IANUARIE – DUMNEZEU – CREAŢIE

1 Ianuarie – Ce face Dumnezeu?

2 Ianuarie – Regele regilor
3 Ianuarie – Doar Dumnezeu este Dumnezeu
4 Ianuarie – Original şi Copie
5 Ianuarie – A semăna neîncredere
6 Ianuarie – Idee săracă de Dumnezeu
7 Ianuarie – Greutăţile afară!
8 Ianuarie – Dumnezeu este impresionant.
9 Ianuarie – Condamnaţi să credem
10 Ianuarie – Dumnezeu sau idoli
11 Ianuarie – Pe tine ce te îmbată?
12 Ianuarie – „O lume nouă”
13 Ianuarie – „Cine sapă groapa altuia”
14 Ianuarie – „Credinţa şi omleta”
15 Ianuarie – „Ignoranţa arogantă”
16 Ianuarie – „Luxul de a gândi”
17 Ianuarie – Dumnezeul proştilor
18 Ianuarie – Suntem rodul iubirii lui Dumnezeu
19 Ianuarie – Nimic este nimic
20 Ianuarie – Slava lui Dumnezeu
21 Ianuarie – A-l lăsa pe Dumnezeu să se remarce
22 Ianuarie – Dumnezeu îl revalorifică pe om
23 Ianuarie – „Fabrica de Bani”
24 Ianuarie – „Atitudinea faţă de Dumnezeu”
25 Ianuarie – Aventura de a trăi
26 Ianuarie – Visele unui bunic
27 Ianuarie – Izvorul fericirii
28 Ianuarie – A lăsa să treacă lumina
29 Ianuarie – Ceea ce amuză pe Dumnezeu
30 Ianuarie – Egoism şi fericire
31 Ianuarie – A trăi pentru a mânca

1 Ianuarie – Ce face Dumnezeu?

Un copil de cinci ani stătea, la şcoală, la capătul treptelor unei scări lungi, aşteptându-l pe preotul
care cobora.
Când preotul ajunge în dreptul lui, cu aceeaşi nevinovăţie cu care l-ar fi întrebat despre mama lui, îi
spune:
-„Ce face Dumnezeu?”
-„Nemaipomenit! Fenomenal!” – îi răspunde preotul.
-„Aha, bine!” – spuse copilul şi plecă liniştit la ale sale.

Întrebarea copilului l-a pus pe gânduri pe preot. Niciodată nu l-a întrebat vreocineva ce mai face
Dumnezeu. Nici el însuşi nu-şi pusese problema.
Ne îngrijim mai mult de ceea ce Dumnezeu ne poate da decât de El însuşi. Lipsa dorinţei de a şti
despre Dumnezeu este o dovadă clară de dragoste puţină.
De ce – îşi spunea un preot – mă întreabă pe mine despre Dumnezeu? Fără îndoială că mă vede ca
unul din familia lui. Dar eu, mă văd ca membru al familiei divine? Simt rudenia mea cu Dumnezeu?
Întrebarea acelui copil sugerează multe piste pentru examenul de conştiinţă.
Ce mai face Dumnezeu? Te-ai întrebat vreodată? Oare este mulţumit de tine?

2 Ianuarie – Regele regilor

Pe împăratul Carol al V-lea se vede că îl fascina zgomotul asurzitor al tunetelor şi fulgerelor. Când
auzea că tună, privind spre cer, obişnuia să spună:
-Domnilor, Acesta într-adevăr este Împărat!

O vijelie teribilă, o furtună violentă pe mare, un vulcan, un cutremur, sunt spectacole care surprind.
Grandoarea cerului presărat de stele, imensitatea universului, ne ajută să înţelegem cât de mici
suntem şi, în acelaşi timp, ne permit să întrezărim măreţia autorului lor, maiestatea şi atotputernicia
lui Dumnezeu.
Doar în măsura în care palpăm măreţia divină – chiar dacă, uneori, ne este mai greu – vom putea să
apreciem în mod corect iubirea sa. Cu cât voi avea mai prezentă splendoarea sa, cu atât mai multă
bucurie îmi va produce faptul de a şti că „este pentru mine” şi cu atât mai mult voi fi recunoscător
pentru că mă iubeşte.

3 Ianuarie – Doar Dumnezeu este Dumnezeu

Victor Hugo se credea un om extraordinar de genial. Odată l-a vizitat Leconte de Lisle. L-a găsit în
grădină total cufundat în gândurile sale.
-La ce vă gândiţi? – îl întrebă.
-La moarte – îi răspunse Victor Hugo – şi la ce-i voi spune lui Dumnezeu când îl voi vedea faţă în
faţă.
-Foarte simplu – îi spuse ironic Leconte de Lisle. Îi veţi spune: „Dragă colega!”

Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul şi asemănarea sa”, ne spune Biblia. De atunci omul încearcă
să-i întoarcă favoarea lui Dumnezeu: îşi creează – îşi imaginează – un dumnezeu după chipul şi
asemănarea sa. Este evident că ceea ce rezultă este un dumnezeu rahitic, fals.
Dumnezeu este infinit mai mult decât eu pot să-mi imaginez.
Doar Isus Cristos ne face posibilă cunoaşterea adecvată a lui Dumnezeu: „nimeni nu-l cunoaşte pe
Tatăl decât numai Fiul şi cel căruia Fiul vrea să-i descopere” (Mt 11,27). Singura idee corectă despre
Dumnezeu este aceea pe care ne-a transmis-o Isus.
Importantă ocupaţie: să compar viziunea mea de Dumnezeu cu cea pe care ne-o dă Isus. Coincid?
Dacă nu coincid, eu sunt cel care greşeşte; Dumnezeul meu nu este Dumnezeu, este un idol, un
dumnezeu fals.

4 Ianuarie – Original şi Copie*

Un băiat privea de mai mulţi ani cu admiraţie, atârnat de unul din pereţii şcolii lui, un tablou cu
Mont Blanch. Într-o zi are ocazia de a face o excursie la faimosul munte. Ajungând la Chamonix,
vâzând acel colos de zăpadă, exclamă cu nevinovăţie:
-„Ce mişto! Ce bine seamănă cu Mont Blanch-ul de la şcoală!”.

Nu muntele este cel care se aseamănă cu tabloul. Tabloul este cel care se aseamănă cu muntele.
Dumnezeu este realitatea. Toate celelalte sunt imagini. Dacă a fi realist înseamnă a vedea şi a ţine
cont de realitate, atunci când nu ştim să-l descoperim pe Dumnezeu în toate nu suntem realişti. În
acest caz trăim într-o lume iluzorie, ireală, falsă.
Doar cunoaşterea lui Dumnezeu ne poate conduce la cunoaşterea de noi înşine şi a lumii care ne
înconjoară. A nu-l cunoaşte pe Dumnezeu este cea mai mare ignoranţă.
Mă străduiesc în mod serios să-l cunosc mai bine pe Dumnezeu?

*H. Godin: Levadura en la masa. (Drojdie în aluat)

5 Ianuarie – A semăna neîncredere*

-„E clar totul?” O întreba Eugenio d’Ors pe menajera lui după ce-i termina de citit un articol.
-„Da, maestre” – răspundea întotdeauna aceasta.
-„Atunci să-l întunecăm puţin” – spunea maestrul.

O ocupaţie predilectă a demonului este, fără îndoială, să întunece, să anuleze, să tergiverseze ideea
noastră de Dumnezeu.
De ideea pe care o avem despre Dumnezeu depinde, în mare parte, atitudinea pe care o adoptăm faţă
de El. Nu acţionăm în egală măsură în faţa celui pe care-l considerăm prieten ca în faţa celui pe care-l
credem duşman. Pe duşman îl evităm; pe prieten îl căutăm.
Există mulţi oameni – chiar şi printre creştini – care îl văd pe Dumnezeu aproape ca pe un duşman. În
felul acesta iau faţă de El o atitudine defensivă, neîncrezătoare.
Ce idee ai despre Dumnezeu? Te temi să cazi în mâinile sale? Te încrezi şi crezi în El orbeşte, pentru
tot şi în toate? Cum îi spunea Domnul unui suflet: „Închizi ochii atunci când îmi dai mâna?”

*Jaime Campmany: A.B.C, 31-8-97.

6 Ianuarie – Idee săracă de Dumnezeu

Un preot îl întreba pe un copil de zece ani:

-Te rogi?
-Da – spune copilul. Seara mă rog trei Bucură-te, Marie.
-Dar dimineaţa?
-Dimineaţa nu mă rog, pentru că dimineaţa nu-mi este frică.

Câtă lume, creştină, apelează la Dumnezeu doar din cauza fricii. Frică de ceea ce se întâmplă sau frică
de ceea ce le e teamă că poate să se întâmple.
Îl văd pe Dumnezeu ca pe Asigurarea Socială: este bine să fie acolo, însă e mai bine să nu ai nevoie
de ea.
Aceşti oameni întotdeauna când privesc la Dumnezeu o fac cu ochii plini de lacrimi. Este clar că
viziunea pe care o au de Dumnezeu, printre lacrimi, este deformată şi cam tristă. Acest Dumnezeu le
inspiră mai degrabă sentimente de doliu decât de sărbătoare. Idee săracă de Dumnezeu.

7 Ianuarie – Greutăţile afară!

Jesus Urteaga redă într-o carte interesantă de-a sa, Dumnezeu şi fiii, o povestioară clară şi
sugestivă. O mamă, puţin expertă în pedagogie, îl pisa la cap pe copilul ei de opt-nouă ani cu bolile
„bunicuţului”: „Nu fă gălăgie, că-l doare capul pe bunelul”; „nu alerga, că-l deranjezi pe bunelul”;
„nu ţipa, că-l necăjeşti pe bunelul”...
Vine momentul când puştiul rosteşte printre dinţi:
-„De-ar muri odată bunelul!”.

De multe ori Dumnezeu este prezentat ca o frână, un obstacol în faţa a ceea ce cuiva îi place. Câţi
părinţi, mai ales mame, conştient sau inconştient, le întipăreşte copiilor lor această imagine de
Dumnezeu. Aceasta face ca ei să-l vadă în cele din urmă pe Domnul ca pe un obstacol, iar obstacolele
avem tendinţa de a le elimina.
Trebuie să înţelegem că singurul lucru pe care-l vrea Domnul este binele nostru. Ceea ce ne cere, ar
putea să ne coste, însă este ceea ce ne vine cel mai bine.
Pentru obstacol, se blesteamă. Pentru medicament, dacă ne vindecă, chiar dacă amărăşte se
mulţumeşte.
Dumnezeu nu este o piedică, un obstacol. Este cel mai mare stimulent în lupta de fiecare zi.

8 Ianuarie – Dumnezeu este impresionant.

Un copil, de patru ani, vorbea despre un alt copil din grupa lui care era destul de bătăuş şi-i lovea
pe toţi. Îl califica în mod foarte curios:
-„Acesta este cel mai puţin bun din grupă”.

„Mai puţin”. Lucrurile sau persoanele sunt mai mult sau mai puţin bune, mai mult sau mai puţin
frumoase...
Au bunătate, au frumuseţe, au perfecţiune. Însă o au într-o anumită gradaţie: limitată.
Doar Dumnezeu este perfect. Sau, mai bine spus, Dumnezeu este perfecţiunea: bunătatea,
frumuseţea... Dumnezeu este impresionant! Este inexprimabil: nu ai cuvinte.
Ce idee săracă avem, de multe ori, despre Dumnezeu!

9 Ianuarie – Condamnaţi să credem

Doi bătrânei galiciani (locuitori din Galicia) vorbeau despre existenţa lui Dumnezeu. Unul dintre ei
spune că nu vede atât de clar faptul că Dumnezeu ar exista. Iar celălalt îl întreabă:
-„Şi dacă Dumnezeu nu există, şin’ li puni cozî la şireşî?” (cine pune cozi la cireşe?)

Cei care credem în Dumnezeu facem un act de credinţă iar pe această credinţă ne edificăm existenţa
noastră.
Cei care nu cred în Dumnezeu fac, în mod egal, un act de credinţă: cred că nu există. Nu ştiu, pur şi
simplu cred şi pe această credinţă îşi întemeiază viaţa lor pe pământ.
Cu alte cuvinte, omul este „condamnat” să creadă. Poate să aleagă ceea ce vrea să creadă, însă nu
poate să aleagă înter a crede şi a nu crede. Toţi trăim din credinţă.
Este mai rezonabil, stimulator şi frumos să crezi că Dumnezeu există decât să crezi că nu există. Cu
Dumnezeu se explică totul. Fără Dumnezeu nu se explică nimic şi nimic nu are sens.

10 Ianuarie – Dumnezeu sau idoli

Pe 13 august 1973, agenţia Efe difuza următoarea ştire:

„Două sute de persoane, timp de două ore, ieri, duminică, s-au rugat la o cutie de plastic, într-un
hotel din Londra. Curioşii „credincioşi” afirmă că este vorba de prima baterie din lume care
funcţionează pe baza puterii rugăciunii... Încărcătura sa spirituală poate să se înmagazineze vreme
de secole pentru a fi eliberată apoi la momentul unei calamităţi, precum un război sau o ciumă...
Conform unuia dintre asistenţii la ciudata reuniune, diferite guverne sunt interesate de bateria
spirituală”.

Dumnezeu este necesitatea cea mai imperioasă pe care omul o poartă în interiorul său. Amprenta sa
este gravată în străfundul fiinţei noastre. Pentru aceasta, cine nu-l are pe Dumnezeu îşi inventează
„dumnezeul” său.
Popoarele şi oamenii care au pierdut credinţa în Dumnezeu, sunt dispuşi să creadă celor mai mari
nerozii. Atunci când scade credinţa, cresc superstiţiile.
Au început prin a-şi pierde credinţa şi au sfârşit prin a-şi pierde uzul raţiunii: se idiotizează.
Dumnezeu este unic: nu există nimic capabil de a-l înlocui. Idolii cărora omul le-a ajuns sclav de-a
lungul secolelor nu i-au lăsat altceva decât decepţii. „Un păcat îndoit a comis poporul meu: m-a
părăsit pe mine, izvorul apelor vii, pentru ca să-şi sape rezervoare sparte, incapabile de a ţine apa”
(Ieremia 2,13).

11 Ianuarie – Pe tine ce te îmbată?

Un băiat de şaisprezece ani îl întreba pe profesorul lui de Religie:

-De ce, dacă Dumnezeu există, eu nu-l văd?
Profesorul i-a răspuns cu o poveste:
-În piaţa centrală a unei localităţi era un beţiv cu o cheie în mână, în faţa casei lui.
L-a văzut un prieten şi l-a întrebat:
-Ce faci acolo proptit, cu cheia în mână?
-Taci – răspunse beţivul. Se învârt casele în jurul meu. Aşteaptă, să văd poate trece şi a mea ca să
bag cheia.
Pentru ca să vezi trebuie să fii cumpătat. Pe tine ce te îmbată?

Pentru ca să vezi adevărul e necesar să ai ochii curaţi: cu pământ în ochi, nu se vede nimic. „Fericiţi
cei curaţi cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu”.
Pentru a cunoaşte realitatea, e nevoie de o doză bună de umilinţă. Mândria orbeşte.
De câte ori nu suntem beţi de lucruri şi, mai ales, de noi înşine!

12 Ianuarie – „O lume nouă”

A fost o dată un om teribil de miop. Pentru ca să poată citi aproape că-şi lipea cartea de ochi: „citea
prin frecare”.
În cele din urmă s-a dus la oculist care i-a dat nişte ochelari foarte mari. Cu ei deja putea să
citească fără ca să mângâie cartea. Vorbind despre noua lui vedere, spunea: „Văd lucruri pe care nu
le-am văzut niciodată nici nu credeam că există”.
A la Cristofor Columb: descoperea o lume nouă.

De câte ori nu avem o viziune miopă a realităţii! Credinţa ne face să descoperim o lume nouă, plină
de culoare şi de bucurie.
Viaţa de credinţă ne ajută să vedem realitatea. Viziunea miopă nu este reală; este deformată.
Lucrurile – viaţa – sunt aşa cum sunt în ochii lui Dumnezeu. Sunt, prin urmare, aşa cum sunt la
lumina credinţei. Viziunea fără credinţă este o viziune trunchiată.
Merită să-ţi îngrijeşti şi să-ţi cultivi „vederea”.

13 Ianuarie – „Cine sapă groapa altuia”

Un profesor de anatomie, la un moment dat, spune la o clasă:

-...Şi aceasta funcţionează astfel, pentru că Dumnezeu a făcut ca să funcţioneze aşa.
La această afirmaţie, unul dintre elevi, pe un ton obraznic, îi spune:
-Domnule profesor, remuşcările vieţii trecute, apropierea morţii..., toate acestea ne fac să ne gândim
la Dumnezeu. Recurgerea la Dumnezeu este un semn clar de bătrâneţe.
-Să ştiţi dumneavostră – îi replică profesorul – că este mai bătrân un măgar la douăzeci de ani decât
un om la şaizeci.

Viaţa este o continuă şcoală de umilinţă. Unii învaţă mai devreme, alţii mai târziu iar unii nu învaţă
niciodată. Măgarul îmbătrâneşte, însă continuă să fie măgar.
Mândria, obrăznicia, nu este patrimoniu al tinereţii. Este, mai degrabă, rodul scurtimii de minte. Cel
cu adevărat inteligent de obicei este umil şi aceasta chiar de tânăr. Cel care crede că ştie totul este
demn de milă.

14 Ianuarie – „Credinţa şi omleta”*

Părintele Lacordaire, unul dintre cei mai faimoşi oratori ai secolului al XIX-lea, îi asculta unui
călător expunerea sa atee, foarte în vogă la vremea aceea.
-Este absurd – spunea ateul – să crezi ceea ce raţiunea noastră nu înţelege.
-Dumneavoastră înţelegeţi cum de aceeaşi cauză poate produce efecte contrare? – îl întrebă
Lacordaire. Înţelegeţi cum focul topeşte untura şi tot el face ca ouăle să devină tari?
-Nu... Dar ce concluzie vreţi să trageţi?
-Foarte simplu: faptul că nu înţelegeţi, nu vă împiedică să credeţi în omletă şi nici să o degustaţi.

Madame Stael era atât de convinsă de superioritatea sa încât obişnuia să afirme: „ceea ce eu nu
înţeleg nu există”.
Să mă ierte, dacă vrea; însă această afirmaţie nu încetează de a fi o prostie îngâmfată. Lucrurile sunt
ceea ce sunt. Faptul că eu le cunosc sau nu le cunosc nu le afectează cu nimic.
Singurul lucru pe care eu pot să-l fac este să mă apropii cu respect, pe vârfuri, pentru a încerca să le
înţeleg, chiar dacă nu voi reuşi niciodată să le înţeleg pe deplin: „Nu ştim totul despre nimic”
(Pascal).

*Luis Aguirre: Antología de anécdotas.

15 Ianuarie – „Ignoranţa arogantă”*

Un tânăr student se aşează în tren în faţa unui domn în vârstă. Acesta, la un moment dat, scoase
rozariul şi începu să se roage cu pietate.
Băiatul, cu aroganţa puţinilor săi ani şi pedanteria ignoranţei, îi spuse:
-Se pară că încă mai credeţi în aceste vechituri...
-Eu, da! Tu, nu?
-Eu? – spuse tânărul pufnind într-un hohot de râs. Ştiinţa a demonstrat deja în mod clar că religia
este lipsită de orice bază şi fundament.
-Ştiinţa? Nu înţeleg. Ai putea să-mi explici?
-Cu mare plăcere – spuse tânărul umflat în pene şi cu un aer protector. Daţi-mi adresa şi am să vă
trimit câteva cărţi pentru ca să vă puneţi la zi.
Bătrânul scoase din portofel o carte de vizită şi i-o întinse tânărului. Acesta putu citi cuprins de
ruşine: „Luis Pasteur. Institutul de Cercetări Ştiiţifice. Paris”.
Îngâmfatul ”profesor” cu siguranţă că a coborât la prima staţie.

*A. Corredor: Anécdotas marianas.

Întotdeauna aroganţa eset semnul ignoranţei. Cel care nu ştie, deja ştie mult şi poate să înveţe. Cel
care crede că ştie totul, nu doar nu ştie, ci este incapabil de a învăţa.
Pentru a cunoaşte adevărul este nevoie de o bună doză de umilinţă. Pentru a vedea pe unde calci,
trebuie să-ţi apleci capul.

16 Ianuarie – „Luxul de a gândi”

În formidabilul film Becket, pe lângă alte lucruri extraordinare, există un dialog interesant între
regele Henric al II-lea şi nobilii săi, în timpul unui ospăţ. Regele deplânge faptul că nu-l are prezent
pe Tomas Becket. Dintre toţi pe care i-a avut pe lângă dânsul – mărturiseşte – el era singurul care
gândea.
-Tu gândeşti vreodată? – îl întreabă pe unul dintre comeseni.
-Maiestate – răspunde cel întrebat, cu gura plină – un lord englez are lucruri mai importante de
făcut decât să gândească.

Chiar dacă ceea ce îl defineşte pe om este tocmai capacitatea de a gândi, nu suntem suficient de
experţi în această artă şi se pare că nu este o problemă doar englezească. Antonio Machado spunea:
„Din zece capete, nouă împung şi unul gândeşte. Să nu vă miraţi că un dobitoc îşi rupe coarnele
luptând pentru o idee” (Proverbios y Cantares XXIV).
Un profesor de filosofie, atunci când vorbea despre definiţia omului ca „animal raţional”, obişnuia să
adauge: „Al que no piensa se le apiensa” (joc de cuvinte... care ar însemna ceva de genul: celui care
nu gândeşte i se dă nutreţ).
Cel care face şi nu gândeşte, dăunează. Cel care gândeşte şi nu face, rămâne la jumătatea drumului.
Cel care gândeşte şi face, poate să ajungă departe.

17 Ianuarie – Dumnezeul proştilor*

Marcel Achard a fost un comediant francez de faimă mondială în prima jumătate a secolului al XX-
lea. Într-o zi, în timpul unui cenaclu a putut auzi cum un profesor de filosofie făcea băşcălie pe
seama existenţei lui Dumnezeu. Declara cu elocinţă că „întâmplarea” era principiul existenţei lumii.
Marcel, neputându-se abţine, strigă:
-Vorbiţi ca un neghiob.
Celălalt răbufni indignat:
-Ştiţi dumneavoastră cu cine vorbiţi? Sunt doctor şi profesor de filosofie. Ultima mea lucrare a fost
aprobată de către Academie.
Cu tot calmul din lume Achar replică:
-Asta nu demonstrează nimic. O fi fost din „întâmplare”.

Se obişnuieşte să se spună că întâmplarea este dumnezeul proştilor. În mod curios, nu de puţine ori,
chiar din partea ateilor, întâmplarea este prezentată ca o descoperire ştiinţifică asupra originii
universului.
În realitate este o soluţie care nu soluţionează nimic. Lumea fără Dumnezeu nu are o explicaţie
raţională.
Din dorinţa de a-l respinge pe Dumnezeu, se acceptă orice, pînă şi ceea ce nu este bun de nimic:
absurdul. Ce-i drept, cu alură ştiinţifică.

*M. Rufino: Vademecum de ejemplos predicables.

18 Ianuarie – Suntem rodul iubirii lui Dumnezeu

Mă amuză să întreb copii între 8 şi 10 ani de ce există Lumea. Am adresat această întrebare de
nenumărate ori la clase diferite. Aproape întotdeauna am auzit acelaşi răspuns:
„Dumnezeu ne-a creat pentru ca să-i ţinem companie”.

Pe copii îi înspăimântă să se gândească la un Dumnezeu solitar şi este logic; un Dumnezeu veşnic

singur ar fi un Dumnezeu groaznic de nefericit .
Însă Dumnezeu nu este un Dumnezeu solitar. În cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea: „Dumnezeu este
familie: Tată, Fiu şi Duh Sfânt”.
Compania pe care i-am putea-o ţine noi, oamenii, este mai degrabă săracă. Nu ne-a creat pentru El, de
vreme ce nu are nevoie de nimic. Ne-a creat pentru noi, din iubire.
Dumnezeu, infinit de fericit şi infinit de bun, a dorit să existe cei care să participe la fericirea sa. Şi,
întrucât nu exista nimeni, ne-a inventat pe noi.
„Pentru că doar Tu eşti bun şi izvorul vieţii, ai făcut toate lucrurile pentru ca să le umpli de
binecuvântările tale şi să îmbucuri mulţimea lor cu limpezimea slavei tale” (Prefaţa canonului IV).

19 Ianuarie – Nimic este nimic

Profesorul întreabă la o clasă:

-Ce înseamnă a crea?
-A face lucrurile din nimic – răspund mai mulţi elevi.
-Şi ce este nimicul? – continuă să întrebe profesorul.
-Nimic – spune un elev – este ceea ce dumneavoastră mi-aţi dat pentru că v-am cumpărat ziarul.

Un copil de nouă ani mi-a dat un răspuns mai clar atunci când l-am întrebat ce înseamnă a crea. „A
crea – mi-a spus – înseamnă a face lucrurile fără materiale”.
„Fără materiale”, adică total. Suntem execuţia totală a lui Dumnezeu. El este autorul întregii noastre
fiinţe, pînă la ultima fibră.
Suntem lucrarea lui Dumnezeu şi suntem absolut ai săi. Iar dacă suntem absolut ai săi, trebuie să
trăim în totalitate pentru El.
Atunci când nu trăim pentru Dumnezeu, nu suntem ceea ce suntem.
20 Ianuarie – Slava lui Dumnezeu

W. Somerset Moughan, în nuvela sa Lama briceagului, pune în gura protagonistului următoarele:

„...Nu mi s-a oferit darul credinţei. Voiam să cred, însă nu puteam să o fac. Călugării îmi spuneau
că Dumnezeu a creat lumea pentru slava sa. O atare finalitate nu mi se părea demnă. Oare a compus
Beethoven simfoniile sale pentru slava lui proprie? Nu cred. Cred că le-a compus pentru că muzica
din sufletul său cerea să fie exprimată şi, singurul lucru pe care el l-a căutat a fost să le facă cel mai
perfect cât a putut”.

„Dumnezeu a creat lumea pentru slava sa”. Egoist?

Slava lui Dumnezeu este Dumnezeu. Nu este ceva diferit de El. Dumnezeu nu caută nimic diferit de
sine însuşi. El este totul şi îşi este absolut suficient.
Dumnezeu este iubire. Fiinţa, esenţa iubirii este a se da, a se împărtăşi. Dacă slava lui Dumnezeu este
Dumnezeu şi Dumnezeu este iubire iar esenţa iubirii este a se da, slava lui Dumnezeu este a se da.
Dumnezeu străluceşte, se glorifică, dându-se. Total contrar egoismului.

21 Ianuarie – A-l lăsa pe Dumnezeu să se remarce

Amintindu-i prietenii săi perioada tinereţii şi dorinţa de mărire simţită de el, Beethoven, marele
muzician, exclamă:
-„Ce prostie! Niciodată nu m-am gândit să scriu pentru a câştiga faimă sau slavă deşartă. Ceea ce
eu port în inimă trebuie să iasă la iveală. Pentru aceasta am scris şi scriu”.

Îi dăm slavă lui Dumnezeu în măsura în care ne îmbogăţim, ne ameliorăm, ne apropiem de El şi ne

umplem de El.
Maestrul se remarcă dacă elevul deprinde. Medicul se remarcă atunci când pacientul se vindecă.
Binele elevului îl cinsteşte pe maestru, aşa cum vindecarea bolnavului este remarcare pentru medic.
Cele mai bune tablouri ale unui pictor sunt ceea ce-l onorează cel mai mult.
Binele omului îl slăveşte pe Dumnezeu. A da slavă lui Dumnezeu nu presupune a se prejudicia.
Presupune a se îmbogăţi, a se umple.
Slava lui Dumnezeu şi binele omului merg mână în mână.

22 Ianuarie – Dumnezeu îl revalorifică pe om

În timpul unei cateheze de pregătire pentru Mir – cu tineri de treisprezece-paisprezece ani – preotul
l-a întrebat pe unul:
-Ia să vedem, Javier, de ce te-a creat Dumnezeu pe tine?
Rămase puţin pe gânduri şi apoi, foarte serios, răspunse:
-Păi nu ştiu... Presupun că în ziua respectivă avea chef să facă o cârpăceală.

Sărmană idee de Dumnezeu şi de sine însuşi avea băiatul.

A se şti creat înseamnă a se şti iubit. Nu sunt un rod al întâmplării. Dumnezeu m-a creat pentru că mă
iubeşte. Facem ceea ce vrem; ceea ce nu ne interesează, nici nu apreciem nici nu facem.
Dacă Dumnezeu m-a creat, aceasta a fost pentru că îl iteresează persoana mea.
A te şti creat înseamnă a şti că viaţa ta valorează, are sens. O persoană inteligentă nu face lucrurile de
dragul de a le face; le face dintr-un motiv anume şi pentru un motiv anume.
Dacă Dumnezeu m-a creat, viaţa mea, întreaga mea viaţă, este utilă. Dumnezeu nu face nimic inutil.
A se şti creat este un lucru stimulant şi măreţ.

23 Ianuarie – „Fabrica de Bani”

Un tânăr – 18 ani – care se hotărâse să-şi încredinţeze viaţa lui Dumnezeu în preoţie, merge pe
stradă cu un prieten de-al său. La un moment dat trece pe lângă ei o fată de-a dreptul frumoasă.
Prietenul, zăpăcit, exclamă:
-„Ce tipă! Ce bomboană de fată!”
Văzând că celălat nu face nici o remarcă, îl întrebă:
-„Dar ce ai, omule? Nu-ţi plac femeile?”
-„Mă încântă. Însă Dumnezeu îmi place mai mult”. Nu înţelegi, nu-i aşa?
-„Nu”.
-„Mi-am imaginat eu”.

Nimeni nu dă ceva ce nu are. Ceea ce este bun, atrăgător la lucruri şi la persoane, la Dumnezeu este la
modul infinit.
Nu este bine să ne conformăm cu nişte bancnote, câtă vreme avem posibilitatea şi suntem chemaţi să
posedăm „Fabrica de Bani”.
Inima omului este de asemenea mărime încât doar Dumnezeu poate să o umple: „Ne-ai făcut pentru
tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până nu se va odihni în tine” (Sfântul Augustin).
Nu ucide nici nu micşora foamea sufletului tău.

24 Ianuarie – „Atitudinea faţă de Dumnezeu”

Este impresionantă influenţa pe care o poate avea în viaţa omului o poveste din copilăria sa. Paul
Sartre povesteşte o întâmplare care i-a marcat viaţa şi modul său de a gândi:
„Într-o zi i-am înmânat profesorului o compunere despre „Patimă”. I-a încântat pe toţi din familie,
iar mama a transcris-o cu propria-i mână. A obţinut doar medalia de argint. Această decepţie m-a
cufundat în impietate... Am mai menţinut timp de câţiva ani relaţii publice cu Atotputernicul însă, în
privat, am încetat să-l mai vizitez...
O singură dată am avut sentimentul că exista. Mă jucasem cu nişte paie de chibrit şi arsesem un
covoraş. Încercam să repar distrugerea când, dintr-o dată, Dumnezeu m-a văzut. Am simţit privirea-
i în interiorul capului meu, în mâinile mele. S-a tot învârtit prin baie, oribil de vizibil, ca un alb viu.
M-a salvat indignarea. M-am înfuriat împotriva unei atari indiscreţii grosolane; am hulit, am
murmurat ca bunicul meu: „Dumnezeu blestemat, Dumnezeu blestemat, Dumnezeu blestemat”. Nu
m-a mai privit niciodată” (Les mots, 1963).

Ateismul nu este niciodată un punct de sosire. Nu este o concluzie la care se ajunge pe baza unui
studiu profund.
Este, mai curând, un punct de plecare: se pleacă de pe o poziţie atee şi pe această poziţie se edifică
viaţa şi modul de a gândi.
Această atitudine faţă de Dumnezeu se formează, de cele mai multe ori, în copilărie.
Cei care dăm o idee, o imagine, de Dumnezeu copiilor – părinţi, profesori, preoţi – avem o
responsabilitate îngrozitoare.

25 Ianuarie – Aventura de a trăi

La încheierea unui curs de creştinism, unul dintre asistenţi îşi manifesta ceea ce a presupus pentru el
acele zile. În mod clar şi simplu descria descoperirea sa:
-„Sunt 62 de ani de când, ca un măgar, calc pe flori, fără a şti că ceea ce calc sunt flori”.

„Oamenii au o viziune plană, lipită de pământ, bidimensională. Când trăieşti o viaţă supranaturală
obţii de la Dumnezeu a treia dimensiune, înălţimea, şi cu ea, relieful, greutatea şi volumul”. (Camino
279).
Credinţa nu micşorează aspiraţiile nobile care există în inima omului, din contra, le înalţă şi le
măreşte.
Viaţa – la lumina credinţei – devine captivantă, ca o nuvelă de aventuri.
Lucrurile cele mai normale şi obişnuite capătă relief de eternitate, valoare de infinit.
Ce păcat să rămâi la o viaţă plată şi rahitică!

26 Ianuarie – Visele unui bunic

Un om bun avea un singur fiu. Cu mari speranţe i-a oferit cea mai bună formare academică permisă
de slabele lui resurse economice.
Când fiul obţinu un post bun de muncă, nivelul posibilităţilor familiei s-au schimbat enorm. Se
căsători şi avu şi el un singur copil.
Bunicul visa să-i ofere nepotului formarea pe care nu a putut-o oferi fiului său. Totul i se părea puţin
pentru puşti. Cel mai mare lucru pe care-l ştia şi-l admira foarte mult era „ministru de Marină”,
însă şi aceasta i se părea puţin. Nepotul său putea să fie „mai mare decât cel mai mare”.
Băiatul începu studiile. Odată cu ele au început şi eşecurile sale iar cel care mergea către „ministru
sau ceva mai mult de Marină”, a rămas în marina comercială, ca mecanic de întreţinere.
Decepţia şi durerea bunicului, cred, l-au împins către groapă.

Inima lui Dumnezeu este mai mare decât cea a tuturor bunicilor la un loc. Nu este greu să-ţi
imaginezi un Dumnezeu care visează la lucruri mari pentru tine şi pentru mine, pentru fiecare dintre
fiii săi.
Cu atât mai puţin este greu să-ţi imeginezi „durerea” Domnului la vederea tocmelilor şi zgârceniilor
noastre.
Nimic nu i-ar displăcea lui Dumnezeu dacă nu ar fi să ne prejudicieze şi pe noi înşine. Pe noi, nu pe
El! Pe El nimic şi nimeni nu este capabil să-l prejudicieze.

27 Ianuarie – Izvorul fericirii*

Carol al IX-lea, regele Franţei, l-a întrebat odată pe poetul Torcuato Tasso:
-Cine crezi că este fiinţa cea mai fericită?
-Dumnezeu, fără îndoială – răspunse Tasso.
-Ei, asta o ştie oricine. Însă dintre oameni, cine este cel mai fericit?
-Omul cel mai fericit – reluă Tasso – este cel care se află cel mai aproape de Dumnezeu.

Dumnezeu este iubire, fericire, bucurie. Tot ceea ce există bun şi bucuros în lume provine de la El.
Pentru aceasta, a fi departe de Domnul înseamnă a fi departe de fericire. Aşa cum îi spunea Ioan Paul
al II-lea unui om care avea ceva timp de când se depărtase de viaţa de credinţă: „Ce rău se simte
cineva atunci când este departe de Dumnezeu. Întoarce-te!”
Fără Dumnezeu nu există pace, fericire nici bucurie care să dureze. Doar El poate sătura foamea de
fericire pe care cu toţii o avem în interiorul nostru.
„Ce rău se simte cineva atunci când este departe de Dumnezeu.”

28 Ianuarie – A lăsa să treacă lumina

Un tată obişnuia să-l ia cu dânsul la liturghie pe unul din copii, de trei sau patru ani. Mergeau, de
obicei, la o biserică unde erau vitralii.
Într-o zi, micuţul îl întrebă pe tatăl său cine erau acei oameni din vitralii? Tatăl, fără alte explicaţii,
îi spuse:
-Sunt sfinţii.
La câtva timp după aceea, se vorbea în casă despre beatificarea unui preot. Tatăl îl întrebă pe puşti:
-Tu ştii ce-i acela un sfânt?
-Da – răspunse copilul. Sfinţii sunt cei care lasă să treacă lumina.

Mare parte din dezmierdările lui Dumnezeu, din afecţiunea lui, ajunge la noi prin intermediul
oamenilor: părinţi, medici, prieteni... Aceasta este un adevără îmbucurător.
Însă nu este mai puţin adevărat că această iubire a lui Dumnezeu trebuie să ajungă la cei de lângă noi
prin intermediul nostru.
Trebuie să fim făgaşe curate pe unde iubirea lui Dumnezeu să poată circula în mod liber către cei care
se întâlnesc cu noi în viaţă. Marele buşon, marele obstacol este amorul propriu, egoismul: paralizează
iubirea divină şi nu o lasă să circule.
A fi creştin presupune ca Dumnezeu să poată să iubească pe cei care ne înconjoară cu propria noastră
inimă: să lăsăm să treacă lumina iubirii lui Dumnezeu.

29 Ianuarie – Ceea ce amuză pe Dumnezeu

Jan Dobraczynsky, în deosebit de plăcuta lui carte Umbra Tatălui, povesteşte călătoria Sfintei
Fecioare şi a Sfântului Iosif de la Nazaret la Betleem. Drumul este anevoios şi obositor, mai ales
pentru Maria, gata să nască. Sfântul Iosif este îngrijorat de greutăţile prin care trec şi care-i
aşteaptă. Maria îl linişteşte:
-De ce te îngrijorezi înainte de vreme? – spuse dânsa. Nu te nelinişti cu presupuneri. Cel Preaînalt
nu va înceta să vegheze.
A consimţit dând din cap, însă nu a scos nici un cuvânt. Ca un fulger, se gândi: El veghează, însă mie
nu-mi precupeţeşte nici un efort! Ca şi când ar fi ghicit gândul său, ea spuse:
-Nu se va întâmpla nimic din ceea ce ar putea să fie în contradicţie cu voinţa Sa. El ne veghează şi ne
ajută. Pe toţi. Însă ne lasă să ne ostenim pentru ca să ne punem toată încrederea în El.
-Mă preocupă, însă – spuse el – să nu ajungi la capătul puterilor.
Simţi pe braţul său mângâierea mâinii sale.
-El cunoaşte şi oboseala mea.
-Poate că nu voia să pornim la acest drum?
Ea surâse.
-Oamenii nu sunt altceva decât oameni, pot să greşească. Deseori cred că îi place să îndrepte
greşelile oamenilor.

Pe Dumnezeu îl amuză să corecteze erorile noastre. Partea proastă e că noi, de multe ori, pretindem să
corectăm ceea ce ne pare a fi erorile sale. Afacere proastă.
Atunci când viziunea sau voinţa lui Dumnezeu şi a mea nu coincid, nu El este cel care greşeşte.
Aceasta, care în teorie este simplu de acceptat, în practică obişnuim să o uităm.

30 Ianuarie – Egoism şi fericire

La o grădiniţă, cu copii de cinci ani, educatoarea îi întreabă:

-Ce înseamnă să fii egoist?
Unul dintre micuţi dă un răspuns care-l caracterizează:
-A fi egoist – spune el – înseamnă ca ceilalţi copii să nu ţină la mine.

Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este Iubire. Pentru aceasta,
prima şi cea mai imperioasă necesitate pe care o avem este aceea de a iubi, de a ne da, a ne dărui.
Când nu este satisfăcută această necesitate, aceasta ne trădează, devine pasivă: se transformă în
necesitatea de a ni se dărui.
Şi oricât de mult ni s-ar da, întrucât necesitatea noastră este de a ne da, niciodată ceea ce ni se dă nu
ne satisface, niciodată nu ne este îndeajuns. De aici rezultă tragedia egoistului.
Nu există nici un egoist fericit. Egoismul şi fericirea sunt stări contradictorii.

31 Ianuarie – A trăi pentru a mânca

La o nuntă, unul dintre comeseni degusta, mai bine spus înfuleca, unul dintre multele feluri. La un
moment dat, când deja mâncase destul, uimit de cât poate băga în stomac, făcând o pauză din
sârguincioasa lui muncă, îi spuse tovarăşului de lângă:
-Ca să vezi, cât se poate economisi zilnic! Burta era sătulă deja, şi cât mai încape încă!

Îmi amintesc de rugăciunea pe care un alt mâncău o spunea când termina de mâncat: „Dă-mi,
Doamne, harul să pot digera mâncarea abudentă pe care tocmai am ingerat-o”.
Există oameni care trăiesc pentru ca să mănânce. Formează o specie cu un stomac, o „burtă” enorm
de elastică.
Una este să mănânci pentru a trăi şi alta, total diferit şi puţin uman, să trăieşti pentru ca să mănânci.