnezeu și de
relația omului cu El.
Pe drumul cunoașterii și apropierii omului de Dumnezeu stă lumea ca și creație
perfectă a Ziditorului. Așadar prima cunoaștere se referă la aceasta. Contemplarea rațiunilor
fiecărei ființe vii ne conduce cu mintea la Creator, la înțelepciunea, blândețea, dragostea,
priceperea Sa, însă acest fapt nu îl face sau nu ar trebui să îl facă pe om panteist. Omul nu
trebuie să confunde creatura cu Creatorul, din contră, discerne faptul că Dumnezeu este ceva
diferit de creație, că rămâne tainic și este mai presus de creație; El rămâne necreat atât în
ființa cât și în lucrările Sale.
Existența lumii mai are și acel scop de a-l face pe om să își exerseze toate puterile
sufletești sădite în el, adică Dumnezeu îi oferă posibilitatea omului ca în timpul viețuirii
vremelnice pe pământ, să își cultive toate acele calități sau virtuți atât de necesare în vederea
atingerii unei anumite despătimiri, dar și în vederea asemănării cu Cel spre care tinde –
Dumnezeu Creatorul său.
În lume, fiecare lucru are în mod obiectiv un sens propriu, o cauză dar și o legătură
specială cu celelalte lucruri create. Pentru a putea ajunge să vadă curat și să trăiască drept
rațiunea tuturor lucrurilor, așa cum le-a făcut Dumnezeu și cu acel scop, omul are nevoie de o
credință în atotprezența lui Dumnezeu dar și o stăruință în credință și în păzirea poruncilor,
criterii esențiale în vederea curățirii de patimi, adică renunțarea de bunăvoie la obiceiul prin
care omul consideră lucrurile doar simple obiecte de satisfacție egoistă și reconsiderarea lor în
forma lor cea mai vrednică - cu scopul cu care le-a creat Dumnezeu, fiind capabil totodată a
vedea dragostea lui Dumnezeu și marea Lui înțelepciune în toate lucrurile create.
În acest context este necesar să spunem că această putere de a aprecia lucrurile la justa
lor valoare se dezvoltă stăruind în exersarea virtuților și părăsirea greșitei raportări la lucrurile
înconjurătoare. Este o putere exersată dar, mai presus de toate, este un dar de la Dumnezeu,
dar pe care Părinții Bisericii îl numesc discernământ sau dreaptă judecată. Pe baza

2
discernământului, capacitatea de a vedea lucrurile în sensul lor adevărat crește și se dezvoltă o
alta care vede sensul fiecărui lucru în legăturile lui cu celelalte, cu ansamblul lumii. Tot la fel,
fiecare faptă a omului este văzută ca fiind în legătură cu întreaga viață dar și influiențând într-
un fel anume tot ceea ce îl înconjoară. Această capacitate o putem numi înțelepciune – o
viziune integrală și integralistă a rațiunilor tuturor lucrurilor create de Dumnezeu.
Omul poate ajunge la un anumit grad în cunoașterea lui Dumnezeu și prin intermediul
Sfintei Scripturi care este cartea inspirată prin excelență, cuprinzând în ea adevărurile revelate
de-a lungul istoriei, de la facerea lumii până la realitățile ce vor să fie cu privire la a doua
venire a lui Dumnezeu pe pământ. Cunoașterea din Scripturi are și ea nevoie de o pregătire
prealabilă. Înțelegerea ei se face în profunzime, cuprinzând adevăratele sensuri ale cuvintelor,
ea având o adâncime desfârșită dar și o valabilitate permanentă.
Cuvintele Evangheliei au un înțeles mult mai lămuritor decât înțelesurile sau rațiunile
lui Dumnezeu încorporate în lucruri. Dumnezeu s-a făcut om, a trăit viața pe pământ ca și noi,
și de aceea Scriptura care prezintă faptele lui Iisus Hristos, Dumnezeu – omul, propune
înțelesuri mai directe, mai profunde, și cer omului asumarea imitării vieții trăite de Hristos
printre oameni, trăirea în Duhul lui Hristos, El devenind modelul nostru suprem.
Oamenii trăitori în Duhul lui Dumnezeu sesizează duhul Evangheliei, subînțelesurile
și sensurile ei cele mai adânci pentru că sunt cuprinși de același Duh care a înrâurit și pe
autorii scrierilor sfinte, insuflându-le inspirația Dumnezeiască.
Toate textele Scripturii sunt inspirate de Duhul Sfânt, și înțelesurile noimelor ei sunt
denumărate, cu atât mai accesibile omului cu cât și viața omului este mai duhovnicească, în
comuniune mai strânsă cu Dumnezeu, mai plină de virtuți; progresul în cunoașterea Scripturii
și, implicit, a lui Dumnezeu din citirea, studierea și meditarea la cuvintele Evangheliilor, este
direct proporțional cu progresul duhovnicesc al vieții noastre, de capacitatea noastră de a
renunța la plăcerile vieții pătimașe și a ne dedica trup și suflet procesului de maturizare
duhovnicească.
Cele ale Scripturii se trăiesc de omul cu viață duhovnicească intensă ca ale sale, ca și
cum i-ar fi adresate lui, fiecare personaj al ei caracterizează o latură sau alta a sufletului său.
Cuvintele Scripturii sunt cuvinte care vin omului de la Dumnezeu și se fac înțelese desăvârșit
acolo unde găsește sufletul în stare de rugăciune. Și rugăciunea ar trebui înțeleasă într-un sens
mai larg; nu ne referim neapărat la a face ceva sau la a spune ceva, ci o stare în care
Dumnezeu îl găsește pe om primitor și poate pune în inima lui cuvântul dumnezeiesc.

3
 Prin viața omului lăuntric, Scriptura se actualizează permanent, iar timpul nostru în
care trăim și evenimentele prezente în viața noastră reprezintă conjunctura în care lucrează
Dumnezeu pentru mîntuirea noastră, pentru a crea premisele prin care omul, ajutat de Harul
Duhului Sfânt poate ajunge pe culmi nebănuite.
Experienţele îndumnezeirii sunt legate de curăţirea omului. Cu cât mai mult se
curăţeşte omul de patimi, cu atât mai înalte experienţe primeşte de la Dumnezeu, îl cunoaște
pe Dumnezeu, îl vede pe Dumnezeu, după cuvântul: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia îl
vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Atunci când omul începe să se pocăiască, să se
spovedească şi să plângă pentru păcatele sale, atunci primeşte primele experienţe ale harului
lui Dumnezeu. Astfel de experienţe simt primele lacrimi de pocăinţă, care aduc bucurie
negrăită sufletului după care urmează o adâncă pace. De aceea şi acest plâns pentru păcate
este numit „fericita plângere”, precum a zis şi Domnul în Fericiri: „Fericiţi cei ce plâng, că
aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4).
În Biserică, omul poate dobândi îndumnezeirea, deoarece harul lui Dumnezeu,
conform învăţăturii Sfintei Scripturi şi a Părinţilor Bisericii, este necreat. Dumnezeu nu este
doar fiinţă, precum cred apusenii, ci este şi lucrare (energie). Dacă Dumnezeu ar fi numai sub-
stanţă, nu am fi putut să ne unim cu El, să intrăm în comuniune cu El, căci fiinţa lui
Dumnezeu este înfricoşătoare şi de nepătruns pentru om, după cuvântul care zice: „nu poate
vedea omul faţa Mea şi să trăiască” (Ieşirea 33, 20).
Dacă am fi putut să ne unim cu fiinţa lui Dumnezeu am fi devenit şi noi dumnezei
după fire. De fapt, toate ar fi devenit dumnezei, ar fi fost o harababură şi nimic nu ar fi fost în
mod real dumnezeu. Pe scurt, este ce se crede în religiile orientale, de exemplu, în hinduism,
unde dumnezeu nu este o existenţă personală, ci o putere difuză împrăştiată în întregul
univers, în oameni sau şi în animale, şi în lucruri, ca în panteism.
Dacă Dumnezeu avea numai dumnezeiasca fire cea de nepătruns, fără lucrările
(energiile) Sale, ar fi rămas un dumnezeu izolat, închis în Sine însuşi, neîmpărtăşit zidirii
(creaturilor) Sale.
Dumnezeu, conform teologiei ortodoxe, este Unul în Treime şi întreit în Unime. Aşa
cum elocvent afirmă Sfinţii Maxim Mărturisitorul şi Dionisie Areopagitul, precum şi alţi
părinţi, Dumnezeu este mânat de o sfântă dragoste, de o dumnezeiască iubire pentru făpturile
Sale. Din această neţărmurită şi extatică iubire a Sa iese din Sine şi caută să Se unească cu ele.
Aceasta se manifestă şi se realizează cu lucrarea Sa, mai bine zis, prin lucrările sau energiile

4
Sale.
Prin aceste energii necreate ale Sale, Dumnezeu a creat lumea şi continuă să o susţină.
Dă fiinţă şi chip lumii noastre cu energiile Sale dătătoare de viaţă. Sufletul cel creat după
chipul şi spre asemănarea lui Dumnezeu năzuieşte după Dumnezeu, doreşte unirea cu Acesta.
Cât de moral, cât de bun ar fi omul, oricâte fapte bune ar face, dacă nu-L găseşte pe
Dumnezeu, dacă nu se va uni cu El nu se poate odihni, deoarece însuşi Dumnezeu a pus
înăuntrul lui această sete sfântă, dumnezeiască dragoste, setea de a se uni cu El, de în-
dumnezeire. Are înăuntrul său puterea iubitoare, pe care o primeşte de la Ziditorul său, pentru
a iubi cu adevărat, cu putere, dezinteresat, precum Ziditorul său iubeşte lumea, făpturile Sale.
Omul este chemat să se îndrăgostească cu această sfântă dragoste şi cu această putere
iubitoare de Dumnezeu. Dar, dacă nu ar fi avut omul înăuntrul său această putere iubitoare, nu
ar fi putut să caute prototipul acesteia. Fiecare dintre noi suntem chipul lui Dumnezeu şi
Dumnezeu este prototipul. Chipul tinde către prototip şi numai atunci când îl găseşte se
odihneşte în el.
După prima etapă de curățire în care omul, conștient de setea după Dumnezeu și
cunoaștere a Necunoscutului începe lupta cea bună – cum o numesc părinții - și încet încet, cu
Harul lui Dumnezeu se debarasează de patimi, ajunge la un stadiu mai înalt, care este
dumnezeiasca luminare, prin care se luminează mintea şi vede într-ο altă lumină lucrurile,
lumea, oamenii.
Atunci creştinul îl iubeşte pe Dumnezeu mai mult. Şi vin alte lacrimi, mai înalte, care
sunt lacrimi ale dragostei de Dumnezeu, ale dumnezeieştii iubiri, nu pentru păcatele sale, căci
are încredinţarea că Dumnezeu i-a iertat păcatele. Aceste lacrimi, care aduc o mai mare
fericire, bucurie şi pace în suflet, sunt o mai înaltă experienţă a îndumnezeirii.
Apoi, omul dobândeşte nepătimirea, viaţa lipsită de nefastele patimi, de slăbiciuni şi
de păcate. Şi devine un om împăcat, netulburat de nici o provocare exterioară, nemişcat de
mândrie, de ură, de pomenire de rău sau de poftele trupului.
Acesta este al doilea stadiu al îndumnezeirii, numit „contemplaţie” (θεωρία), în care
omul, curăţit deja de patimi, este luminat de Sfântul Duh, se luminează şi se îndumnezeieşte.
Contemplaţia înseamnă vedere. Contemplaţia lui Dumnezeu înseamnă vederea lui Dumnezeu.
însă, ca cineva să-L vadă pe Dumnezeu, trebuie să fie om îndumnezeit. Aşadar, contemplaţia
lui Dumnezeu înseamnă şi îndumnezeire. Iată așadar că omul, de la etapa ce mai de jos în care
contempla natura și toate cele înconjurătoare, ajunge în final să îl contemple pe Însuși

5
Creatorul tuturor acelora. Aceasta este călătoria spre cunoașterea lui Dumnezeu, atât cât îi este
omului cu putință, călătorie de care vorbesc marii părinți ai Bisericii.
Când omul este deplin curăţit, dăruit cu desăvârşire lui Dumnezeu, atunci primeşte şi
cea mai mare experienţă cu putinţă pentru oameni a dumnezeiescului har, care, după Sfinţii
Părinţi, este vederea Luminii necreate a lui Dumnezeu. Această Lumină o văd cei mai
înaintaţi pe calea îndumnezeirii, o văd sfinţii lui Dumnezeu şi se vede înăuntrul acestora, aşa
cum şi sunt reprezentaţi în sfintele icoane cu aureola de lumină. Harul îndumnezeirii păstrează
nestricăcioase trupurile sfinţilor, sfintele moaşte, izvorâtoare de mir şi făcătoare de minuni.
Precum spune Sfântul Grigorie Palama, harul lui Dumnezeu mai întâi s-a unit cu sufletele
sfinţilor, după aceea se sălăşluieşte şi în sfintele lor trupuri şi le sfinţeşte şi pe acestea.
Fapta omului care nu trebuie să îl părăsească niciodată pe acest drum al desăvârșirii
este rugăciunea. Prin rugăciune, omul își arată propria disponibilitate dar și dorință, se așează
în fața lui Dumnezeu, știind că tot Harul desăvârșit este de Sus. Tot prin rugăciune reușește să
își țină mintea alipită de Dumnezeu, alungând noianul de imagini care se derulează necontenit
în plan mental, acele gânduri nefolositoare sau chiar pătimașe, acelea care de multe ori
reușesc să abată atenția omului de la rugăciune. La fel cum cunoașterea lui Dumnezeu are mai
multe etape, tot așa și rugăciunea are mai multe etape, tot în raport direct cu curăția
sufletească și siceritatea rugătorului.
Sfinții Părinți, pentru a nu părăsi rugăciunea, au găsit mai multe metode prin care
creștinii râvnitori pot să se roage fără împrăștiere și pot să crească intensitatea și calitatea
rugăciunii lor, toate acestea având aceiași țintă finală, de dorit pentru tot omul și fără de care
viața pe pământ nu poate fi trăită la adevărata ei chemare, iar scopul vieții omului nu este
atins: cunoașterea lui Dumnezeu și unirea cu El conform planului inițial al lui Dumnezeu,
acela ca omul să fie după chip dar și după asemănare cu Dumnezeu - Creatorul său.

6
7