Teme scripturistice privind viața duhovnicească a omului

Pr. lect. dr. Adrian Dinu

„Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând

Domnului, în inimile voastre, mulţumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru
Iisus Hristos, lui Dumnezeu (şi) Tatăl” (Efeseni 5, 19-20).

În acest studiu încercăm, înainte de toate, să afirmăm faptul că viața duhovnicească, adică
întreg complexul de elemente ce contribuie la o bună înțelegere a sensurilor din lume și o bună
viețuire, nu reprezintă un simplu deziderat, ci o realitate cuprinzătoare așezată la îndemâna celor
ce doresc să-L cunoască pe Dumnezeu. Căutarea și aflarea adevărului se exprimă în termenii de
„experienţă duhovnicească”, „trăire”, ”vieţuire creştină” etc. şi de aceea căutarea înseamnă
totodată aflarea şi con-vieţuirea cu acest Adevăr. Legat de aceste realităţi se vorbeşte despre
formarea duhovnicească a creştinilor, preoţi şi laici, bărbaţi şi femei, copii şi vârstnici, aspect ce
privește, în mod evident, latura spirituală a vieții noastre sau, mai precis, comuniunea de trăire cu
Hristos Cel Răstignit și Înviat, dar care nu se constituie ca un scop în sine, autonom 1. Nu ne
formăm într-un anume sens pentru că aşa ne propunem sau „de dragul artei”, ci pentru că aşa se
constituie viaţa noastră şi pentru că este singura cale de urmat aici pe pământ. Acest lucru nu este
valabil doar din punct de vedere creştin, al vieţii liturgice sau sacramentale, ci pentru orice alt
aspect al vieţii noastre. Tot ceea ce facem ne defineşte şi ne alcătuieşte.
Prin însăși „alcătuirea” sa, trup și suflet, omul este legat de Duhul lui Dumnezeu, având
o certă filiație cu Părintele Ceresc. Iar de aici şi până la filiaţia în şi faţă de Biserică, adică de
arătarea dragostei jertfitoare față de semeni nu mai este decât un pas. Scopul temei abordate este
multiplu: apologetic, anamnetic, învăţătoresc, mergând până la o încercare de definire a evlaviei
înscrisă în teologia practică. Căci odinioară învăţătura însemna a cunoaşte pe Dumnezeu prin
apropierea faţă de El, nu doar prin vorbirea despre El. Aşadar, este vorba de o intenţie
apologetică prin care scrierea noastră va afirma realitatea unirii omului cu Dumnezeu prin
practicarea virtuţilor într-o dinamică duhovnicească. De asemenea, scopul anamnetic al lucrării
1
Iată câteva titluri pe această temă din bibliografia recentă la care am avut acces: Sfântul Ioan de Kronstadt, Despre
tulburările lumii de astăzi, traducere din limba rusă de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Tipărită cu binecuvântarea
Prea Sfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Editura Sofia, București, 2004, cap.:
„Despre Biserică și despre viața cu adevărat creștină ca viață în sânurile Bisericii”, pp. 45-128; Pr. Prof. Gleb
Kaleda, Biserica din casă, Traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfințitului
Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Editura Sofia, București, 2008; Jean-Claude Larchet,
Ține candela inimii aprinsă. Învățătura Părintelui Serghie, În românește de Marinela Bojin, Editura Sofia,
București, 2007; Père Matta El Maskîne, Prière, Esprit Saint et unité chrétienne, Spiritualité Orientale, no. 48,
Abbaye de Bellefontaine, 1990, cap.: „Lʼhomme nouveau de la Pentecôte”, pp. 99-109.

1
va conduce la reamintirea calităţii de fii ai lui Dumnezeu atribuite oamenilor. Urmarea
Modelului suprem, identificat în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, pentru a realiza
înduhovnicirea, constituie un aspect fundamental al acestui studiu. Şi, nu în ultimul rând, scopul
practic al acestei scrieri se sprijină pe mijloacele necesare prin care omul poate obţine
îndumnezeirea, mijloace care se identifică cu lucrarea soteriologică a Bisericii.
Aşadar, dorim să arătăm că revenirea şi reîntoarcerea la Hristos prin aplicarea practică a
soluțiilor enumerate aici constituie o necesitate în lumea actuală. Se ştie că singura noutate în
istorie este numai Domnul Iisus Hristos, Care este Acelaşi ieri, azi şi în veşnicie, iar actualizarea
acestei noutăţi într-o lume rătăcită, care doreşte să uite faustic ceea ce nu se poate uita şi neglija,
constituie provocarea iniţială în realizarea acestei lucrări. De aceea, raportarea la Scriptură în
fiecare demers al nostru constituie o necesitate absolută nu doar pentru faptul că aceasta este una
din bazele Teologiei, ci mai ales pentru că Scriptura este Cuvântul viu și lucrător, descoperit
nouă cu un scop precis: a trăi așa cum îi place lui Dumnezeu. Considerăm, așadar, că există
numeroase repere scripturistice ce privesc realitățile duhovnicești și pe care dorim să le punem
din nou în lumină.
Astfel trăirile spirituale: chemarea, convertirea, interiorizarea și proslăvirea lui Dumnezeu
prin viața proprie, slujirea aproapelui și multe altele de felul acesta, adică tot ceea ce în viața
omului mai întâi se raportează la Persoana și la lucrarea Mântuitorului Hristos sunt deosebit de
importante pentru formarea duhovnicească. Tot ceea ce decurge din Viața Lui este dătător de
viață pentru noi. Relevarea acestor aspecte în interiorul textului biblic ne oferă prilejul de a
reevalua spiritualitatea Scripturii care a fost și rămâne specificul esențial al acesteia. Cuvântul lui
Dumnezeu nu a fost rostit sau scris doar pentru a transmite date istorice, culturale, sociale sau
chiar religioase. Scriptura este cuvânt viu și lucrător și are ca vocație transmiterea Duhului
pentru ca și cei ce-l ascultă să devină după asemănarea Aceluia. Bogăția scripturistică este
infinită; prezentarea pe care o vom face în cele ce urmează reprezintă o selecție tematică
realizată în principal pe criteriul înscrierii în valențele semantice ale duhovnicescului.
*
Tema chemării. Această temă arată că tot ceea ce se împlinește din punct de vedere
duhovnicesc nu vine de la om, ci de la Părintele Ceresc. El adresează Cuvântul Său omului care
are datoria de a-l asculta și a-l împlini. Chemarea este, conform unei definiții simple, acel „ceva”
după care totul începe. Extrapolând, se poate spune că apelul sau chemarea pe care ne-o face
Dumnezeu este prezentată prin cuvintele: „Pocăiți-vă…” (Matei 4, 17). Este o chemare esențială,
adevărată și statornică. Dintr-un anumit punct de vedere este singura chemare pentru că toate
celelalte derivă din aceasta. Se știe că Mântuitorul Însuși a adresat acest îndemn sau chemare nu

2
atât din dorința de a se înscrie pe linia deschisă de proorocii Vechiului Testament sau a Sf. Ioan
Botezătorul, cât mai ales pentru a plini dorința Tatălui care își manifesta de la începuturile
omenirii voința Sa mântuitoare. Am putea spune că toată lucrarea Fiului lui Dumnezeu pe
pământ a fost spre auzirea din partea oamenilor a acestei chemări sfinte: „Pocăiţi-vă că s-a
apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2)2. Se poate spune că această chemare a fost adresată de
Mântuitorul Hristos mai întâi prin Însăşi Întruparea Sa, apoi prin activitatea Sa mântuitoare
desfăşurata pe pământ în deplină ascultare faţă de Tatăl si, nu in ultimul rând, prin aceste cuvinte
consemnate de sfintele Evanghelii (Matei 3, 2; 4, 17; Marcu 1, 15; Fapte 2, 38 şi 3, 19).
Pentru noi cei de astăzi, chemarea pe care o simţim în suflet atunci când citim din
Evanghelii sau din Vieţile Sfinţilor, ne cuprinde şi ne transformă, în sensul că apare un impuls
spre viaţa duhovnicească, spre înnoirea în Hristos. În popor este cunoscută expresia „a avut
chemare”, sau „a fost chemat”, însă se observă clar că în fiecare chemare există şi o
„componentă” pe care o putem defini a ispitirii sau a încercării. Chiar şi sufletul cel mai curat, a
celui care, de exemplu, simte dorinţa de viaţă călugărească nu este lipsit de frământare 3. Însă
atunci când o persoană se hotărăşte spre viaţă monahicească se plineşte cu adevărat acea lepădare
de sine şi totodată închinare a întregii vieţi în grija lui Dumnezeu. P. S. Irineu Pop Bistriţeanul
tâlcuieşte cuvintele din Evanghelia după Marcu: „Oricine voieşte sa vină după Mine, să se
lepede de sine, să-și ia Crucea sa și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34) în sensul unei chemări la
ascetism. Domnul ne învață aici că toți suntem invitați la renunațarea la plasarea sinelui nostru în
centru și la pretenţia că lumea să graviteze în jurul nostru. Este o chemare adresată fiecărui
creștin, fie că unul sau altul o împlinește sau nu o împlinește în viața sa4.
Un alt aspect pe care vrem să-l subliniem aici este acela privitor la realizarea chemării
prin Cuvântul lui Dumnezeu. Este vorba de cuvântul plin de putere, solemn și definitiv al
Mântuitorului, kerigma Sa și lucrarea Sa de chemare a sufletelor la viața cea înaltă,
duhovnicească. Această kerigmă poate fi considerată esența misiunii Sale pământești după cum
Însuși mărturisește: „Dar mergând, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că n-am
venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă” (Matei 9, 13). Așadar, a fi creștin înseamnă a
asculta de Cuvântul lui Dumnezeu și a-L păzi, în sensul de a-l îndeplini. Legat de aceasta se
2
Tot o chemare se poate numi şi monahismul, o chemare la sfinţenie a celui care-i dă curs dar şi o sfințire a lumii
întregi. Este limpede ca monahismul ca forma de viata creştină își are sursa în Evanghelie, iar ca cel dintâi exemplu
pe Însuși Domnul Iisus Hristos. Monahismul nu este o trimitere, ci o chemare, după cum bine scria I. P. S. Antonie
Plămădeală: „Monahismul este la îndemâna tuturor, dar nu este obligatoriu pentru nimeni. E o chemare, nu o
trimitere. Și mai presus de orice, e încrederea în mai mult, mai frumos, în omul total, în omul – om dumnezeiesc”
(Sensul desăvârșirii în monahism, Editura Anastasia, București, 1999, p. 107).
3
Chemarea aceasta nu presupune un glas din cer sau o iluminare supranaturală, ci în sufletul viitorului călugăr are
loc mai întâi o luptă între chemarea spre apropierea de Dumnezeu şi înclinarea spre cele avea obişnuința mai înainte,
adică cele lumeşti.
4
P. S. Dr. Irineu Pop Bistriteanul, Monahismul (Chivotul neamului românesc), Editura Omniscop, Craiova, 1995,
p. 10.

3
cuvine să subliniem un alt sens al Cuvântului, acela de a ne trezi din ignoranța care ne
acaparează uneori privitoare la mântuire și la legătura cu Dumnezeu. chemarea împlinită de
Cuvântul este, așadar, o mijlocire a Fiului în Duhul și în fața Tatălui Ceresc pentru ca făptura Sa
cea mai de preț, omul să găsească calea mântuirii. Creștinul trebuie să facă din această chemare o
dimensiune centrală a existenței sale. Pornind de la Cuvântul creștinul ajunge la cuvintele
mântuitoare care se arată drept semne ale Acestui Cuvânt. De fapt, toate „elementele” de care
suntem înconjurați și pe care chiar și noi înșine le săvârșim: gesturi, atitudini, tăcere, rostire și
multe altele se transformă în semne care comportă în sinea lor ceea ce Hristos Domnul ne
transmite spre mântuire. Putem spune că prin acestea se împlinește o atmosferă duhovnicească, o
„slavă” despre care El Însuși vorbește cu totul diferită de cea a fariseilor și a cărturarilor pentru
că El învață „ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Matei 7, 29).
Prin urmare, Cuvântul lui Dumnezeu demonstrează voința dumnezeiască și-l vindecă
trupește și sufletește pe om, înnoind inimile. Cuvântul are încărcătura Duhului în el. Pentru a
exemplifica acest lucru se poate face referire la cazul paraliticului din Evanghelie, om care a fost
„atins” de cuvântul tămăduitor al lui Dumnezeu: „Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în
cetatea Sa. Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis
slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în
sine: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile
voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă?
Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-
te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulţimile văzând
acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere”
(Matei 9, 1-8).
Omul a primit cuvântul lui Hristos, l-a sălășluit întru sine, iar aceasta i-a arătat de fapt
credința în Dumnezeu. Așadar, primirea cuvântului Dumnezeu este arătarea credinței, a
convingerii că El este Tămăduitorul bolilor, a pocăinței de păcatele noastre și a nădejdii că El
lucrează în lume. Foarte interesant este și faptul că Hristos Cuvântul îi adresează în mod personal
cuvântul slăbănogului, care se transformă și-ntr-o judecată a lui, dar o judecată plină de nădejde,
dătătoare de speranță deoarece îi spune: „Îndrăzneşte, fiule!”. Acest îndemn îl cuprinde
duhovnicește și-l transformă, îl schimbă dintr-un bolnav ca mulți alții ca el, într-unul care arată
că primește cuvântul lui Dumnezeu, Revelația Dragostei lui Dumnezeu. În acest fel se arată
Împărăția lui Dumnezeu și-n acest fel cineva este chemat și mântuit.
După cum afirmam în paginile precedente creștinul este în Biserică într-un univers al
Cuvântului. Fie că-și încredințează viața mănăstirii, fie vieții comunitare el are parte de cuvântul

4
lui Dumnezeu de la care pornește totul, pentru că aceste este unit cu Hristos. Cuvântul vine de la
Dumnezeu, dar este cuvântul Lui, adică este El prin lucrare, nu ca ființă în Sine.
Pentru noi important este faptul păstrării acestui cuvânt, al îmbogățirii lui prin fapta
noastră deoarece este cuvânt exigent, căci Dumnezeu cere totul de la noi, iar chemarea este
permanentă și universală. Spuneam într-un alt studiu că „Dumnezeu nu mai este rostit-rostuit
astăzi, în sensul că însăşi rugăciunea creştină riscă să devină o specialitate a teologilor sau a
clericilor şi a celor ce încă mai vin la biserică, iar pentru ceilalţi subiectul pare a fi desuet… Mai
uşor este să vorbeşti despre… religie decât cu Dumnezeu”5. De aceea, cuvântul este considerat
ca având importante valenţe axiologice. Cuvântul omenesc chiar dacă rămâne imperfect și uneori
lipsit cu totul de valoare autentică, cu atât mai mult el își pierde valoarea și, mai mult, distruge
dacă nu se ancorează în Cuvântul dătător de viaţă6.
În mod deosebit amintim aici despre o manieră de folosire a cuvântului și o chemare cu
totul specială: cea realizată în Spovedanie. Preotul trebuie să fie un maestru în folosirea
cuvântului, în comunicare pentru că trebuie să adapteze imediat reţeta duhovnicească necesară,
să se identifice cu cel în cauză, să-l ajute şi să-l determine să-şi mărturisească păcatele. Prin
atitudinea sa şi prin cuvintele dispuse cu măiestrie el poate zidi sau dărâma, poate câştiga
încrederea celuilalt prin transfer afectiv sau, în urma unor ezitări, să blocheze comunicarea şi să
spulbere încrederea. Spovedania trebuie personalizată și adaptată la penitent, la vârsta lui, la
nivelul intelectual, la temperament şi la trecutul său. Vor fi abordaţi diferit la spovedanie un
copil de doisprezece ani şi un bătrân de şaptezeci de ani, o persoană cu studii medii şi o alta cu
unul sau două doctorate, un introvertit şi un extravertit și așa mai departe. Prin și în Taina
Mărturisirii se împlinește Cuvântul lui Dumnezeu în modul cel mai frumos pentru că este Taina
premergătoare Împărtășirii concrete cu El, este antecamera în care-L primim cu sufletele cuarte
pe Hristos și dăm curs chemării sfinte: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi
odihni pe voi” (Matei 11, 28) și „Iisus le-a zis: Veniţi de prânziţi” (Ioan 21, 12).
*
Tema convertirii la Dumnezeu sau a întoarcerii omului de la păcat. Cred că nu putem
aborda această temă fără referirea explicită la textul Scripturii de la Matei 4, 17 unde ni se spune
că Iisus Domnul se adresa oamenilor astfel: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor”.
Cuvintele Sale sunt, de fapt, cuvintele Sf. Ioan Botezătorul (Matei 3, 2) și reprezintă o ceea ce

5
Pr. Dinu Adrian, Cuvântul dătător de viaţă şi formarea persoanei prin cuvânt, în „Teologie și Viață” (în curs de
apariție).
6
Într-un alt studiu vorbeam despre tripla legătură dintre limbaj, realitate și ficțiune. Comunicăm cu ajutorul
cuvintelor, a modulaţiilor vocii, corpului, posturilor, gesturilor şi expresiilor mimice. Nu putem să nu comunicăm!
Chiar când nu spunem nimic sau rămânem imobili, transmitem un anume mesaj. Cu atât mai mult acestea sunt
valabile atunci când comunică Dumnezeu, când El ne cheamă (Întâlnirea cu icoana – topos al libertății și
responsabilității creștinului, în „Conservarea și restaurarea patrimoniului cultural”, Iași, 2006, p. 254).

5
afirmam anterior, îndemnul la pocăință7. Convertirea înseamnă ceva deosebit de profund. O
putem defini prin termeni negativi și pozitivi. Aceasta nu este o simplă atitudine, o întoarcere de
la ceva spre altceva, ci o înrădăcinare în sine, o rupere completă de starea de dinainte și
încredințarea cu toată ființa spre Dumnezeu. Sf. Apostol Marcu ne mărturisește că Iisus spunea:
„Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie” (1, 15), ceea ce înseamnă iertare, act de credință nouă și
totodată dar al lui Dumnezeu pentru dobândirea Împărăției. Convertirea omului la Dumnezeu, la
credință adevărată, înseamnă participare efectivă la viața Lui și primirea Darurilor Lui. Am putea
spune că dacă renunțarea este o simplă atracție către ceva, lipsirea de ceva trecător, convertirea
este intrarea în Viață. ea se face pentru toată viață și total, adică cuprinzând eul întreg. Biblia
poate fi numită o enciclopedia a convertirii ori a convertiților. Ea cuprinde nenumărate cazuri de
oameni ce s-au întors la Dumnezeu; se poate poate porni chiar de la Adam și Eva 8, până la până
la Apostolul Petru, Maria Magdalena și Saul.
Din punctul de vedere al vieții duhovnicești este evident faptul că oricare creștin se
situează în spațiul unei permanente întoarceri către Dumnezeu. Acest lucru se petrece nu pentru
că omul nu s-ar fi convertit îndeajuns ieri sau astăzi sau la primirea botezului atunci când și nașii
i-au fost alături sau la ultima spovedanie pe care a făcut-o, de exemplu, în perioada ultimului
post, ci pentru că omul greșește în fiecare clipă a vieții și tot în fiecare clipă a vieții trebuie să
arate dispoziția cea bună către El. Desigur, convertirea nu înseamnă doar să-ți aduci aminte de
Dumnezeu, să constați starea ta interioară și să mergi mai departe. La fel, evident este și faptul că
în multe feluri omul greșește în fața lui Dumnezeu 9. Aceasta nu este un dat. Aceasta nu înseamnă
nicidecum că suntem programați să păcătuim, iar Dumnezeu este dator cu iertarea față de noi, iar
cercul acesta nu se mai oprește niciodată decât poate cu moartea fizică.
Realismul Scripturii este impresionant pentru că vede întâi de toate persoana și lucrarea,
fără a confunda aspectele vieții și planurile duhovnicești. Suntem oameni, avem afectele
păcatului strămoșesc, diavolul este o ființă reală care ne poate ispiti, dacă nu o facem chiar noi
înșine sau poate lăsăm purtați de plăcerile vieții. Sf. Ioan Evanghelistul spunea: „Dacă zicem că
păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1, 8), ceea ce arată
profunzimea gândirii teologice, viziunea complementară asupra vieții pe care ne-a dăruit-o

7
O traducere bună a termenului ebraic sau a celui grec ar trebui explicitată: „faceți pocăință”, ceea ce nu arată doar
regretul sau părerea de rău pentru cele săvârșite anterior, ci și o conduită nouă, o schimbare în bine, ființială chiar a
omului (cf. D. Buzy, Evangile selon saint Matthieu, în „La Sainte Bible de L. Pirot”, t. IX, Paris, 1935, p. 26).
8
Este foarte interesant faptul că Adam și Eva pun nume deosebit de sugestive fiilor lor, nume ce relevă nădejdea în
Dumnezeu, dorința de a fi iarăși în intimitatea Lui: Cain („Am dobândit om de la Dumnezeu”, Facere 4, 1), Set
(„Mi-a dat Dumnezeu alt fiu…”, Facere 4, 25) ș.a.
9
De exemplu: „Rugăciunea pentru chemarea milei lui Dumnezeu la toată litia și neputința” arată că: „am viețuit ca
niște nevrednici de chemarea și de Evanghelia Hristosului Tău, de sfintele Lui patimi și de micșorarea Lui pentru
noi și ne-am făcut batjocură pentru iubitul Tău Fiu” (în Molitfelnic, ediția a cincea, EIBMBOR, București, 1992, p.
349).

6
Dumnezeu și pe care suntem datori să o întoarcem tot la El. La fel, în scurta parabolă a celor doi
fii, rostită de Domnul în templul din Ierusalim se poate vedea esențialul existenței umane, al
activității omului adesea ipocrit, nu pentru că așa ar vrea Dumnezeu, ci pentru că așa… este.
Hristos Domnul constată, oferă un exemplu și oferă și calea de ieșire din cercul vicios al
păcatului. „Dar ce vi se pare? Un om avea doi fii. Și ducându-se la cel dintâi a zis: Fiule, du-te
astăzi și lucrează în via mea. Iar el, răspunzând, a zis: Mă duc, Doamne, dar nu s-a dus..
mergând la cel de-al doilea, i-a zis tot așa; acela, răspunzând, a zis: Nu vreau, apoi, căindu-se
s-a dus” (Matei 21, 28-30). Iată că în mod asemănător fiului risipitor dintr-o altă parabolă a
Mântuitorului (Luca 15, 11-32), se observă și aici tema convertirii celui de-al doilea fiu, mărturie
stând cuvintele: „… apoi, căindu-se…”.
Cuvântul Domnului – sub formă de îndemn aici – a fost același, adresat fiecăruia, dar
ceea ce contează foarte mult este răspunsul care oferă drama vieții, dacă ar fi să ne exprimăm
poetic. Atunci când a fost refuzat acest cuvânt s-a făcut într-un anume fel „judecător” al omului
și de aceea a adus cu sine pocăința și ascultarea. Iată, așadar, că a se converti înseamnă a face
ascultare care este un act de credință, supunere la ceea ce este bun și frumos. Cred că în același
sens se poate spune a se converti este totuna cu a crede în Dumnezeu. Mergând mai în
profunzime, pe linia Părinților Bisericii observăm că omul este stăpânit de orgoliu sau mândrie și
pentru a rupe „lanțul cel greu al păcatului” el trebuie să spargă această dominantă a sufletului
său. Iar atunci când o face el simte nevoia întoarcerii la Dumnezeu, a convertirii lăuntrice. În
acest sens putem lua un alt exemplu din Sfânta Scriptură. Astfel, la dorința Apostolilor de a afla:
„Cine este oare mai mare în Împărăția cerurilor…”, răspunsul Mântuitorului nu vine ca un
clișeu, stereotip, ci gestual și concret: El a așezat un prunc în mijlocul lor și l-a făcut tuturor pildă
de smerenie, pentru ca mai apoi să-i îndemne cu glasul Său: „De nu vă veți întoarce și nu veți fi
ca pruncii…” (Matei 18, 1-3).
Se observă faptul că Mântuitorul cere o schimbare lăuntrică a omului, o schimbare a
sensului în care să meargă viața lor personală, o schimbare a dorinței și a cuvântului, a gândului
și a faptei pentru ca în mod voluntar să se poată detașa de avatarurile acestei lumi. Din acest
îndemn putem învăța că renunțarea la orgoliu și pogorârea lăuntrică, asumarea stării de smerenie
sunt alte aspecte ale convertirii. Așadar, atingerea stării de metanoia, despre care vor vorbi
Părinții Bisericii de mai târziu10, este adevărata față a întoarcerii către Dumnezeu, a convertirii.

10
Despre smerenie la Sfinții Părinți a se vedea: Ieromonah Teofan Mada, Viața în Hristos după Sf. Ioan Gură de
Aur, apare cu binecuvântarea ÎPS Sale, ÎPS Nikodimos, Mitropolit de Ierissou, Sfântul Munte Athos și Ardameriou,
Agnos, Sibiu, 2007; Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viața duhovnicească și cum o putem dobândi, tipărită cu
binecuvântarea PS Iustinian, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, Studiu introductiv de Protos. Teodosie
Paraschiv, Traducere din limba engleză de Prof. Grația Lungu Constantineanu, edița a II-a, Iași , 2006; Ieromonahul
Rafail Noica, Cultura Duhului, tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Andrei, Arhiepiscop al Alba Iuliei,
Alba Iulia, 2002 etc.

7
Despre această temă și despre acest cuvânt s-ar cuveni un studiu aparte, aprofundat. Aici însă ne
mărginim la a aminti faptul că există o chemare permanentă din partea lui Dumnezeu pentru noi
oamenii pe care o putem refuza, fiind înzestrați cu voință liberă, iar de această chemare este
„atașat” actul convertirii, act ce aduce în prim plan realitatea vieții veșnice care poate vindeca
momentele noastre de criză, oricum s-ar numi ele: păcat, rătăcire ș.a.m.d.
Edificator mai este și un alt aspect al temei în discuție. Din Scriptură știm că nimeni nu
poate să slujească la doi stăpâni (cf. Matei 6, 24-34), pentru că situația implică o alegere
nedreaptă sau mai degrabă posibilitatea ei și consecința este situarea într-un raport care devine
esențial pentru noi. Creștinul trebuie să aleagă întotdeauna pe Dumnezeu, iar această alegere
trebuie să se impună de la sine, în fiecare zi, pentru a stabili o ierarhie stabilă și autentică în viața
noastră. Pe de o parte nu putem și nu se cuvine să renunțăm la viața din lume! Pe de altă parte
însă, a urma lui Dumnezeu nu înseamnă că trebuie „să iasă” din lume, adică să renunțe la a
mânca, a bea, a se îmbrăca, a avea bani sau alte obiecte în viață și a duce o viață socială. Toate
acestea, însă, trebuie să treacă printr-o exigență a noastră și prin imperativul vieții pe care-l avem
față de Dumnezeu. Ierarhizarea valorilor din viața noastră trebuie să țină de ceea ce este vital și
duhovnicesc. Aceasta nu vine în contradicție cu necesitățile vieții cotidiene, ci cu abuzurile pe
care le facem conștient sau nu față de noi înșine. În legătură cu aceasta putem desprinde ideea că
întoarcerea la Dumnezeu sau convertirea este o luptă permanentă și, mai mult, aceasta este
stabilirea unei legături personale cu Hristos. Esențialul vieții pământești este să-I urmăm Lui, să-
L avem mereu în fața ochilor și să ne raportăm la El în tot ceea ce facem, adică să ne lăsăm
convertiți de către El. Așa trebuie înțeles textul de la Matei 16, 24-26: „Dacă vrea cineva să vină
după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie…”. Ierarhizarea despre care
aminteam anterior se dezvăluie, așadar, ca o jertfă permanentă, ca o jertfire de sine și a tot ceea
ce ne înconjoară, întreg universul în care ne mișcăm și suntem. Prin acest univers înțelegem
ceeea ce se opune chemării lui Dumnezeu și convertirii noastre la El: carnalul, egoismul,
atașamentul față de materie.
Și, în sfârșit, o idee pe care o enunțăm aici dar care ar merita dezvoltată, convertirea
înseamnă eliberarea de sub puterea celui rău, a diavolului care, așa cum spuneam, domină prea
mult viața noastră deoarece noi îi oferim posibilitatea aceasta. Convertirea omului la Dumnezeu
este urmarea Lui, fidelitatea față de El și eliberarea de sub puterea celui rău, exact așa cum
rostim în Rugăciunea Domnească: „Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău”
(Matei 6, 13).
*

8
 Tema interiorizăriii omului, a descoperirii vieții duhovnicești. Ceea ce am afirmat
anterior la temele chemării și a convertirii omului la viața duhovnicească, se regăsește deplin și
în cea de-a treia temă, a vieții spirituale.
Noul Testament cu precădere, dar și Vechiul Testament, așează ca valoare de căpetenie
viața structurată pe spiritual și pe înlăturarea prescripțiilor exterioare omului. Multitudinea de
reguli pe care le întâlnim în legea veche nu arată decât faptul că omul a pierdut după cădere
valoarea sufletului și a unei legături autentice cu Dumnezeu. Ancorarea în materie i-a fost fatală
și într-un anume fel Dumnezeu a vrut să-l tragă pe om în sus, către El, îngăduindu-i o seamă de
legi care să-l ferească de formele grave de decădere. Situația omului din punct de vedere spiritual
în special s-a degradat, astfel încât la venirea Mântuitorului, fariseii de exemplu erau cu totul
subjugați unei vieți lipsite de dragoste și lucrare sfântă, goliți pe dinăuntru, trăind doar pe seama
omului din afară. În toată Scriptura se observă că Mântuitorul tocmai acest lucru l-a combătut,
arătând adevărata atitudine pe care se cuvine să o avem în față lui Dumnezeu. Prin El noi nu mai
suntem socotiți servitori netrebnici, oameni obligați să ascultăm și să împlinim orbește anumite
ritualuri, ci am ajuns, prin El, la starea de fii, adică de casnici ai Lui, locuind în intimitatea Lui și
cunoscând Dragostea Lui. Actul religios și omul în însăși ființa lui nu mai sunt privite din afară,
iar ceea ce este cu adevărat important nu mai e ritualismul obscur și amplu, ci legătura
duhovnicească cu Dumnezeu11.
Prin Hristos Domnul poruncile lui Dumnezeu și viața în El trec înaintea tradițiilor umane
și a prescripțiilor de orice fel. Un exemplu în acest sens este acela al momentului în care ucenicii
sunt acuzați de încălcarea legii: „Pentru ce ucenicii Tăi calcă datina bătrânilor? Căci nu-și
spală mâinile… ” (Matei 15, 2). Se știe că în orice religie sunt reguli ce se impun de la sine sau
au fost impuse pe calea revelației. Iahve dorea ca poporul lui Israel să fie un popor curat, iar
Vechiul Testament cuprinde nenumărate reguli în acest sens12, dar actul religios a fost
transformat de către oameni în ritualism fără noimă și fără suflet. Litera începuse de mai mult
timp să… ucidă. În răspunsul dat de Mântuitorul observăm accentul pus pe lăuntric, pe
duhovnicesc. Nimeni și nimic nu-l poate întina pe om dacă acesta este curat în sufletul său: „De
ce și voi călcați porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră?...Nu ceea ce intră în gură spurcă
pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om… Cele ce ies din gură pornesc din inimă și
acelea spurcă pe om” (Matei 15, 3; 11; 18).
Pentru a observa mai bine ce înseamnă tema aceasta a interiorizăriii omului conform
faptelor și învățăturilor Scripturii ar trebui să facem o comparație cu ceea ce este exteriorizarea
11
Referitor la acest subiect a se vedea: Louis Bouyer, Introduction à la vie spirituelle. Précis de théologie ascétique
et mystique, Desclée & Cie, Paris, 1960, cap. II: „La vie spirituelle et la Parole de Dieu”, pp. 27-58; Francis
Schaeffer, Spirituality, New York, 1982.
12
Vezi: Numeri 9; Levitic 15 etc.

9
omului. De foarte multe ori observăm, atât în Vechiul cât și în Noul Testament că oamenii se
comportă ca și cum ar fi fără viață lăuntrică. Abuzurile, răzbunările, orgoliile, trădările - și câte
nu ar mai putea fi enumerate aici! – păcatul, așadar îl scoate pe om din sinele lui. Faptele însele
devin exterioare și potrivnice lui. Ne putem gândi la Proorocul David și la relația cu Batșeba, la
Solomon și la atâția alții. La fel, Apostolii când s-au dovedit neîncrezători în Hristos e inu au mai
putu vindeca pe cei posedați (lunatecul) și s-au temut pentru viața lor mai degrabă decât pentru
faptul de a pierde Împărăția. Exterioritate înseamnă vanitate, ipocrizie, a trăi pentru altul și în
raport cu altul, care eventual să vadă „virtuțile” personale și să le aprecieze. Creștinul este
chemat să intre într-o relație cu Dumnezeu care, singura, îl poate face să se cunoască, să-L
contemple și, astfel să-și împlinească destinul: „Căci unde este comoara ta, acolo este și inima
ta” (Matei 6, 21). Interioritatea și interiorizarea creștinului este găzduirea Lui sau locuirea
propriului eu de către El și nu dor o simplă privire retrospectivă asupra faptelor. Îndemnul de a
ne vedea bârna din proprii ochi și de-a lăsa deoparte paiul din cei ai vecinului este un argument
în acest sens. În mod instinctiv suntem tentați să judecăm pe alții, să incriminăm pe alții. și
tocmai de aceea ar trebui să fim conștienți că aceasta înseamnă pierderea identității interioare,
ignoranța față de sine, risipirea. Acesta este una din situațiile paradoxale prin care ne confruntă
credința noastă: consimțirea la trăirea atentă la sine însuși și nepurtarea de grijă de cele din afară.
În fața mea un este un oarecare, un altul printre ceilalți, ci este… Dumnezeu. prin aproapele meu
sunt dator să-l văd pe El Însuși, pe Hristos Întrupat care S-a jertfit pentru mine și care nu a acuzat
pe nimeni.
Descoperirea vieții duhovnicești sau a lăuntricului atât de bogat pe care-l purtăm cu noi
se relevă foarte bine și din pilda semănătorului. Cred că asocierea seminței celei bune cu Darul
sau Cuvântul lui Dumnezeu și a pământului fertil cu omul care primește întru sine această
sămânță nu este forțată. De fapt întreg capitolul al XIII-lea din Evanghelia după Matei unde este
istorisită această pildă demonstrează realitatea re-venirii în sine, a descoperirii lui Dumnezeu în
inimă prin iubire. În legătură cu acestea este evident că smerenia apare ca principal „organ” prin
care are loc întoarcerea omului la Dumnezeu și la sine. Mijlocul acesta duhovnicesc este cel mai
eficient, dar din nefericire și mai ignorat. A te situa pe tine însuți în starea de nevinovăție precum
cea a copiilor în fața lui Dumnezeu și a semenilor este partea cea mai grea a vieții. Celor smeriți
El le dă capacitatea de a vedea realitățile (oameni, fapte etc.) așa cum sunt și nu deformate de
propriul eu sau de „întunericul” unor oameni stăpâniți de patimi. Lăuntricul înduhovnicit,
intrarea în sine și descoperirea lui Dumnezeu acolo, ni se dezvăluie ca o taină, așa cum s-a
întâmplat lui Moise. Acela a trebuit să lase încălțămintea deoparte, praful celor din afară, să facă
exercițiul ascezei și abia la finele celor patruzeci de zile Taina i s-a descoperit. În acest parcurs

10
există desigur ca parte integrantă și covârşitoare Harul și Bunăvoința lui Dumnezeu. De ele nu se
poate face abstracţie niciodată. Ceea ce mi se pare a fi uimitor în sens pozitiv este faptul că
această interiorizare a omului nu poate avea sfârşit. Sufletul nu se măsoară. Iar mijlocul prin care
ajungem la starea de lăuntric autentic, smerenia, nu are limite cunoscute prin procedee
omeneşti13. Cu siguranţă lăuntricul nostru este locul în care Dumnezeu locuieşte, aşa cum
locuieşte în tot universul. Metanoia nu înseamnă o interiorizare radicală, o schimbare în sens
negativ a noastră, ca o anulare a persoanei, ci este exigenţa prin care Dumnezeu ni se descoperă.
Fără ea suntem nuli în faţa lui Dumnezeu, oameni fără rostuire a destinului, oameni care-şi
trăiesc strict biologic destinul.
*
Tema slujirii semenilor noştri. Aceasta este o temă scripturistică esenţială pentru viaţa
practică duhovnicească, însă de foarte multe ori ignorată, uitată sau chiar combătută. Atitudinea
de slujire a aproapelui se numeşte în creştinism iubire. Aceasta este una din caracteristicile pe
care le numim şi le credem a fi esenţiale desăvârşirii la care râvnim. Deosebirea constă în faptul
că unii dintre noi dorim o desăvârşire în „a avea” şi „a face” şi mai puţin a „a fi” sau, dacă
reuşim să depăşim nivelul brut al existenţei atunci, datorită multelor ieşiri din sine, încercăm să o
facem în salturi, la diferite răstimpuri şi prin mijloace uneori cu totul străine de cauza şi
finalitatea vieţii noastre. Parabolele despre Împărăţia lui Dumnezeu (aminteam aici de Matei cap.
XIII) arată clar că Dumnezeu este pe cale, că totul este în relaţie unul cu celălalt, că omul
lucrează prin toate şi cu toate ale sale în raport cu Dumnezeu: spre răsplătirea din partea Lui sau
spre osândă. Un autor patristic de mai târziu avea să spună că cei ce cred în Hristos trebuie să se
simtă cu totul străini de lume, în sensul că orice s-ar petrece cu ei: exil, necazuri, boli, moarte
toate trebuie să fie spre slava lui Dumnezeu. De aceea, creştinii sunt ca sufletul pentru lume, iar
reciproca arată că lumea fără creştini şi fără atitudine creştină moare.
Porunca iubirii şi a ajutorării aproapelui este veche ( a se vedea cap 20 din Facere), iar
Mântuitorul Hristos a înnoit-o prin viaţa Sa şi prin învăţătura Sa. Astfel, de exemplu, la
întrebarea învăţătorului de lege (Luca 10, 27), se observă că Hristos răspunde accentuând rostul
iubirii, ridicând-o chiar la rangul de poruncă. Există în cuvintele Lui chiar o identificare între El
şi oricare om. A iubi pe Dumnezeu înseamnă a iubi pe fiecare cu iubire jertfelnică. Identitatea
tainică dintre El şi aproapele nostru este reluată şi în altă parte (Matei 25, Luca 10, 42) ceea ce îi
arată importanţa absolută pentru mântuirea noastră. Toţi cei flămânzi, însetaţi, călători, închişi
din diferite pricini oricare ar fi ele, năpăstuiţi, bolnavi şi aşa mai departe sunt din punctul de
vedere al fiecăruia dintre noi şi chiar al lor înşiși icoana lui Hristos. Ca şi la celelalte teme se

13
Jean Mouroux, L’expérience chrétienne. Introduction à une théologie, Aubier, Paris, 1952, p. 101.

11
observă că şi în acest sens există un element central prin care aceasta se împlineşte. În acest caz
este vorba de credinţă. Aceasta oferă posibilitatea trecerii dincolo de un sentiment și o trăire pur
omenească. Prin credință caritatea se transformă în dragoste desăvârșită, într-o slujire cu
adevărat a lui Dumnezeu. Prin credință dragostea de frați ia chipul dragostei de Dumnezeu și nu
cum ar crede unii că mai întâi trebuie să ne „spiritualizăm” pe noi înșine uitând de comuniunea
cu ceilalți.
În Sfânta Scriptură se observă că Dumnezeu nu așteaptă o simplă jertifire din partea
noastră unii pentru alții și unii față alții, ci așteaptă ca relația interumană să ia forma unei slujiri.
„Milă voiesc iar nu jertfă” proclamă Mântuitorul, atunci când constată formalismul celor din jur.
De exemplu, nu trebuie doar să evităm cearta, ci să practicăm iubirea; nu trebuie doar să nu ne
răzbunăm, ci să suportăm cele rele și să facem binele; nu trebuie doar să nu ucidem, ci să-i iubim
pe vrăjmași și să-i ocrotim din toată puterea noastră, copleșindu-i cu dragostea noastră care nu
trebuie să devină un scop în sine, ci un mijloc de restaurare a lumii voit de Dumnezeu și propus
nouă spre practicare ca cea mai mare binefacere; nu trebuie doar să evităm sperjurul, ci să iertăm
toate și să nu ajungem din dorința noastră la a făgădui cele ce nu se cuvin. Așadar, pentru cei ce
vor cu adevărat să fie ucenici ai lui Hristos nu există „procedura” ochi pentru ochi și dinte pentru
dinte și nu există „iubire față de aproapele și ură față de vrajmaș”, ci iubirea totală, dezinteresată
și concretă față de toți oamenii. Prelungirea iubirii Tatălui ceresc în lume este condiția existenței
omului pe pământ.
Legat de aceasta este actul iertării care însoțește jertfa și iubirea față de aproapele
conform spuselor din Rugăciunea Domnească: „Și ne iartă nouă… precum și noi iertăm…”
(Matei 6, 12). Iertarea se dovedește a avea rădăcina în dubla conștientizare a păcătoșeniei proprii
și a dragostei jertfelnice față de aproapele 14. În acest prim pas al iertării în care se manifestă
plenar dragostea și jertfelnicia față de semenii noștri există ceva extraordinar: minunea de a lucra
precum Însuși Domnul o face. Cu cât ierți mai mult cu atât iubești mai mult și ai nevoie de
dragoste crescândă pe care dacă o dorești sporești în iertare și astfel se trece de limitele firescului
omenesc și totul se plinește dumnezeiește. Mai precis, omul creștin iubitor de Dumnezeu și de
om nu se mai mărginește doar la „respectarea” ofensei, evitând-o sau înapoind-o ca în Vechiul
Legământ, ci iertând sporește în iubire care este fără margini. Așa trebuie înțelese cuvintele: „Nu
zic ție până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte” (Matei 18, 21). Mântuitorul
dorește de la noi nu o simplă atitudine socială, ci ca elanul de facere de bine, de smerenie și de
iertare să ne facă să dobândim o calitate înaltă a sufletului și de fapt a vieții noastre.
*

14
Jean Mouroux, op. cit., p. 112.

12
 Tema bucuriei duhovnicești. Evanghelia este vestea cea bună a mântuirii după cum bine
știm cu toții, iar Iisus Hristos este Bucuria cea negrăită a Tatălui Ceresc, Fiul Bunăvoinței Sale,
concretul Dragostei față de noi oamenii. Fericirile pe care le-a rostit pe munte ne arată că noua
credință este bucurie, că Tatăl este Bucurie sfântă. Teologia noastră mai nouă se pare că nu prea
a insistat asupra descoperirii sfințeniei, a luminii tainice și a bucuriei de a fi întru Dumnezeu.
Printre cei puțini care au valorificat scrierile Sfinților Părinți și a adus în lumină ceea ce
înseamnă bucuria comuniunii cu Dumnezeu a fost Părintele Profesor Stăniloae 15. Ne-am mărginit
la a o descoperi în viețile sfinților (la Sf. Serafim de Sarov, de exemplu) dar fără a o actualiza
concret în viața fiecăruia dintre noi. Sfântul Evanghelist Matei le-a așezat la începutul scrierii
sale ca pecete și definire a tot restul faptelor istorisite în aceasta. Ele nu sunt un simplu discurs, o
relatare concisă, precisă și frumoasă a Mântuitorului, ci au caracter eshatologic, adică îl fac pe
cel ce crede în Hristos să intre în concretul Bucuriei Lui. Fericirile sunt mesianice, adică dau
nădejde credinciosului subliniind adevărul despre iubirea nemăsurată a lui Dumnezeu și
conformitatea în frumos, adevăr și bunăcuviință pe care o așteaptă de la noi.
De aceeași importanță duhovnicească sunt alte cuvinte ale Mântuitorului: pilda nunții
fiului de împărat („Împărăţia cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului
său”, Matei 22, 2), pilda comorii din țarină („Asemenea este împărăţia cerurilor cu o comoară
ascunsă în ţarină, pe care, găsind-o un om, a ascuns-o, şi de bucuria ei se duce şi vinde tot ce
are şi cumpără ţarina aceea”, Matei 13, 44) și altele. De multe ori Mântuitorul subliniază faptul
că Împărăția Sa este bubucrie și El Însuși se face bucurie pentru cei e cred în El: „Acestea vi le-
am spus, ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 11), „Până
acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină”
(Ioan 16, 24), „Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm slavă, căci a venit nunta Mielului şi
mireasa Lui s-a pregătit…” (Apocalipsă 19, 7) etc.
Un argument forte în argumentarea celor afirmate mai sus este răspunsul Sf. Ioan
Botezătorul care spunea că: „Cel ce are mireasă este mire, iar prietenul mirelui, care stă şi
ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci această bucurie a mea s-a împlinit”
(Ioan 3, 29). Se observă deci că prietenii Domnului se fac părtași și bucuriei Lui, condiției sau
stării Lui. Textele referitoare la bucurie abundă în Scriptură, dar unul din cele mai tainice este cel
referitor la pilda celor zece fecioare (Matei 25, 1-13). În această pildă nu se observă doar mistica
evreiască, a căror rădăcini sunt evidente, ci dragostea jertfelnică a Domnului Însuși pentru
sufletele curate. El este împlinirea făgăduinței Tatălui Ceresc și de aceea omul trebuie să fie în
15
Printre cărțile sale enumerăm aici: Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediția a II-a, Editura Omniscop, Craiova,
1993; Iisus Hristos, lumina lumii și îndumnezeitorul omului, îngrijirea ediției Monica Dumitrescu, Editura
Anastasia, 1993; Iubirea creștină, selecția textelor și postfață de Sandu Frunză, Editura Porto-Franco, Galați, 1993;
Spiritualitate și comuniune în liturghia ortodoxă, EIBMBOR, București, 2004 ș.a.

13
stare de veghe dacă vrea să intre în Împărăție. Din această pildă se observă și faptul că
întotdeauna există câte o opțiune în viață: a fi sau a nu fi cu Mirele, a fi sau nu în bucuria Lui. De
aceea, chiar și atunci când suntem ispitiți să nu credem în El, să nu-I cerem ajutorul sau pur și
simplu nu ne amintim de datoriile noastre pentru că poverile vieții ne-au luat-o înainte, El
rămâne mereu de faţă, prin semnele pe care le face în lume. Nimeni nu va putea spune că nu a
ştiut sau că nu a avut timp sau mijloace de pregătire a întâlnirii cu El.
Pilda aceasta se poate corobora din acest punct de vedere cu răspunsul pe care-l dă
Domnul vărului Său, Ioan Boteyătorul: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: Orbii
îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor
li se binevesteşte. Şi fericit este acela care nu se va sminti întru Mine” (Matei 11, 4-6). Se vede
clar că sufletul smerit, credincios şi în stare de veghe întâlneşte bucuria, asociată aici cu
mântuirea.
Foarte interesant este şi faptul că bucuria sfântă este reciprocă, adică Dumnezeu Însuşi
care este izvorul ei, Se împărtăşeşte de ea: „Şi s-au întors cei şaptezeci (şi doi) cu bucurie,
zicând: Doamne, şi demonii ni se supun în numele Tău… În acesta ceas, El S-a bucurat în Duhul
Sfânt şi a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte…” (Luca 10, 17 şi 21). Iar mai apoi: „Zic vouă, aşa se
face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca 15, 10).
Aşadar bucuria sfântă, duhovnicească este acea realitate pe care Domnul o dă celor ce
cred în El şi sunt în comuniune cu El. Ea se poate numi şi bunătate, iertare şi chiar ducerea crucii
pentru că în mijlocul încercărilor vieţii („Fericiţi cei săraci cu duhul…, cei ce plâng…, cei
blânzi…, cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate…, cei prigoniţi pentru dreptate…, când vă
vor ocărî şi vă vor prigoni…”, Matei 5, 3-11) se arată prezenţa Sa mântuitoare, izvor de
binecuvântare, de linişte, de fericire. Accentul este pus pe fericire, pe bucurie şi nu pe
nominalizarea diferitelor încercări prin care trece omul şi importante sunt mijloacele prin care
acesta se mântuieşte.

Concluzii. 1. Atunci când vorbim despre diferitele „teme” scripturistice privind viața
duhovnicească a omului ne gândim de fapt la modul cum a învățat Mântuitorul pe ucenici și
deopotrivă pe toți oamenii, ne gândim La faptele Sale mântuitoare și la propria mântuire. În jurul
Persoanei Domnului nostru Iisus Hristos și a acestor realități s-a construit întreg edificiul creștin:
Biserică, viață, doctrină. Marii teologi ortodocși au arătat de mult timp că nu preceptele și ideile
moralizatoare, înalte și novatoare alcătuiesc sau definesc creștinismul, ci urmarea concretă a
faptelor, a gesturilor și cuvintelor Mântuitorului 16. Cum se realizează aceasta? Copiind sau
16
Iată doar câteva titluri: Alexander Schmemann, Pentru viața lumii. Sacramentele și Ortodoxia, carte tipărită cu
binecuvântarea PF Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, traducere din limba engleză de preotul

14
calchiind personalitatea Lui peste personalitatea noastră? Nu, ci urmând exemplul Său sau
impropriind felul de a fi în gesturile, gândurile și vorbele noastre. Nu degeaba Sf. Apostol Pavel
spunea: „Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti…”, iar continuarea este
tocmai motivația acestui fel de a fi: „lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre,
mulţumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu (şi)
Tatăl” (Efeseni 5, 19-20).
Mântuirea e darul suprem pe care ni l-a dat Fiul lui Dumnezeu prin coborârea Sa în lume.
Creştinismul, urmând acest aspect, urmăreşte să descopere şi să dezvolte umanitatea autentică
omului17. Omul tinde firesc spre asemănarea cu Creatorul său însă nu este purtat în mod automat
spre El, ca spre o ţintă unică. El poate să se actualizeze ca un om autentic sau să denatureze, să
altereze, să pervertească firea umană şi să se anchilozeze spiritual.
2. Referirea la cele câteva teme de viață duhovnicească (chemarea, convertirea,
interiorizarea și proslăvirea lui Dumnezeu prin viața proprie, slujirea aproapelui şi bucuria
duhovnicească) ne oferă prilejul și unei alte concluzii și anume că Sfânta Scriptură este izvor
incomensurabil de trăiri și de daruri duhovniceşti, de viaţă. Tot ceea ce facem noi pe plan
spiritual este izvorât din Scriptură şi are rădăcina în ea: „Cuvântul lui Hristos să locuiască întru
voi cu bogăţie. Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi, cu toată înţelepciunea. Cântaţi în inimile
voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti” (Coloseni 3,
16). Și mai apoi: „Orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în numele Domnului
Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu-Tatăl” (17).
3. În ceea ce numim viață duhovnicească există – dacă ne este permisă exprimarea –
anumite repere sau teme de forță, dar nu facem această afirmație ca și cum am încerca o
ierarhizare a valorilor pe plan spiritual. Acestea, ca și sentimentele (de încredere, de teamă, de
bucurie, de tandrețe ș.a.m.d.) sunt prezente în ființa omului în sens integrator și sunt asumate
printr-un elan personal. Trăirea creștină se definește și ea în termeni de acte duhovnicești,
implicând angajamentul și generozitatea sufletului nostru. Atunci când Îl căutăm pe Tatăl Ceresc
sau mai degrabă Îi auzim chemarea și ne întoarcem la El, atunci când privim lăuntrul nostru și Îi
proslăvim măreția, atunci când vedem în slujirea aproapelui bucuria duhovnicească a comuniunii
și nu specularea calităților lui noi săvârșim un dublu act de adorare și de dragoste, de detașare și
de atașament, de smerire și de înălțare duhovnicească. Entuziasmul spiritual personal nu ajunge,

profesor dr. Aurel Jivi, EIBMBOR, București, 2001, cap. „Euharistia”, pp. 23-53; Christos Yannaras, Ortodoxie și
occident, Editura Bizantină, București, 1995; Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Biserica în sensul de lăcaș și de largă
comuniune în Hristos, în „Ortodoxia”, nr. 3, 1982, pp. 336-346; Pavel Florenski, Stâlpul și Temelia Adevărului.
Încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori, În românește de Emil Iordache, pr. Iulian Friptu și pr.
Dimitrie Popescu, studiu introductiv de diac. Ioan I. Ică jr., Polirom, Iași, 1999; Pr. Prof. Ion Bria, Spiritualitate
pentru timpul nostru, Geneva, 1990, etc.
17
„Este vreunul dintre voi în suferinţă? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi” (Iacov 5, 19).

15
iar actele noastre nu ar fi adevărate dacă s-ar limita la simple atitudini umane. De aceea este
nevoie în viața duhovnicească de partea dumnezeiască a lucrurilor: smerenia, credința,
rugăciunea. Acestea își găsesc justificarea în cuvintele: „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi
lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura
sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi
cugetările inimii” (Evrei 4, 12). Și, la fel: „Cel ce voieşte să iubească viaţa şi să vadă zile bune
să-şi oprească limba de la rău şi buzele sale să nu grăiască vicleşug” (I Petru 3, 10).
4. Pentru orice experiență sau experiere creștină de felul celor subliniate în acest studiu se
observă faptul că este nevoie de un anumit climat duhovnicesc. Lăuntricul și exteriorul nostru,
actele și activitățile pe care le săvârșim sunt puternic înrădăcinate într-o atmosferă sinonimă sau
conformă acestora. Dacă sunt lucrări duhovnicești și ceea ce este în noi înșine și în afara noastră
devine (dacă nu a fost deja!) de aceeași factură. Astfel, ne putem referi de exemplu la bucuria
duhovnicească. Știm că Evanghelia este vestea cea bună a mântuirii, știm că Hristos este
Mântuitorul și ceea ce-L înalță pe creștin este legătura cu El și cu Cuvântul Său care face ca toate
mișcările sufletului să fie în consonanță cu El. Intrarea în Bucuria Lui înseamnă luarea
veșmântului de nuntă, de sărbătoare (duhovnicească) și trăirea paradoxului creștin: om fiind și
păcătos, dar doritor și primitor de Dumnezeu. Hristos Domnul este „Calea” (Ioan 14, 6), adică
Cel prin care ne devine accesibilă calea virtuţilor şi ne sporim în viaţa duhovnicească pentru că
„prin El avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un Duh…” și nu mai suntem străini şi
locuitori vremelnici, ci „împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 18-
19).
5. În legătură cu cele afirmate anterior cred că se cuvine sublinierea unui alt adevăr: viața
duhovnicească înseamnă participarea la viața Sf. Treimi. Accentuând mereu aportul Fiului lui
Dumnezeu, lucrarea Sa mântuitoare nu înseamnă neglijarea prezenței Tatălui sau a Duhului
Sfânt: „Ştim iarăşi că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat nouă pricepere, ca să cunoaştem pe
Dumnezeul cel adevărat; şi noi suntem în Dumnezeul cel adevărat, adică întru Fiul Său Iisus
Hristos. Acesta este adevăratul Dumnezeu şi viaţa de veci” (I Ioan 5, 20). Adevărata legătură cu
Dumnezeul Cel Adevărat se plinește prin Mântuitorul, se desăvârșește prin Duhul și se regăsește
în Tatăl. Iată cum într-o singură abordare sunt relevate toate dimensiunile vieții noastre
duhovnicești: imanența ontologică și spirituală în Dumnezeu18. Și o ultimă afirmație: trăirea
creștină autentică sau viața duhovnicească este o relație conștientă, inteligibilă și afectivă cu
Dumnezeu a cărei dominantă este dragostea încât oricare persoană umană care dorește o astfel
de viață este legată teandric de Voința și Dragostea dumnezeiască.
18
Este vorba de acel „Verbum spirans amorem” de care vorbeau Părinții Bisericii (cf. Jean Mouroux, op. cit., p.
236).

16
 Bibliografie selectivă
Bria, Pr. Prof. Ion, Spiritualitate pentru timpul nostru, Geneva, 1990, etc.
Ciobotea, IPS Daniel, Cuvântul vieţii în cuvintele Scripturii, în „Teologie și Viață”, anul V (1995), nr. 7-9, Iul.-
Sept., p. III-VIII.
Dinu, Pr. lect. dr. Adrian, Întâlnirea cu icoana – topos al libertății și responsabilității creștinului, în „Conservarea și
restaurarea patrimoniului cultural”, Iași, 2006, pp. 243-258.
Drewermann, Eugen, La parole qui guérit, Les Éditions du Cerf, Paris, 1991.
Maskîne, Père Matta El, Prière, Esprit Saint et unité chrétienne, Spiritualité Orientale, no. 48, Abbaye de
Bellefontaine, 1990.
Mouroux, Jean, L’expérience chrétienne. Introduction à une théologie, Aubier, Paris, 1952.
Noica, Ieromonahul Rafail, Cultura Duhului, tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Andrei, Arhiepiscop al
Alba Iuliei, Alba Iulia, 2002.
Plămădeală, I. P. S. Antonie, Sensul desăvârșirii în monahism, Editura Anastasia, București, 1999.
Schmemann, Alexander, Pentru viața lumii. Sacramentele și Ortodoxia, carte tipărită cu binecuvântarea PF Părinte
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, traducere din limba engleză de preotul profesor dr. Aurel Jivi,
EIBMBOR, București, 2001.
Sfântul Ioan de Kronstadt, Despre tulburările lumii de astăzi, traducere din limba rusă de Adrian și Xenia
Tănăsescu-Vlas, Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și
Teleormanului, Editura Sofia, București, 2004.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viața duhovnicească și cum o putem dobândi, tipărită cu binecuvântarea PS Iustinian,
Episcopul Maramureșului și Sătmarului, Studiu introductiv de Protos. Teodosie Paraschiv, Traducere din limba
engleză de Prof. Grația Lungu Constantineanu, edița a II-a, Iași , 2006.
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Biserica în sensul de lăcaș și de largă comuniune în Hristos, în „Ortodoxia”, nr. 3,
1982, pp. 336-346.
Yannaras, Christos, Ortodoxie și occident, Editura Bizantină, București, 1995.
Wittgenstein, Ludwig, Lecţii şi convorbiri despre estetică, psihologie şi credinţă religioasă, Editura Alma Mater,
Sibiu, 1998.

17