DISCIPLINA ÎN VIAŢA SPIRITUALĂ

Această viaţă spirituală creştină este o viaţă cristică: cu această expresie vrem să scoatem în
relief că viaţa spirituală este legată în mod iminent de Cuvântul Întrupat, adică există în Cristos,
înainte de a ajunge la noi prin intermediul sacramentelor şi a cuvântului lui Dumnezeu.
În Cristos deci este viaţa „Întru El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor”(In 1, 4); şi el
dispune de ea aşa cum vrea „Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa i-a dat şi Fiului să aibă viaţă
în Sine” (In 5, 26) şi El este acela care o comunică, o împarte altora „ Eu am venit ca să aibă viaţă,
şi să o aibă din belşug” (In 10,10).
După înviere această comunicare, această dăruire a vieţii se face în mod mai profund deoarece
Isus a devenit „duh dătător de viaţă” (1Cor 15, 45) şi „autorul vieţii” (Fap 3, 15).
Sfânta Scriptură se referă la această viaţă prin intermediul a numeroase expresii. Una dintre cele
mai importante este aceea care a folosit-o Sfântul Paul atunci când numeşte viaţa spirituală marele
MISTER, însă un mister care este, în acelaşi timp, o persoană; acest mister este:
„Cristos în voi, nădejdea măririi” (Col 1, 27); este misterul lui Cristos care locuieşte „în
inimile voastre prin credinţă” (Ef 3, 14-19): o locuire divină inefabilă care rezultă din cunoaşterea
şi dragostea între Dumnezeu şi creştin; este misterul pe care Sfântul Paul îl numeşte „Înţelepciunea
lui Dumnezeu”, înţelepciune revelată oamenilor şi trăită în inima creştinului prin intermediul
credinţei (Cf. Fil 3, 7-11; Ef 1, 3-14; Col 1, 9; 1Cor 2, 6 etc).
Însă, primul lucru pe care trebuie să-l recunoaştem înainte de toate este că viaţa spirituală nu
este în mod simplu „ceva” în noi, dar este în mod principal „Cineva” în noi; deci, toate cele trei
Persoane ale Sfintei Treimi locuiesc în sufletul celui drept, în suflet sub formă de har; de aceea se
poate spune în mod clar că această viaţă este: viaţă lui Cristos în noi; viaţă Duhului Sfânt în noi;
viaţa Tatălui în noi; viaţa Sfintei Treimi în noi.
Viaţa spirituală creştină transformă modul de a simţi, de a judeca, de a gândi al creştinului
când intră în contact cu Cristos cunoscut în Biserică şi tinde să se manifeste în operele şi stilul de
viaţă al său:
„Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi” (Ef 4, 22);
„Precum sfânt este acela care v-a chemat, aşa să fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră;
pentru că scris este «Fiţi sfinţi, precum eu sunt sfânt»” (1Pt 1, 15).
Pentru formarea vieţii spirituale interioare, este nevoie de multă muncă şi de meditare asupra
Sfintei Scripturi, fără a uita în acelaşi timp de viaţa sacramentală. În alte cuvinte, viaţa spirituală
este legată de viaţa de pietate, de practicarea ei sau de folosirea propriilor mijloace.
Istoria spiritualităţii oferă o mare varietate de mijloace, de forme şi de stiluri de viaţă ce în alte
timpuri au fost adoptate, după nevoile şi sensibilitatea timpurilor şi a locurilor. Dorim acum să
prezentăm anumite mijloace spirituale care pot constitui o disciplină în creşterea spirituală.

Presenţa lui Dumnezeu

Exerciţiul prezenţei lui Dumnezeu este o expresie semnificativă a unei vieţi spirituale
fervoroase şi unul dintre mijloacele care în mare parte contribuie la dezvoltarea ei, pentru că
favorizează reculegerea interiora şi, împreună, îndepărtează distragerile lumii. Amintindu-ne
continuu de Dumnezeu prezent pretutindeni şi în mod simplu în interiorul nostru, ne introduce într-
o anumită familiaritate cu El, stimulând să acţionăm cât mai perfect şi să evităm comportamente
incorecte şi neplăcute Lui. A ne şti şi simţi sub privirea paternă-maternă a lui Dumnezeu stimulează
fidelitatea nostra şi întăreşte puterea nostra sufletească în faţa dificultăţilor şi a momentelor de
obscuritate, atunci când riscă să prevaleze sentimentul de abandon şi de solitudine.
Sunt diferite tipuri de prezenţe pe care teologia ne ajută să le aprofundăm şi că e bine să le
cunoaştem pentru a progresa în această pioasă pratica.
Este vorba mai întâi de o presenta naturală de “imensitate”, prin care Dumnezeu acoperă şi
pătrunde orice lucru, cum aminteşte şi s. Paul: “În el, aşadar, trăim, ne mişcăm şi suntem” Prezenţa
sa ne înconjoară, ne învăluie, ne pătrunde, ne menţine.

1
 Avem, apoi, presenta supranaturală prin “sălăşluire”. Prin har şi virtuţi, Dumnezeu prezent în
suflet, creează un particolar raport de cunoaştere şi de iubire, participând la aceeaşi viaţă a sa prin
misterul relaţiilor sale trinitare. Această presenţă este o invitaţie clară şi plină de iubire cu care
Dumnezeu ne invită să rămânem în contact cu el pentru a stabili un schimb vital.
O altă caracteristică a ordinii supranaturale, este cea sacramentală, în baza căreia Cristos este
în mod real prezent în sacramentul euharistiei şi unde, aşadar, întâlnirea cu El este de asemenea în
mod fizic garantată.
Analizând aceste diferite tipuri de prezenţă a lui Dumnezeu, se capătă în mod progresiv
capacitatea de a-l percepe şi de a-l întâlni în lucruri, în persoane, în evenimente care vor apărea mai
mereu ca semne ale prezenţei sale providenţiale şi, deci, ca sacramente de revelaţie şi întâlnire.
Există două metode fundamentale pentru a pratica acest pios şi necesar exerciţiu. Primul
consită într-un fel de reprezentare exterioară prin care îl putem vedea pe Dumnezeu ca mereu
prezent prin ceea ce el ne trimite (haruri). Nu este vorba de a-L “vedea” cu ochii corpului, dar de a-
L “auzi” aproape printr-o profunda convingere a minţii şi a inimii. De fapt, noi “ştim” cu certitudine
că El este în mod real prezent, că nimic nu-i poate trece cu vederea, şi că totul pleacă de la un plan
de iubire şi că totul susţine şi călăuzeşte cu providenţa sa. Această metodă este favorabilă cu
ajutorul simbolurilor sacre (crucifixe, imagini, obiecte religiose, locuri de cult, ambiente
particulare…).
A doua metodă face referire la reculegerea interiora. Este cunoştinţa pe care noi o avem cu
privire la presenta lui Dumnezeu în noi, ce este cultivată, meditând des la promisiunea lui Isus:
“Vom veni la el şi vom locui la el”. Această formă tinde în mod natural să dezvolte o comunione
intimă cu Domnul şi să favorizeze un constant şi profund spirit de rugăciune.
Pentru a favoriza presenţa lui Dumnezeu se recomandă comuniunea spirituală, oferirea
frecventă a propriilor acţiuni, mai ales efortul de a vedea în fratele de lângă noi, chipul lui
Dumnezeu.

În noi să locuiască Sfânta Treime

Ne spune sfânta revelaţie şi învăţătura Bisericii, că cele trei Persoane divine vin să locuiască în
mod real în sufletul care posedă harul şi caritatea. Este vorba de o prezenţă reală, a celor trei
Persoane divine, permanent intim, vital; bine distinct şi divers de comuna prezenţă care s-a făcut la
creare unde Dumnezeu este prezent în fiecare creatură.
Această prezenţă a locuirii lui Dumnezeu, unul întreit, în sufletul justificat prin intermediul
harului sfinţitor care este un dar de la Dumnezeu, este primul şi cel mai mare dintre toate darurile
posibile.
Prin intermediul acestei locuiri; Dumnezeu este prezent în noi cu o prezenţă specială şi intimă:
Dumnezeu este prezent ca un tată şi ca un prieten. Această prezenţă este explicaţia cea mai
profundă a demnităţii creştine; este darul suprem şi personal al lui Dumnezeu faţă de creaturile Sale.
Locuirea Sfintei Treimi în sufletele drepţilor este unul dintre adevărurile cele mai clare care se
găsesc în Noul Testament:
* „De mă iubeşte cineva, cuvântul meu îl va păzi, şi Tatăl meu îl va iubi şi la el vom veni şi
sălaş la el vom face” (In 14, 23);
* „Tot cel ce va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu locuieşte în el şi el în dumnezeu”
(In 4, 15);
* „Nu ştiţi voi că sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul Sfânt locuieşte în voi? Dacă va
necinsti cineva templul lui Dumnezeu îl va pierde pe Dumnezeu: căci sfânt este templul lui
Dumnezeu, care sunteţi voi” (1Cor 3, 16-17);
* „Sau nu ştiţi voi că mădularele sunt templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, care va
fost dat de Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (1Cor 4, 19; se poate vedea şi 2Cor 6, 16; Rm
8, 11; 2Tim 1, 14 etc.)

2
 Încet, încet cu cât creştinul înaintează pe calea sfinţeniei trebuie să descopere totdeauna şi tot
mai mult viaţa sa de fiu al lui Dumnezeu şi să descopere în acelaşi timp şi pe Oaspeţii pe care îi
poartă în sufletul său.
Locuirea Persoanelor divine face sufletul tot mai divin şi este principiul activităţii supranaturale
în drumul către sfinţenie. După doctrina Sf. Toma, pentru orice creştere a harului, vine o „misiune
invizibilă” din partea Sfintei Treimi, adică Persoanele divine vin în contact în mod mai intim şi mai
profund cu sufletul. Dumnezeu solicită şi cheamă omul să progreseze tot mai mult în profunditatea
unirii cu El. Tatăl „atrage”: „Nimeni nu pate să vină la mine de nu-l atrage Tatăl” (In 6, 44).
Această locuire a Divinităţii nu este o realitate rece, cu o puţină unitate practică; este însă un
principiu personal şi vital de sfinţenie carte creşte tot mereu.
Dacă viaţa spirituală înseamnă prezenţa şi activitatea Duhului Sfânt în sufletul nostru, putem să
zicem că avem în noi viaţa lui Dumnezeu, viaţa divină. Părinţii greci vorbesc chiar de divinizarea
omului, făcând apel la textul Evangheliei lui Ioan: „Oare nu este scris în legea voastră: Eu am zis:
sunteţi dumnezei?”(In.10,34). Autorii occidentali temându-se că ar putea fi rău înţeleasă expresia,
vorbesc mai curând despre harul divin. Viaţa spirituală este definită de aceea, drept, viaţă în har,
viaţă supranaturală.
Fie un mod de a se exprima, fie altul, toate au avantajele şi lipsurile lor, fiindcă este vorba
despre un mister pe care îl putem interpreta doar parţial. Când zicem că avem darul supranatural al
harului divin, prin aceasta putem să înţelegem cu uşurinţă că fiecare îl primeşte într-un mod diferit,
că sunt nenumărate diferenţe, că harul se măreşte sau scade, sau chiar se pierde. Un lucru însă nu
trebuie uitat, şi anume că, sfinţirea noastră are un caracter trinitar, pentru că am fost botezaţi în
numele Tatălui, al Fiului, şi al Duhului Sfânt. Am fost instruiţi - scrie Sf. Vasile - aşa cum am fost
botezaţi, şi, cum am fost botezaţi, aşa credem şi trăim, acesta este însemnul credinţei noastre şi
credinţa noastră este consimţirea dată lui Dumnezeu, contemplat în Treime.

Meditarea Cuvântului lui Dumnezeu

Apostolul Paul îi îndemna cu căldură pe creştinii micii comunităţi de la Coloseni la

familiaritate cu Cuvântul şi edificare reciprocă alimentată din înţelepciunea Scripturii: „Cuvântul lui
Dumnezeu să locuiască în voi în toată bogăţia sa. Cu toată înţelepciunea instruiţi-vă şi îndemnaţi-vă
unii pe alţii cu psalmi, imnuri şi cântări duhovniceşti, cu recunoştinţă, cântând lui Dumnezeu în
inimile voastre” (Col 3,16).
Apostolul nu propunea o noutate particulară, ci doar relua tradiţia ebraică a meditării zilnice a
Legii lui Dumnezeu adaptând-o la o nouă situaţie (Ps 1,2). În toate scrierile principale ale NT se
reîntâlneşte această insistenţă asupra centralităţii Cuvântului ascultat, rugat, trăit, mărturisit şi
încarnat. Isus însuşi spunea că recunoaşte drept membru al familiei sale pe cel care ascultă Cuvântul
şi-l pune în practică cu inimă docilă şi generoasă (Lc 8, 15.21). Iar într-o altă împrejurare (Mt 7,24-
27) avertizează că adevăratul ucenic este acela care ascultă Cuvântul cu inimă bună şi curată şi,
punându-l în practică, construieşte întregul edificiu spiritual pe această bază solidă (a Cuvântului).
Apostolul Petru, la rândul său, o defineşte o sămânţă nepieritoare care regenerează la o viaţă
nouă şi nemuritoare (1Pt 1,23), iar sfântul Iacob vorbeşte de lege de libertate şi de fericire (Iac 1,25)
pentru care, ascultându-l, se comunică cu înţelepciunea care duce la mântuire: într-adevăr, „toată
Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi este utilă pentru a învăţa, a convinge, a corecta şi a forma la
dreptate” (2Tim 3,16).Tot Isus, în criza ivită după răstignirea sa, i-a călăuzit pe ucenici la
descoperirea sensului nou al prezenţei sale şi a urmării sale, tocmai printr-un itinerariu de ascultare
a Scripturii (Lc 24,13-35.44-49). Acea metodă o putem foarte uşor suprapune dinamismului tipic al
LD.

3
 Viaţa sacramentală

Sacramentul pentru fiecare creştin nu este altceva decât un loc al întâlnirii cu Cristos. Iar această
întâlnire nu se realizează în acel mod extraordinar şi unic în care Domnul i-a apărut lui Paul la
porţile Damascului. Acest eveniment aparţine primei perioade post pascale, în timpul căreia
apostolilor le-a fost dat să experimenteze misterioase prezenţă a Domnului glorificat. După aceea au
anunţat prin predica lor că l-au întâlnit pe Domnul, mărturisind în mod personal că Dumnezeu l-a
înviat pe cel răstignit şi că trebuie să se creadă în el.
Un alt exemplu al întâlnirii cu domnul este descris tot în Faptele Apostolilor, în care
supraveghetorul comorilor reginei Candace devine creştin. Duhul îl duce pe Filip până la carul său
pentru ai explica ceea ce citea din profetul Isaia.
Aceste două evenimente, ne arată următorul lucru: Dumnezeu nu numai că îl caută pe om, dar
doreşte chiar să-l întâlnească.
Care este cel mai frecvent sacrament al întâlnirii noastre cu Cristos? Euharistia.
Euharistia este, după expresia Sf. Toma, citată de Conciliul Vatican al II-lea, "plinătatea vieţii
spirituale" afirmaţie teologica care îşi găseşte confirmarea în părerea unui expert modern: "In
Euharistie avem într-un mod concentrat tot ceea ce Dumnezeu a făcut şi trebuie să facă pentru
oameni în istoria mântuirii". Această plinătate a vieţii spirituale îşi are fundamentul în prezenţa
Mântuitorului înviat în misterul sau pascal, în comuniunea de viaţă cu Preasfânta Treime, în
perfecta realizare a misterului eclezial pe care Euharistia o atinge, după aceste trei texte expresive
din Conciliul Vatican II: "In preasfânta Euharistie este închis întreg binele spiritual al Bisericii,
adică însuşi Cristos, Pastele nostru si pâinea vie, care prin trupul sau viu si însufleţitor, prin puterea
Sfanţului Duh, dă viata oamenilor"; prin ea, "creştinii au acces la Tatăl prin Fiul Cuvânt Întrupat
care a pătimit şi a fost glorificat, în revărsarea Sfântului Duh, şi ajung la comuniunea cu Preasfânta
Treime"; "cu sacramentul pâinii euharistice este reprezentată şi realizată unitatea credincioşilor care
reprezintă un singur trup în Cristos" (LG 3).
Aşadar, atingerea perfecţiunii creştine, adică sfinţenia, nu este o acţiune care se poate realiza
numai cu puteri omeneşti. Intervenţia lui Dumnezeu este absolut necesara, cu atât mai mult dacă se
ia in consideraţie că Isus Cristos este adevăratul autor al sfinţeniei. Şi dacă baza vieţii spirituale este
unirea cu Cristos, unire de credinţa şi de iubire, atunci sacramentul care îl cuprinde pe Cristos -
Euharistia este destinat să alimenteze şi să producă sfinţenia. Astfel, Cristos apare ca sacrament al
vieţii spirituale. Euharistia este izvorul oricărei sfinţiri, pentru ca fiecare să devina "conform cu
imaginea Fiului" (Rom 8,29).

Viaţa de rugăciune

Rugăciunile noastre sunt aşa de plăcute în ochii lui Dumnezeu încât a însărcinat pe îngeri să i le
aducă în faţă îndată ce noi le facem: "Îngerii, scrie sfântul Hilariu, cu nerăbdare aşteaptă rugile
credincioşilor spre a le duce înaintea lui Dumnezeu". "Acesta e fumul sfânt de tămâie, adică
rugăciunile sfinţilor, ce l-a văzut Sfântul Ioan ridicându-se din mâna Îngerilor înaintea lui
Dumnezeu". (Ap. 8). Şi în alt loc, acelaşi Apostol scrie: "Rugăciunile sfinţilor se aseamănă unor
vase de aur pline de mirodenii mirositoare şi mult plăcute Celui de Sus".
Dar spre a ne da seama mai bine cât preţuieşte rugăciunea înaintea lui Dumnezeu, ajunge să
citim în Sfânta Scriptură nenumăratele făgăduinţe ce le face El acelora care se roagă: "Strigă-mă şi
îţi voi răspunde" (Ier. 33. 3). "Cheamă-mă şi Eu te voi scăpa" (Ps. 49, 15). "Cereţi şi vi se va da
vouă; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide" (Mt. 7, 7). "Căci tot cel ce cere, capătă, şi cel ce
caută, găseşte" (Lc. 11, 10).
Toate câte le veţi cere prin rugăciune, să credeţi că le veţi primi, şi vi se vor întâmpla vouă"
(Mc. 11, 24).
Adevăr, adevăr zic vouă: "De veţi cere ceva de la Tatăl în numele meu, vă va da vouă" (Ioan 16,
23). Şi multe alte texte mărturisesc acelaşi lucru.

4
 Dumnezeu ne vrea mântuiţi, dar spre mai marele nostru bine, vrea să ajungem la mântuire
biruitori. Trăind pe pământ, luptăm neîncetat, şi pentru a ne mântui trebuie să luptăm şi să
învingem: "Nimeni, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, nu va fi încununat fără victorie". Noi suntem
slabi pe când duşmanii sunt mulţi şi puternici. Cum vom putea să ne împotrivim lor şi să-i
învingem? Însă curaj, să îndrăznim cu Apostolul, zicând: "Toate le pot în Acela care mă întăreşte"
(Filip. 4, 13).
Vom putea face orice prin rugăciune; prin ea Dumnezeu ne dă puterea de care avem nevoie.
Teodoret a scris: "Rugăciunea e atotputernică, ea este numai una, dar poate obţine toate lucrurile".
Sfântul Laurenţiu Iustinian spunea că prin rugăciune ne clădim o fortăreaţă puternică de unde vom
fi apăraţi şi puşi la adăpost de toate invidiile şi violenţele duşmanilor. Sunt tari puterile iadului, dar
rugăciunea e mai puternică de cât toţi diavolii (Sfântul Bernard). Deoarece rugăciunea dă sufletului
ajutorul ceresc care întrece puterile create. Astfel se încuraja David: "Voi chema pe Domnul meu în
ajutor şi voi fi mântuit de toţi vrăjmaşii mei" (Ps. 17, 4). În sfârşit, zice Sfântul Ioan Gură de Aur:
"Rugăciunea e o armă gata să învingă orice asalt al duhurilor rele; este fortăreaţa care rezistă la
orice primejdie; e portul care ne scapă de furtună; este comoara care ne procură toate bunătăţile".

Examenul de conştiinţă

Este vorba de un spaţiu de timp care se dedică evaluării propriilor comportamente morale, mai
ales a propriei atitudini de fond, privitor la Dumnezeu şi a propriei angajări în drumul spre sfinţenie.
Dacă se crede că această cunoaşterea de sine constituie presupunerea şi fundamentul necesar al
oricărei activităţi spirituale, se înţelege imediat utilitatea şi importanţa examenului de conştiinţă.
Este acesta, aşadar, calea privilegiată de a se cunoaşte total, fie în capacităţile şi victoriile sale, fie în
limite sau înfrângeri. Mai mult examenul de conştiinţă este foarte util pentru a menţine vii şi
unificate alte exerciţii, favorizând unitatela propriei vieţi spirituale. În privinţa practicii religiose,
examenul de conţtiinţă nu poate fi gândit ca pe un monolog, ci ca pe o confruntare cu legea lui
Dumnezeu şi, mai ales, ca pe un dialog cu persoana lui Isus Cristos, luând în consideraţie şi
exemplul pe care el l-a dat, de care ne lăsăm interpelaţi, illuminati şi călăuziţi.
Pe bună dreptate, s. Tereza afirmă că: „Nu vom ajunge niciodată să ne cunoaştem, dacă
împreună nu ne preocupăm de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Contemplând mareţia sa vom descoperi
miseria nostra; luând în consideraţie puritatea sa vom recunoaşte murdăria nostra, şi înaintea
umilinţei sale vom vedea cât de departe suntem de aceasta”.
S. Ignaţiu vorbeşte de “examenul general” ce priveşte starea sau condiţia propriei vieţi
spirituale şi a îmbunătăţirii ei; dar mai propune un al doilea examen, numit “particular”, ce priveşte
un defect în concret de eliminat sau o singură virtute de cultivat.
Experienţa arată din belşug că examenul de conştiinţă constituie un mijloc particular eficace
de a ne menţine vii şi angajaţi pe drumul perfecţiunii. Fără acesta, chiar şi alte mijloace de sfinţenie
ar sfârşi uşor în rutină şi ar deveni neroditoare. Dar este necesar ca să perseverăm hrănind o
constantă disponibilitate la bine, împreună cu o lucidă cunoaştere a măreţiei propriei vocaţii şi de
ceea ce este necesar pentru a o realiza. Inconsecvenţa/inconstanţa/nestatornicia şi rutina fac să
dispară în mod complet orice practică de viaţă spirituală.

Dorinţa de perfecţiune

Este ştiut faptul că pentru a obţine vreun bine, este să-l doreşti. Cu cât dorinţa este mai
adevărată şi profundă, cu atât angajamentul este mai serios şi mai autentic. Această normă, care este
valabilă pentru orice acţiune umană, valorează în mod particular în drumul sfinţeniei şi al imitării
lui Cristos, care constituie iniţiativa cea mai dificilă, căruia omul i se dedică. Astfel de convingere
este stimulată de convingerea că este vorba de binele suprem şi fundamental, în atingerea
obiectivului ce nu poate fi ratat. E nevoie, deci, de a avea voinţă determinată pentru a o obţine cu
orice preţ. S. Tereza vorbeşte de o „determinată determinare”. Este vorba despre o dorinţă umilă şi
încrezătoare, fondată pe primatul lui Dumnezeu şi providenţa sa, dar în acelaşi timp este o dorinţă

5
dominantă şi constantă. Cu cât aspiraţia este continuă şi arzătoare cu atât mai mult dorinţa de
perfecţiune devine eficace şi impulsioinantă.
Se ştie că „perfecţiunea”, pentru noi creştinii este plinătatea carităţii sau perfecta conformare
cu Cristos. Ea, aşadar, merge dincolo de conţinutul filosofic; ea se obţine prin identificarea cu
Cineva care, pentru a deveni perfecta întrupare a Iubirii, este de asemenea drumul care se face
„maestru” pentru a o trăi în plinătate. Dorinţa de perfecţiune, în cele din urmă, este a aspira cu toate
forţele la ceea ce spunea Paul: „Nu mai sunt eu care trăiesc, ci este Cristos care trăieşte în mine”
(Gal 4,20).
Pentru a menţine vie această dorinţă este necesar a o cere în rugăciune şi reînnoind-o frecvent,
dar şi a o hrăni, readuce mai des în minte vocaţia noastră la sfinţenie ce constituie binele nostru cel
mai mare; dimpotrivă unicul nostru scop adevărat. Dar această vocaţie constituie şi responsibilitatea
noastră cea mai mare şi este, deci, utilă şi normală ca să atragă după sine şi pericolul ce ne aşteaptă
dacă am neglija câtuşi de puţin această realitate atât de fundamentală creştinului.

A trăi clipa prezentă

Cei din vechime spuneau: age quod agis, concentrează-te asupra a ceea ce faci pentru a face
bine; a ne preocupa de altceva, serveşte numai pentru a ne complica viaţa. Eşti aici, preocupă-te de
ceea ce trebuie şi eşti chemat să faci. Ajunge zilei necazul ei, ne învaţă Domnul (Mt 6,34); „Cine
este fidel în lucrurile mici, va fi şi în cele mari” (Lc 16,10).
Lucru cel mai important este a hrăni conştiinţa că această clipă prezentă este unica pe care o
avem la dispoziţie pentru a răspunde Domnului şi de a duce la îndeplinire planul pe care el îl are
pentru fiecare dintre noi, adică realizarea noastră. Clipa prezentă, aşadar, este cea mai importantă,
şi dacă nu ne edificăm în aceasta, azi, atunci un mâine să nu ne aşteptăm la lucruri măreţe. Căci nu
le vom avea niciodată. Cuvintele lui Ioan al XXIII-lea vin parcă să completeze experienţa noastră:
„Eu trebuie să fac orice lucru, să recit orice rugăciune, să urmez acea regulă, ca şi cum nu aş avea
altceva de făcut, ca şi cum Domnul m-ar fi adus pe lume numai pentru a face bine acea acţiune, de
care este legată sfinţenia mea, fără să mă gândesc la cele care mă aşteaptă sau la cele trecute” ( Il
Giornale dell’anima. Roma 1965, 140).
Nu este vorba de a înfăptui lucruri extraordinare, ieşite din comun, dar în mod simplu de a le
traduce în realitatea vieţii posibilităţile ce îmi vin oferite, de a le transforma în istorie pentru a le
salva şi a le proiecta în eternitate. Este vorba, în cele din urmă, de a umple clipa prezentă de
credinţă, speranţă şi caritate şi de a o încărca de viaţă eternă.
Văzând că fiecare clipă este nouă, cine o trăieşte cu maturitate se găseşte în mod spontan în
dispoziţia de a reîncepe mereu; şi aceasta constituie o atitudine fundamentală a fiecăruia care se
dedică cu seriozitate drumului spiritual şi nu vrea să se lase încătuşat de multele experienţe triste ale
vieţii. Cine doreşte să progreseze pe cale, trebuie să privească înainte, şi să înveţe de la s. Paul: „Uit
cele din urma mea şi mă avânt către cele dinainte” (Fil 3,13b).
A trăi clipa prezentă nu înseamnă a trăi fără un program de viaţă şi fără organizarea zilei. Unul
dintre marile riscuri ale vieţii spirituale este inconsecvenţa/inconstanţa/nestatornicia, care se poate
remedia cu generozitatea, coerenţa sau echilibrul. Ei bine, un ordonat regim de viaţă constituie un
ajutor foarte concret pentru a evita distragerile, ezitările, incertitudinile, neglijările şi uitările care
se sfârşesc cu pierderea proiectelor şi a propunerilor.
Când se are în vedere un clar program de viaţă este mult mai uşor de evitat indeciziile,
înfruntarea evenimentelor neaşteptate, depăşirea dificultăţilor, pentru contiunuarea îndeplinirii în
mod serios a propriei datorii.
Planul de viaţă, în mod evident, este inserat în interiorul persoanei, pentru a favoriza
îndeplinirea cît mai perfectă posibilă a îndatoririlor propriei stări. Aceasta demonstreză o însemnată
diversitate după care se trăieşte viaţa laicală, religioasă, sacerdotală, conjugală, profesională etc. În
fiecare caz acesta ar trebui să conţină un orar precis şi un apel punctual al ocupaţiilor şi al
practicilor de pietate de îndeplinit pe întreaga durată a zilei; în caz contrar se sfârşeşte prin a fi
inutili. Un precis şi ordonat plan de viaţă constituie cel mai bun mijoc pentru a educa voinţa şi a o

6
supune la îndatoririle fiecărui moment. Credem că disiparea şi superficialitatea care se întâlnesc şi
în viaţa multora dinre religioşi se datorează în bună parte lejerităţii cu care se „dispensează” de
practicile vieţii lor în comun.

Lectura spirituală

Cu o astfel de expresie se vrea să se înţeleagă orice lectură orânduită să îmbogăţească

cunoaşterea şi să promoveze viaţa spirituală. Aceasta mai ales prin citirea şi meditarea Sfintei
Scripturi, a vieţii Sfinţilor, a cărţilor de viaţă spirituală. Întrucât fiecare are gusturile sale şi
exigenţele sale se înţelege cum că este imposibil a da indicaţii concrete. Este clar că ar trebui să se
aleagă cărţi care să dea o solidă şi practică învăţătură de viaţă creştină. Cărţile problematice sau cele
care conduc la fenomene extraordinare nu servesc scopului.
E necesar să evităm pura curiozitate intelectuală. Lectura spirituală, mai mult decât un studiu
este o practică de pietate, orânduită mai ales să hrănească viaţa, deci să suscite iubirea de Dumnezeu
şi să reînnoiască propriul angajament de sfinţire. Important e să se citească cu atenţie, calm şi linişte
interioară, pentru a fi posibilă reflecţia; cu devoţiune şi reculegere pentru a putea asimila conţinutul;
lăsându-se angajaţi în reflecţia propriei vieţi sau în dialogul personal cu Domnul sau cu sfântul de
care se vorbeşte.

Prietenia spirituală

Prietenia este definită ca iubirea reciprocă de bunăvoie. Este vorba despre o prietenie
spirituală care se trăieşte în reciprocitate senină şi care implică pe fiecare dintre prieteni să procure
adevăratul bine pentru celălalt, începând de la binele spiritual care este cel mai important şi decisiv.
Prietenia este o alegere liberă şi eliberaoare ce comportă confidenţă şi încredere totală, loialitate şi
fidelitate, mai ales în momente dificile, comportă stimă şi respect. Exclusivitatea, posesivitatea şi
alipirea excesivă sunt inconciliabile (de neîmpăcat, nu-şi au locul) cu adevărata prietenie. În
prietenie sunt persoanele care se întâlnesc, printr-o concordanţă deplină în toate lucrurile importante
– dorinţe, afecţiuni, programe, idealuri – într-un context de bunăvoinţă şi de afect reciproc. În
prietenia spirituală, cum e şi evident, este dimensiunea spirituală a vieţii care se condivide şi care se
încearcă să se cultive.
Sfânta Scriptură certifică faptul că cine a găsit un prieten a găsit o comoară (Sir 6,16), aceasta
este confirmată de experienţa tuturor. De fapt, adevăratului prieten se poate adresa pentru a primi un
sfat şi să găsească disponibilitate în momentele de dezorientare şi de dubiu, de la el se aşteaptă
impuls în dificultăţi şi corijare în erori, şi găseşte mereu sprijin şi confort/linişte în momentele de
încercare şi de suferinţă.
Drumul la sfinţenie este lung şi anevoios. Experienţa propriei slăbiciuni produce oboseală şi
descurajare. Apropierea de un prieten ce condivide aceleaşi idealuri constituie un ajutor providenţial
în momentele dificile. Dar şi prietenia are nevoie de creştere şi de maturitate, şi este necesar ca
prietenii să aibă fixat în ei privirea spre idealul superior pe care şi l-au propus. În caz contrar, în loc
de ajutor şi susţinere riscă să fie piedică unul pentru celălalt. Dacă ei continuă să meargă privind
înainte, spre întâlnirea cu Domnul, mersul lor împreună se transformă într-un dinamism puternic
capabil să înfrunte şi să depăşească toate aversităţile.
Sfânta Tereza avertizează să nu se confunde adevărata prietenie spirituală cu simpatia naturală
sau alipirea sentimentală; ea propune şi cere de la maicile ei o iubire purificată şi liberă, lipsită de
orice căutare de sine; ea consideră prietenia ca pe un extraordinar dar al Domnului şi un excelent
mijloc de perfecţiune, chiar pentru celălalt şi sprijinul reciproc pe care persoanele şi-l dau în drumul
de sfinţenie.

7
 Direcţiunea spirituală

Înţeleasă ca arta care conduce sufletele spre culmile vieţii spirituale, direcţiune spirituală
constituie unul din mijloacele cele mai recomandate. În tradiţia creştină în mod comun admisă ca
cea care constituie un mijloc necesar pentru a obţine perfecţiunea. Este vorba despre o comunicare
de credinţă: o persoană care comunică unui frate sau surori în Cristos propria experienţă. Însă este şi
adevărat că această comuniune de credinţă nu este exclusivă direcţiunii spirituale. Aceasta se poate
realiza şi cu un prieten ca o „descărcare” confidenţială, o deschidere a sufletului; într-o oarecare
măsură este posibilă şi într-un grup de împărtăşire fraternă, când este invitat să povestească propria
istorie personală sau să exprime propriile reflecţii după ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Totuşi
trebuie amintit că trăirea personală are anumite aspecte de intimitate şi de discreţie care pot fi
comunicate în mod deplin într-un context de gratuitate şi care este determinat de libera deschidere a
unei persoane către alta, prin tu per tu.
Care este atunci aria experienţei care este comunicată? Fără dubiu, prima şi cea mai
importantă componentă a experienţei este, de sigur, cea comunicată directorului spiritual, dacă
privim la scara valorică. Este relaţia personală cu Dumnezeu, care se rezumă în mod esenial în
atitudinile teologale de credinţă, speranţă şi caritate, şi găseşte un moment de particulară explicitate
în rugăciune. În indisolubilă unitate acest raport cu Dumnezeu este experienţa lui Cristos care se
concretizează în urmarea sa sub impulsul Duhului Sfânt.
Suntem siguri că principalul protagonist şi prima călăuză a fiecărui progres spre sfinţenie este
Duhul Sfânt. „Căci toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu” (Rom
8,14). Este el, aşadar, directorul şi animatorul, ghidul şi sprijinul. A vorbi despre „protagonişti”
umani, adică „maestrul” şi „discipolul”, este necesar să ţinem în mod constant prezent că amândoi –
în respectivul rol – trebuie să aibă ca şi preocupare principală aceea de a fi disponibili şi de a se face
instrumente ale activităţii Duhului. Şi aceasta face să fie superfluu discursul cu privire la cine
trebuie să deţină primatul dintre cei doi: discipolul sau maestrul. Niciunul dintre cei doi; din
momentul ce ambii sunt la şcoala şi la dispoziţia Duhului; cel care la rândul său, nu numai că nu
reduce la un obiect persoana, dar o realizează ca atare şi o constituie tot mai mult subiect
responsabil.
Aceasta nu exclude, dimpotrivă cere, ca fiecare să obţină şi să cultive acele înzestrări care-l
fac activ şi docil la acţiunea Duhului.
Când cineva caută şi alege o persoană ca ghid spiritual, trebuie înainte de toate să aibă
încredere în ea. Deoarece drumul de urmat, modalităţile, mijloacele, priceperea folosită depind în
bună parte de posibilităţile, resursele, propunerile şi de intenţiile subiectului, apare evident de aici
cât este de importantă sinceritatea în a manifesta şi descrie propria condiţie. Directorul spiritual
trebuie să cunoască totul, fie răul sau înclinaţia spre el, fie binele sau ceea ce îl favorizează. Dacă
ucenicul are încredere şi confidenţă, atunci să fie deschis până la capăt, cu sinceritate şi gingăşie
deplină. Toate acestea favorizează respectul şi afecţiunea/prietenia spirituală. Dacă rămâne viu şi
operativ angajamentul la perfecţiune, afecţiunea se va menţine în ambientul spiritual şi nu va limita
libertatea persoanei. E necesar, în orice caz, a veghea pentru a menţine vie puritatea de intenţii şi să
se evite manifestări sensibile care ar fi inoportune şi care nu-şi au locul. De fapt, scopul direcţiunii
spirituale este sfinţenia persoanei şi gloria lui Dumnezeu; a avea ca scop propria gratitudine
afectivă înseamnă a deforma natura şi sensul direcţiunii.

8
 Evaluare

Prietenia spirituală
-cum percep prietenia mea? D.p.d.v. uman sau spiritual? Sau din amândouă perspectivele?
Care predomină mai mult?

Lectura spirituală
-mai fac aşa ceva? Îi dau importanţă? Dacă da, ce cărţi spirituale prefer?

Un ordonat plan de viaţă

-am vreo ordine de zi, prin care să-mi exercit atribuţiile şi datoriile pe care le am (comunitare,
personale) cu conştiinciozitate?

A trăi clipa prezentă

-trăiesc mai mult din trecut? Trăiesc prezentul? Sau sunt un visător de viitor? Amesteci cu
uşurinţă trecutul cu prezentul? Mă influienţează în prezent, într-un fel sau altul (- , +), gândindu-mă
la acesta (trecut)?

Dorinţa de perfecţiune
-mai doresc azi aşa ceva? Mi se pare ceva greu de realizat? Este posibil? Ce înţeleg eu prin
perfecţiune?

Examenul de conştiinţă
-îmi foloseşte? Mai este util? Îl fac? Dacă da, numai seara înainte de culcare..., cum ne-am
obişnuit?

Prezenţa lui Dumnezeu

-puneţi-vă singuri întrebări, la alegere, cu privire la acest subiect. Analizaţi-vă personal.

Direcţiunea spirituală
-cum o percep eu? Este un stres, o problemă? O trăiesc cu libertate?