BOTEZUL BIBLIC

– Studiu –
faza de lucru 2006-2009
Autor: Peter Siegel

Introducere
Încă în anii 1985-88, când spre Braşov se apropiau învăţături eretice ale
căror finalizări se concretizau într-o rebotezare a credincioşilor din adunările
bisericii locale a Domnului Isus – care erau născuţi din nou şi botezaţi în apă
şi Duh prin credinţă în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh – a apărut
necesitatea acută a descoperirii conţinutului botezului în Numele Tatălui, al
Fiului şi al Duhului Sfânt, pentru a putea susţine pe baza Sfintei Scripturi
adevărul poruncii Domnului Isus Hristos dată ucenicilor Săi după învierea Sa
din morţi, care este:
„Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile botezându-i în Numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mat.28.19).

La cererea stăruitoare prin rugăciune şi aşteptarea răspunsului din

partea Domnului Isus Hristos, prin harul lui Dumnezeu Tatăl şi prin luminarea
Duhului Sfânt, autorul a primit înţelegerea duhovnicească a conţinutului
întrebării pusă în faţa Domnului: “Ce înseamnă să fii botezat în Numele
Tatălui, ce înseamnă să fii botezat în Numele Domnului Isus Hristos şi ce
înseamnă să fii botezat în numele Duhului Sfânt?” Apoi, în decursul anilor,
autorul trecând prin cuptorul Topitorului curăţirii argintului şi purificării
aurului, şi prin spălarea cu leşia Înălbitorului (Mal.3.1-3), conţinutul luminării
tainei botezului a crescut şi creşte în adâncime, înălţime, lăţime şi lungime.

Structura acestui studiu este bazată intenţionat pe mărturia directă a

Sfintei Scripturi cu privire la învăţătura despre botezuri. Intenţia principală
este evidenţierea textelor biblice care conţin taina botezurilor, de aşa fel încât
textele biblice să vorbească de la sine, fără ca să mai fie nevoie de un proces
îndelungat de interpretare, care poate să ducă la abaterea de la inspiraţia
Duhului Sfânt. Dorinţa autorului constă în expunerea unei învăţături care
izvoreşte direct din textele biblice prezentate în faţa cititorului, încât cititorul
să intre într-un contact direct cu vorbirea vie a Duhului Sfânt prin citirea
inspirativă a textelor şi pasajelor Sfintei Scripturi folosite pentru dezvelirea
conţinutului tainei botezului.
De aceea este indicat ca cititorul să studieze mărturia acestui studiu
prin citirea şi recitirea pasajelor biblice, aşteptând descoperirea Duhului Sfânt
pentru înţelegerea duhovnicească originală a mărturiilor lui Dumnezeu dată
prorocilor şi apostolilor tuturor vremurilor existenţei Bisericii pe acest pământ
cu privire la botez, ca un fundament al mărturiei mântuirii omenirii din păcat
şi despărţire de Dumnezeu, Creatorul ei.
Studiul aprofundează de asemenea şi laturile care par a fi „colaterale,
neimportante” ale învăţăturii despre botez, dar care sunt foarte importante
pentru pătrunderea în profunzime în taina botezului. De aceea cititorul să nu
1
treacă peste părţile aparent neimportante ale acestui studiu, pentru că
înlănţuirea tuturor rânduielilor hotărâte de Dumnezeu prezentate în acest
studiu este fundamentală.
Uşa descoperirii şi mai profunde a acestei învăţături despre botez este
deschisă fiecărui cititor spre ajungerea la cunoaşterea şi înţelegerea practică
deplină a conţinutului botezului primită de apostolii şi prorocii Bisericii
primare din partea Domnului Isus Hristos prin Duhul Sfânt.
Fie ca această învăţătură despre botez să contribuie la zidirea temeinică
a Bisericii Domnului – Trupul lui Hristos Isus – ale cărui mădulare organice
sunt toţi copiii lui Dumnezeu născuţi din nou prin credinţa în puterea
Evangheliei lui Isus Hristos.

Ţinta învăţăturii este pregătirea atingerii maturităţii individuale şi

corporative a credincioşilor pe un fundament primar solid al botezului, pentru
grăbirea revenirii Domnului Isus Hristos ca să-Şi răpească Biserica Sa care a
ajuns desăvârşită şi proslăvită deja aici pe pământ după ce şi-a încheiat
menirea ei aici pe pământ.
Domnul Isus Hristos să ilumineze ochii inimii cititorului şi să dezvolte
spre desăvârşire conţinutul duhovnicesc a poruncii botezului dată de Domnul,
de care depinde atât de mult viaţa ulterioară a celui care a crezut Evanghelia
Domnului Isus Hristos şi a fost botezat ca mărturie a mântuirii sale depline
prin acţiunea concomitentă a Sfintei Treimi – Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul
şi Dumnezeu Duhul Sfânt, care sunt una în mărturia Lor.

Încredinţez această învăţătură începătoare fundamentală Domnului Isus

Hristos, Care Îşi zideşte Biserica Sa prin inspiraţia şi purificarea Duhului
Sfânt.

Braşov, ianuarie 2006

Peter Siegel

Textele biblice sunt extrase din:

- Traducerea în limba română a Bibliei de către D.Cornilescu 1923,
1932, cu excepţia notărilor altor traduceri.
- Traducerea revizuită (trad.rev.) a versiunii Cornilescu 1932, ©“Gute
Botschaft Verlag (GBV)”, Dillenburg, ediţia a treia, 1991.

2
 BOTEZUL BIBLIC

CELE TREI PORUNCI

date de Domnul Isus Hristos
Bisericii Sale
Isus Hristos a poruncit apostolilor, prorocilor şi tuturor celor însărcinaţi
de Domnul să vestească Evanghelia, ca să împlinească trei porunci toţi cei
care acceptă mesajul Evangheliei mântuirii în dispensaţia Noului Legământ în
tot timpul existenţei Bisericii Domnului Isus Hristos pe acest pământ ca Trup
al Său.
Bineînţeles că cea mai mare poruncă – dragostea reciprocă în Hristos
Isus între credincioşi – este cuprinsă în aceste trei porunci, care sunt:

1. Botezul:
Botezul este porunca dată de Domnul Isus Hristos ucenicilor Săi când li
S-a arătat după ce a înviat din morţi, înainte să fie înălţat la cer. Botezul este
mărturia mântuirii desăvârşite, a integrării corporative în organismul
Bisericii şi a împuternicirii tuturor celor mântuiţi prin credinţa în
Evanghelia lui Dumnezeu:

Botezul poruncit de Domnul Isus Hristos

este în NUMELE celor trei Persoane din Dumnezeire,
care se face în apă şi Duh

“Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei şi le-a zis: «Toată puterea Mi-a
fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile,
botezându-i în NUMELE Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi
învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate
zilele până la sfârşitul veacului. Amin.» ”( Mat.28.18-20)

Aceasta este singura mărturie directă a Noului Testament în care apar

Numele celor trei Persoane din Dumnezeire: Numele Tatălui, Numele Fiului
şi Numele Duhului Sfânt în care trebuiau să fie botezaţi ucenicii, adică cei
care au crezut dintre neamuri. Toate celelalte mărturii din Faptele apostolilor
şi epistole se referă numai la botezul în Numele lui Isus Hristos.
Acest lucru a dus la multe neclarităţi şi chiar erezii de învăţătură şi
practică cu privire la botez. Pe de o parte a dus la folosirea superficială ca o
simplă formulă ceremonială, rituală a a botezului numai cu/în apă în Numele
celor trei Persoane din Dumnezeire, necunoscând puterea slavei lui Dumnezeu
conţinută în botez. Acest fel de botez se practică şi astăzi în marea majoritate
3
a bisericilor creştine la nivel mondial. Pe de altă parte a apărut o învăţătură şi
practică a botezului numai în Numele lui Isus Hristos.
Trebuie să recunoaştem că s-a pierdut descoperirea apostolică a
botezului în Numele Tatălui, în Numele Fiului şi în Numele Duhului Sfânt
bazat pe descoperirea atât a Sfintei Scripturi, cât şi a puterii lui Dumnezeu.
Datorită necunoaşterii în conţinut a botezului în Numele fiecărei
Persoane din Dumnezeire viaţa duhovnicească a celor botezaţi este foarte
slabă.
În cele ce urmează vom oferi această descoperire, care a fost cunoscută
în vremea Bisericii primare de apostoli şi toţi cei trimişi să vestească
Evanghelia la porunca Domnului Isus Hristos.

Ceea ce s-a pierdut a fost conţinutul şi autoritatea pe care îl avea

NUMELE fiecărei Persoane din Dumnezeul unic prin botez. Cunoaşterea
acestui adevăr duce automat la cunoaşterea indisolubilităţii celor trei botezuri
pe care le implică în mod vizibil cele trei Nume ale Persoanelor din
Dumnezeul unic. După cum cele trei Persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, sunt
una în mărturia lor, tot aşa şi cele trei botezuri sunt una în mărturia lor, ele
fiind din Dumnezeu şi de la Dumnezeu. Deci cele trei botezuri nu pot fi
despărţite, în sensul eliminării unuia sau a două sau chiar a celor trei
botezuri, după cum nici cele trei Nume nu pot fi despărţite sau eliminate între
ele. Eliminarea vreunuia dintre cele trei botezuri este însoţită în acelaşi timp
cu eliminarea Numelui în care se face acel botez eliminat. Înseamnă că şi
descoperirea lui Dumnezeu depinde obligatoriu de integritatea botezurilor
acceptate şi practicate prin credinţă de om individual şi corporativ.
Dacă Dumnezeu nu se descoperă mai mult şi nici nu Se poate descoperi
în vremurile noastre este în primul rând datorită lipsei cunoaşterii, trăirii şi
practicării autorităţii conţinutului botezurilor în fiecare din cele trei Nume ale
Sfintei Treimi.
Dumnezeu este Acela care a hotărât în sfatul Său cel veşnic
manifestarea vizibilă specifică a celor trei botezuri în parte făcute în Numele
fiecărei Persoane din Dumnezeu.
Toate cele trei botezuri hotărâte de Dumnezeu sunt parte integrantă din
mântuirea omului căzut în păcatul neascultării poruncii unice de interdicţie
dată omului după ce a fost creat.

“A doua zi Ioan (Botezătorul) ... a zis: « … CEL (Dumnezeu Tatăl) CE

M-A TRIMIS SĂ BOTEZ CU APĂ mi-a zis: ... »” (Ioan 1.29+33)

“A venit Ioan care boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei

spre iertarea păcatelor. Tot ţinutul Iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului au
început să iasă la el şi mărturisindu-şi păcatele erau botezaţi de el în râul
Iordan.” (Marc.1.4-5)

Deci botezul în Numele Tatălui este botezul pocăinţei spre iertarea

păcatelor.

“Apoi le-a zis: «Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la

orice făptură. Cine va crede ŞI se va boteza va fi mântuit, dar cine nu va
crede va fi osândit.»” (Marc.16.15-16)

4
 La rândul lor atât apostolii cât şi ucenicii Domnului Isus au poruncit ca
să fie botezaţi toţi cei care au crezut Evanghelia lui Isus Hristos:
“După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă şi au
zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: «Fraţilor, ce să facem?» «Pocăiţi-vă», le-a zis
Petru, «şi fiecare din voi să fie botezat (în apă) …»” (Fapt.2.37-38)

“«Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia, care au primit Duhul
Sfânt ca şi noi?» Şi a poruncit să fie botezaţi …” (Fapt.10.47-48)

“Şi a venit la mine un om numit Anania, bărbat temător de Dumnezeu

după Lege … El mi-a zis: «Frate Saule, capătă-ţi din nou vederea … şi să te
umpli de Duhul Sfânt (Fapt.9.17) ... Şi acum ce zăboveşti? Scoală-te,
primeşte botezul şi fii spălat de păcatele tale, chemând Numele Domnului.»”
(Fapt.22.12-16)

“Şi mi-am adus aminte de vorba Domnului, cum a zis: «Ioan a botezat cu
apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt.» Deci dacă Dumnezeu le-a dat
acelaşi dar ca şi nouă care am crezut în Domnul Isus Hristos, cine eram eu să
mă împotrivesc lui Dumnezeu?” (Fapt.11.16-17)

„Ci voi veţi primi o putere CÂND Se va pogorî Duhul Sfânt peste
voi, şi-Mi veţi fi martori ... până la marginile pământului.” (Fapt.1.8)

Deci botezul în apă şi în Duh, practicat în Biserica primară a Domnului

Isus Hristos, urmează neapărat manifestării practice a pocăinţei faţă de
natura păcătoasă a omului şi a credinţei în mântuirea realizată prin Isus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

2. Cina Domnului:
Cina Domnului este mărturia apartenenţei, a identificării cu
organismul Trupului lui Hristos – Biserica. Apostolul Ioan scrie prin
descoperirea Duhului Sfânt:

„... Isus avea să moară ... ca să adune într-un singur trup pe copiii
lui Dumnezeu cei risipiţi.” (Ioan 11.51-52)

Apostolul Pavel scrie prin descoperirea dată de Isus Hristos:

“Căci am primit de la Domnul ce v-am învăţat; şi anume că Domnul Isus,
în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine. Şi după ce a mulţumit lui
Dumnezeu, a frânt-o şi a zis: «Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu care se
frânge pentru voi, SĂ FACEŢI lucrul acesta spre pomenirea Mea.» Tot
astfel, după cină a luat paharul şi a zis: «Acest pahar este legământul cel nou
în sângele Meu; SĂ FACEŢI lucrul acesta spre pomenirea Mea ori de câte
ori veţi bea din el.» Pentru că ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi
beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El.”
(1Cor.11. 23-26)

5
 „Paharul binecuvântat pe care-l binecuvântăm, nu este el
împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este
ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Având în vedere că este o (singură –
nota aut.) pâine, noi, care suntem mulţi, suntem un (singur – nota aut.)
trup, căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine.” (1Cor.10.16-17)

3. Spălarea picioarelor:
Spălarea picioarelor este mărturia slujirii în organismul Bisericii,
care este Trupul lui Hristos. Cel care slujeşte este robul celui căruia îi
slujeşte:
“După ce le-a spălat picioarele (ucenicilor – nota aut.), Şi-a luat hainele,
S-a aşezat iarăşi la masă şi le-a zis: «Deci dacă Eu Domnul şi Învăţătorul
vostru v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele
unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă ca şi voi să faceţi cum am făcut
Eu. … Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi.»” (Ioan 13.
12-17)

“Cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai mic; şi cel ce cârmuieşte, ca
cel ce slujeşte. Căci care este mai mare: cine stă la masă sau cine slujeşte la
masă? Nu cine stă la masă? Şi Eu totuşi sunt în mijlocul vostru ca cel ce
slujeşte la masă.” (Luc.22.26-27)

“Ştiţi că domnitorii neamurilor domnesc peste ele şi mai marii lor le

poruncesc cu stăpânire. Între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare
între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi dintre voi,
să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să
slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.” (Mat.20.25-28)

“Cel mai mare dintre voi, să fie slujitorul vostru.” (Mat.23.11)

Spălarea picioarelor face parte din învăţătura începătoare în Hristos

Isus despre spălări – botezuri – amintită în Evrei 6.2.

După cum mărturia faptelor vrednice de pocăinţă este botezul în apă al

pocăinţei, tot aşa mărturia slujirii în Trupul lui Hristos, Biserica, este spălarea
în apă de către slujitor a picioarelor celor cărora le-a slujit slujitorul, care face
parte din mai marii adunării Bisericii locale, care este Trupul lui Hristos.
Practicarea spălării picioarelor în comunităţile Bisericii lui Isus Hristos,
ca mărturie a slujirii în Trupul lui Hristos s-a pierdut de mult timp. Doar o
parte foarte mică a comunităţilor Bisericii Domnului o mai practică, însă nu ca
o mărturie a slujirii, ci mai mult ca o formă denominaţională rămasă după
vremea Bisericii primare şi din vremea mişcărilor de trezire în urma unor
revărsări ale Duhului Sfânt.
Dar în anul 1987 prin Duhul Sfânt a venit o înştiinţare profetică cu
privire la această mărturie că ea va fi redescoperită şi acceptată de Biserica
Domnului – Mireasa lui Hristos Isus – la maturizarea ei în vremea viitoare.
*
6
 Porunca BOTEZULUI în apă şi în Duhul Sfânt se face o singură dată,
IMEDIAT DUPĂ convertirea celui care a auzit, s-a pocăit, a crezut şi a primit
Evanghelia Domnului Isus Hristos spre mântuire:
“Cei ce au primit propovăduirea lui (Petru) au fost botezaţi (imediat).”
(Fapt.2.41)

“Dar când au crezut pe Filip, care propovăduia Evanghelia Împărăţiei

lui Dumnezeu şi a Numelui lui Isus Hristos, au fost botezaţi atât bărbaţi, cât şi
femei.” (Fapt.8.12)

“Şi a venit la mine un om numit Anania, bărbat temător de Dumnezeu

după Lege … El mi-a zis: «Frate Saule, capătă-ţi din nou vederea … Şi acum
ce zăboveşti? Scoală-te, primeşte botezul şi fii spălat de păcatele tale
chemând Numele Domnului.»” (Fapt.22.12-13,16)

Celelalte două porunci – CINA DOMNULUI şi SPĂLAREA

PICIOARELOR, se practică ori de câte ori se adună credincioşii în Numele
Domnului Isus Hristos, până când va veni să-Şi răpească Biserica, adică în tot
timpul existenţei Bisericii Domnului Isus Hristos pe pământ:
“Pentru că ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din
paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El.” (1Cor.11.26)

“Deci dacă Eu Domnul şi Învăţătorul vostru v-am spălat picioarele, şi

voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora.” (Ioan 13.12-17)

CELE ŞAPTE MĂRTURII

ale unicităţii şi unităţii Duhului
în Biserica lui Dumnezeu
Apostolul Pavel afirmă prin descoperirea primită din partea Domnului
Isus Hristos:
“Vă sfătuiesc … să vă purtaţi (“să umblaţi” – trad. rev.) într-un chip
vrednic de chemarea pe care aţi primit-o … căutaţi să păstraţi unirea Duhului
prin legătura păcii. Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi
fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn,
o singură credinţă, un singur BOTEZ. Este un singur Dumnezeu şi Tată
a tuturor, care este mai pe sus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în
toţi.” (Efes.4.1-6)

Deci toţi credincioşii născuţi din nou au primit o chemare de o înaltă

vrednicie dumnezeiască.
Dumnezeu doreşte ca umblarea şi purtarea fiecărui credincios în parte
şi a tuturor credincioşilor împreună în viaţa de toate zilele să corespundă
acestei chemări. Chemarea primită este colectivă, corporativă, adică este a
7
tuturor împreună, şi se bazează pe două fundamente, dintre care unul este
statutul de principiu şi al doilea este aplicarea practică a principiului.
Statutul de principiu este “unirea Duhului” şi practicarea acestui
principiu este “legătura păcii”. Unirea (unitatea) Duhului nu se poate referi
la un individ, ci numai la un colectiv format din minim doi credincioşi care se
află prin chemare uniţi în Duhul. Însă această unire trebuie “păstrată”, adică
menţinută. Înseamnă că cineva caută să desfiinţeze unirea (unitatea) Duhului,
altfel nu ar fi nevoie de “căutarea păstrării” ei. Desfiinţarea unirii (unităţii)
Duhului se face prin ruperea “legăturii păcii”. Aceasta este intenţia Diavolului
în adunările credincioşilor.
Fundamentul de principiu – unirea (unitatea) Duhului – are şapte pietre
de bază pe care stă întreaga zidire dumnezeiască a Bisericii lui Dumnezeu.
Aceste pietre sunt unice în fiinţa lor. Ele nu pot fi nici înlocuite, nici
desfiinţate. Apostolul Pavel accentuează foarte insistent şi categoric unicitatea
acestora în dreptul fiecăreia în parte. Aceste pietre de bază sunt duhovniceşti
şi vii şi îşi au originea în cer. Ele sunt enunţate de apostolul Pavel în textul de
mai sus:
1. Un singur trup (Trupul lui Hristos – Biserica);
2. Un singur Duh (Duhul Sfânt);
3. O singură nădejde (nădejdea vie a chemării);
4. Un singur Domn (Domnul Isus Hristos);
5. O singură credinţă (credinţa lui Isus Hristos);
6. UN SINGUR BOTEZ (în apă, în Duhul Sfânt, în Trupul lui
Hristos şi în foc);
7. Un singur Dumnezeu, Tată al tuturor.

Primele şase pietre enunţate mai sus pornesc din Piatra din capul
unghiului, şi a şaptea piatră enunţată este Dumnezeu, Tatăl tuturor, “care
este mai pe sus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi”.
Cele şase pietre de bază ale fundamentului de principiu, unice în fiinţa
lor, sunt valabile pentru toţi cei născuţi din nou prin credinţă. Ele sunt vii şi
active “prin toţi” şi “în toţi” prin a şaptea piatră – Dumnezeu Tatăl.
După cum Dumnezeu Tatăl este unic şi cele şase pietre unice sunt parte
din Dumnezeul unic, înseamnă că nici una din pietre nu poate fi eliminată,
fiindcă toate la un loc fac parte din unicul Dumnezeu şi sunt activate de unicul
Dumnezeu.
Chiar cu privire la a şasea piatră de fundament – BOTEZUL – porunca
Domnului Isus este următoarea:
„Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în
Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mat.28.19),

iar apostolii declară prin Petru în plinătatea revărsată a Duhului Sfânt:

„«Pocăiţi-vă», le-a zis Petru, «şi fiecare din voi să fie botezat (în apă)
în Numele lui Isus Hristos (al Tatălui şi Fiului) spre iertarea păcatelor;
apoi veţi primi darul Sfântului Duh (botezul în Duhul Sfânt). Căci
făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce
sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul
nostru.»” (Fapt.2.38-39)

8
 Deci BOTEZUL POARTĂ ÎN SINE AUTORITATEA CEREASCĂ A LUI
DUMNEZEU.
*

Sfânta Scriptură, ca mărturie scrisă a sfatului veşnic al lui Dumnezeu,

afirmă foarte clar faptul că botezul în apă şi în Duhul Sfânt este în primul rând
o poruncă a Domnului Isus Hristos, Capul Bisericii Sale, şi în al doilea rând
este o mărturie fizică înfăptuită spre mântuirea desăvârşită personală şi
corporativă prin credinţă a tuturor celor care au crezut şi primit Evanghelia
lui Isus Hristos:
„Apoi le-a zis: «Duceţi-vă la toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la
orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va
crede va fi osândit.»” (Marc.16.15-16)

Un singur botez
Profunzimea duhovnicească a singurului botez - în apă şi în Duh, s-a
pierdut de-a lungul existenţei Bisericii, dar slavă lui Dumnezeu Tatăl că El
dezvăluie din nou profunzimea Sa în Hristos Isus şi ne face să ajungem
copleşiţi de admiraţie şi bucurie în trăirea continuă a acestui eveniment în
viaţa noastră de credincioşi, fapt pe care îl găsim scris chiar îm mărturia
apostolilor, prorocilor şi tuturor oamenilor care au fost şi rămân inundaţi şi
copleşiţi de măreţia slavei lui Dumnezeu în Isus Hristos, Domnul şi Capul
Bisericii Sale, care este Trupul Său slăvit.
Ferice de cel care este deschis pentru această mărturie şi se lasă condus
în acest râu de slavă (Ezec.47.1-12; Ioan 7.37-39)!

Cuvântul “botez”, tradus din limba greacă a textului canonic al Noului

Testament, este “baptizo” şi înseamnă “scufundare totală”, “imersare”,
“introducere completă” într-un mediu. Deci dacă cineva este botezat,
înseamnă că este scufundat complet într-un mediu.
Mărturia biblică a botezului hotărâtă de către Dumnezeu are un
caracter simbolic în Vechiul Legământ şi un caracter concret în Noul
Legământ. Noul Legământ deţine prin descoperirea apostolică explicarea
simbolisticii vechi-testamentare cu privire la botez.
Meritul descoperirii Noului Legământ constă în faptul că ea dovedeşte
în diferitele sale imagini conţinutul identic al botezului în cele două legăminte.
Să enumerăm aceste imagini, care ne ajută să înţelegem conţinutul
duhovnicesc al botezului:

1. Imaginea mântuirii prin judecata lui Dumnezeu

Botezul conţine imaginea judecăţii drepte a lui Dumnezeu prin care El

desparte în creaţia Sa dreptatea de nedreptate. Dumnezeu este judecătorul
întregii creaţii, chiar şi a primului Său Fiu.

9
 Să urmărim câteva mărturii ale apostolilor Noului Legământ cu privire
la legătura în conţinut între botezul vechi- şi nou-testamentar:
“… în zilele lui Noe, când se pregătea corabia, în care puţini, adică opt
suflete, au fost scăpaţi prin apă. Această imagine vă mântuieşte acum şi pe
voi, adică botezul …” (1Pet.3.20-21 – trad. rev.).

“După cele şapte zile au venit apele potopului pe pământ. … în ziua

aceea s-au rupt toate izvoarele Adâncului celui mare ŞI s-au deschis
stăvilarele cerurilor. … Izvoarele Adâncului şi stăvilarele cerurilor au
fost închise şi ploaia din cer a fost oprită.” (Gen.7.10-11 + 8.2)

Este relatarea primului eveniment în istoria omenirii care cuprindea în

sine taina botezului mântuirii prin apă şi Duh. Este scris că apele au fost pe de
o parte ale Adâncului celui mare, şi pe de altă parte apele din cer. A fost
concomitent un botez în apele venite din Adâncul cel mare (Gen.1.2) (lb.ebr.:
“şi întunericul era deasupra Feţei mulţimii învolburate de ape adânci”), apele
morţii, şi un botez în apele venite din cer, apele vieţii (Ioan 4.37-39). Este
imaginea botezului în apele de jos - în apă, şi în apele venite de sus - în Duhul
Sfânt.
Botezul este modalitatea de despărţire aleasă de Dumnezeu.

Chiar la începutul creaţiei universului, Dumnezeu a despărţit prin

judecata Sa apele, adică cerurile, în apele de sus şi apele de jos, adică „a
despărţit apele de ape” (Gen.1.6-7).
Botezul a fost şi este întruchiparea judecăţii lui Dumnezeu în dreptul
oamenilor. Toţi au fost judecaţi fără deosebire prin apă atât cei drepţi, cât şi
cei păcătoşi.
Imaginea, mijlocul de scăpare ales de Dumnezeu pentru omenirea din
vremea lui Noe a fost arca construită de Noe şi fiii săi la porunca lui
Dumnezeu. Uşa la arcă a fost deschisă pentru toţi. Cei care au crezut, au
intrat în arcă (imaginea Domnului Isus Hristos) şi au fost salvaţi; cei care nu
au crezut nu au intrat şi au pierit.
Acceptarea de către om a mijlocului de salvare ales de Dumnezeu
decidea salvarea prin judecata dreaptă a lui Dumnezeu. Petru mărturiseşte că
mediul şi mijlocul de salvare ales de Dumnezeu în vremea lui Noe a fost
“botezul”: el spune că cei opt au fost scăpaţi prin apă, adică prin botezul
în apă. Dumnezeu a considerat că şi cei opt au fost “în” apă şi au fost scăpaţi
“prin” apă.

Apostolul Pavel scrie că aflarea sub norul lui Dumnezeu şi trecerea prin
Marea Roşie a poporului Israel a fost “botezul” în nor şi în mare:
“Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor,
toţi au trecut prin mare, toţi au fost botezaţi în nor şi în mare pentru
Moise. … Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde
şi au fos scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile
veacurilor.” (1Cor.10.1-2,11)

Marea Roşie şi norul lui Dumnezeu au fost mediile alese de Dumnezeu

prin care Dumnezeu a decis despărţirea definitivă a poporului Israel de Egipt
(citeşte Exod. cap.12-14).

10
 Dacă evenimentul vechi-testamentar al salvării lui Israel din Egipt prin
botezul în nor şi în mare ne-a rămas scris spre învăţătura noastră, atunci acest
eveniment, relatat în Exodul capitolele 12-14, trebuie citit cu atenţie.
Salvarea lui Israel din Egipt se poate detalia în patru faze distincte:
1. Credinţa în sângele protector al mielului şi mâncarea cărnii sale,
simbolizând jertfirea Domnului Isus şi identificarea fizică cu El;
2. Ieşirea rapidă din Egipt, simbolizând ieşirea rapidă din sistemul
lumii păcătoase, necurate, idolatre, religioase, despărţită de Dumnezeu;
3. Venirea peste Israel al norului lui Dumnezeu care i-a protejat şi
despărţit de egipteni. Norul a fost lumină pentru Israel şi întuneric pentru
egipteni. Venirea norului peste Israel simboliza botezul în Duhul Sfânt prin
venirea Duhului Sfânt peste cel credincios;
4. Trecerea prin Marea Roşie, care a despărţit definitiv pe Israel de
egipteni. Aceasta simboliza botezul în apă: o despărţire definitivă.

Prin trecerea prin apă şi sub nor, urmaşii lui Iacov (Israel) au devenit:
- un popor nou,
care a primit:
- un conducător nou,
- legi noi,
- o ţară nouă, şi
- o ţintă nouă.

Egiptenii necredincioşi s-au înecat în aceeaşi apă care l-a salvat pe

Israel prin credinţă.
Apa este – ultimul teritoriu în care mai poate pătrunde Satan împreună
cu natura păcătoasă veche adamică – teritoriul morţii.
Tu însă ieşi din apa botezului pe de o parte eliberat prin moarte şi salvat
prin credinţă de firea pământească păcătoasă care a rămas în apa botezului, şi
pe de altă parte eşti înzestrat cu o viaţă nouă, viaţa veşnică a lui Dumnezeu.

Asemenea lui Israel, şi tu ai fost integrat să fii un popor nou, care are
un Conducător nou, Legi noi, o ţară nouă şi o ţintă nouă.

2. Imaginea mântuirii prin tăierea împrejur

(imaginea despărţirii)

O altă imagine mântuitoare a vechiului Legământ este tăierea împrejur,

desluşită de către apostolul Pavel în epistola către coloseni:
„În El (Isus Hristos) aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur
făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos în dezbrăcarea de
trupul poftelor firii noastre pământeşti, fiind îngropaţi împreună cu El prin
botez şi înviaţi în El şi împreună cu El prin credinţa în puterea lui Dumnezeu
care L-a înviat din morţi.” (Col.2.11-12)

Deci tăierea împrejur conţine realitatea botezului practicat în Noul

Legământ, adică dezbrăcarea de trupul poftelor firii pământeşti. Înseamnă că
tăierea împrejur îşi menţine realitatea duhovnicească a vechiului Legământ şi
în noul Legământ.
11
 Tăierea împrejur a fost poruncită pentru prima dată în istoria omenirii
după Adam lui Avraam ca un semn al legământului făcut de Dumnezeu cu
Avraam:
„Dumnezeu a zis lui Avraam: «Să păzeşti legământul Meu, tu şi sămânţa
ta după tine din neam în neam. Acesta este legământul Meu pe care să-l
păziţi între Mine şi voi şi sămânţa ta după tine: tot ce este de parte
bărbătească între voi să fie tăiat împrejur. ... acesta să fie semnul
legământului dintre Mine şi voi. ... Va trebui tăiat împrejur atât robul
născut în casă, cât şi cel cumpărat cu bani; şi astfel legământul Meu să fie
întărit în carnea voastră ca un legământ veşnic.” (Gen.17.9-11,13)

Legământul lui Dumnezeu, întărit în carne prin tăierea împrejur, a fost

valabil din neam în neam al sămânţei lui Avraam. Legământul făcut de
Dumnezeu cu Avraam şi cu toţi cei după el este scris în Geneza 17.1-8.
Legea nu a poruncit tăierea împrejur, pentru că ea a fost valabilă prin
porunca dată de Dumnezeu lui Avraam şi tuturor urmaşilor săi. Însemna că
tăierea împrejur a fost valabilă în vremea Legii şi prorocilor pentru
Israel deja înainte de Lege.

O altă explicare dată de Dumnezeu cu privire la imaginea tăierii

împrejur în cadrul Vechiului Legământ o aflăm în cartea lui Iosua:
„Când au auzit toţi împăraţii Amoriţilor de la apusul Iordanului şi toţi
împăraţii Canaaniţilor de lângă mare că Domnul secase apele Iordanului
înaintea copiilor lui Israel până au trecut, li s-a tăiat inima şi au rămas
îngroziţi înaintea copiilor lui Israel. În vremea aceea Domnul a zis lui Iosua:
«Fă-ţi nişte cuţite de piatră şi taie împrejur pe copiii lui Israel a doua
oară.» ... Tot poporul acela ieşit din Egipt era tăiat împrejur, dar tot poporul
născut în pustie pe drum după ieşirea din Egipt, nu fusese tăiat împrejur. ... şi
Iosua i-a tăiat împrejur, căci erau netăiaţi împrejur, pentru că nu-i tăiaseră
împrejur pe drum. ... Domnul a zis lui Iosua: «ASTĂZI am ridicat ocara
Egiptului deasupra voastră.» Şi locului aceluia i-au pus numele Ghilgal
(Prăvălire) până în ziua de azi. Copiii lui Israel au tăbărât la Ghilgal şi au
prăznuit Paştele în a patrusprezecea zi a lunii spre seară în câmpia
Ierihonului.” (Ios.5.1-2,5,7-10)

Iată că tăierea împrejur a urmaşilor poporului Israel, de data aceasta

în ţara promisă, Canaanul, după ce au fost botezaţi în apă în Iordan pentru
Iosua (vezi Iosua cap.3), a însemnat corespunzător declaraţiei lui Dumnezeu
ridicarea ocarei Egiptului de peste poporul Israel, adică eliberarea din
robia egipteană, din robia puterii şi autorităţii duhului lumii acesteia.
Tăierea împrejur vechi-testamentară, care era botezul simbolic
(1Cor.10.1-2), avea acelaşi conţinut cu botezul nou-testamentar, adică
eliberarea, despărţirea definitivă de robie – în vechiul Legământ din robia şi
autoritatea fizică a Egiptului, în noul Legământ din robia firii pământeşti
păcătoase. Amândouă reprezintă eliberarea desăvârşită din domnia sistemului
lumii decăzute de la Dumnezeu (Gal.1.4).
Cei botezaţi din poporul lui Dumnezeu, care nu se eliberează de sistemul
lumii, golesc botezul de conţinut, rămânând doar forma lui moartă şi astfel
poartă practic cu sine ocara lumii acesteia şi sunt o ocară în faţa lui
Dumnezeu.

12
 3. Imaginea mântuirii prin tăierea împrejur a inimii:

Dar tăierea împrejur nu se rezumă numai la cea făcută aparent în

carnea prepuţului bărbătesc, ci ea este mai mult decât atât. Dumnezeu
avertizează pe Israel că tăierea împrejur nu este numai aparentă, în carne, ci
este a inimii:
„Să vă tăiaţi dar inima împrejur şi să nu vă mai înţepeniţi gâtul ...
Domnul, Dumnezeul tău îţi va tăia împrejur inima ta şi inima seminţei
tale, şi vei iubi pe Domnul, Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot
sufletul tău ca să trăieşti.” (Deut.10.16/30.6)

„Tăiaţi-vă împrejur pentru Domnul, tăiaţi-vă împrejur inimile

oamenii lui Iuda şi locuitori ai Ierusalimului ca nu cumva să izbucnească
mânia Mea ca un foc şi să se aprindă fără să se poată stinge din pricina
răutăţii faptelor voastre.” (Ier.4.4)

„Iată vin zilele, zice Domnul, când voi pedepsi pe toţi cei tăiaţi
împrejur, care NU sunt tăiaţi împrejur cu inima.” (Ier.9.25)

Apostolul Pavel se foloseşte de această imagine, criticând pe cei care

insistau numai la o tăiere împrejur în carne a credincioşilor nou-testamentari
în detrimentul slujirii lui Dumnezeu din inimă prin Duhul lui Dumnezeu:
„Păziţi-vă de câinii aceia; păziţi-vă de lucrătorii aceia răi; păziţi-vă de
scrijilaţii (tăierea împrejur incompletă – nota aut.) aceia! Căci cei tăiaţi
împrejur suntem noi, care slujim lui Dumnezeu prin Duhul lui
Dumnezeu, care ne lăudăm în Hristos Isus şi care nu ne punem încrederea în
lucrurile pământeşti.” (Filip.3.2-3)

„Toţi cei ce umblă după plăcerea oamenilor vă silesc să primiţi tăierea

împrejur numai ca să nu sufere ei prigonire pentru crucea lui Hristos.”
(Gal.6.12)
Aceşti fraţi mincinoşi au fost numiţi “câini” (lb.gr: „jigodii”) “scrijelaţi”,
“lucrători răi”, fiindcă au căutat aparenţa religioasă a unei tăieri împrejur în
carne, călcând chiar porunca lui Dumnezeu din Vechiul Legământ a tăierii
împrejur a inimii, aşa cum am citat mai sus (Deut.10.16; Ier.4.4).

4. Imaginea mântuirii prin foc:

Dumnezeu mai foloseşte o imagine de botez. Este imaginea botezului în

foc, introducerea în foc spre curăţire:
„Dar treimea aceasta din urmă o voi pune în foc şi o voi curăţi
(purifica – nota aut.), cum se curăţeşte (purifică – nota aut.) argintul, o voi
lămuri cum se lămureşte aurul. Ei vor chema Numele Meu, şi îi voi asculta. Eu
voi zice: «Acesta este poporul Meu!» Şi ei vor zice: «Domnul este Dumnezeul
meu!»” (Zah.13.9)

Imaginea botezului în foc este descrisă şi de apostolul Petru, care leagă

două evenimente: unul de la începutul omenirii şi altul de la sfârşitul ei:
13
 “… lumea de atunci a pierit … înecată de apă. Iar cerurile şi
pământul de acum sunt păzite şi păstrate … pentru focul din ziua de
judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi. … Voi deci, preaiubiţilor, ştiind
mai dinainte aceste lucruri, păziţi-vă ca nu cumva să vă lăsaţi târâţi de
rătăcirea acestor nelegiuiţi …” (2Pet.3.6-7+17)

Pavel, ca şi Petru, leagă şi el cele două epoci extreme, anume începutul

şi sfârşitul existenţei omenirii, spunând că pentru noi, cei de la sfârşitul
existenţei omenirii, Dumnezeu a ales un mediu de despărţire în care am intrat
– sfârşiturile veacurilor:
“Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor,
toţi au trecut prin mare, toţi au fost botezaţi în nor şi în mare pentru
Moise. Totuşi, cei ai mulţi dintre ei n-au fost plăcuţi lui Dumnezeu, căci au
pierit în pustie. … Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept
pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit
sfârşiturile veacurilor.” (1Cor.10.1-2,5,11)

Dacă sfârşiturile veacurilor au venit peste noi, înseamnă că noi am fost

acoperiţi, scufundaţi prin inundare de sus în jos în aceste sfârşituri.
Deci noi ne aflăm cu atât mai mult decât apostolii în botezul
sfârşiturilor veacurilor, despre care apostolul Petru spune că este botezul
în foc din care cei neprihăniţi scapă prin credinţă, iar cei necredincioşi pier
datorită necredinţei lor.
Deci botezul în foc este botezul în sfârşiturile veacurilor. Este
botezul de care au avut parte cei trei prieteni ai lui Daniel, pentru că nu s-au
conformat chipului religios idolatru al veacului în care au trăit (Daniel cap.3).

O imagine reală a botezului finalizat prin foc în cadrul Bisericii la

sfârşitul veacurilor este descrisă de apostolul Pavel:
„... lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face
cunoscută, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este
lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea (Isus
Hristos – nota aut.) rămâne în picioare, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea
lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin
foc.” (1Cor.3.13-15)

Condiţiile necesare
pentru ca botezul să poată avea loc

Mărturia Noului Testament cere următoarele condiţii pentru ca omul să

poată fi botezat imediat după ce a auzit şi a crezut în Evanghelia lui Isus
Hristos:
• Pocăinţa înaintea lui Dumnezeu (Fapt.20.21);
• Fapte vrednice de pocăinţă (Fapt.26.20);
• Credinţa în Evanghelie (Marc.16.16); credinţa în Isus Hristos,
Domnul (Fapt.20.21);
• Primirea naşterii din nou prin credinţa în Numele Domnului Isus
14
 Hristos (Ioan 1.12-13/3.5-7);
• Primirea iertării de păcate prin credinţa în Domnul Isus Hristos
(Fapt.26.18);
• Mărturia unui cuget curat (1Pet.3.21);
• Întoarcerea de la întuneric la lumină (Fapt.26.18-20);
• Întoarcerea de sub puterea Satanei la Dumnezeu (Fapt.26.18);
• Devenirea de ucenic, adică urmaş al lui Isus Hristos prin credinţă
(Mat.28.19).

Scopul botezului
Botezul este sigilarea mântuirii primită prin credinţa în vestea
Evangheliei mântuirii prin Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Mântuirea este:
 din puterea întunericului şi strămutarea în Împărăţia Fiului lui
Dumnezeu (Col.1.13);
 din moartea veşnică în viaţa veşnică (Ioan 3.16);
 din păcat în neprihănire (Rom.5.8-9).

Prin mântuire se primeşte:

• neprihănirea proprie a lui Dumnezeu în locul osândirii veşnice
(Rom.5.8-9/8.33-34; 2Cor.5.18-22);
• viaţa veşnică a lui Dumnezeu în locul morţii veşnice (Ioan 5.24).

Botezul – mărturia mântuirii

din împărăţia lumii în împărăţia Fiului lui Dumnezeu

“El ne-a izbăvit („eliberat” – trad.rev.) de sub puterea (împărăţia

puterii) întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui.”
(Col.1.13)

“El S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre ca să ne smulgă din
acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl.” (Gal.1.4)

“ŞTIM … că toată lumea zace în Cel Rău.” (1Ioan 5.19)

“… în zilele lui Noe, când se pregătea corabia, în care puţini, adică opt
suflete au fost scăpaţi prin apă. Această imagine vă mântuieşte acum şi
pe voi, adică botezul …” (1Pet.3.20-21 – trad.rev.)

“… lumea de atunci (din vremea lui Noe – nota autorului) a pierit …

înecată de apă” (2Pet.3.6).

Deci lumea piere prin apa prin care noi suntem mântuiţi dacă intrăm
prin credinţă în arcă, care este Isus Hristos, scrie apostolul Petru. Apostolul
15
Pavel scrie că noi suntem eliberaţi, chiar smulşi din lumea care zace sub
puterea Celui Rău - Diavolul.

Pentru înţelegerea profunzimii salvării din lume şi din sistemul

lumii, este important să cunoaştem mărturia Domnului Isus şi a apostolilor
Săi cu privire la lume şi sistemul ei.

Mărturia Sfintei Scripturi despre lume

Cuvântul tradus în limba română cu “lume”, este în limba greacă

“kosmos”. Verbul corespunzător este “kosmeo”, care înseamnă “a împodobi”,
“a înfrumuseţa”. Din acesta parvine cuvântul “cosmetică”.
Scrierile nou-testamentare folosesc cuvântul “kosmos” pentru:
• Universul material (Fapt.17.24; Mat.13.35);
• Omenire, ca locuitoare a pământului (Ioan 3.16/ 12.19/17.21);
• Prilejuri lumeşti care duc omul la abaterea de la Dumnezeu
(1Ioan 2.15), dintre care enumerăm:
- Duhul lumii (1Cor.2.12);
- Înţelepciunea lumii (1Cor.3.19);
- Chipul lumii acesteia (Rom.12.2; 1Cor.7.31);
- Poftele lumeşti (Tit .12);
- Stricăciunea lumii prin pofte (2Pet.1.4);
- Mersul lumii acesteia (Efes.2.2).

Lumea este un sistem duhovnicesc antagonic lui Dumnezeu

Lumea este un sistem duhovnicesc, numit “duhul lumii” (1Cor.2.12),

condus de “domnul puterii văzduhului”, de duhul care este activ în oamenii
neascultători de Dumnezeu (Efes.2.2). Domnul puterii văzduhului este numit
“dumnezeul veacului acestuia” (2Cor. 4.4). Acesta este Satan, “împăratul
slavei tuturor împărăţiilor căzute ale lumilor trecătoare” (Luc.4.6).

Sistemul lumii acesteia:

 Nu este de la Dumnezeu Tatăl (1Ioan 2.16);
 Nu face parte din Împărăţia lui Hristos (Ioan 18. 36-37);
 Nu este din adevăr (Ioan 18.36-37);
 Este proprietatea lui Satan (Luc.4.5-7);
 Posedă duhul rătăcirii (1Ioan 4.5-6);
 Se află sub puterea duhurilor rele (Efes.2.1-3/ 6.12);
 Este un “veac rău” (Gal.1.4);
 Zace în Cel Rău (1Ioan 5.19);
 Este stricată (2Pet.1.4);
 Este întinată (2Pet.2.20);
 Este judecată de Dumnezeu (Ioan 16.8-11; Rom.3.19);
 Este limitată în timp, deşartă (1Cor.7.31; 1Ioan 2.17);
 Este osândită prin adevărul celor neprihăniţi (Evr.11.7);

16
  Posedă o slavă falsă (Luc.4.6; 2Cor.4.4);
 Nu cunoaşte înţelepciunea lui Dumnezeu (1Cor.2.6-8);
 Nu este iubită de Dumnezeu Tatăl (1Ioan 2.15);
 Este vrăjmaşă lui Dumnezeu (Iac.4.4);
 Nu-L cunoaşte pe Dumnezeu (1Cor.1.21);
 Îl urăşte pe Hristos (Ioan 15.18);
 Nu poate primi Duhul adevărului (Ioan 14.17);
 În înţelepciunea ei, ea este o nebunie înaintea lui Dumnezeu
(1Cor.3.19);

 Este alcătuită dintr-un neam de oameni ticăloşi (Fapt.2.40) care

trăiesc:
- prin pofte stricate (Tit 2.12; 2Pet.1.4),
- prin pofta ochilor, prin pofta firii pământeşti şi prin
lăudăroşenia vieţii (1Ioan 2.16),
- stricându-se neîncetat prin poftetele înşelătoare
(Efes.4.22; Rom.1.28-32).
 Se bazează pe lucrarea dumnezeului lumii acesteia, Satan prin:
- orbirea minţii omului ca să nu primească Evanghelia slavei lui
Isus Hristos şi să rămână pe calea pierzării (2Cor.4.3-4),
- transformarea, potrivirea omului cu chipul veacului acestuia
(Rom.12.2),
- vorbirea în felul lumii prin prorocii mincinoşi, prin antihrişti
(1Ioan 4.1-6 + 2.18-19),
- amăgirea credincioşilor, ca să trăiască asemenea păgânilor
(Efes.4.17-19).

Botezul ca eveniment istoric

Ca eveniment istoric, botezul a fost prorocit de Legea şi prorocii

Vechiului Legământ:
“Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea Mea.” … “Iată, vă
voi trimite pe prorocul Ilie înainte de a veni ziua Domnului.” (Mal.3.1 şi 4.5)

Ioan Botezătorul a fost cel care a pregătit prin botez perioada Noului
Legământ:
“Cât despre mine (Ioan Botezătorul), eu vă botez cu apă spre
pocăinţă ...” (Mat.3.11)

“El (Ioan Botezătorul) va întoarce pe mulţi din fiii lui Israel la Domnul,
Dumnezeul lor. Va merge înaintea lui Dumnezeu în duhul şi puterea lui Ilie ca
să întoarcă inimile părinţilor la copii, şi pe cei neascultători la umblarea în
înţelepciunea celor neprihăniţi, ca să gătească Domnului un norod bine
pregătit pentru El.” (Luc.1.16-17)
17
 Prorocii şi Legea Vechiului Legământ au prorocit până la Ioan
Botezătorul. Prin Ioan Botezătorul a intrat în vigoare etapa pregătitoare a
Noului Legământ, etapa pregătirii unui popor care să vadă slava (Isaia
40.3-5) şi mântuirea lui Dumnezeu (Luca 3.3).
Corespunzător declaraţiei Domnului Isus Hristos există două etape în
timp ale botezului ca mărturie a lui Dumnezeu de salvare a celor care cred:
“Căci până la Ioan (Botezătorul) au prorocit toţi prorocii şi Legea. …
Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum Împărăţia cerurilor se ia cu
năvală şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea.»” (Mat.11.13+12)

“Drept răspuns Isus le-a zis: «Este adevărat că trebuie să vină întâi
Ilie şi să aşeze din nou (“să restabilească” – trad.rev.) toate lucrurile.»”
(Mat.17.11)

“Isus le-a răspuns: «Adevărat vă spun, că atunci când va sta Fiul

omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor
lucrurilor …» (Mat.19.28)

“Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă

păcatele, ca să vină de la Domnul vremile de înviorare şi să trimeată pe Cel ce
a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul
trebuie să-L primească până la vremile aşezării din nou (“restabilirii” –
trad.rev.) a tuturor lucrurilor: despre aceste vremi a vorbit Dumnezeu prin
gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime.” (Fapt.3.19-21)

Deci cele două etape principale ale botezului sunt:

- etapa până la Ioan Botezătorul, adică etapa istorică de la Adam până
la Ioan Botezătorul în care au prorocit toţi prorocii şi Legea cu privire
la intrarea în Împărăţia cerurilor, şi
- etapa începând cu Ioan Botezătorul. Etapa lui Ioan Botezătorul era
etapa de pregătire a căii Domnului înainte de ziua Cincizecimii prin
lucrarea lui Ioan Botezătorul, pentru ca poporul să-L poată primi pe
Domnul în ziua descoperirii Sale prin Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii.
Pregătirea era sigilată prin botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor.

Apoi urmează etapa începând cu finalizarea jertfirii lui Isus Hristos prin
învierea Sa din morţi şi proslăvirea Lui la dreapta lui Dumnezeu Tatăl, anume:
- etapa de descoperire a Domnului, începând cu revărsarea Duhului
Sfânt în ziua Cincizecimii ca mărturie a proslăvirii Domnului Isus
Hristos înviat din morţi la dreapta lui Dumnezeu. Descoperirea
Domnului Isus Hristos este sigilată prin botezul în apă în Numele
Tatălui şi în Numele lui Isus Hristos, şi prin botezul în Duhul Sfânt în
Numele Duhului Sfânt. Este etapa existenţei Bisericii care a luat
naştere în ziua Cincizecimii prin revărsarea Duhului Sfânt pe pământ.

Deci botezul nou-testamentar cuprinde în sine două botezuri:

I. Botezul înainte de ziua Cincizecimii, şi
II. botezul începând cu ziua Cincizecimi.

18
 ZIUA CINCIZECIMII ESTE ZIUA EVENIMENTULUI ISTORIC atât
în Vechiul Legământ cât şi în Noul Legământ.
Ziua Cincizecimii în Vechiul Legământ era preumbra marii zile a
Cincizecimii, care a schimbat istoria în cer şi pe pământ în urma proslăvirii
Omului Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, la dreapta lui Dumnezeu Tatăl şi a
revărsării Duhului Sfânt pe pământ, ca mărturie vizibilă a proslăvirii Sale.
Satan a căutat mereu să umbrească, să descalifice, să bagatelizeze prin
folosirea înţelepciunii religioase lumeşti importanţa deosebită a evenimentului
Cincizecimii în mărturia botezului (Col.2.8).

Ziua Cincizecimii este piatra de hotar de reaşezare a tuturor

lucrurilor în ambele perioade principale ale existenţei creaţiei.
Importanţa ei este mult mai mare şi mai pofundă decât o putem cuprinde. În
ea sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi sfatului veşnic al lui Dumnezeu
întemeiate încă înainte de creaţia universală cerească şi pământească.
De aceea în cele ce vor urma, vom cerceta sărbătoarea Cincizecimii în
cele două Legăminte făcute de Dumnezeu cu poporul Israel şi cu neamurile.
Ambele sărbători cuprind evenimentul botezului poruncit de Dumnezeu.

Sărbătoarea Cincizecimii
Vom cerceta mai întâi sărbătoarea Cincizecimii în corelare cu primele
trei sărbători şi ultimele trei sărbători, între care ea se afla ca o verigă de
legătură deosebit de importantă.

Cele şapte sărbători mari în Israel

Au existat şapte sărbători mari pe care Israel trebuia să le ţină în

fiecare an. Acestea se încadrau în primele şapte luni ale calendarului ebraic,
care număra 12 luni şi din şapte în şapte ani 13 luni, anul al şaptelea fiind
anul sabatic.
Primele trei sărbători (Paştele, azimele şi primele roade) erau ţinute
în prima lună a anului, luna Nisan.
Ultimele trei sărbători (trâmbiţele, ispăşirea şi corturile) erau ţinte
în luna a şaptea, Tişri.
Între primele trei şi ultimele trei sărbători era sărbătoarea
săptămânilor – a Cincizecimii, care urma 50 de zile după sărbătoarea
primelor roade din luna Nisan.

Prima lună a anului calendaristic ebraic (care se orienta după lună),

rânduit de Dumnezeu pentru poporul Israel, este luna spicelor, luna în care
cerealele semănate în Orientul Mijlociu ajungeau în etapa dezvoltării şi
maturizării spicelor. Este luna numită Nisan sau Abib, luna începutului
recoltării secarei. Ea corespundea cu intervalul martie-aprilie a calendarului
gregorian contemporan (care se orientează după soare).

19
 Să înşiruim cele şapte sărbători în ordinea lor cronologică:

1. În luna spicelor, Nisan, prima lună a anului, Dumnezeu a scos cu

mâna Sa puternică poporul Său Israel din robia Egiptului în noaptea zilei a
patrusprezecea a lunii Nisan. În acea seară a fost mâncat mielul de Paşte cu
azimi (Lev.23.4-5). Era prima sărbătoare, „sărbătoarea Paştelor”
(Deut.16.1). Această sărbătoare este preumbra amintirii faptului că „Hristos,
Paştele nostru, a fost jertfit” (1Cor.5.7; 1Pet.1.19).

2. A urmat „sărbătoarea azimilor” (Lev.23.6-8), începând cu ziua a

cincisprezecea a lunii Nisan. Azimile, pâinea întristării, au trebuit mâncate
şapte zile, o săptămână. Era interzisă în mod categoric folosirea pâinii dospite.
Cel care călca această restricţie în acest timp era ucis. Ziua a şaptea a acestui
eveniment era declarată zi de sărbătoare în cinstea Domnului, zi de bucurie
generală. Era ziua de Sabat, ziua de odihnă închinată Domnului, instituită de
Dumnezeu să facă parte din cele zece porunci date pe muntele Sinai
(Exod.20.8-11). Era ziua de odihnă generală pentru om şi animale în care nu
exista activitatea vieţii cotidiene ale celor şase zile lucrătoare ale săptămânii.

3. În ziua a şasesprezecea a lunii Nisan, ziua după sabat, în aceeaşi

săptămână a azimilor a urmat „sărbătoarea primelor roade” (Lev.23.
10-14), preumbra învierii lui Isus Hristos din morţi, prin snopul de spice -
pârga secerişului, legănat de preot. Sărbătoarea se referă la părtăşia cu
Hristos prin azima legănată de preot, la binecuvântarea deplină a
răscumpărării Sale şi la o umblare sfântă.

4. Urmează sărbătoarea intermediară, „sărbătoarea săptămânilor”, o

sărbătoare a recoltei grâului (Exod.34.22), numită şi „CINCIZECIME”
(Lev.23.15-22), pentru că avea loc la cincizeci de zile după ce a fost adusă la
preot jertfa primelor spice de grâu coapte. Ea era ţinută la începutul verii,
luna a treia a anului. Sărbătoarea Cincizecimii a fost preumbra venirii Duhului
Sfânt pentru alcătuirea Bisericii. Acum jertfa adusă preotului nu erau nişte
spice de grâu separate legate laolaltă, ci două pâini legănate (imaginea
Israelului şi Neamurile), o unire reală laolaltă a făinii fiecărei seminţe de
grâu, imaginea trupului compus corporativ din mădulare. Venirea Duhului
Sfânt în ziua CINCIZECIMII a unit ucenicii singulari într-un organism
printr-un botez (1Cor.12.13). Pâinile legănate înaintea Domnului au fost
jertfite cincizeci de zile după snopul de spice legănate (Lev.23.17). Acesta
este exact intervalul de timp între învierea din morţi a Domnului Isus Hristos
şi apariţia Bisericii de Cincizecime (Rusalii) prin botezul în Duhul Sfânt. Prin
snopul de spice nu a fost jertfit un aluat dospit, fiindcă în Hristos nu a existat
nimic rău. Pâinile legănate, ca preumbă a Bisericii, sunt pâini fără aluat
dospit, însă există posibilitatea apariţiei aluatului dospit, deci posibilitatea
existenţei răului în Biserică, rău care trebuie eliminat (1Cor.5.7-8).

5. Apoi în luna a şaptea, Tişri (septembrie-octombrie), în prima zi a

lunii, s-a ţinut „sărbătoarea trâmbiţelor” (Lev.23.23-25). Este o preumbră
profetică referitoare la strângerea laolaltă a Israelului risipit, şi strângerea
laolaltă a fiilor risipiţi ai lui Dumnezeu (Ioan 11.51-52), a Bisericii. Între
20
sărbătoarea Cincizecimii şi sărbătoarea trâmbiţelor a trecut un timp lung, un
timp umplut cu lucrarea Duhului Sfânt în dispensaţia Bisericii pentru
întregirea şi desăvârşirea ei.

6. Urmează imediat „ziua ispăşirii” (Lev.23. 26-32) în ziua zecea a

lunii a şaptea, Tişri. În această zi accentul era pus pe plânsul căinţei şi a
pocăinţei lui Israel şi a casei lui David (Biserica), pentru care s-a deschis
izvorul pentru curăţire şi reaşezare (Zah.12.10-14+13.1-9).

7. Ultima sărbătoare, începând cu ziua a cincisprezecea a lunii a

şaptea, Tişri, s-a ţinut „sărbătoarea corturilor” (Lev.23.34-44), care a ţinut
o săptămână. Ea a fost dată lui Israel pentru aducere aminte cu privire la
răscumpărarea şi eliberarea din supremaţia Egiptului (v.43) şi profetic cu
privire la odihna lui Israel după readunarea şi reaşezarea lui. De aceea Israel
a locuit timp de o săptămână în corturi făcute din ramuri de copaci (v.42-43).
Pentru Biserică este preumbra amintirii prin Cina Domnului a faptului că noi
suntem strânşi laolaltă şi în acest fel reaşezaţi şi înnoiţi ca mădulare în trupul
lui Hristos, nu înrădăcinaţi pământeşte, ci ca nişte călători prin pustiul lumii,
înrădăcinaţi cereşte.

În Deuteronom 16.1-15 Moise dă o importanţă deosebită la trei dintre

cele şapte sărbători: sărbătoarea Paştelor şi sărbătoarea corturilor, între
care se află intercalată sărbătoarea CINCIZECIMII.
Sărbătoarea Paştelor reprezintă începutul şi sărbătoarea corturilor
sfârşitul căilor lui Dumnezeu. Prima sărbătoare vorbeşte despre
răscumpărare, temelia întregului, şi ultima sărbătoare despre readunarea în
Împărăţia lui Dumnezeu sub domnia împărătească a lui Dumnezeu deja aici pe
pământ în dispensaţia Bisericii. Între prima şi ultima sărbătoare se află
sărbătoarea săptămânilor, a Cincizecimii, pentru bucuria unui popor
răscumpărat, eliberat şi umplut cu slava Duhului Sfânt, care se află într-o
binecuvântare mereu crescândă din slavă în slavă prin Duhul Domnului
(Rom.5.1-2; 2Cor.3.18). Această sărbătoare intermediară este perioada de
atingere comună a desăvârşirii în Hristos, pentru a putea locui împreună în
chip desăvârşit în cortul lui Dumnezeu deja aici pe pământ înainte de răpire.

Am văzut că Dumnezeu a împărţit săptămâna în două părţi distincte:

şase zile lucrătoare şi a şaptea zi, declarată zi de odihnă închinată Domnului,
ziua de Sabat, care trebuia sfinţită, deci ţinută aparte (Exod.20.8-11).

Dar în Levitic 25.1-7 găsim declaraţia lui Dumnezeu cu privire la un şir

ciclic de ani, pe care El îl numeşte „săptămâni de ani”. Se poate înţelege
imediat că şi anii intră sub jurisdicţia poruncii Domnului cu privire la zilele
lucrătoare şi ziua de odihnă a săptămânii.
Declaraţia lui Dumnezeu afirmă faptul că există un ciclu de şapte ani,
numit „săptămână de ani”, care se repetă neîncetat. Această săptămână de
ani era la fel împărţită în două părţi distincte de ani: şase ani de lucru în ogor
şi vie, şi anul al şaptelea era un an de Sabat, un an de odihnă pentru pământ
ţinut în cinstea Domnului. În al şaptelea an, anul Sabatic, nu se seamănă
21
ogorul şi nu se taie via. Ceea ce va creşte de la sine pe ogor şi în vie să fie
folosit ca hrană. Tot venitul pământului să slujească de hrană. Hrana era
asigurată de recolta triplă dată de Dumnezeu ogorului şi viei în anul al şaselea
(Lev.25.20-22).
Acest ciclu de ani, la fel ca şi ciclul de săptămâni ale anului, se repetă
neîncetat.

Apoi în Levitic 25.8-22 Dumnezeu instituie încă un ciclu de săptămâni

de ani, dar diferit de ciclul de ani enunţat în primele versete ale capitolului 25
(v.1-7).
Este un ciclu compus din şapte săptămâni de ani descris în versetele 1-7
– de şapte ori şapte ani, adică 49 de ani – şi primul an care urmează celor 49
de ani era anul al cincizecelea, anul CINCIZECIMII.
Anul al cincizecelea este numit de Dumnezeu „anul de veselie (DE
JUBILEU – trad. rev.)”. El are caracterul de an Sabatic, pentru că era
interzisă atât lucrarea ogorului şi a viei, cât şi culegerea roadelor crescute de
la sine (Lev.25.10-11). Interdicţia a fost datorită faptului că acest an era
declarat anul de veselie lipsit de efortul muncii. Ca şi în anul sabatic, hrana
era asigurată de Dumnezeu prin recolta triplă al anului anterior.

ANUL CINCIZECIMII (al cincizecelea an) avea două caracteristici

principale, diferite de anul Sabatic al săptămânei de ani,:
1. Anul CINCIZECIMII era anul restabilirii tuturor lucrurilor în
Israel, cum au fost aşezate propietăţile după intrarea în Canaan: „fiecare din
voi să se întoarcă la moşia lui şi fiecare din voi să se întoarcă în familia lui”
(Lev.25.13). Era mai mult decât eliberarea robului evreu din anul Sabatic al
ciclului de şapte ani. Întoarcerea la moşie reprezintă recăpătarea averilor
pierdute. Întoarcerea în familie este vestită profetic în Maleahi 4.5-6 şi
împlinită în perioada de pregătire a Noului Legământ de către Ioan
Botezătorul: „El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre
părinţii lor ...”;
2. Toate preţurile de vânzare-cumpărare se calculau funcţie de anul
Cincizecimii (Lev.25. 14-17), deci oscilau ciclic intervalele ciclurilor de 50 de
ani. Ciclul de 50 de ani se repeta de-a lungul timpului şi reaşeza preţurile de
la început.

Deci caracteristica fundamentală a ANULUI CINCIZECIMII consta în

reaşezarea tuturor lucrurilor după aşezământul lor hotărât de Dumnezeu de la
început (Ezec.37.1-14).
*

Dacă această zi este atât de importantă, mult mai importantă decât ne

putem închipui, se cuvine să cercetăm pe scurt mărturia vechi-testamentară şi
nou-testamentară a Sfintei Scripturi cu privire la ziua şi anul Cincizecimii,
încadrate foarte exact în planul de mântuire al lui Dumnezeu, şi încadrate
foarte exact în întreaga cronologie a timpurilor veacurilor rânduite prin
înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu încă înainte de întemeierea lumii.

22
 Anul CINCIZECIMII –
anul eliberării şi reaşezării
Anul Cincizecimii este anul în care s-a împlinit şi desăvârşit planul
veşnic al lui Dumnezeu. Este anul în care a avut loc mântuirea lui Dumnezeu
prin Persoana a doua din Dumnezeire, Domnul şi omul Isus Hristos. Am citit
afirmaţia lui Dumnezeu din Levitic 25.10-11: „... anul al CINCIZECILEA,
să vestiţi slobozenia în ţară pentru toţi locuitorii ei: acesta să fie pentru
voi anul de veselie; fiecare din voi să se întoarcă la moşia lui şi fiecare
din voi să se întoarcă în familia lui. Anul al cincizecilea să fie pentru voi
anul de veselie (sau jubileu – trad.rev.).

Această afirmaţie corespunde perfect cu cea citită şi declarată în

sinagoga din Nazaret de către Domnul Isus Hristos din Isaia 61.1-3: „... M-a
trimis să vestesc robilor slobozenia şi prinşilor de război izbăvirea; să
vestesc anul de îndurare al Domnului ... să dau un untdelemn de
bucurie ...” Apoi El declară faptul că această prevestire profetică a prorocului
Isaia s-a împlinit vizibil şi audibil în prezenţa lor prin prezenţa Domnului
îndurător: „ASTĂZI s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-aţi
auzit (literal: “s-au împlinit … în urechile voastre”).” (Luca 4.17-19,21)
Deci anul de îndurare al Domnului este anul CINCIZECIMII, anul
eliberării şi al veseliei, anul în care s-a împlinit apoi prin Isus Hristos Domnul
mântuirea desăvârşită a lui Dumnezeu.
Anul Cincizecimii este anul reaşezării desăvârşite a tuturor lucrurilor,
care corespunde perfect cu declaraţia Domnului Isus despre lucrarea de
reaşezare a lui Ioan Botezătorul (Marc.9.12) şi desăvârşirea reaşezării şi
înnoirii prin însuşi Domnul Isus Hristos (Mat.19.28; Fapt.3.21).

Anul Cincizecimii în Vechiul Legământ era cea mai importantă

sărbătoare, conţinând asigurarea perfectă a condiţiilor şi posibilităţilor pentru
împlinirea sărbătorilor care urmau după aceea: sărbătoarea trâmbiţelor,
sărbătoarea ispăşirii şi sărbătoarea corturilor.
Deci desăvârşirea primelor trei sărbători – a Paştelor, azimilor şi
primelor roade, care creau condiţiile ultimelor sărbători – a trâmbiţelor,
ispăşirii şi corturilor – nu se putea realiza niciodată fără elementul
fundamental de legătură care era sărbătoarea săptămânilor de ani, adică
sărbătoarea CINCIZECIMII.

În legătură cu legile ciclurilor zilelor, anilor şi săptămânilor anilor,

Dumnezeu promite binecuvântarea Sa deplină dacă ele vor fi respectate
întocmai (Lev.25.18-19).
Însă dacă Sabatul, anul sabatic şi al cincizecilea an sabatic nu va fi
respectat, Dumnezeu consideră că Numele Său este întinat şi de aceea
promite descătuşarea urgiilor peste poporul Său care I-a întinat Numele prin
nerespectarea odihnei hotărâte de la început atât pământului, cât şi oamenilor
şi animalelor care îl lucrau. Acest avertisment a fost dat lui Israel din partea
lui Dumnezeu prin prorocul Ieremia:
„Eu am făcut un legământ cu părinţii voştri în ziua când i-am scos din
ţara Egiptului din casa robiei şi le-am spus: «După şapte ani fiecare din voi
să lase slobod pe fratele său evreu care i se vinde lui; şase ani să-ţi slujească
23
şi apoi să-l laşi slobod de la tine.» ... Voi v-aţi întors astăzi în voi înşivă, aţi
făcut ce este bine înaintea mea, vestind fiecare slobozenia pentru aproapele
său şi aţi făcut o învoială înaintea Mea în casa peste care este chemat Numele
Meu. Dar pe urmă v-aţi luat vorba îndărăt şi Mi-aţi pângărit Numele, luând
iarăşi înapoi fiecare pe robii şi roabele pe care le sloboziserăţi ... şi i-aţi silit să
vă fie iarăşi robi şi roabe. De aceea aşa vorbeşte Domnul: «Nu M-aţi ascultat
ca să vestiţi slobozenia fiecare pentru fratele său, fiecare pentru aproapele
său. Iată Eu vestesc împotriva voastră, zice Domnul, slobozenia săbiei, ciumii
şi foametei, şi vă voi face de pomină printre toate împărăţiile pământului. ...»”
(Ier.34.13-22)

Iată care a fost cauza principală pentru care poporul Israel a fost
dus de două ori în robia babiloniană:
nerespectarea legământului făcut de Dumnezeu cu poporul Său Israel,
adică nerespectarea anului sabatic – a anului vestirii eliberării şi dezrobirii.

Ziua şi anul Cincizecimii

în mărturia Vechiului Legământ
Să cităm textele principale în înşiruirea cronologică a mărturiei
personale a lui Dumnezeu strâns legată de ziua Cincizecimii din Vechiul
Legământ:
„Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună ... a anului. În ziua a zecea
a acestei luni, fiecare om să ia un miel de fiecare familie, de fiecare casă. ...
Să-l păstraţi până în ziua a patrusprezecea a lunii acesteia; şi toată adunarea
lui Israel să-l (mielul) junghie seara. ... Şi pomenirea acestei zile s-o
păstraţi şi s-o prăznuiţi printr-o sărbătoare în cinstea Domnului. ... Timp de
şapte zile veţi mânca azimi. ... Să ţineţi sărbătoarea azimilor, căci chiar
în ziua aceea voi scoate oştile voaste din ţara Egiptului. ... În luna întâi,
din a patrusprezecea zi a lunii, seara, să mâncaţi azimi până în seara zilei a
douăzeci şi una a lunii. ... Să păziţi lucrul acesta ca o lege pentru voi şi pentru
copiii voştri în veac. Când veţi intra în ţara pe care v-o va da Domnul după
făgăduinţa Lui, să ţineţi acest obicei sfânt.” (Exod.12.2-3,6,14-27)

„Astăzi ieşiţi în luna spicelor (Abib, Nisan). ... Timp de şapte zile să
mănânci azimi, şi în ziua şaptea să fie o sărbătoare în cinstea Domnului.”
(Exod.13.4,6)

„Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi

să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată
Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea ... . Căci în şase
zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în
ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a
sfinţit-o.” (Exod.20.8-11)

24
 „Iată legile pe care le vei pune înaintea lor. Dacă vei cumpăra un rob
evreu, să slujească şase ani ca rob, dar în (anul) al şaptelea să iasă slobod,
fără să plătească nimic ca despăgubire.” (Exod.21.1-2)

„Timp de şase ani să sameni pământul şi să-i strângi rodul. Dar în (anul)
al şaptelea să-i dai răgaz (pământului) şi să-l laşi să se odihnească. ... Timp
de şase zile să-ţi faci lucrarea. Dar în ziua şaptea să te odihneşti, pentru ca
boul şi măgarul tău să aibă odihnă, pentru ca fiul roabei tale şi străinul să
aibă răgaz şi să răsufle.” (Exod.23.10-12)

„De trei ori pe an să prăznuieşti sărbători în cinstea Mea. Să ţii

sărbătoarea azimilor timp de şapte zile (Exod 12.18: prima lună a anului,
începând cu ziua a patrusprezea) ... în luna spicelor să mănânci azimi cum
ţi-am poruncit, căci în luna aceasta ai ieşit din Egipt ... Să ţii sărbătoarea
secerişului, a celor dintâi roade din munca ta, din ceea ce vei semăna pe
câmp; şi să ţii sărbătoarea strângerii roadelor la sfârşitul anului, când
vei strânge de pe câmp rodul muncii tale.” (Exod.23.14-16)

„Să ţii sărbătoarea azimilor: timp de şase zile, la vremea hotărâtă în

luna spicelor, să mănânci azimi cum ţi-am poruncit, căci în luna spicelor ai
ieşit din Egipt. ... Şase zile să lucrezi, iar în ziua şaptea să te odihneşti; să te
odihneşti chiar în vremea aratului şi seceratului. Să ţii sărbătoarea
săptămânilor, a celor dintâi roade din secerişul grâului, şi sărbătoarea
strângerii roadelor la sfârşitul anului. ... Să aduci în casa Domnului,
Dumnezeului tău, pârga celor dintâi roade ale pământului.” (Exod.34.18,21-
22,26)

„Iată sărbătorile Domnului cu adunări sfinte pe care le veţi vesti ... În

luna întâia, în a patrusprezecea zi a lunii între cele două seri vor fi Paştele
Domnului. Şi în a cincisprezecea zi a lunii acesteia va fi sărbătoarea
azimilor în cinstea Domnului; şapte zile să mâncaţi azimi. ... Când veţi intra
în ţara pe care v-o dau, şi când veţi secera semănăturile să aduceţi preotului
un snop ca pârgă a secerişului vostru. El să legene snopul ... înaintea
Domnului ... a doua zi după Sabat (ziua a şasesprezecea). ... De a doua zi
după Sabat, din ziua când veţi aduce snopul ca să fie legănat într-o parte şi în
alta, să număraţi şapte săptămâni întregi. Să număraţi cincizeci de zile până
în ziua care vine după al şaptelea Sabat şi atunci să aduceţi Domnului un nou
dar de mâncare. Să aduceţi din locuinţele voastre două pâini ca să fie
legănate ... acestea sunt cele dintâi roade pentru Domnul. ... Preotul să legene
... pâinea adusă ca pârgă... În ziua a zecea a acestei a şaptea luni va fi ziua
ispăşirii ... Aceasta să fie pentru voi o zi de Sabat, o zi de odihnă ... În a
cincisprezecea zi a acestei a şaptea luni va fi sărbătoarea corturilor în
cinstea Domnului timp de şapte zile ... În a cincisprezecea zi a lunii acesteia a
şaptea, când veţi strânge rodurile ţării, să prăznuiţi o sărbătoare în cinstea
Domnului timp de şapte zile: cea dintâi să fie o zi de odihnă şi a opta să fie tot
o zi de odihnă. ...” (Lev.23.4-6,10-11,15-21,27-43)

„Domnul a vorbit lui Moise pe muntele Sinai şi a zis: «... Când veţi intra
în ţara pe care v-o dau, pământul să se odihnească, să ţină un Sabat în cinstea
Domnului. Şase ani să semeni ogorul, şase ani să-ţi tai via şi să strângi

25
roadele. Dar anul al şaptelea să fie un Sabat, o vreme de odihnă pentru
pământ, un Sabat ţinut în cinstea Domnului: în anul acela să nu-ţi semeni
ogorul şi să nu-ţi tai via. Să nu seceri ce va ieşi din grăunţele căzute de la
seceriş şi să nu culegi strugurii din via netăiată: acesta să fie un an de odihnă
pentru pământ. ... Să numeri şapte săptămâni de ani, de şapte ori şapte ani, şi
zilele acestor şapte săptămâni de ani vor face patruzeci şi nouă de ani. În a
zecea zi a lunii a şaptea să pui să sune trâmbiţa răsunătoare; în ziua ispăşirii
să sunaţi cu trâmbiţa în toată ţara voastră. Şi să sfinţiţi astfel anul al
CINCIZECILEA, să vestiţi slobozenia în ţară pentru toţi locuitorii ei:
acesta să fie pentru voi anul de veselie; fiecare din voi să se întoarcă la
moşia lui şi fiecare din voi să se întoarcă în familia lui. Anul al
cincizecilea să fie pentru voi anul de veselie (sau jubileu – trad.rev.);
atunci să nu semănaţi, să nu seceraţi ce vor aduce ogoarele de la ele şi să nu
culegeţi via netăiată. Căci este anul de veselie: să-l priviţi ca ceva sfânt. ...
Dacă fratele tău sărăceşte lângă tine şi se vinde ţie, ... să fie la tine ca un om
tocmit cu ziua ... să stea în slujba ta până la anul de veselie. Atunci să iasă de
la tine, el şi copiii lui care vor fi cu el şi să se întoarcă în familia lui, la moşia
părinţilor lui. ... Căci copiii lui Israel sunt robii Mei; ei sunt robii Mei pe
care i-am scos din ţara Egiptului.” (Lev.25.1-5,8-55)

„Păzeşte luna spicelor şi prăznuieşte sărbătoarea Paştelor în cinstea

Domnului, Dumnezeului tău, căci în luna spicelor te-a scos Domnul,
Dumnezeul tău, din Egipt, noaptea. Să jertfeşti Paştele în cinstea Domnului,
Dumnezeului tău ... În timpul sărbătorii (Paştelor) să nu mănânci pâine
dospită, ci şapte zile să mănânci azimi, pâinea întristării, căci ai ieşit în grabă
din ţara Egiptului ... Şase zile să mănânci azimi şi a şaptea zi să fie o adunare
de sărbătoare în cinstea Domnului, Dumnezeului tău ... Să numeri şapte
săptămâni de când vei începe seceratul grâului ... Apoi să prăznuieşti
sărbătoarea săptămânilor ... Să-ţi aduci aminte că ai fost rob în Egipt ... Să
prăznuieşti sărbătoarea corturilor şapte zile după ce îţi vei strânge roadele
din arie şi din teasc. Să te bucuri la sărbătoarea aceasta tu, fiul tău şi fiica
ta, robul şi roaba ta, şi levitul, străinul, orfanul şi văduva care vor fi în cetăţile
tale.” (Deut.16.1-17)

Ziua şi anul Cincizecimii

în mărturia Noului Legământ
„Pe când Se afla cu ei, (Isus) le-a poruncit să nu se depărteze de
Ierusalim, ci să aştepte acolo făgăduinţa Tatălui... : «Căci Ioan a botezat cu
apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt ... Ci voi veţi
primi putere când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în
Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului.»”
(Fapt.1.4-5,8)

„În ziua CINCIZECIMII erau toţi împreună (Fapt.1.15: aproape 120) în

acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a
umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute
împărţindu-se între ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare dintre ei. Şi toţi s-au
umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi după cum le da

26
Duhul să vorbească. ... «aceasta este ce a fost spus prin prorocul Ioel: «În
zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice
făptură: feciorii voştri şi fetele voastre vor proroci, tinerii voştri vor avea
vedenii şi bătrânii voştri vor visa visuri!» ... «Dumnezeu a înviat pe acest Isus
şi noi toţi suntem martori ai Lui. Şi acum odată ce S-a înălţat prin dreapta lui
Dumnezeu şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi
şi auziţi.» ... «Să ştie bine dar toată casa lui Israel că Dumnezeu a făcut Domn
şi Hristos pe acest Isus pe care L-aţi răstignit voi!» După ce au auzit aceste
cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli:
«Fraţilor, ce să facem?» «Pocăiţi-vă», le-a zis Petru, «şi fiecare din voi să fie
botezat (în apă) în Numele lui Isus Hristos spre iertarea păcatelor; apoi veţi
primi darul Sfântului Duh (botezul în Duhul Sfânt). Căci făgăduinţa aceasta
este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în
oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru.» Şi cu multe
alte cuvinte mărturisea, îi îndemna şi zicea: «Mântuiţi-vă din mijlocul acestui
neam ticălos.» Cei ce au primit propovăduirea lui au fost botezaţi (în apă şi
în Duhul Sfânt); şi în ziua aceea la numărul ucenicilor s-au adaus aproape
trei mii de suflete.” (Fapt.2.1-4,16-17,32-33,36-41)

„Atunci Pavel zis: «Ioan a botezat cu botezul pocăinţei şi spunea

norodului să creadă în Cel ce venea după el, adică în Isus.» Când au auzit ei
aceste vorbe, au fost botezaţi (în apă) în Numele Domnului Isus. Când şi-a pus
Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei, şi vorbeau în alte
limbi şi proroceau.” (Fapt.19.4-6)

„Voi v-aţi lepădat de Cel Sfânt şi Neprihănit ... aţi omorât pe Domnul
vieţii, pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi. ... Dumnezeu a împlinit astfel ce
vestise mai înainte prin gura tuturor prorocilor Lui: că adică Hristosul Său va
pătimi. Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se
şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremea de înviorare şi să
trimeată pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus
Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească PÂNĂ LA vremile aşezării
din nou a tuturor lucrurilor. Despre aceste vremi a vorbit Dumnezeu prin
gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime.” (Fapt.3.14-21)

Apocalipsa 21.5: „Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: «Iată, Eu

fac toate lucrurile noi.» Şi a adăugat: «Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt
vrednice de crezut şi adevărate.»”

I. Botezul înainte de ziua Cincizecimii

A fost botezul practicat de Ioan Botezătorul, ucenicii săi şi ucenicii lui
Isus Hristos înainte de moartea, învierea şi proslăvirea lui Isus Hristos la
dreapta lui Dumnezeu.
Acest botez se făcea prin scufundare totală în apă şi ieşirea totală din
apă. El era botezul introductiv spre botezul începând cu ziua de Rusalii.
27
 Cea mai puternică mărturie profetică a Vechiului Legământ, care
deschidea calea Noului Legământ, a fost Ilie, solul, adică Ioan Botezătorul
prevestit de prorocii Isaia şi Maleahi:
“Un glas strigă: «Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile
uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice
munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii şi
strâmtorile în vâlcele. Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea
orice făptură o va vedea, căci gura Domnului a vorbit.»” (Isa.40.3-5)

“Isus a început să vorbească noroadelor despre Ioan (Botezătorul): «…

căci el este acela despre care s-a scris: »Iată, trimit înaintea feţei Tale pe solul
Meu care îţi va pregăti calea înaintea Ta.« (Maleahi 3.1) … Cine are urechi de
auzit, să audă.»” (Mat.11.7+ 10,15)

Botezul în apă al lui Ioan Botezătorul este veriga de legătură dintre

Vechiul Legământ şi Noul Legământ, aşa cum o declară Domnul Isus Hristos
însuşi:
“«Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum Împărăţia cerurilor se
ia cu năvală şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea. Căci până la Ioan au
prorocit toţi prorocii şi Legea. Şi dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie care
trebuia să vină. Cine are urechi de auzit, să audă.»” (Mat.11.12-15)

Botezul înainte de ziua Cincizecimii

este botezul în apă în Numele Tatălui,
adică botezul pocăinţei
“A doua zi Ioan a văzut pe Isus venind la El, şi a zis: «Iată Mielul
lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii! El este Acela despre care ziceam:
După mine vine un om care este înaintea mea, căci era înainte de mine. Eu
nu-L cunoşteam, dar tocmai pentru aceasta am venit să botez cu apă ca El să
fie făcut cunoscut lui Israel. … CEL CE M-A TRIMIS SĂ BOTEZ CU APĂ
mi-a zis: »Acela peste care vei vedea Duhul pogorându-Se şi oprindu-Se, este
Cel ce botează cu Duhul Sfânt. Şi eu am văzut lucrul acesta şi am mărturisit
că El este Fiul lui Dumnezeu.«” (Ioan 1.29-34)

Când Ioan Botezătorul a afirmat că a venit în Numele Cuiva, Fiul lui

Dumnezeu în persoana lui Isus din Nazaret trăia deja pe pământ. El a fost
descoperit lui Israel prin mărturisirea pe care a făcut-o Ioan Botezătorul: “Iată
Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”.
Dacă Fiul lui Dumnezeu era pe pământ când Ioan Botezătorul şi-a
început lucrarea, înseamnă că Ioan Botezătorul a venit în Numele lui
Dumnezeu Tatăl, care l-a trimis să boteze în apă spre pocăinţă.
Deci:
Botezul lui Ioan Botezătorul era botezul în apă în Numele
Tatălui.

28
 Botezul în apă în Numele Tatălui a fost practicat de
Ioan Botezătorul:

“În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustia

Iudeii. El zicea: «Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.» ….
Locuitorii din Ierusalim, din toată Iudeea şi din toate împrejurimile Iordanului
au început să iasă la el şi mărturisindu-şi păcatele erau botezaţi de el în
râul Iordan.” … “Cât despre mine, eu vă botez cu apă spre pocăinţă.”
(Mat.3.1/6.11)

“A venit Ioan care boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei

spre iertarea păcatelor. Tot ţinutul Iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului au
început să iasă la el şi mărturisindu-şi păcatele erau botezaţi de el în râul
Iordan.” (Marc.1.4-5)

“Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie.
Şi Ioan a venit prin tot ţinutul din împrejurimile Iordanului şi propovăduia
botezul pocăinţei pentru iertarea păcatelor, după cum este scris în cartea
prorocului Isaia: Iată glasul celui ce strigă în pustie: «Pregătiţi calea
Domnului, neteziţi-i cărările. Orice vale va fi astupată, orice munte şi orice
deal va fi prefăcut în loc neted, căile strâmbe vor fi îndreptate şi drumurile
zgrunţuroase vor fi netezite. Şi orice făptură va vedea mântuirea lui
Dumnezeu.»” (Luc.3.2-6)

Botezul în apă în numele Tatălui

a fost practicat şi de ucenicii Domnului Isus:

Ucenicii Domnului Isus au practicat şi ei botezul lui Ioan Botezătorul.

După ce a fost botezat de Ioan Botezătorul în apă şi a primit după aceea
botezul în Duhul Sfânt, Isus din Nazaret devine Isus Hristos, Isus Unsul, şi
preia misiunea lui Ioan Botezătorul ca trimis din partea lui Dumnezeu Tatăl.
Isus botează prin ucenicii Săi cu botezul în apă al lui Ioan Botezătorul:
“După aceea Isus şi ucenicii Lui a venit în ţinutul Iudeii şi stătea acolo
cu ei şi boteza. Ioan boteza şi el în Enon, aproape de Salim, pentru că acolo
erau multe ape, şi oamenii veneau ca să fie botezaţi. Căci Ioan încă nu fusese
aruncat în temniţă. … Domnul (Isus) a aflat că fariseii au auzit că El face şi
botează mai mulţi ucenici decât Ioan. Însă Isus nu boteza El însuşi, ci ucenicii
Lui. Atunci a părăsit Iudea şi S-a întors în Galilea.” (Ioan 3.22-24+4.1-3)

“Când a auzit Isus că Ioan (Botezătorul) fusese închis, a plecat în

Galilea. De atunci în colo Isus a început să propovăduiască şi să zică:
«Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.»” (Mat.4.12+17)

Toate textele de mai sus mărturisesc că botezul în apă în Numele

Tatălui este BOTEZUL POCĂINŢEI spre iertarea păcatelor.

29
 Botezul în apă în Numele Tatălui
este botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor

Propovăduirea botezului pocăinţei consta în cerinţa lui Dumnezeu Tatăl

ca fiecare om în primul rând să recunoască faptul că prin naşterea sa firească
din Adam el are o natură păcătoasă, că el însuşi prin umblarea sa firească,
păcătoasă împiedică descoperirea Dumnezeu, apoi în al doilea rând omul să se
pocăiască de păcătoşenia sa prin mărturisirea publică a păcatelor, să
primească botezul în apă pentru iertarea păcatelor şi să umble în fapte
vrednice de pocăinţă:
“Ioan zicea dar noroadelor care veneau să fie botezate de el: «Pui de
năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roduri
vrednice de pocăinţa voastră …» … Noroadele îl întrebau şi ziceau: «Atunci ce
trebuie să facem?» … Au venit şi nişte vameşi să fie botezaţi şi i-au zis:
«Învăţătorule, noi ce trebuie să facem?» (Luc.3.7-8,10,12)

Deci fiecare om trebuia să pregătească calea Domnului, netezindu-I

cărările. Orice vale să fie astupată, orice munte şi orice deal să fie prefăcut în
loc neted, căile strâmbe să fie îndreptate şi drumurile zgrunţuroase să fie
netezite. Şi atunci orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu.
Oamenii care auzeau această propovăduire trebuiau să mărturisească
faptul că viaţa lor era contrară acestei cerinţe şi ca atare Dumnezeu cerea să
se pocăiască de această stare păcătoasă prin mărturisirea păcatelor şi să se
întoarcă cu inima spre împlinirea voiei lui Dumnezu, pregătind calea
Domnului prin înlăturarea tuturor piedicilor care stau în calea vederii
mântuirii lui Dumnezeu. Iar ca sigilare a mărturiei acestui fapt urma să se ia
botezul în apă pe baza pocăinţei realizate şi a întoarcerii totale la Dumnezeu,
primind iertarea păcatelor mărturisite.

“Cât despre mine, eu vă botez cu apă spre pocăinţă ...” (Mat.6.11)

Aparent această afirmaţie a lui Ioan Botezătorul citată în textul de mai
sus s-ar contrazice cu cea din Luca cap.3 în care Ioan cerea fapte vrednice de
pocăinţă înainte de botez.
În realitate afirmaţia „botez cu apă spre pocăinţă” vrea să scoată în
evidenţă faptul că şi după botezul în apă cerinţa lui Dumnezeu consta în
practicarea faptelor vrednice de pocăinţă.
În textul care urmează, Ioan Botezătorul afirmă că scopul botezului
pocăinţei era iertarea păcatelor.
“Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie. Şi
Ioan a venit … şi propovăduia botezul pocăinţei pentru iertarea păcatelor
(Luc.3.2-3)

“A venit Ioan care boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei

spre iertarea păcatelor.” (Marc.1.4)

Şi Ioan a venit prin tot ţinutul din împrejurimile Iordanului şi

propovăduia botezul pocăinţei pentru iertarea păcatelor …” (Luc.3.3)

Despre iertarea păcatelor ca sigilare prin botezul pocăinţei ne vom

ocupa mai târziu.
30
 Botezul pocăinţei NU putea oferi mântuirea făgăduită de
Dumnezeu, ci numai iertarea păcatelor prin mărturisirea lor urmată de
botezul în apă.

Puterea botezului pocăinţei

Propovăduirea lui Ioan Botezătorul nu a fost însoţită de nici o minune

sau semn supranatural din partea lui Dumnezeu. Totuşi mesajul şi botezul lui
Ioan Botezătorul conţinea puterea lui Dumnezeu. Dovada acestei realităţi o
găsim în declaraţia îngerului Gavril către Zaharia:
“«Căci va fi mare înaintea Domnului … şi se va umplea de Duhul Sfânt
încă din pântecele maicii sale … Va merge înaintea lui Dumnezeu în duhul şi
puterea lui Ilie.»” (Luc.1.15,17)

Prin această plinătate a Duhului Sfânt Ioan Botezătorul avea puterea de

pătrundere în inima poporului, încât tot poporul şi-a mărtuisit păcatele şi s-a
botezat:
“În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustia
Iudeii. El zicea: «Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.» ….
Locuitorii din Ierusalim, din toată Iudeea şi din toate împrejurimile Iordanului
au început să iasă la el şi mărturisindu-şi păcatele erau botezaţi de el în
râul Iordan.”(Mat.3.1-6)

“A venit Ioan care boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei

spre iertarea păcatelor. Tot ţinutul Iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului au
început să iasă la el şi mărturisindu-şi păcatele erau botezaţi de el în râul
Iordan.” (Marc.1.4-5)

“Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie. Şi
Ioan a venit prin tot ţinutul din împrejurimile Iordanului şi propovăduia
botezul pocăinţei pentru iertarea păcatelor, după cum este scris în cartea
prorocului Isaia: Iată glasul celui ce strigă în pustie: «Pregătiţi calea
Domnului, neteziţi-i cărările. Orice vale va fi astupată, orice munte şi orice
deal va fi prefăcut în loc neted, căile strâmbe vor fi îndreptate şi drumurile
zgrunţuroase vor fi netezite. Şi orice făptură va vedea mântuirea lui
Dumnezeu.»” (Luc.3.2-5)

“Şi tot norodul care l-a auzit şi chiar vameşii au dat dreptate lui
Dumnezeu, primind botezul lui Ioan …” (Luc.7.29)

“După ce a fost botezat tot norodul, a fost botezat şi Isus …”

(Luc.3.21)

Puterea botezului lui Ioan Botezătorul a constat şi în faptul că ucenicii

lui s-au înmulţit în timp. În Faptele apostolilor găsim o mărturie a faptului că
şi după 20 de ani de la revărsarea Duhului Sfânt de Rusalii încă mai existau
ucenici ai lui Ioan Botezătorul (Fapt.18.24-25):
“Pavel … a ajuns la Efes. Aici a întâlnit pe câţiva ucenici şi i-a întrebat:
«Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?» Ei i-au răspuns: «Nici n-am auzit

31
măcar că a fost dat un Duh Sfânt.» «Dar cu ce botez aţi fost botezaţi?» Şi ei
au răspuns: «Cu botezul lui Ioan.» Atunci Pavel a zis: «Ioan a botezat cu
botezul pocăinţei şi spunea norodului să creadă în Cel ce venea după el, adică
în Isus.»“ (Fapt.19.1-4)

Aceşti ucenici, între care se afla şi Apolo, credeau că Isus din Nazaret
este Hristosul lui Dumnezeu, Unsul, şi vesteau Evanghelia lui Isus Hristos,
care acceptată prin credinţă ducea la naşterea din nou. Ei botezau în Numele
Tatălui, dar nu cunoşteau botezul în numele lui Isus Hristos. Aşa cum se
relatează în Faptele apostolilor 18.26, Apolo a fost apoi iniţiat în amănunt
despre calea Domnului.

Paşii obligatorii pentru

botezul în Numele Tatălui

După cum am văzut mărturiile textelor, botezul în Numele Tatălui era

denumit “botezul pocăinţei” spre iertarea păcatelor sau “botezul în apă spre
pocăinţă”, pentru că acest botez conţinea elementul principal “pocăinţa”.
„Botezul pocăinţei“ este botezul care aparţine de pocăinţă.
Botezul în Numele Tatălui conţinea câţiva paşi obligatorii parcurşi într-o
ordine obligatorie. Paşii şi ordinea lor era următoarea:
1. Pocăinţa din inimă;
2. Mărturisirea păcatelor;
3. Fapte vrednice de pocăinţă;
4. Botezul în apă;
5. Iertarea păcatelor de către Dumnezeu;
6. Devenirea de ucenic.

(Paşii botezului în Numele Tatălui îi vom descrie în cadrul Noului

Legământ întemeiat în ziua Cincizecimii, când a fost revărsat Duhul Sfânt ca
urmare a învierii şi înălţării lui Isus Hristos la cer pe tron la dreapta ui
Dumnezeu.)
Cel care auzea propovăduirea trebuia să elimine preconceptele
religioase care stăteau în calea acceptării necesităţii botezului pocăinţei din
inimă ca mărturie a acceptării planului lui Dumnezeu cu privire la ei. Cei şase
paşi erau obligatorii, nu era permisă omiterea sau ocolirea anumitor paşi, care
ar duce la un act formal, fără conţinut.
Cei care căutau să ocolească conţinutul propriu-zis al botezului au fost
numiţi de Ioan Botezătorul “pui de năpârci”, deci oameni vicleni.
Preconceptele lor erau:
• Fuga de judecata viitoare printr-un botez formal fără pocăinţă, fără
mărturisirea păcatelor şi fără roadele pocăinţei (Mat.3.7-8);

• Considerarea statutului de fiu îndreptăţit al lui Avraam (Mat.3.9), care

nu necesita botezul pocăinţei şi nici faptele pocăinţei.

32
 Scopul botezului pocăinţei

În cuvântul profetic al lui Dumnezeu dat lui Zaharia, viitorul tată a lui
Ioan Botezătorul, este descoperită ţinta misiunii lui Ioan Botezătorul:
“El va întoarce pe mulţi din fiii lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor. Va
merge înaintea lui Dumnezeu în Duhul şi puterea lui Ilie ca să întoarcă inimile
părinţilor la copii şi pe cei neascultători la umblarea în înţelepciunea celor
neprihăniţi, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El.”
(Luc.1.16-17)

Scopul botezului pocăinţei consta în descoperirea şi vederea slavei lui

Dumnezeu şi a mântuirii lui Dumnezeu:
„Un glas strigă: «Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile
uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice
munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii şi
strâmtorile în vâlcele. Atunci se va descoperi slava Domnului şi în clipa
aceea orice făptură o va vedea, căci gura Domnului a vorbit.” (Isa.40.3-5)

„Şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu.” (Luc.3.6)

“A doua zi Ioan (Botezătorul) ... a zis: «Iată Mielul lui Dumnezeu care
ridică păcatul lumii! El este Acela despre care ziceam: După mine vine un om
care este înaintea mea, căci era înainte de mine. Eu nu-L cunoşteam, dar
tocmai pentru aceasta am venit SĂ BOTEZ cu apă ca El să fie făcut
cunoscut lui Israel.” (Ioan 1.29-31)

Descoperirea Fiului lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos, purtătorul

slavei şi mântuirii lui Dumnezeu a fost scopul venirii lui Ioan Botezătorul în
puterea duhului prorocului Ilie. Şi această descoperire s-a realizat prin
botezul în apă a fiilor lui Israel.

Deci scopul botezului în apă, şi putem spune şi în Duhul Sfânt, este

descoperirea Mântuitorului Isus Hristos în puterea profetică al duhului lui Ilie
celui care se botează şi celor care sunt martori la botez.
Aceasta a fost puterea extinderii cunoaşterii lui Isus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, prin botezul pocăinţei prin Ioan Botezătorul şi după 20 de ani de la
revărsarea Duhului Sfânt:
„La Efes a venit un iudeu numit Apolo, de neam din Alexandria. Omul
acesta avea darul vorbirii şi era tare în Scripturi. El era învăţat în ce priveşte
Calea Domnului, avea un duh înfocat şi vorbea şi învăţa amănunţit pe oameni
despre Isus, măcar că nu cunoştea decât botezul lui Ioan.” (Fapt.18.24-25)

Pocăinţa manifestată de cei care se botezau spre iertarea păcatelor

trezea în ei o aşteptare a descoperirii lui Hristos, a lui Mesia, Cel uns, pentru
că Ioan spunea poporului să creadă în Cel ce va veni după el (Fapt.19.4):
“Fiindcă norodul era în aşteptare şi toţi se gândeau în inimile lor dacă
nu cumva este el Hristosul.” (Luc.3.15)
Norodul era în aşteptare, fiindcă Isus a venit să fie botezat abia după ce
a fost botezat tot norodul:
“După ce a fost botezat tot norodul, a fost botezat şi Isus …” (Luc.3.21)

33
 Deci scopul botezului pocăinţei lui Ioan Botezătorul a constat în
pregătirea temeinică a unui popor bine pregătit pentru Domnul pentru
a putea primi descoperirea mântuirii promisă prin jertfa Domnului Isus
Hristos, cunoaşterea lui Isus Hristos prin duhul profetic şi a slavei lui
Dumnezeu (Apoc.22.6).

Obligativitatea botezului pocăinţei,

adică a botezului în Numele Tatălui

Botezul în apă nu este o acţiune independentă de mântuirea omului.

Există o părere foarte răspândită între oameni că mântuirea se poate primi din
partea lui Dumnezeu şi fără botezul în apă şi fără pocăinţa pe baza căreia se
efectua botezul conform declaraţiei cuvântului lui Dumnezeu. Această părere
este contrară declaraţiei Sfintelor Scripturi, este o minciună demonică.
Această părere greşită a fost emisă de oamenii care nu voiau să creadă că
omul este păcătos din naştere, fiind urmaşul lui Adam care a păcătuit, şi că
neprihănirea, dreptatea omenească firească nu are valoare mântuitoare
înaintea lui Dumnezeu. Înaintea lui Dumnezeu este valabilă numai
neprihănirea personală a lui Dumnezeu.
În Evanghelia după Luca găsim o relatare cu privire la refuzul botezului
de o anumită categorie de oameni care nu voiau să se pocăiască:
„Şi tot norodul care l-a auzit, şi chiar vameşii au dat dreptate lui
Dumnezeu, primind botezul lui Ioan; dar Fariseii şi învăţătorii Legii au
zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei neprimind botezul lui.”
(Luc.7,29-30)

În primul rând, părerea greşită, pe baza căreia se refuza botezul, se

opunea direct dreptăţii lui Dumnezeu, adică declaraţiei lui Dumnezeu cu
privire la scopul şi conţinutul botezului. Cine dă dreptate lui Dumnezeu
adevereşte faptul că afirmaţile lui Dumnezeu sunt adevărate.
În al doilea rând, botezul lui Ioan, adică botezul în apă în Numele Tatălui
era conţinut în planul de mântuire al lui Dumnezeu şi reprezenta
declanşatorul planului de mântuire pentru fiecare om de pe pământ. Refuzul
botezului era în acelaşi timp zădărnicirea planului de mântuire a lui
Dumnezeu.
În al treilea rând, obligativitatea botezului a fost mărturisită practic de
către Fiul lui Dumnezeu, Isus Din Nazaret, primind botezul după ce tot
poporul a fost botezat:
“După ce a fost botezat tot norodul, a fost botezat şi Isus …” (Luc.3.21)

Botezul nu poate fi înlocuit cu nici o altă acţiune sau procedură

inventată de oameni. El este parte integrantă din planul lui Dumnezeu de
mântuire. Fără botez mântuirea este zădărnicită.
Dar ce se întâmplă cu oamenii care au crezut Evanghelia lui Dumnezeu,
s-au pocăit, crezând în planul lui Dumnezeu cu privire la ei, dar datorită
trecerii din viaţă nu pot fi botezaţi? Un astfel de caz este excepţie de la regulă.
Cauzele unor astfel de situaţii pot fi:
- Cu toate că Scriptura dovedeşte faptul că botezul se face imediat,
sau minimum o zi după ce omul a împlinit condiţiile de a fi botezat, în zilele
34
noastre botezul se face abia după un timp mai îndelungat de pregătire
religioasă şi aşteptarea faptelor pocăinţei. Această amânare nu este după voia
lui Dumnezeu.
- La unele denominaţiuni se practică botezul copilaşilor sugari,
considerând în afara mărturiei Bibliei că este botezul hotărât de Dumnezeu. Şi
atunci la vârsta la care poate fi manifestată credinţa nu mai este nevoie de
botez. Adevărul lui Dumnezeu spune că botezul se face celui care crede, celui
care a crezut Evanghelia. Deci mai întâi credinţa şi apoi botezul, fapt care nu
este satisfăcut la botezul pruncilor. Fiindcă botezul din pruncie nu este botez
înaintea lui Dumnezeu, omul care se botează la vârsta când poate crede şi se
poate pocăi, acest botez nu reprezintă o rebotezare, ci o unică botezare, cea
de prunc nefiind valabilă. Dar ce se întâmplă cu omul care ajunge la vârsta la
care poate crede, dar nu se botează, fiindcă i s-a spus că botezul din pruncie
este valabil şi el nu a ajuns să audă vestea Evangheliei apostolice, şi pe
parcurs trece din viaţă nebotezat cu botezul biblic? Este mântuit sau nu?
Răspunsul este dat în Evanghelia vestită de apostolul Pavel în epistola către
Romani: „Tăierea împrejur negreşit este de folos dacă împlineşti Legea; dar
dacă tu calci Legea, tăierea ta împrejur ajunge netăiere împrejur. Dacă
deci cel netăiat împrejur păzeşte poruncile Legii, netăierea lui
împrejur nu i se va socoti ea ca o tăiere împrejur?” (Rom.2.25-26)

Pentru înţelegerea legăturii dintre botez şi tăierea împrejur să citim

afirmaţia apostolului Pavel din episola către Coloseni:
„În El aţi fost tăiaţi împrejur nu cu o tăiere împrejur făcută de mână,
ci cu tăierea împrejur a lui Hristos în dezbrăcarea de trupul poftelor firii
noastre pământeşti, fiind îngropaţi împreună cu El prin botez şi înviaţi în El
şi împreună cu El prin credinţa în puterea lui Dumnezeu care L-a înviat din
morţi.” (Col.2.11-12)

Deci botezul nou-testamenar este în conţinut tăierea împrejur

vechi-testamentară. Atunci pasajul din Romani 2 s-a putea citi astfel: „În El
aţi fost botezaţi nu cu un botez aparent omenesc, ci cu botezul lui Hristos în
dezbrăcarea (tăierea împrejur) de trupul poftelor firii noastre pământeşti,
fiind îngropaţi împreună cu El prin botez şi înviaţi în El şi împreună cu El prin
credinţa în puterea lui Dumnezeu care L-a înviat din morţi.”
Botezul are un conţinut profund duhovnicesc care cuprinde lucrarea de
mântuire prin moartea, îngroparea şi învierea lui Hristos Isus cu care se
identifică credinciosul care se botează. Botezul îl identifică pe cel care se
botează cu moartea, îngroparea şi învierea lui Hristos Isus.
Deci cel care nu a putut fi botezat, dar s-a identificat prin credinţă cu
tăierea împrejur a lui Hristos şi trăieşte practic în moartea faţă de firea sa
păcătoasă, ca om mort îngropat în Hristos, înviat cu El la o viaţă nouă prin
credinţa în puterea lui Dumnezeu până la trecerea în veşnicie, el este socotit
înaintea lui Dumnezeu ca unul care s-a botezat, fiindcă a îndeplinit pe deplin
conţinutul botezului – identificarea cu Hristos.

35
 II. Botezul începând cu ziua Cincizecimii
Una din mărturiile
unirii Duhului prin legătura păcii este:
un singur botez (Efes.4.3+5)

Singurul botez este alcătuit din patru botezuri, care sunt una în
mărturia lor (1Ioan 5.8):
1. botezul în apă (Fapt.8.12/10.47-48),
2. botezul în Duhul Sfânt (Fapt.8.12/19.5-6),
3. botezul în trupul lui Hristos (1Cor.12.13),
4. botezul în foc (Mat.3.11/Luc.3.16).

Botezul – începând cu ziua Cincizecimii, a cincizecea zi după învierea în

trup lui Isus Hristos din morţi, a proslăvirii Sale la dreapta lui Dumnezeu Tatăl
şi a revărsării Duhului Sfânt, valabil pentru întreaga dispensaţie a Bisericii
până la revenirea lui Isus Hristos pentru a-Şi răpi Biserica – este alcătuit din
botezul în apă, în Duhul Sfânt, în trupul lui Hristos şi în foc.
Cele patru botezuri mărturisite în Noul Testament, în dispensaţia
Bisericii, sunt legate între ele, alcătuind un întreg – singurul botez – cu toate
că fiecare în parte este identificabil ca o manifestare particulară specifică.
Singurul botez este partea primară a mântuirii omului din starea firească
păcătoasă moştenită prin naşterea naturală din părinţii pământeşti ca
descendenţi din Adam.
Orice altă formă sau conţinut al botezului învăţată şi practicată de
oameni în mijloacele lor de amăgire religioasă după placul lor NU este botez.
Deci cei care ajung să-şi dea seama că au fost botezaţi cu un botez diferit de
cel practicat de apostolii Domnului şi Biserica primară, nu trebuie să se
reboteze, ci să se boteze, fiindcă botezul anterior cu care au fost botezaţi nu
este botez.
Singurul botez (Efes.4.5) cuprinde primele trei dintre cele şase
adevăruri începătoare în Hristos scrise în Evrei 6.1-2: pocăinţa de faptele
moarte, credinţa în Dumnezeu şi învăţătura despre botezuri (“despre
spălări” – trad.rev.).
Despărţirea celor patru botezuri, neurmărirea realizării imediate vizibile
în viaţa celui nou convertit, sau chiar eliminarea unora din aceste botezuri
datorită anumitor percepte doctrinare reprezintă o erezie, o altă Evanghelie
pe care apostolul Pavel o consideră blestemată împreună cu cel care o
vesteşte (Gal.1.8-9).
Mântuirea, sau cel puţin apartenenţa practică de Mireasa lui Hristos, a
unor oameni cu asfel de carenţe de învăţătură şi practică este pusă sub
semnul întrebării. Dovada practică constă în faptul că viaţa credinciosului nu
este însoţită de biruinţă, este lipsită de puterea veacurilor viitoare (Evrei
6.5), fiindcă a crezut în învăţături mincinoase.
Această stare seamănă cu cea a fariseilor şi învăţătorilor Legii care nu
au vrut să se boteze cu botezul lui Ioan Botezătorul:
“Şi tot norodul care l-a auzit şi chiar vameşii au dat dreptate lui
Dumnezeu, primind botezul lui Ioan; dar fariseii şi învăţătorii Legii au

36
zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui.”
(Luc.7.29-30)

Deci botezul este o parte fundamentală a planului lui Dumnezeu care

declanşează procesul mântuirii.
Cel care nu vrea să se boteze, împiedică împlinirea planului lui
Dumnezeu în dreptul său.
Înseamnă că împlinirea planului lui Dumnezeu depinde obligatoriu
de botezul în cele patru forme de manifestare şi practicarea lui în viaţa
de toate zilele.

Să cercetăm acum mărturia Sfintei Sripturi cu privire la cele patru

botezuri, care sunt una în mărturia lor.

1. Botezul în apă:
După cum naşterea din nou este una singură, dar este din apă şi din
duh, tot aşa şi botezul este unul singur, dar este din apă şi din duh.
Botezul în apă este botezul efectuat în elementul apă. Apa fiind originea
primară fundamentală a materiei compozite din care a luat naştere tot
universul material şi fiinţele aparţinătoare. Apa este prima combinaţie chimică
care a luat naştere la creerea primelor opt elemente ale materiei, al optelea
fiind oxigenul. În cartea Genezei din Sfânta Scriptură este dovedit faptul că
apa este combinaţia chimică fundamentală din care au luat naştere cerurile şi
pământul, realitate afirmată de Moise şi apostolul Petru:
“În (trad.revizuită) început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.
Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric şi
Duhul lui Dumnezeu se mişca deasupra apelor. … Dumnezeu a zis: «Să fie o
întindere între ape şi ea să despartă apele de ape.» Dumnezeu a făcut
întinderea şi ea să despartă apele care sunt dedesuptul întinderii de apele
care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit întinderea cer.
… Dumnezeu a zis: «Să se strângă la un loc apele care sunt dedesuptul
cerului şi să se arate uscatul. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit uscatul pământ,
iar grămada de ape a numit-o mări.” (Gen.1.1-2,6-10)

“… odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui

Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei, şi că lumea de atunci a pierit tot prin
ele (prin ape) înecată de apă.” (2Pet.3.5)

Botezul în apă se face prin imersarea totală în apă

Acest act reprezintă în primul rând mărturia faptului că omul provine

trupeşte din elementul pământ provenit din apă.
În al doilea rând, corespunzător celor afirmate în 2Petru 3.5, apa este
mediul creativ din care a provenit omul în trup şi este mediul de judecată de
pieire trupească a oamenilor nelegiuiţi proveniţi din mediul apei.

37
 Botezul se face de către cel împuternicit de Dumnezeu să vestească
Evanghelia prin imersarea totală a celui care a crezut, şi scoaterea lui din
apa în care a fost imersat:
“De îndată ce a fost botezat (de Ioan Botezătorul), Isus a ieşit afară din
apă.” (Mat.3.16)
“… s-au pogorât amândoi în apă, şi Filip a botezat pe famen. Când au
ieşit afară din apă, Duhul Domnului a răpit pe famen. ” (Fapt.8.38-39)

2. Botezul în Duhul Sfânt:

Este imersarea completă de sus în jos prin coborârea Duhului Sfânt

peste credincios, umplerea lui şi revărsarea Duhului Sfânt din el:
“«Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice
Scriptura.» Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-L
primească cei ce vor crede în El. …” (Ioan 7.38-39)

Botezul în Duhul Sfânt este realizat de către Isus Hristos de regulă prin
intermedierea celui împuternicit de Dumnezeu să vestească Evanghelia, care
l-a botezat în apă pe cel care a crezut. Botezul în Duhul Sfânt este un
eveniment separat, dar strâns legat de botezul în apă, indiferent de ordinea în
care au loc:
“Eu (Ioan Botezătorul), da, v-am botezat cu apă, dar El vă va boteza cu
Duhul Sfânt.” (Marc.1.8) (vezi şi Mat.3.11; Luc.3.16; Luc.1.33)

“«Pocăiţi-vă», le-a zis Petru, «şi fiecare din voi să fie botezat (în apă) în
Numele lui Isus Hristos spre iertarea păcatelor; apoi veţi primi darul Sfântului
Duh (botezul în Duhul Sfânt). Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi,
pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare
număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru.»” (Fapt.2.38-39)

“Anania … a pus mâinile peste Saul şi a zis: «Frate Saule, Domnul Isus,
care ţi s-a arătat pe drumul pe care veneai, m-a trimis ca să capeţi vederea şi
să te umpli de Duhul Sfânt.» Chiar în clipa aceea au căzut de pe ochii lui un
fel de solzi, şi el şi-a căpătat iarăşi vederea. Apoi s-a sculat şi a fost botezat (în
apă de Anania).” (Fapt.9.17-19)

BOTEZUL ÎN APĂ ŞI BOTEZUL ÎN DUHUL SFÂNT SUNT

INSEPARABILE, constituind un singur botez (Efes.4.5c).
Există trei mărturii verbale ale apostolilor Bisericii primare cu privire la
imposibilitatea separării celor două botezuri în sensul eliminării unuia din ei.
Ele sunt două experienţe evidente de care are parte chiar la început cel care a
crezut:
“Apostolii care erau în Ierusalim, când au auzit că Samaria a primit
Cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan. Aceştia au venit la
samariteni şi s-au rugat pentru ei ca să primescă Duhul Sfânt. Căci nu
se pogorâse încă peste nici unul din ei, ci fuseseră numai botezaţi (în
apă) în Numele Domnului Isus. Atunci Petru şi Ioan au pus mâinile
peste ei şi aceia au primit Duhul Sfânt.” (Fapt.8.14-17)
38
 “Atunci Petru a zis: «Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia
care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?» Şi a poruncit ca să fie botezaţi (în
apă) în Numele lui Isus Hristos.” (Fapt.10.46-48)

Chiar şi după 20 de ani de la revărsarea Duhului Sfânt, ca împlinire a

făgăduinţei lui Dumnezeu Tatăl prin Isus Hristos, unitatea şi necesitatea celor
două botezuri încă era valabilă:
“«Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?» Ei i-au răspuns: «Nici
n-am auzit măcar că a fost dat un Duh Sfânt.» «Dar cu ce botez aţi fost
botezaţi?», le-a zis el. Şi ei au răspuns: «Cu botezul lui Ioan.» Atunci Pavel a
zis: «Ioan a botezat cu botezul pocăinţei şi spunea norodului să creadă în Cel
ce venea după El, adică în Isus.» Când au auzit ei aceste vorbe, au fost
botezaţi (în apă) în Numele Domnului Isus. Când şi-a pus Pavel mâinile peste
ei, Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei, şi vorbeau în alte limbi şi proroceau.”
(Fapt.19.2-6)

Cele trei evenimente din Faptele apostolilor, redate mai sus, dovedesc
foarte clar şi indubitabil că botezul în apă şi botezul în Duhul Sfânt sunt două
evenimente de sine stătătoare, însă ele compun singurul botez. De aceea nu se
poate considera valabil sau suficient numai unul dintre botezuri şi să se omită
celălalt.
Există trei învăţături greşite datorită necunoaşterii botezului unic
compus din două botezuri: o învăţătură consideră că naşterea din nou este
una cu primirea botezului în Duhul Sfânt, adică faptul că au primit Duhul
Sfânt. O altă învăţătură consideră faptul că botezul în apă şi în Duhul Sfânt
sunt un singur eveniment. Promotorii acestei învăţături botează în apă pe cei
care au crezut, apoi îşi pun mâinile după ieşirea lor din apă şi cer să vină
Duhul Sfânt peste ei, dar nu există nici o mărturie văzută şi auzită a venirii
Duhului Sfânt. Altă învăţătură consideră că botezul în Duhul Sfânt împreună
cu toate manifestările supranaturale ale darurilor Duhului Sfânt a existat
numai în vremea apostolilor Bisericii primare, şi acum este suficientă numai
Sfânta Scriptură scrisă de ei.
Aderenţii la astfel de păreri de învăţătură dovedesc că fac parte din
categoria celor cărora Domnul Isus Hristos le-a spus: “Vă rătăciţi! Pentu că nu
cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.” (Mat.22.29).
Indiferent de păreri sau speculaţii, Biblia prezintă o realitate valabilă
pentru toată dispensaţia Bisericii Domnului pe pământ: există un singur
botez compus dintr-un botez în apă şi un botez în Duh, după cum şi
naşterea din nou a celui care se botează este o naştere din apă şi din Duh
(Ioan 3.5), şi cum şi Fiul lui Dumnezeu a venit cu apă … şi Duh (1Ioan 5.6,8).
Dacă s-ar cunoaşte pe bază de descoperire prin Duhul Sfânt că botezul
unic se compune din două botezuri identificabile, în apă şi în Duhul Sfânt,
adică faptul că cele două botezuri aparţin de singurul botez, atunci s-ar insista
ca evenimentul botezului în apă să fie însoţit napărat de botezul în Duhul
Sfânt, sau botezul în Duhul Sfânt să fie neapărat însoţit de botezul în apă,
fiindcă numai în acest fel se înfăptuieşte botezul complet.
Deci botezul apostolic nou-testamentar este întreg numai dacă cele două
botezuri ca evenimente vizibil de sine stătătoare au avut loc cu manifestările
specifice ale fiecăruia în parte, aşa cum vedem în mărturiile biblice de mai jos:

39
 “Şi famenul a zis: «Uite apă, cine mă împiedică să fiu botezat?» … şi
Filip a botezat pe famen. Când au ieşit afară din apă, Duhul lui Dumnezeu a
răpit pe Filip şi famenul nu l-a mai văzut. În timp ce famenul îşi vedea de
drum plin de bucurie.” (Fapt.8.36,38-39)

“Pe când rostea Petru cuvintele acestea, S-a pogorât Duhul Sânt peste
toţi cei ce ascultau Cuvântul. Toţi credincioşii tăiaţi împrejur, care veniseră cu
Petru, au rămas uimiţi când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a vărsat şi
peste neamuri. Căci îi auzeau vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu.
Atunci Petru a zis: «Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia care au
primit Duhul Sfânt ca şi noi?» Şi a poruncit ca să fie botezaţi în Numele lui
Isus Hristos. ... Şi cum am început să vorbesc, Duhul Sfânt S-a pogorât peste
ei ca şi peste noi la început. Şi mi-am adus aminte de vorba Domnului cum a
zis: «Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt.»” (Fapt.
10.44-48+11.15-16)

Dacă cei care au venit cu Petru au văzut şi au auzit, înseamnă că au

existat nişte manifestări vizibile şi audibile.

3. Botezul în trupul lui Hristos:

Botezul într-un singur trup a fost prorocit de marele preot Caiafa, aflat
în funcţie, când au hotărât să-L omoare pe Isus Hristos:
„Dar lucrul acesta nu l-a spus de la el, ci fiindcă era mare preot în anul
acela, a prorocit că Isus avea să moară pentru neam. Şi nu numai pentru
neamul acela, ci şi ca să adune într-un singur trup pe copiii lui
Dumnezeu cei risipiţi.” (Ioan 11.47-53)

Adunarea într-un singur trup a copiilor lui Dumnezeu risipiţi a fost

realizată în ziua Cincizecimii, cincizeci de zile după învierea din morţi a lui
Isus Hristos. Atunci s-a primit botezul în apă şi botezul în Duhul Sfânt.
Rezultatul evenimentului de la Cincizecime s-a văzut instantaneu după aceea:
“Toţi cei care credeau erau împreună la un loc şi aveau toate de obşte.
… Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea
acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă.” (Fapt.2.44,46)

Toţi cei care credeau au fost toţi cei care primiseră nu numai botezul în
apă, ci şi în Duhul Sfânt. Botezul în trupul lui Hristos este botezarea prin
Duhul Sfânt a celui care a crezut şi a fost botezat trupeşte în apă. Prin acest
botez el alcătuieşte împreună cu ceilalţi credincioşi botezaţi prin Duhul un
trup duhovnicesc în care toţi devin mădulare ale aceluiaşi trup unic, trupul lui
Hristos – Biserica lui Hristos Isus, în care Hristos Isus este Capul trupului
unic, şi credincioşii sunt mădulare unii pentru alţii sub autoritatea şi
călăuzirea Capului:
„Căci după cum trupul (fizic) este unul şi are multe mădulare, şi după
cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe sunt un singur trup, –
tot aşa este şi Hristos. Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur

40
Duh ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi;
şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh.“ (1Cor.12.1-13)
În moartea lui Isus sunt adunaţi laolaltă toţi copiii lui Dumnezeu, adică
cei născuţi din Dumnezeu. Sunt adunaţi laolaltă toţi cei care se identifică cu
moartea lui Isus. La Capul mort se adaugă şi toate mădularele moarte.
Această realitate este subliniată de apostolul Pavel, scriind lui Timotei:
„Căci dragostea lui Hristos ne strânge, fiindcă socotim că dacă Unul
singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit.” (2Cor.5.14)
Textele de mai sus mărturisesc foarte clar că prin moartea lui Isus
Hristos s-a desfiinţat risipirea, şi prin botezul în Duhul Sfânt viaţa de înviere
primită prin învierea lui Isus Hristos, credincioşii primesc siguranţa puterii
veacului viitor prin care ei sunt sudaţi laolaltă cu putere ca mădulare
corporative în trupul lui Hristos, Biserica locală a Domnului Isus Hristos.
Acolo unde plinătatea revărsată a puterii veacului viitor primită numai prin
botezul în Duhul Sfânt nu există, fiindcă nu s-a primit sau nu se păstrează
această plinătate revărsată, adunarea frăţească locală a copiilor lui Dumnezeu
este uşor dezlânată, scindată, dezmembrată, lipsită de biruinţă, închisă în
sine, fără putere să iasă să ducă Vestea Bună. Dar despre cei din trupul lui
Hristos se spune:
„Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru
faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în
ele.” (Efes.2.10)

„Căci după cum în trup avem mai multe mădulare, şi mădularele n-au
toate aceeaşi slujbă, tot aşa şi noi care suntem mulţi, alcătuim un singur
trup în Hristos, dar fiecare în parte suntem mădulare unii altora.”
(Rom.12.4-5)

Deci botezul într-un singur trup este o scufundare în mediul fiinţei lui
Hristos: în moartea Lui, în învierea Lui şi în împuternicirea Lui realizată de
Duhul Sfânt.
Botezul în trupul lui Hristos este realizat de Duhul lui Dumnezeu în clipa
primirii naşterii din nou a celui care a crezut şi este împuternicit prin
plinătatea revărsată a Duhului Sfânt. Acest botez este unic ca şi botezul în apă
şi botezul în Duhul Sfânt.

4. Botezul cu/în foc:

Este imaginea scufundării credinciosului în focul încercărilor, al

tratamentelor lui Dumnezeu, scopul fiind curăţirea de influenţa naturii fireşti
pământeşti şi sfinţirea corespunzătoare sfinţeniei lui Dumnezeu:
„În toată ţara, zice Domnul, două treimi vor fi nimicite, vor pieri, iar
cealaltă treime va rămânea. Dar treimea aceasta din urmă o voi pune în foc
şi o voi curăţi cum se curăţeşte argintul, o voi lămuri cum se
lămureşte aurul. Ei vor chema Numele Meu, şi îi voi asculta. Eu voi zice:
«Acesta este poporul Meu!» Şi ei vor zice: «Domnul este Dumnezeul meu!»“
(Zah.13.8-9)

41
 “Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi …
Căci El va fi ca focul topitorului … El va şedea, va topi şi va curăţi
argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul
şi argintul … Atunci darul lui Iuda şi al Ierusalimului va fi plăcut
Domnului ca în zilele cele vechi, ca în anii de odinioară.” (Mal.3.1-4)

“Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră. … Iată că securea a şi

fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom care nu face roadă bună, va fi
tăiat şi aruncat în foc. Cât despre mine (Ioan Botezătorul), eu vă botez cu apă
spre pocăinţă; dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine … El
vă va boteza … cu foc. Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu
desăvârşire aria şi Îşi va strânge grâul în grânar; dar pleava o va arde într-un
foc care nu se stinge.” (Mat.3.8-12)

Botezul cu sau în foc este un act suveran al lui Isus Hristos prin
autoritatea lui Dumnezeu Tatăl în viaţa celui credincios.
“Căci ei (părinţii noştri trupeşti) ne disciplinau pentru puţine zile cum
credeau ei că e bine; dar El (Dumnezeu Tatăl ne disciplinează – nota aut.)
pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. … fiindcă
Dumnezeul nostru este un foc mistuitor.” (Evr.12.10,29 - trad.rev.)

„Pentru că fiecare om va fi sărat cu foc, şi orice jertfă va fi sărată cu

sare.“ (Marc.9.49)

„... lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face

cunoscut, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este
lucrarea fiecăruia.” (1Cor.3.12-15)

Botezul în trupul lui Hristos Isus şi botezul cu foc sunt evenimente

suverane rânduite de Dumnezeu copiilor Săi. Botezul în trupul lui Hristos se
ralizează în clipa primirii naşterii din nou. Botezul în foc este acţiunea de
purificare a tuturor credincioşilor din trupul lui Hristos, adunarea lui
Dumnezeu şi de identificare cu sfinţenia, puritatea lui Dumnezeu însuşi. De
aceea şi ele fac parte din singurul botez împreună cu botezul în apă şi în
Duhul Sfânt.

42
 CELE ŞASE ÎNVĂŢĂTURI
FUNDAMENTALE
despre începutul lui Hristos

„În adevăr, voi care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi
trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui
Dumnezeu („elementele începutului cuvintelor lui Dumnezeu” – trad.rev.) şi
aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. ... De aceea să lăsăm
adevărurile începătoare ale lui Hristos („cuvântul despre începutul lui
Hristos” – Biblia Elberfelder) („cuvintele începătoare ale lui Hristos” –
trad.rev.) („învăţătura începătoare despre Hristos” – Biblia Zürich) şi să
mergem spre cele desăvârşite fără să mai punem din nou temelia
(1) pocăinţei de faptele moarte („pocăinţei prin întoarcerea de la faptele
moarte” – Biblia Zürich) şi
(2) a credinţei în Dumnezeu,
(3) ÎNVĂŢĂTURA DESPRE BOTEZURI („spălări”- trad.rev.),
(4) despre punerea mâinilor,
(5) despre învierea morţilor şi
(6) despre judecata veşnică.
... Căci cei ce au fost luminaţi odată şi au gustat darul ceresc şi s-au
făcut părtaşi Duhului Sfânt şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi
puterile veacului viitor şi care totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie
înnoiţi iarăşi şi aduşi la (1) pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou
pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu, şi-L dau să fie batjocorit.” (Evr.5.12 +
6.1-6)

Pentru a înţelege noţiunea „adevăruri începătoare”, trebuie să

cunoaştem înţelesul cuvântului din textul canonic grec, tradus în limba
română cu „adevăruri începătoare”. Acesta este cuvântul „stoiheion”, care
are următoarele înţelesuri:
• Învăţături de bază, doctrine fundamentale;
• Principii elementare, elemente introductive (de ex. Evr.5.12: „principiile
elementare ale Cuvântului lui Dumnezeu”);
• Părţile elementare, elementele, bazele materiale ale lumii vizibile (de ex.
2Pet.3.10);
• Duhuri elementare, care reprezintă în sincretism „elementele” –
„stoiheia”, adică: focul, aerul, apa şi pământul. Lor li se conferă calitatea
de a avea o natură duhovnicească conştientă şi de aceea ele îi atrag pe
oameni ca să li se închine lor ca unor dumnezei. De asemenea şi
corpurile cereşti primesc multă cinstire, fiind considerate fiinţe
duhovniceşti. De aici îşi au originea învăţătura zodiacului, astrologia (nu
astronomia, care este ştiinţă), horoscoapele etc. Acestea sunt declarate
de apostolul Pavel „stoiheia tou kosmou” – „elementele lumii”
(Cornilescu: „Învăţături începătoare ale lumii” în Gal.4.3,9 şi Col.2.8,20;
Trad.rev.: „principiile lumii”, „învăţăturile lumii”, „învăţături
începătoare ale lumii”).

43
 Este deosebit de important să luăm aminte la mustrarea referitoare la
pericolul căderii afară din temelia adevărurilor începătoare despre Hristos şi
astfel la imposibilitatea reînnoirii spre punerea din nou a primei temelii a
începutului lui Hristos, pocăinţa, deci la periclitarea mântuirii (Evr.10.29).
Cine nu merge spre cele desăvârşite, deci rămâne la cele dintâi
adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, are nevoie să-l înveţe cineva, fiindcă
de unul singur nu poate învăţa, şi poate suporta numai laptele duhovnicesc,
adică elementele primare ale cuvintelor lui Dumnezeu.
Este foarte important să remarcăm faptul că în cadrul celor şase
învăţături fundamentale despre începutul lui Hristos se află învăţătura
despre botezuri.
Deci dacă nu se merge spre cele desăvârşite – în sensul să nu se tot
pună din nou temelia botezurilor, aceasta fiind necesară să fie pusă şi
întrupată odată pentru totdeauna în viaţa credinciosului, creşterea
duhovnicească stacnează – Duhul Sfânt este întristat şi jertfa Domnului Isus
nu a devenit parte integrantă definitivă în viaţa practică.
De aceea ne dăm seama şi prin această avertizare cât este de
importantă învăţătura despre botezuri, care este elementul începutului
cuvintelor lui Hristos, este învăţătura începătoare, învăţătura
introductivă a adevărului care este în Hristos.
Fiind avertizaţi prin Duhul Sfânt cu privire la necesitatea statorniciei
noastre în botez, ca element al începutului, este necesar să ştim ce sunt
elementele începutului cuvintelor lui Dumnezeu, cuvintele începătoare ale lui
Hristos, adevărurile începătoare ale lui Hristos.
Afirmaţia din Evrei 6.1-2 poate fi înţeleasă şi în felul următor:

A. La început există o temelie pusă care se compune din două părţi:

• Pocăinţa şi întoarcerea de la faptele moarte, şi
• Credinţa în Dumnezeu.

B. Apoi, pe această temelie există patru învăţături:

• DESPRE BOTEZ (spălări),
• despre punerea mâinilor,
• despre învierea morţilor, şi
• despre judecata veşnică.

Pe baza acestei afirmaţii învăţătură adevărată despre botez există

numai dacă ea este bazată de la început pe (1) pocăinţa şi întoarcerea de la
faptele moarte (fapte fără inspiraţia directă a Duhului Sfânt) şi pe (2) credinţa
în Dumnezeu.

Aşa cum am văzut deja în prima parte a studiului, orice propovăduire a

voiei lui Dumnezeu prin oamenii împuterniciţi adresată oamenilor conţinea în
primul rând cerinţa pocăinţei celor cărora li se adresa Dumnezeu prin
inspiraţia Duhului lui Dumnezeu, şi în al doilea rând cerinţa credinţei în
cuvântul propovăduit. Şi aceste două cerinţe ale lui Dumnezeu trebuiau să se
finalizeze prin întoarcerea de la faptele vieţii naturale, fireşti, independente
de călăuzirea lui Dumnezeu, deci fapte moarte, la faptele vieţii călăuzite de
Duhul lui Dumnezeu ca urmare a părtăşiei directe cu Dumnezeu.

44
 Învăţătura începătoare şi cea matură

I. Învăţătura începătoare despre Hristos

Cuvintele începătoare ale lui Dumnezeu, se referă la Legea lui

Dumnezeu în domeniul natural, adică ce este bine şi ce este rău în domeniul
vizibil:
„Căci le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit şi
au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai
trimis. ... Le-am dat Cuvântul Tău şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din
lume, după cum Eu nu sunt din lume.” (Ioan 17.8,14)

„Cât despre mine, fraţilor, nu am putut vorbi ca unor oameni

duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti (lb.gr.:
sarkikos – carnali, stăpâniţi de firea pământească păcătoasă), ca unor prunci
în Hristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi;
şi nici acum chiar nu le puteţi suferi, pentru că lumeşti sunteţi ... nu sunteţi
voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlaţi oameni?” (1Cor.3.1-3)

Să cităm câteva afirmaţii ale apostolului Pavel cu privire la elementele

începutului:
„Tot aşa şi noi, când eram nevârstnici (lipsiţi de maturitate
duhovnicească), eram sub robia învăţăturilor începătoare ale lumii. ... Dar
acum, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu ... cum vă mai întoarceţi iarăşi la
acele învăţături începătoare slabe şi sărăcăcioase ...? Voi păziţi zile, luni,
vremi şi ani.” (Gal.4.3,9-10)

„Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu,

căci pentru ei sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie
judecate duhovniceşte.” (1Cor.2.14)

„... v-aţi făcut greoi la pricepere. ... oricine nu se hrăneşte decât cu

lapte, nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc.
Dar hrana tare este pentru oamenii mari (maturizaţi în Hristos), pentru aceia
a căror judecată s-a deprins prin întrebuinţare (exerciţiu – trad.rev.) să
deosebească binele şi răul.” (Evr.5.11,13-14)

„Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire

deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale
lumii, şi nu după Hristos. Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea
Dumnezeirii. ... Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile
începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi în lume vă supuneţi la
porunci ca acestea: «Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!» Toate aceste
lucruri care pier odată cu întrebuinţarea lor şi sunt întemeiate pe porunci şi
învăţături omeneşti. ... Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ.
Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în
Dumnezeu.” (Col.2.8-9,20-22+3.2-3)

„Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbăreţul

veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia? Căci
45
întrucât lumea cu înţelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu în
înţelepciunea lui Dumnezeu, DUMNEZEU A GĂSIT CU CALE SĂ
MÂNTUIASCĂ PE CREDINCIOŞI PRIN NEBUNIA PROPOVĂDUIRII CRUCII.”
(1Cor.1.20-21)

Deci dacă credinciosul, care a ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu,

rămâne să se hrănescă numai cu lapte duhovnicesc şi nu se maturizează, este
un om cu următoarele caracteristici:
1. este un prunc în Hristos,
2. este stăpânit de firea sa pământească păcătoasă,
3. nu este un om duhovnicesc, şi de aceea
4. trăieşte în felul oamenilor din lume, pentru că
5. nu suportă hrana tare, bucate tari, adică învăţătura matură în
Hristos;
6. el suportă numai laptele duhovnicesc, învăţătura începătoare în
Hristos, adică numai cele şase învăţături începătoare în Hristos,
şi de aceea:
7. este greoi la pricepere,
8. nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire,
9. nu are o judecată duhovnicească, fiindcă el nu a întrebuinţat-o ca
să fie exersată,
şi de aceea:
10. nu poate deosebi binele de rău,
11. deci încă se află sub influenţa directă a învăţăturilor începătoare
ale lumii.

De aceea pruncul în Hristos trebuie să fie hrănit intens cu lapte

duhovnicesc CURAT, ca să crească rapid şi neîncetat spre desăvârşire în
Hristos.
Iată deci importanţa trecerii rapide de la asimilarea practică a
învăţăturii începătoare în Hristos spre:

II. Învăţătura matură în Hristos

Învăţătura matură în Hristos, numită hrană tare, se referă la Legea lui

Dumnezeu în domeniul duhovnicesc, domeniul Duhului lui Dumnezeu invizibil
pentru firea pământească a omului natural.
„Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se
văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt
veşnice.” (2Cor.4.18)

„Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată
s-a deprins prin întrebuinţare să deosebească binele şi răul.” (Evr.5.14)

Învăţătura matură în Hristos, numită „hrană tare”, „bucate tari”, este

descrisă foarte clar de apostolul Pavel:
„Totuşi, ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârşiţi este o
înţelepciune, dar nu a veacului acestuia, nici a fruntaşilor veacului acestuia,

46
care vor fi nimiciţi. Noi propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică
şi ţinută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu spre slava noastră mai înainte
de veci, şi pe care n-a cunoscut-o nici unul din fruntaşii veacului acestuia, căci
dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei.” (1Cor.2.6-8)

Modul în care credinciosul se poate maturiza în Hristos este numai prin

descoperirea dată de Dumnezeu prin Duhul Său:
„ ... Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul
cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.” (1Cor.2.10)

Şi capacitatea de cunoaştere a învăţăturii mature în Hristos credinciosul

o deţine prin Duhul care este primit de la Dumnezeu. Duhul primit de la
Dumnezeu este naşterea din nou, Duhul de înfiere din Dumnezeu împreună cu
primirea Duhului Sfânt prin botezul în Duhul Sfânt:
„Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca
să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său.
(1Cor.2.12)

Vorbirea credinciosului maturizat în Hristos este o vorbire învăţată de la

Duhul Sfânt şi este folosită pentru lucruri duhovniceşti:
„Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea
omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire
duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti.” (1Cor.2.13)

Credinciosul maturizat în Hristos este un om duhovnicesc, care deţine

capacitatea de a judeca totul, el însuşi neputând fi judecat de nimeni decât
numai de Dumnezeu prin Duhul Său:
„Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu
poate fi judecat de nimeni. Căci cine a cunoscut gândul Domnului ca să-i
poată da învăţătură? Noi însă avem gândul lui Hristos.” (1Cor.2.15-16)

Putem să concluzionăm că elementele începutului cuvintelor lui

Dumnezeu, învăţăturile începătoare despre Hristos se referă la universul
material, fizic, vizibil, care se află în domeniul păcatului. Învăţăturile
începătoare descoperă mântuirea din domeniul păcatului prin jertfa
fizică pentru păcat a Fiului lui Dumnezeu, Isus Hristos.

Observăm clar că toate cele şase învăţături începătoare din Evrei 6.1-2
se ocupă cu problema păcatului existent în domeniul material, carnal, natural,
firesc al lumii. De aceea cele şase învăţături sunt denumite învăţăturile
începătoare ale lui Hristos, pentru că se preocupă numai de sistemul
păcătos al lumii şi arată calea de ieşire din acesta. Prin Hristos Isus
Dumnezeu a realizat eliberarea, salvarea, smulgerea desăvârşită a omului din
sistemul păcătos al lumii prin credinţa lui în jertfa lui Isus Hristos pentru
păcat, învierea Lui fără de păcat şi proslăvirea Lui la dreapta lui Dumnezeu.
Dacă am fost scoşi din lume, atunci am încheiat şi cu învăţăturile
începătoare ale lumii, pentru că ele şi-au încheiat menirea prin
întruparea lor în cel care a crezut, prin trăirea lor practică. Deci nu

47
mai trebuie să se oprească sau să se întoarcă mereu la ele dacă el
trăieşte viaţa nouă în Hristos Isus liberă de păcatul lumesc şi firesc.

Cel care rămâne în acest domeniu, nu va fi niciodată eliberat de păcat,

ci se va lupta cu acesta tot timpul vieţii sale fizice. Este starea caracteristică a
stadiului primar de maturizare duhovnicească numit „pruncie în Hristos” a
credinciosului.
Dumnezeu a rezolvat această problemă, smulgându-ne din acest
domeniu şi strămutându-ne în domeniul ceresc al lui Hristos lipsit de păcat.
Cel care acceptă strămutarea prin credinţă în domeniul ceresc, va
fi deasupra domeniului păcatului şi va trăi o viaţă de biruinţă, liberă
de păcat.
Strămutarea în domeniul ceresc este o strămutare în domeniul
duhovnicesc al lui Dumnezeu prin Duhul lui Dumnezeu, strămutare realizată
prin primirea naşterii din nou din Dumnezeu pe bază de credinţă şi însoţirea
continuă a credinciosului de către Duhul Sfânt.
Însoţirea Duhului Sfânt se materializează prin descoperirea continuă a
înţelepciunii lui Dumnezeu prin care credinciosului i se descoperă neîncetat
domeniul Împărăţiei duhovniceşti a lui Dumnezeu. În acest fel el este iniţiat
neîncetat şi în acest fel el se maturizează neîncetat în Hristos şi astfel deţine
gândul lui Hristos prin care este capabil să judece totul exact aşa cum le
judecă Dumnezeu.

Iată deci scopul şi ţinta învăţăturii botezului în apă şi în Duh:

Materializarea, adică întruparea practică a conţinutului tainei
botezului în viaţa credinciosului – aşa cum este descrisă mai sus prin
iluminarea minunatului Duh al Dumnezeului Celui viu Minunat în
înţelepciunea Lui – pentru ca trăirea în trup să fie continuă într-o viaţă
strămutată în locurile cereşti în Hristos prin puterile veacurilor
viitoare liberă de orice păcat.

48
 CELE DOUĂ LEGĂMINTE
ale lui Dumnezeu
făcute cu poporul Său

A. Primul Legământ
Primul Legământ este făcut în timp în primul rând cu Avraam şi apoi cu
Isaac şi Iacov. Semnul şi sigilarea acestui Legământ dat de Dumnezeu a fost
tăierea împrejur, o imagine a botezului, aşa cum am văzut deja:
“Avram s-a aruncat cu faţa la pământ şi Dumnezeu i-a vorbit astfel:
«Iată legământul Meu pe care-l fac cu tine: vei fi tatăl multor neamuri …
numele tău va fi Avraam, căci te fac tatăl multor neamuri. … Voi pune
legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine din neam în neam;
acesta va fi un legământ veşnic, în puterea căruia Eu voi fi Dumnezeul
tău şi al seminţei tale după tine. Ţie, şi seminţei tale după tine îţi voi da
ţara în care locuieşti acum ca străin, şi anume îţi voi da toată ţara Canaanului
în stăpânire veşnică, şi Eu voi fi Dumnezeul lor. … Să păzeşti legământul Meu,
tu şi sămânţa ta după tine: tot ce este de parte bărbătească între voi să
fie tăiat împrejur. … şi acesta să fie semnul legământului Meu între
Mine şi voi. … Cu adevărat nevasta ta Sara va naşte un fiu, şi-i vei pune
numele Isaac. Eu voi încheia legământul Meu cu el, ca un legământ veşnic
pentru sămânţa lui după el.»” (Gen.17.3-5,7-14,19)

Trecerea de la prima etapă a primului Legământ

la a doua etapă a primului Legământ

Urmează etapa de transmitere a Legământului lui Dumnezeu făcut cu

Avraam, Isaac şi Iacov asupra urmaşilor lui Iacov, poporul Israel:
“… copiii lui Israel gemeau încă din pricina robiei şi scoteau strigăte
deznădăjduite. Strigătele acestea … s-au suit până la Dumnezeu. Dumnezeu a
auzit gemetele lor şi Şi-a adus aminte de legământul Său făcut cu Avraam,
Isaac şi Iacov.” (Exod.2.23-24)
Dumnezeu Şi-a adus aminte de legământul Său făcut cu Avraam, Isaac şi
Iacov, scoţând urmaşii lui Iacov din Egipt prin botezul în apă şi duh şi
îndreptându-i spre ţara promisă părinţilor lor:
„Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor, toţi
au trecut prin mare, toţi au fost botezaţi în nor şi în mare pentru
Moise. ...” (1Cor.10.1-2)

Moise a fost numit cu numele acesta de către fiica Faraonului şi are o

valoare deosebită în ce priveşte botezul:
„Copilul a crescut şi ea l-a adus fetei lui Faraon; şi el i-a fost fiu. I-a pus
numele Moise (lb.ebr: „Scos”), căci a zis ea: «L-am scos din ape.»”
(Exod.2.19)

„Apele” sunt simbolul lumii, în acea vreme împărăţia lumii fiind Egiptul.
49
 „Scoaterea din apă” prevestea scoaterea lui Israel din Egipt sub
conducerea lui Moise. În cazul nostru este scoaterea noastră din sistemul
lumii prin mărturia ieşirii noastre din apa botezului.
Asemănător afirmaţiei apostolului Pavel din 1Cor. 10.2, putem spune că
şi Moise a fost botezat în apă, anume în apa Nilului, a fost scos din apă,
împlinirea menirii profetice a numelui său, simbolul învierii, al naşterii din nou
în duhul.
Această etapă de trecere a ţinut din momentul când Israel a început să
strige la Dumnezeu din pricina robiei în care se afla, până la momentul în care
Dumnezeu le-a dat Legământul pe muntele Horeb, Sinai, bazat pe legi şi
porunci, adică momentul părţii a doua a primului Legământ. Între Egipt şi
Legământul pe muntele Sinai s-a aflat evenimentul botezului în apă, finalizat
prin ieşirea din apă.

A doua etapă a primului Legământ

În al doilea rând primul Legământ este întărit şi detaliat cu urmaşii lui

Iacov – poporul Israel, pe muntele Sinai, după eliberarea din sclavie prin
ieşirea din ţara Egiptului.
„Adu-ţi aminte de ziua când te-ai înfăţişat înaintea Domnului,
Dumnezeului tău la Horeb. ... Şi Domnul v-a vorbit din mijlocul focului ... El
Şi-a vestit legământul Său, pe care v-a poruncit să-l păziţi, cele zece
porunci, şi le-a scris pe două table de piatră. ... El a iubit pe părinţii tăi şi de
aceea a ales sămânţa lor după ei; El însuşi te-a scos din Egipt prin puterea Lui
cea mare.” (Deut.4.10,12-13,37)

„Ascultă Israele legile şi poruncile pe care vi le spun astăzi în auzul

vostru. Învăţaţi-le şi împliniţi-le cu scumpătate. Domnul, Dumnezeul nostru, a
încheiat cu noi un legământ la Horeb. Nu cu părinţii noştri a încheiat Domnul
legământul acesta, ci cu noi care suntem toţi vii astăzi. Domnul v-a vorbit faţă
în faţă pe munte din mijlocul focului. ...” (Deut.5.1-24)

Deci Legământul lui Dumnezeu cu poporul Israel pe muntele Horeb,

Sinai, a fost încheiat prin viu grai din mijlocul focului. Israel s-a aflat faţă în
faţă cu Dumnezeu şi a auzit pe viu cuvintele Legământului.
Apoi Legământul a fost sigilat şi cu urmaşii lui Israel născuţi în pustie,
care au intrat în ţara promisă, Canaanul, prin trecerea prin apa Iordanului,
adică prin botezul în apă în apa Iordanului:
„... să învăţaţi pe copiii voştri şi să le spuneţi: «Israel a trecut
Iordanul acesta pe uscat. Căci Domnul, Dumnezeul vostru a secat înaintea
voastră apele Iordanului până ce aţi trecut, după cum făcuse Domnul,
Dumnezeul vostru, la Marea Roşie, pe care a secat-o înaintea noastră
până ce am trecut, pentru ca toate popoarele pământului să ştie că mâna
Domnului este puternică, şi să vă temeţi totdeauna de Domnul, Dumnezeul
vostru.” (Ios.4.22-24)

50
 Trecerea de la primul Legământ la al doilea Legământ

Prorocii şi Legea primului Legământ au prorocit până la Ioan

Botezătorul. Ultimul proroc al primului legământ, Maleahi, a prevestit venirea
celui care va pregăti trecerea la al doilea legământ. Prin Ioan Botezătorul a
intrat în vigoare etapa pregătitoare a Legământului al doilea, etapa
pregătirii unui popor care să vadă slava şi mântuirea lui Dumnezeu în
Persoana Fiului lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos:
“Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea Mea.” … “Iată, vă
voi trimite pe prorocul Ilie înainte de a veni ziua Domnului.” (Mal.3.1 şi 4.5)

“Isus a început să vorbească noroadelor despre Ioan (Botezătorul): «…

căci el este acela despre care s-a scris: »Iată, trimit înaintea feţei Tale pe solul
Meu care îţi va pregăti calea înaintea Ta. … Şi dacă vreţi să înţelegeţi, el este
Ilie care trebuia să vină. Cine are urechi de auzit, să audă.»” (Mat.11.7,
10,14-15)

Poporul lui Israel a fost botezat în Marea Roşie în faţa pustiului dintre
Egipt şi ţara promisă.
De asemenea şi urmaşii lui Israel, care s-au născut în pustiul aflat între
Egipt şi Canaan, au fost botezaţi în Iordan în faţa ţării promise părinţilor lui
Israel, Canaanul.
Tot aşa şi urmaşii lui Israel din ţara Canaanului au fost botezaţi în apă
de Ioan Botezătorul în faţa lui Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu, în etapa
de trecere directă la al doilea Legământ:
“... Ioan (Botezătorul) ... a zis: «Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică
păcatul lumii! El este Acela despre care ziceam: După mine vine un om care
este înaintea mea, căci era înainte de mine. Eu nu-L cunoşteam, dar tocmai
pentru aceasta am venit SĂ BOTEZ cu apă ca El să fie făcut cunoscut
lui Israel.” (Ioan 1.29-31)

B. Al doilea Legământ
Dumnezeu a prevestit prin prorocii primului Legământ o schimbare în
esenţă, în fiinţă, a celor din poporul lui Dumnezeu:
„Vă voi stropi cu apă curată şi veţi fi curăţiţi ... Vă voi da o inimă nouă
şi voi pune în voi un duh nou, voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi
vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să
urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele. ... Vă voi izbăvi de
toate necurăţiile voastre. ... Atunci vă veţi aduce aminte de purtarea
voastră cea rea şi de faptele voastre care nu erau bune; vă va fi scârbă de voi
înşivă din pricina nelegiuirilor şi fărădelegilor voastre. ... Ruşinaţi-vă şi roşiţi
de purtarea voastră, casa lui Israel! ... Şi neamurile ... vor şti că Eu Domnul
am zidit din nou ce era surpat şi am sădit ce era pustiit. Eu Domnul am vorbit
şi voi face. ... Cetăţile voastre se vor umplea cu turme de oameni ... ca turmele
care sunt aduse la Ierusalim în timpul sărbătorilor celor mari. Şi vor şti că
Eu sunt Domnul.” ... Voi pune Duhul Meu în voi şi veţi trăi ...”
(Ezec.11.19-20 + 36.25-38 + 36.14)
51
 Această înnoire în fiinţă este fundamentul Legământului al doilea, după
mărturia prorocilor primului Legământ - Ieremia, Ezechiel etc – redată şi
explicată de autorul epistolei către Evrei:
„«Dar acum Hristos a căpătat o slujbă cu atât mai înaltă cu cât
legământul (nou – nota aut.) al cărui mijlocitor este El, e mai bun, căci
este aşezat pe făgăduinţe mai bune. În adevăr, dacă legământul dintâi ar
fi fost fără cusur, n-ar mai fi fost vorba să fie înlocuit cu un al doilea
(legământ – nota aut.). Căci ca o mustrare a zis Dumnezeu lui Israel: «Iată, vin
zile zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un
legământ nou; nu ca legământul pe care l-am făcut cu părinţii lor în ziua
când i-am apucat de mână, ca să-i scot din ţara Egiptului. ... Dar iată
legământul (nou – nota aut.) pe care-l voi face cu casa lu Israel după acele
zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile
lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu. ... toţi Mă vor cunoaşte,
de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei. Pentru că le voi ierta
nelegiuirile şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor.»
(vezi Ier.31.31-34) Prin faptul că zice: «Un nou legământ», a mărturisit că
cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de
pieire. ... Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare ... şi a intrat
odată pentru totdeauna în Locul Preasfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci
cu însuşi sângele Său după ce a căpătat o răscumpărare veşnică. Căci dacă
sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci stropită peste cei întinaţi, îi
sfinţeşte şi le aduce curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos,
care prin Duhul cel veşnic S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără păcat lui
Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte ca să slujiţi
Dumnezeului celui viu. Şi tocmai de aceea El este mijlocitorul unui
legământ nou, pentru ca prin moartea Lui pentru răscumpărarea din
abaterile făptuite sub legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi, să capete
veşnica moştenire care le-a fost făgăduită. ... El dimpotrivă, după ce a adus o
singură jerfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui
Dumnezeu. Lucrul acesta ni-l adevereşte şi Duhul Sfânt. Căci după ce a zis:
«Iată legământul pe care-l voi face cu ei DUPĂ acele zile, zice Domnul:
voi pune legile Mele în inimile lor şi le voi scrie în mintea lor.», adaugă:
«Şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor.» ...
Astfel dar, fraţilor, ... prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul
Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie, pe care a deschis-o El, prin perdeaua din
lăuntru, adică trupul Său ...” (Evrei 8.6-13+9.11-15+10.12-22)

Dumnezeu a prevestit prin prorocul Isaia, fundamentul pe care va fi

aşezat şi va exista al doilea Legământ – Noul Legământ:
„Un glas strigă: «Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile
uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice
munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii şi
strâmtorile în vâlcele. ATUNCI SE VA DESCOPERI SLAVA DOMNULUI ŞI
ÎN CLIPA ACEEA ORICE FĂPTURĂ O VA VEDEA, căci gura Domnului a
vorbit.” (Isa.40.3-5)

„Şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu.” (Luc.3.6)

52
 Acest fundament este slava descoperită a Domnului pe care o va vedea
orice făptură. Vederea slavei descoperite este vederea mântuirii lui Dumnezeu
în Persoana Domnului Isus Hristos, slava mântuirii văzută de orice făptură.
Apostolul Ioan spune:
„Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi plin de har şi de
adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului
născut din Tatăl. ... Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui şi har după
har (sau „har peste har” – trad.rev.)” (Ioan 1.14,16)

Apostolul Pavel spune:

„Noi toţi privim cu faţa descoperită ca într-o oglindă slava Domnului şi
suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui din slavă în slavă prin Duhul
Domnului.” (2Cor.3.18)

Apostolul Petru declară, în răspunsul său dat iudeilor şi prozeliţilor în

ziua Cincizecimii cu privire la revărsarea Duhului Sfânt, făgăduinţa împlinită a
lui Dumnezeu:
„Ci aceasta este ce a fost spus prin prorocul Ioel: «În zilele de pe
urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură: feciorii
voştri şi fetele voastre vor proroci, tinerii voştri vor avea vedenii şi bătrânii
voştri vor avea visuri. Da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi
turna în zilele acelea din Duhul Meu, şi vor proroci. ... Şi acum odată ce (Isus
Hristos) S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi a primit de la Tatăl
făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi.” (Fapt.2.16-18)

Apostolul Petru mai declară după vindecarea ologului la poarta

Templului din Ierusalim:
„Voi sunteţi fiii prorocilor şi ai legământului (Legământului întâi – nota
aut.) pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinţii noştri, când a zis lui Avraam:
«Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta.»”
(Fapt.3.25)

Înainte de înălţarea Sa la cer, Isus a poruncit ucenicilor Săi să aştepte

făgăduinţa Tatălui, Duhul Sfânt, care va veni peste ei după înălţarea Lui la
cer, ca să fie botezaţi în Duhul Sfânt şi astfel să fie îmbrăcaţi cu putere pentru
a deveni martorii morţii, învierii şi proslăvirii lui Isus Hristos la dreapta lui
Dumnezeu (Fapt.1.4-5,8). Moartea, învierea din morţi, proslăvirea lui Isus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, la dreapta lui Dumnezeu şi revărsarea promisiunii
lui Dumnezeu, Duhul Sfânt, peste evrei şi neamuri este desăvârşirea împlinirii
planului veşnic al lui Dumnezeu şi este împlinirea desăvârşită a Noului
Legământ promis de către Dumnezeu încă de la căderea în păcat a omului
până la Ioan Botezătorul.
Înaintea răstignirii Sale, Domnul Isus spune ucenicilor Săi:
„Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu, şi Tatăl Meu îl va iubi.
Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el.” (Ioan 14.23)

53
 Aceste cuvinte profetice sunt identice cu declaraţia din Apocalipsa
21.3:
„Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea:
«Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui
şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor”
Apostolul Pavel scrie în 2Corinteni 6.16:
„Căci noi suntem Templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu:
«Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi
poporul Meu.»”

Împlinirea în timp a acestui aşezământ prezis de Dumnezeu mai ales în

Ieremia şi Ezechiel este localizată şi explicată detaliat în Evrei 8.8-13
+9.11-15+10.5-22, din care vom cita câteva versete mai importante pentru
înţelegerea conţinutului botezului nou-testamentar:
„«Iată, vin zile zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi casa lui
Iuda un legământ nou. ... Dar iată legământul pe care-l voi face cu casa lui
Israel după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi
scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu. ... Pentru
că le voi ierta nelegiuirile şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi
fărădelegile lor.» Prin faptul că zice: «Un nou legământ», a mărturisit că cel
dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire. ...
Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare ... şi a intrat odată
pentru totdeauna în Locul Preasfânt ... cu însuşi sângele Său după ce a
căpătat o răscumpărare veşnică. ... sângele lui Hristos, care prin Duhul cel
veşnic S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără păcat lui Dumnezeu, vă va curăţi
cugetul vostru de faptele moarte ca să slujiţi Dmnezeului celui viu. Şi tocmai
de aceea El este mijlocitorul unui legământ nou ... El dimpotrivă, după ce
a adus o singură jerfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta
lui Dumnezeu. Lucrul acesta ni-l adevereşte şi Duhul Sfânt. Căci după ce a zis:
«Iată legământul pe care-l voi face cu ei după acele zile, zice Domnul: voi
pune legile Mele în inimile lor şi le voi scrie în mintea lor.», adaugă: «Şi nu-Mi
voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor.» ... Astfel dar,
fraţilor, ... prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt, pe
calea cea nouă şi vie, pe care a deschis-o El, prin perdeaua din lăuntru,
adică trupul Său ...”

Dumnezeu a prevestit în Ezechiel (11.19-20), 36.25-38+37.14:

„Vă voi stropi cu apă curată şi veţi fi curăţiţi ... Vă voi da o inimă nouă
şi voi pune în voi un duh nou, voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi
vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să
urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele. ... Vă voi izbăvi de
toate necurăţiile voastre. ... Atunci vă veţi aduce aminte de purtarea
voastră cea rea şi de faptele voastre care nu erau bune; vă va fi scârbă de voi
înşivă din pricina nelegiuirilor şi fărădelegilor voastre. ... Ruşinaţi-vă şi roşiţi
de purtarea voastră, casa lui Israel! ... Şi neamurile ... vor şti că Eu Domnul
am zidit din nou ce era surpat şi am sădit ce era pustiit. Eu Domnul am vorbit
şi voi face. ... Cetăţile dărâmate se vor umplea cu turme de oameni ... ca
turmele care sunt aduse la Ierusalim în timpul sărbătorilor celor mari. Şi
vor şti că Eu sunt Domnul. ... Voi pune Duhul Meu în voi şi veţi trăi ...”

54
 Deci Noul Legământ este instituit de către Domnul Isus Hristos prin
însăşi jertfa Sa prin care El S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui
Dumnezeu şi a primit făgăduinţa Tatălui – Duhul Sfânt, pe care Îl dă oricărui
om care crede.
Venirea Duhului Sfânt deschide o cale nouă şi vie a părtăşiei directe cu
Dumnezeu, ca împlinire a cuvântului profetic vestit prin prorocul Ezechiel şi
Ieremia: „Vă voi da o inimă nouă (o natură complet nouă) şi voi pune în voi un
duh nou (naşterea din nou, Duhul de înfiere). Voi pune Duhul Meu în voi şi
veţi trăi (omul care crede primeşte viaţa veşnică prin Duhul de înfiere de la
Dumnezeu şi duhul omenesc este repus în legătură cu Dumnezeu prin Duhul
de înfiere). Voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor, vă
voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele
(caracteristica naturii noi primite prin naşterea din Dumnezeu).” Şi Domnul
Isus însuşi subliniază această acţiune dumnezeiască: «Iată, Eu fac toate
lucrurile noi», «Noi (Dumnezeu Tatăl şi Isus Hristos) vom veni la el şi vom
locui împreună cu el», adică «Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii!» Prin
natura cea nouă a Duhului de înfiere care deţine viaţa veşnică, omul trăieşte
în mijlocul bunurilor viitoare.

Efectul venirii Duhului Sfânt şi a primirii naşterii din Dumnezeu

deschide în primul rând cunoaşterea reală a decăderii omului natural firesc,
care aduce după sine adevărata pocăinţă, corespunzător cuvintelor profetice
lui Ezechiel: „Atunci vă veţi aduce aminte de purtarea voastră cea rea şi de
faptele voastre care nu erau bune; vă va fi scârbă de voi înşivă din pricina
nelegiuirilor şi fărădelegilor voastre. ... Ruşinaţi-vă şi roşiţi de purtarea
voastră, casa lui Israel!, pe baza căreia Dumnezeu poate să dea iertarea de
păcate: „Pentru că le voi ierta nelegiuirie şi nu-Mi voi mai aduce aminte de
păcatele şi fărădelegile lor.” Aceasta este imaginea uneia din „sărbătorile cele
mari”, „ziua ispăşirii” în urma pocăinţei adevărate iniţiate de Dumnezeu
însuşi.

Un alt efect al venirii Duhului Sfânt este turma de oameni care este
Biserica, o întrunire, o asamblare organică, corporativă a tuturor celor născuţi
din Dumnezeu, care este începutul zidirii din nou a tot ce a fost surpat şi
pustiit. Adunarea „turmei de oameni” ca Biserică este identificată cu adunarea
la Ierusalim „în timpul sărbătorilor celor mari” între care se afla „sărbătoarea
CINCIZECIMII”, Biserica fiind împlinirea desăvârşită a acestei sărbători.
Biserica este de asemenea identificată cu adunarea unei alte sărbători
din „sărbătorile cele mari”, „sărbătoarea corturilor”, imaginea caracteristică
de străină şi călătoare în lumea aceasta. Sărbătoarea corturilor fiind ultima
din marile sărbători, prezice faptul că şi Biserica este desăvârşirea ultimativă
a planului lui Dumnezeu de reaşezare şi înnoire a întregii creaţii.
Efectul venirii turmelor de oameni şi faptul că ea este vizibilă între
neamuri (Ezec.36.35-38), este puterea evanghelistică a mântuirii oamenilor:
„voi înmulţi pe oameni ca pe o turmă de oi”.
Turma de oameni, Biserica, fiind născută de sus, este administratoarea
bunurilor viitoare (Efes.1.10) şi se manifestă prin puterile veacului viitor
(Evr.6.5), care este plinătatea Celui care umple totul în toţi (Efes1.23).

55
 Dispensaţia Noului Legământ
este instituită în ziua Cincizecimii,
ziua naşterii Bisericii lui Isus Hristos
Predica proclamativă prin Duhul Sfânt din Faptele apostolilor în urma
revărsării Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, a instituit un şir de rânduieli ale
dispensaţiei Noului Legământ, care nu poate fi schimbat, nici omisă vreo
rânduială (Apoc.22.18-19). Paşii acestor rânduieli sunt:
1. Auzirea vestirii Evangheliei mântuirii oamenilor prin moartea de
jertfă pentru păcatul omenirii, îngroparea, învierea din morţi şi proslăvirea
omului Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, la dreapta lui Dumnezeu pe tronul Său
(Fapt.2.14-36/3.12-26);
2. Pocăinţa (2.33) celor care au primit propovăduirea (2.41) în
urma recunoaşterii păcătoşeniei naturii omeneşti, mărturisirea păcatelor
săvârşite, recunoaşterea necesităţii mântuirii din această stare şi întoarcerea
la Dumnezeu prin părăsirea vieţii păcătoase;
3. Credinţa în vestea mântuirii prin Evanghelie (8.12);
4. BOTEZUL ÎN APĂ în Numele Tatălui şi a Numelui lui Isus
Hristos (2.33/19.2-5), ca mărturie a identificării personale cu Isus Hristos în
moartea Sa pentru păcat, în îngroparea prin scufundare în apă, în învierea la
o viaţă nouă prin primirea unei vieţi noi prin Duhul de înfiere dat de
Dumnezeu Tată, prin ieşirea din apă;
5. Primirea iertării păcatelor (2.33) şi eliberarea completă de sub
puterea păcatului;
6. BOTEZUL ÎN DUHUL SFÂNT (2.33-34/19.4-6), ca mărturie a
identificării personale cu Isus Hristos în proslăvirea împreună în locurile
cereşti pe tronul lui Dumnezeu prin umplerea cu puterea revărsată a Duhului
Sfânt, Duhul de slavă al lui Dumnezeu, însoţită de manifestarea puterilor
veacului viitor prin semne şi minuni, daruri ale Duhului Sfânt şi slujiri în
puterea autorităţii Duhului Sfânt asemenea lui Isus Hristos. Cu darul Duhului
Sfânt este botezat orice om care a auzit şi a primit Evanghelia lui Isus Hristos,
s-a pocăit, şi-a mărturisit păcatele, s-a întors la Dumnezeu şi s-a botezat în apă
spre iertarea păcatelor;
7. Trăirea practică în trup a botezului mântuirii din mijlocul
neamului oamenilor păcătoşi (2.40).

Să cercetăm pe rând aceşti paşi care duc la mântuirea oricărui om care

cheamă Numele Domnului (Fapt.2.21), punând accentul pe botezul în apă şi
în Duhul Sfânt, ca mărturie a mântuirii primite:

1. Auzirea şi primirea propovăduirii

Evangheliei lui Isus Hristos
Este foarte important să evidenţiem faptul că de la început ordinea
primilor paşi, inclusiv botezul în apă şi iertarea păcatelor, spre mântuire în
Isus Hristos este identică cu cea propovăduită de Ioan Botezătorul prin care

56
cei care au primit vestirea lui au dat dreptate lui Dumnezeu cu privire la
planul lui Dumnezeu pentru ei (Luc.7.29-30).

Să cercetăm mărturia Scripturii cu privire la conţinutul Evangheliei,

pentru ca vestirea noastră către cei nemântuiţi să corespundă Evangheliei
vestită de apostolii Bisericii primare, a cărei mărturie o avem în Noul
Testament, pentru ca cei care au auzit şi primit vestea Evangheliei să fie
botezaţi pe adevărul original al lui Dumnezeu descoperit în Persoana
Domnului Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi Mântuitorul tuturor celor care
cred şi cheamă Numele Domnului.

Dacă botezul se primeşte pe baza unei Evanghelii false, acel botez,

bazat pe un adevăr falsificat de oameni în mijloacele lor de amăgire, nu este
valabil înaintea lui Dumnezeu şi nu este botez înaintea lui Dumnezeu.
Cităm declaraţia apostolului Pavel cu privire la Evanghelia pe care o
vesteau cei împuterniciţi prin Duhul Sfânt:
“Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel (Dumnezeu Tatăl) ce v-a
chemat prin harul lui Hristos la o altă Evanghelie. Nu doar că este o altă
Evanghelie (“nu este altă [Evanghelie]” – trad.rev.); dar sunt unii oameni
care vă tulbură şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Isus Hristos. Dar chiar
dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o
Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie
anatema (blestemat)! Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă
propovăduieşte cineva o Evanghelie deosebită de aceea pe care aţi primit-o,
să fie anatema (blestemat)! … Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia
propovăduită de mine nu este de obârşie omenească, pentru că n-am
primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus
Hristos.” (Gal.1.6-12)

“Şi faptul acesta se va vedea în ziua când după Evanghelia mea

Dumnezeu va judeca prin Isus Hristos lucrurile ascunse ale oamenilor.”
(Rom.2.16)

Apostolul Pavel declară că există o singură Evanghelie a lui Isus Hristos.

Această Evanghelie unică nu este de origine omenească, ci ea este a lui Isus
Hristos şi este primită prin descoperire. Oricine vesteşte o altă Evanghelie
este blestemat înaintea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel mai declară că în ziua
de judecată Dumnezeu va judeca lucrurile ascunse ale oamenilor pe baza
Evangheliei vestită de el. Înseamnă că Evanghelia lui Pavel pe de o parte este
valabilă pentru întreaga perioadă a Bisericii lui Isus pe pământ, şi pe de altă
parte ea are valoare veşnică.

În conformitate cu afirmaţiile foarte categorice ale apostolului Pavel,

noi, care trăim la sfârşitul veacurilor, când numărul „altor evanghelii” creşte
neîncetat, ne punem foarte serios întrebarea dacă evanghelia vestită de noi
este identică cu cea vestită de apostolul Pavel, adică cea primită în original
prin Duhul Sfânt din partea Domnului Isus Hristos. Dacă Evanghelia nu este
originală, primită prin descoperirea Duhului Sfânt şi de la sine înţeles
corespunzător Sfintelor Scripturi, noi suntem blestemaţi, adică în
imposibilitate de a primi binecuvântare din partea lui Dumnezeu.

57
 Mai gravă este starea de fapt care rezultă în urma acestei carenţe:
Cei care vor fi botezaţi pe baza unei credinţe într-o „altă evanghelie” se
vor afla sub blestemul lui Dumnezeu şi astfel vor fi lipsiţi de binecuvântarea
lui Dumnezeu.
Aceasta este cauza principală a stării duhovniceşti mortale în care se
află foarte multe adunări ale Bisericii lui Isus Hristos. Dintre cele şapte
Biserici din Apocalipsa, cele care prezintă cel mai pregnant această stare
decăzută sunt Bisericile din Sardes şi Laodicea (Apoc.3.1-6+3.14-22).

Să cităm câteva denumiri date Evangheliei măntuirii de către apostoli

(Fapt.8.40/14.21):
• Evanghelia Domnului Isus Hristos (Fapt.11.20/19.20),
• Propovăduirea lui Isus (Fapt.8.35),
• Propovăduirea lui Hristos (Fapt.8.5),
• Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi a Numelui lui Isus Hristos
(Fapt.8.12),
• Cuvinte prin care vei fi mântuit tu şi toată casa ta (Fapt.11.14),
• Cuvântul Domnului (Fapt.4.29/13.48-49/14.29/19.10),
• Cuvântul lui Dumnezeu (Fapt.8.14/13.7/17.13),
• Învăţătura Domnului (Fapt.13.12),
• Cuvântul corespunzător Scripturilor (Fapt.17.11),
• Învierea morţilor (Fapt.17.32),
• Calea lui Dumnezeu (Fapt.18.26),
• Calea Domnului (Fapt.19.9,23),
• Cuvintele vieţii (Fapt.5.20),
• Lucruri privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu (Fapt.19.8),
• Pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus
Hristos (Fapt.20.20-21),
• Împărăţia lui Dumnezeu (Fapt.20.25),
• Evanghelia harului lui Dumnezeu (Fapt.20.24),
• Neprihănire, înfrânare şi judecata viitoare (Fapt.24.25).

„Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să
vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise mai înainte prin
prorocii Săi în Sfintele Scripturi. Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa
lui David în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu
putere că este Fiul lui Dumnezeu prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos,
Domnul nostru, prin care am primit harul şi apostolia ca să aducem pentru
Numele Lui la ascultarea credinţei pe toate neamurile, între care sunteţi şi
voi, cei chemaţi ca să fiţi ai lui Isus Hristos.” (Rom.1.1-5)

“Ştiţi că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos şi nu m-am temut să

vă propovăduiesc şi să vă învăţ înaintea norodului şi în case, şi să vestesc
iudeilor şi grecilor pocăinţa faţă de Dumnezeu ŞI credinţa în Domnul
nostru Isus Hristos.” (Fapt.20.20-21)

„Am o vie dorinţă să vă vestesc Evanghelia ... Căci Evanghelia lui

Hristos ... este puterea lui Dumnezeu pentru mântuira fiecăruia care

58
crede ... deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu
prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: «Cel neprihănit
va trăi prin credinţă.»” (Rom.1.15-17)

„... ca să fiu slujitorul lui Isus Hristos între neamuri. Eu îmi împlinesc cu
scumpătate slujba („slujba preoţească a” – trad.rev.) Evangheliei lui
Dumnezeu, pentru ca neamurile să-I fie o jertfă bine primită, sfinţită
prin Duhul Sfânt ... Căci n-aş îndrăzni să pomenesc nici un lucru, pe care să
nu-l fi făcut Hristos prin mine, ca să aducă neamurile la ascultarea de El,
fie prin cuvântul meu, fie prin faptele mele, fie prin puterea semnelor şi
a minunilor, fie prin puterea Duhului Sfânt. Aşa că ... am răspândit cu
prisosinţă Evanghelia lui Hristos ...” (Rom.15.16-21)

„În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului

nostru Isus Hristos nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite,
ci ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui. ... Şi
avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare, la care bine faceţi că luaţi
aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos până se va
crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre.”
(2Pet.1.16-19)

“Vă fac cunoscut fraţilor Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe

care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care sunteţi mântuiţi, DACĂ
o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; ALTFEL degeaba aţi crezut.
V-am învăţat înainte de toate aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit
pentru păcatele noastre după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi
după Scripturi …” (1Cor.15.1-4)

“Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce
sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul
veacului acestuia ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui
Hristos, care este chipul lui Dumnezeu. … Căci Dumnezeu, care a zis: «Să
lumineze lumina din întuneric», ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să
strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus
Hristos.” (2Cor.4.2-3,6)

„Pavel, rob al lui Dumnezeu şi apostol al lui Isus Hristos, potrivit cu

credinţa aleşilor lui Dumnezeu şi cunoştinţa adevărului, care este potrivit cu
evlavia, în nădejdea vieţii veşnice făgăduite mai înainte de veşnicii de
Dumnezeu care nu poate să mintă, ci Şi-a descoperit Cuvântul la vremea
Lui prin propovăduirea care mi-a fost încredinţată după porunca lui
Dumnezeu, Mântuitorul nostru ...” (Tit 1.1-3)

„El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă nu pentru faptele noastre,
ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus înainte
de veşnicii, dar care a fost descoperit acum prin arătarea Mântuitorului
nostru Hristos Isus, care a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi
neputrezirea prin Evanghelie. Propovăduitorul şi apostolul ei am fost pus eu
şi învăţător al neamurilor. ... Adu-ţi aminte de Domnul Isus Hristos din
sămânţa lui David înviat din morţi după Evanghelia mea.” (2Tim.1.9-11+2.8)

59
 Afirmaţiile citate evidenţiază foarte clar conţinutul Evangheliei lui
Dumnezeu vestită de apostoli. Anume faptul că Evanghelia conţine puterea
prin care se mântuiesc cei care cred pe baza neprihănirii pe care o dă
Dumnezeu prin credinţă şi faptul că Evanghelia este vestită de cei are au
văzut slava lui Isus Hristos şi deţin astfel cuvântul profetic al mântuirii. Ca
popoarele să ajungă să-L asculte pe Dumnezeu, Evanghelia este vestită prin
cuvântul şi faptele propovăduitorului, prin puterea semnelor şi minunilor lui
Dumnezeu şi prin puterea Duhului Sfânt. Evanghelia este cuvântul profetic al
mărturiei lui Dumnezeu, care deţine puterea să pătrundă strălucitor în
întunericul inimii şi să-L descopere deplin pe Isus Hristos ca Luceafăr
strălucitor de dimineaţă (Apoc.2.28/22.16).
Vestirea Evangheliei prin apostoli conţinea necesitatea pocăinţei
înaintea lui Dumnezeu, a credinţei în Domnul Isus Hristos, a botezului în apă
şi în Duhul Sfânt (Fapt.20.20-21+Fapt.8.34-39+Fapt.19.2-6).
Este foarte importantă atingerea scopului finalizat al Evangheliei vestită
prin puterea lui Dumnezeu: popoarele să ajungă o jertfă plăcută, sfinţită
de Duhul Sfânt pentru Dumnezeu (Rom.12.1; 2Cor.4.4-6).

Reacţia păcătoşilor la vestirea Evangheliei

Omul păcătos nemântuit, căruia i se vesteşte Evanghelia, va fi

confruntat cu realitatea faptului că el este un păcătos irecuperabil prin
naşterea sa naturală, fără să fi făcut vreo faptă, datorită moştenirii păcatului
ereditar al primilor oameni, Adam şi Eva, căzuţi în păcatul neascultării faţă de
Dumnezeu şi despărţiţi de Dumnezeu. De aceea el este judecat, condamnat şi
mort înaintea lui Dumnezeu, Judecătorul tuturor. (Rom.5.12-21; Efes.2.1-3,
11-12)
Această realitate este adeverită de către Dumnezeu prin Duhul Sfânt
(Ioan 16.7-11).
În faţa acestei realităţi, reacţia omul păcătos nemântuit poate fi:
 Dezinteres – inima nu îi este atinsă:
- Dezinteres sub pretextul că vrea să-l asculte altă dată pe
propovăduitor (Fapt.17.21).

 Sensibilizare – inima îi este străpunsă, dar se împotriveşte:

- fiindcă nu crede şi de aceea îşi bate joc (Fapt.2.13/14.2/17.32),
- fiindcă se blochează datorită cererii de mită (Fapt.24.22-27),
- datorită invidiei (Fapt.13.45/17.5),
- ori caută soluţia salvării din această stare (Fapt.2.37/13.42).

 Încredinţare – omul evanghelizat este copleşit în inima sa de

realitatea vestită, văzând-o pe aceasta exact aşa cum o vede Dumnezeu. Deci
el:
- este străpuns în inimă datorită realităţii vinovăţiei sale faţă de
răstignirea Fiului lui Dumnezeu, Omul Isus Hristos (Fapt.2.
36-37+41),
- este copleşit în inimă înaintea lui Dumnezeu de realitatea
pierzării (Fapt.16.30),
60
 - este atins în inimă cu privire la necesitatea vederii mântuirii
(Luc.3.10-14),
- crede Evanghelia şi se alipeşte de propovăduitor (Fapt.17.34),
- este încredinţat de mântuirea vestită şi doreşte să audă mai
mult despre ea (Fapt.13.42),
- crede deplin în mântuirea vestită prin Evanghelie(Fapt.13.48/
14.1).

2. Pocăinţa
Ce este pocăinţa

Cuvântul “pocăinţă” este o traducere în limba română a cuvântului

temporal din limba greacă “metanoeo”, care înseamnă “a avea o altă gândire”,
“a schimba gândirea”, „a gândi la fel”, „a gândi împreună” şi este folosit în
Noul Testament pentru a descrie o schimbare a gândirii duhului minţii (lb.gr.:
nous) omului în ce priveşte păcatul, cu privire la Dumnezeu şi cu privire la
sinele omului.

Pocăinţa nu este o acţiune despărţită de credinţă, dimpotrivă, credinţa

mântuitoare este cea care duce la aşa o schimbare a gândirii duhului minţii
omului, pe care noi o numim “pocăinţă”.
O astfel de schimbare a gândirii duhului minţii este de multe ori însoţită
de o întristare profundă în ce priveşte păcatul şi auto-judecata sinelui.
Urmarea schimbării gândirii duhului minţii – a pocăinţei – în faţa
dreptăţii şi judecăţii lui Dumnezeu, este descătuşarea sufletească şi
duhovnicească a omului prin mărturisirea păcatelor şi primirea iertării lui
Dumnezeu sigilată prin botezul în apă.
Omul intră în apă ca păcătos, este spălat de păcatele sale mărturisite, şi
iese din apă eliberat cu păcatele sale rămase în marea uitării (Mica 7.19).
Această realitate este conţinută în cuvântul ebraic “nacham”,
corespondentul “pocăinţei” nou-testamentare. Traducerea în limba română a
cuvântului “nacham” este “a fi uşurat”, “a fi mângâiat”.
Adevărata pocăinţă din inimă duce la starea de uşurare corespunzătoare
înţelesului cuvintelor în limba ebraică.

Pocăinţa este vestită de către Isus Hristos şi de apostolii Săi

“… Isus a venit în Galilea şi propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu. El

zicea: «S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-
vă şi credeţi în Evanghelie.»” (Marc.1.14-15)

“Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor în Numele Lui pocăinţa

şi iertarea păcatelor …” (Luc.24.47)

“Ştiţi că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos şi nu m-am temut să

vă propovăduiesc şi să vă învăţ înaintea norodului şi în case, şi să vestesc
61
iudeilor şi grecilor pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru
Isus Hristos.” (Fapt.20.20-21)

Pocăinţa vine de la Dumnezeu

Pocăinţa valabilă înaintea lui Dumnezeu nu este o căinţă manifestată la

iniţiativa omului. Căinţa omenească nu-L influenţează pe Dumnezeu şi nici
nu-L înduplecă. Ea trebuie să fie dată de Dumnezeu. Această realitate o citim
în textele care urmează:
“… întoarce-mă Tu, şi mă voi întoarce, căci Tu eşti Domnul,
Dumnezeul meu! După ce m-am întors, m-am căit; şi după ce mi-am
recunoscut greşelile, mă bat pe pulpă; sunt ruşinat şi roş de ruşine ….”
(Ier.31.18-19)

„Pe acest Isus Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi
Mântuitor ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor.” (Fapt.5.31)

„Şi robul Domnului ... să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici în nădejdea

că Dumnezeu le va da pocăinţa ca să ajungă la cunoştinţa adevărului; şi
venindu-şi în fire să se desprindă din cursa Diavolului de care au fost prinşi ca
să-i facă voia.” (2Tim.2.24-26)

Ca pocăinţa să poată veni de la Dumnezeu, omul trebuie să înlăture

piedicile care se află în faţa ei, adică:
• Să renunţe la împotrivire şi să accepte îndreptarea (2Tim.2.25);
• Să se căiască faţă de necredinţa manifestată:
„«Fiindcă Ioan (Botezătorul) a venit la voi umblând pe calea
neprihănirii, şi nu l-aţi crezut. Dar vameşii şi curvele l-au crezut: şi măcar că
aţi văzut lucrul acesta, nu v-aţi căit în urmă ca să-l credeţi.»” (Mat.21.32)

La întrebarea celor care au auzit propovăduirea Evangheliei lui Isus

Hristos în ziua Cincizecimii: „Fraţilor, ce să facem?” (Fapt.2.37), apostolul
Petru le răspunde prompt: „Pocăiţi-vă ...” (Fapt.2.38).
Este aceeaşi reacţie ca a celor care au auzit propovăduirea „botezului
pocăinţei” de către Ioan Botezătorul (Luc.3.3): „Ce să facem?” (Luc.3.10,12,
14). Răspunsul a constat în practicarea unor „roade vrednice de pocăinţă”
cerute de Dumnezeu (Luc.3.8,11,13-14). Cei care au pus întrebarea în ziua
Cincizecimii: “Ce să facem?” au avut parte de propovăduirea şi de botezul în
apă practicat de Ioan Botezătorul.

Pocăinţa, începând cu ziua Cincizecimii, consta în recunoaşterea

necredinţei în mântuirea lui Dumnezeu împlinită prin persoana Fiului lui
Dumnezeu întrupat pe pământ care a murit pentru păcatul omenirii, a fost
înmormântat, a înviat din morţi şi a fost proslăvit pe tronul lui Dumnezeu
şezând la dreapa lui Dumnezeu.
Finalizarea pocăinţei este întoarcerea cu inima şi mintea la Dumnezeu
prin lepădarea vieţii păcătoase trăite până atunci, mărturisirea păcatelor şi
acceptarea mântuirii hotărâtă de Dumnezeu prin Isus Hristos.

62
 Calitatea pocăinţei pe care o dă Dumnezeu în vremea Bisericii este
aceea că ea are puterea să transmită viaţă dumnezeiască, aceasta
materializându-se prin botezul în Duhul Sfânt. Această realitate o mărturiseşte
conducerea apostolică a Bisericii din Ierusalim:
„ ... Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei (casa lui Corneliu) ca şi peste noi
la început. Şi mi-am adus aminte de vorba Domnului cum a zis: «Ioan a
botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt.» Deci dacă Dumnezeu
le-a dat acelaşi dar ca şi nouă care am crezut în Domnul Isus Hristos, cine
eram eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu?» După ce au auzit aceste lucruri, s-
au potolit, au slăvit pe Dumnezeu şi au zis: «Dumnezeu a dat deci şi
neamurilor pocăinţă ca să aibă viaţa („pocăinţă spre viaţă” – trad.rev.).”
(Fapt.11.15-18)

Pocăinţa se manifestă numai înaintea lui Dumnezeu

“… să vestesc iudeilor şi grecilor pocăinţa faţă de Dumnezeu şi

credinţa în Domnul nostru Isus Hristos.” (Fapt.20.21)

Pocăinţa este o urmare a descoperirii personale a lui Dumnezeu

Chiar şi înainte de perioada Legii lui Moise Dumnezeu S-a descoperit

oamenilor în general aflaţi în situaţii critice ale existenţei lor pământeşti. Una
din mărturiile foarte evidente este pocăinţa lui Iov. Iată ce mărturiseşte el:
„Urechea Mea auzise vorbindu-se de Tine, dar acum ochiul meu Te-a
văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă. (Iov
42.5-6)

Deci vederea lui Dumnezeu confruntă natura desăvârşită a lui

Dumnezeu cu natura josnică păcătoasă a omului. Recunoaşterea păcătoşeniei
omului văzută cu ochii lui Dumnezeu duce la pocăinţă, adică omul se judecă
cu părere de rău, fiindcă el nu poate sta în faţa dreptăţii lui Dumnezeu şi de
aceea caută salvare la Dumnezeu.

Deosebirea dintre pocăinţa în Vechiul Legământ

şi în Noul Legământ

Pocăinţa trebuia să fie corespunzătoare cerinţelor declarate de

Dumnezeu în Legământul făcut cu oamenii aflaţi sub Legământul respectiv.
Deosebirea fundamentală dintre pocăinţa manifestată în Vechiul
Legământ, chiar şi a pocăinţei cerută de Dumnezeu prin Ioan Botezătorul, şi
pocăinţa manifestată în Noul Legământ este autoritatea legii sub care se aflau
oamenii.

• În perioada Vechiului Legământ:

Autoritatea poruncilor lui Dumnezeu a fost transmisă ca Lege pentru

poporul Israel ales prin chemare. Legea a fost dată prin viu grai numai lui
63
Moise care le-a imortalizat în scris. Apoi autoritatea poruncilor lui Dumnezeu
s-a manifestat verbal direct lui Israel prin prorocii împuterniciţi de El,
începând cu prorocul Samuel, întărind şi detaliind poruncile Legii.
Autoritatea lui Dumnezeu pentru poporul Său s-a manifestat şi prin
lauda şi închinarea aşezată în Israel la porunca lui Dumnezeu prin împăratul
David.
Poruncile lui Dumnezeu pentru Israel au crescut de-a lungul timpului în
profunzime şi în caracterul lor profetic, începând cu Legea şi continuând cu
psalmii şi prorocii.
După învierea Sa din morţi, urcarea la cer pentru a-Şi depune sângele în
Templul ceresc, revenirea pe pământ şi arătarea Sa vizibilă ucenicilor Săi,
Isus Hristos afirmă cele afirmate mai sus:
„«Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se
împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în proroci şi în
Psalmi.» Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile.” (Luca
24.44-45)

Legea, prorocii şi Psalmii sunt cuvântul viu al lui Dumnezeu rămas scris,
dat de Dumnezeu poporului Israel pentru a fi neprihănit înaintea lui
Dumnezeu pe baza faptelor Legii.
Caracteristica fundamentală a perioadei Vechiului Legământ a fost
faptul că Legea lui Dumnezeu a fost dată unui popor care era natural, firesc,
purtând amprenta păcatului adamic în natura lor. Israeliţii erau nişte oameni
fireşti, care au fost chemaţi să împlinească nişte porunci prin fapte. Chiar cu
împlinirea poruncilor ei au rămas tot fireşti păcătoşi. Natura lor păcătoasă din
naşterea naturală adamică şi faptele lor fireşti practicate împotriva Legii erau
iertate prin acoperirea lor cu sângele nevinovat al animalelor. Păcatul naturii
şi al faptelor nu a putut fi înlăturat înaintea lui Dumnezeu decât doar acoperit
prin legea jertfelor poruncite de Dumnezeu.
Deci pocăinţa – adică schimbarea mentalităţii spre înţelegerea realităţii
umane păcătoase şi ca urmare a voiei lui Dumnezeu – consta în recunoaşterea
cu un regret profund din inimă a realităţii de neschimbat prin capacitatea
omenească a faptului că omul prin naşterea lui naturală face parte din
arborele genealogic al lui Adam şi Eva căzuţi în păcat. Apoi a faptului că prin
această natură omul este condamnat definitiv înaintea lui Dumnezeu, deci fără
putinţă de reabilitare. Această cunoaştere urma să trezească în israelit un
strigăt de mântuire către Dumnezeu din această stare, pentru respectarea
voiei lui Dumnezeu descoperită prin Lege. Însă cât a durat Vechiul Legământ
totul se reducea la pocăinţa faţă de neîmplinirea desăvârşită a voiei lui
Dumnezeu prin faptele Legii. De aceea Legea Vechiului Legământ a fost
numită „Legea păcatului şi a morţii”. (Rom.7.7-24/8.2) Pocăinţa urma
cunoaşterii acestei realităţi: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de
acest trup de moarte?” (Rom.7.22-25)

• În perioada Noului Legământ:

Prin moartea de jertfă mântuitoare din păcatul adamic, învierea din

morţi prin puterea lui Dumnezeu, înălţarea Lui la cer, aşezarea la dreapta lui
Dumnezeu şi revărsarea Duhului Sfânt prin Fiul lui Dumnezeu, Omul Isus

64
Hristos, Dumnezeu a dat tuturor oamenilor care cred realitatea evenimentului
de mai sus să fie mântuiţi printr-o Lege nouă. Această Lege nu o desfiinţează
pe cea veche, ci întregeşte neputinţa ei de a oferi desăvârşirea dumnezeiască
pentru cel care crede şi o împlineşte cu fapta.

Legea cea nouă, prevestită mai ales prin proroci, este Legea Duhului
de viaţă în Isus Hristos pe care au vestit-o apostolii Domnului, prorocii,
evangheliştii şi toţi cei chemaţi să vestească această Lege prin care urmează
să fie mântuiţi toţi cei care cred. Să citim aici adevărul dumnezeiesc al
mântuirii omului credincios prin Legea Duhului de viaţă în Isus Hristos din
Legea păcatului şi a morţii:
„Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus,
care nu trăiesc după îndemnul firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.
În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a izbăvit de Legea
păcatului şi a morţii. Căci lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească
o făcea fără putere, Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească,
trimiţând din pricina păcatului pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a
păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după
îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, cei ce
trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, umblă după lucrurile firii
pământeşti, pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după
lucrurile Duhului. Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe
când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă umblarea
după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea
nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. Deci, cei ce
sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu. Voi însă nu mai sunteţi
pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în
voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui. Şi dacă Hristos este în
voi, trupul vostru, da, este supus morţii din pricina păcatului, dar duhul vostru
este viu din pricina neprihănirii.” (Rom.8.1-10)

Citind cu atenţie această realitate dumnezeiască nu se poate să nu

apară pocăinţa în noi, adică schimbarea mentalităţii noastre omeneşti fireşti
în cea duhovnicească dumnezeiască. Pocăinţa, adică schimbarea gândirii
constă în faptul că de acum înainte nu mai trăiesc deloc după îndemnurile firii
pământeşti păcătoase din care am fost mântuit, ci trăiesc după îndemnurile
Duhului, conform legii Duhului de viaţă în Isus Hristos. Aceasta este unica
pocăinţă adevărată. Orice altă pocăinţă nu asigură mântuirea lui Dumnezeu.

Ceea ce trebuie să mai subliniem este faptul că prima dintre învăţăturile

începătoare în Hristos nu este credinţa în Dumnezeu, ci pocăinţa de faptele
moarte:
„De aceea să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos şi să mergem
spre cele desăvârşite, fără să mai punem din nou TEMELIA POCĂINŢEI DE
FAPTELE MOARTE şi a credinţei în Dumnezeu, învăţătura despre
botezuri ...” (Evrei 6.1-2)

„Căci dacă sângele taurilor şi a ţapilor şi cenuşa unei vaci stropită peste
cei întinaţi îi sfinţeşte şi le aduce curăţirea trupului, cu cât mai mult
sângele lui Hristos, care prin Duhul cel veşnic S-a adus pe Sine însuşi jertfă

65
fără pată lui Dumnezeu vă va curăţi cugetul vostru de FAPTELE MOARTE
ca să slujiţi Dumnezeului celui viu!” (Evrei 9.13-14)

„... deci ce am văzut şi auzit, aceea vă vestim şi vouă ca şi voi să aveţi

părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus
Hristos. ... Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină,
avem părtăşie unii cu alţii şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne
curăţeşte de orice păcat.” (1Ioan 1.3,7)

„Când neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii. Prin
aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege, şi ei dovedesc că lucrarea
Legii este scrisă în inimile lor, fiindcă despre lucrarea aceasta
mărturiseşte cugetul (conştiinţa – nota autorului) lor şi gândurile lor ...”
(Rom.2.14-15)

„Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru
faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să
umblăm în ele.” (Efes.2.10)

Mulţi oameni zic că ei cred în Dumnezeu, dar nu vor să se pocăiască.

Corespunzător afirmaţiei din Evrei 6.1-2 acest fel de credinţă nu este valabilă
înaintea lui Dumnezeu, fiindcă credinţa apare ca necesitate în urma pocăinţei.
Inversarea ordinei pietrelor temeliei adevărului lui Hristos este lucrarea
Satanei în Biserica Domnului.
Adevărurile începătoare ale lui Hristos, din care face parte şi pocăinţa
de faptele moarte ale conştiinţei, sunt numite „temelie”. Deci zidirea noastră
în Hristos se face pe o temelie din care face parte obligatoriu pocăinţa de
faptele moarte – prima piatră de temelie. Fără temelie nu există posibilitate de
zidire.
„Temelia pocăinţei de faptele moarte” este ALFA, începutul,
învăţăturilor adevărurilor începătoare în Hristos Isus.

Noţiunea „fapte moarte” apare numai în epistola către Evrei. De

asemenea şi faptul că sunt faptele conştiinţei. Şi faptul că conştiinţa trebuia
curăţită de faptele moarte, însemna că faptele moarte întinează conştiinţa. Şi
cu conştiinţa întinată este imposibilă slujirea (altă traducere: „apropierea de”
– nota autorului) Dumnezeului celui viu.
Conştiinţa este locaşul faptelor: fapte moarte ale omului născut pe cale
naturală, şi fapte vii ale omului născut din nou din Dumnezeu.
Noţiunea „fapte moarte” este contrapusă cu „Dumnezeul cel viu”.

Ce sunt faptele moarte?

Ele sunt toate faptele naturii adamice căzute, ale omului firesc natural
despărţit de Dumnezeu. Sursa faptelor moarte este afară de Dumnezeu,
independentă de Dumnezeul cel viu. Conţinutul faptelor moarte sunt faptele
bune şi rele ale conştiinţei omului firesc, păcătos, care nu sunt acceptate în
faţa lui Dumnezeu.

66
 Faptele moarte sunt în afara faptelor pe care Dumnezeu le-a pregătit
mai dinainte ca să umblăm în ele.
Pentru curăţirea conştiinţei omului de faptele moarte şi înlocuirea
acestora cu faptele bune pregătite dinainte de Dumnezeu este nevoie directă
de sângele lui Hristos. Deci:

Temelia adevărului pocăinţei de faptele moarte constă în:

• recunoaşterea cu regret profund din inimă la nivel de conştiinţă a

faptului că omul natural, urmaş din Adam prin naşterea naturală trăieşte o
viaţă bazată numai pe fapte moarte, independente de Dumnezeu;
• recunoaşterea necesităţii curăţirii de aceste fapte care îl desparte
pe om de Creatorul său;
• de asemenea recunoaşterea faptului că omul firesc nu are nici o
posibilitate de a se curăţi el însuşi de aceste fapte moarte;
• recunoaşterea faptului că numai prin intervenţia lui Dumnezeu
prin spălarea cu sângele lui Isus Hristos este posibilă curăţirea conştiinţei
pentru a putea avea părtăşie cu Dumnezeul cel viu.
• Apoi recunoaşterea acestei stări duce la schimbarea gândirii, a
mentalităţii fireşti în mentalitatea lui Dumnezeu cu privire la realitatea
existenţei întinăciunii conştiinţei datorită faptelor moarte, despărţite de
Dumnezeu;
• şi astfel aceasta duce la întoarcerea spre Dumnezeu şi apelarea
prin credinţa în Dumnezeu că El va iniţia curăţirea desăvârşită a conştiinţei
prin sângele lui Isus Hristos, Mântuitorul.

Întoarcerea la Dumnezeu în urma pocăinţei de faptele moarte,

corespunzător afirmaţiei apostolului Ioan în 1Ioan 1.3,7, constă în umblarea
în lumina lui Dumnezeu şi ca urmare în părtăşia practică cu Dumnezeu şi cu
fraţii pe baza gândirii şi conştiinţei înnoite, care este de fapt pocăinţa practică
„metanoia”.
Şi urmarea acestui fel de umblare duce la curăţirea de păcate prin chiar
sângele lui Isus Hristos. Aici Ioan se referă clar la curăţirea de faptele moarte
ale conştiinţei, amintite în Evrei 9.14.

Perioada valabilităţii pocăinţei pentru om

Apostolul Pavel declară atenienilor pe areopag în Atena că:

“Dumnezeu care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului
şi al pământului … El a făcut ca toţi oamenii ieşiţi dintr-unul singur să
locuiască pe toată faţa pământului, le-a aşezat anumite vremi şi a pus anumite
hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L
găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. … Dumnezeu
nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor
oamenilor de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi în care va
judeca lumea cu dreptate prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi
despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a
înviat din morţi.” (Fapte 17.24-31)
67
 “Domnul … are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca nici unul să
nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.” (2Pet.3.9)

Înseamnă că în toată perioada existenţei omenirii pe pământ, destinul

hotărât şi poruncit de Dumnezeu, Creatorul omului, este ca:
• Oamenii să locuiască pe toată faţa pământului;
• să se nască într-o anumită epocă;
• să trăiască o anumită lungime de timp;
• Oamenilor li s-au pus anumite hotare locuinţei lor;
• Toate acestea cu scopul ca ei să-l caute pe Dumnezeu,
Creatorul lor;
• ca oamenii de pretutindeni să ajungă la vremea de cunoştinţă
prin vestirea Evangheliei Omului Isus înviat din morţi;
• şi să se pocăiască;
• căci vine judecata lui Dumnezeu prin Omul rânduit de El,
Isus Hristos.

Deci pocăinţa este valabilă şi poruncită de Dumnezeu pentru

întreaga perioadă istorică a omenirii pentru fiecare om de pe toată
suprafaţa pământului.

3. Credinţa în vestea
Evangheliei lui Isus Hristos
Botezul este condiţionat direct de credinţă

După cum am mai aminitit, credinţa este o parte fundamentală care

trebuie să fie manifestată practic, pentru ca botezul să poată avea loc. Să
cităm lucrările unor evanghelişti din vremea Bisericii primare a lui Dumnezeu:
„Dar când au crezut pe Filip, care propovăduia Evanghelia împărăţiei
lui Dumnezeu şi a Numelui lui Isus Hristos, au fost botezaţi atât bărbaţi,
cât şi femei. Chiar Simon a crezut; şi după ce a fost botezat, nu se mai
despărţea de Filip ...” (Fapt.8.12-13)

„Pe când îşi urmau ei drumul, au dat peste o apă. Famenul a zis: «Uite
apă; ce mă împiedică să fiu botezat?» Filip a zis: «Dacă crezi din toată
inima, se poate.» Famenul a răspuns: «Cred că Isus Hristos este Fiul lui
Dumnezeu.» A poruncit să stea carul, s-au pogorât amândoi în apă, şi Filip a
botezat pe famen.” (Fapt.8.36-38)

Deci: Propovăduirea Evangheliei conţinea şi vestirea botezului

bazat pe credinţă.
Cele două evenimente amintite mai sus în legătură cu slujirea
evanghelistului Filip, mai ales evanghelizarea famenului, ne arată clar că Filip
deja îi vestise botezul, când au ajuns în dreptul unei ape, pe care de data
aceasta famenul nu a mai văzut-o ca apă simplă, ci ca mediul în care el va
mărturisi în trup mântuirea pe care a primit-o.

68
 Împreună cu Evanghelia era vestită şi credinţa

Să cităm aici afirmaţii ale apostolului Pavel cu privire la împuternicirea

pe care a primit-o direct de la Domnul Isus Hristos, care a declarat în primul
rând chemarea şi împuternicirea cu care va fi investit şi împlinirea acestei
împuterniciri apostolice:
“Ştiţi că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos şi nu m-am temut să
vă propovăduiesc şi să vă învăţ înaintea norodului şi în case, şi să vestesc
iudeilor şi grecilor pocăinţa faţă de Dumnezeu ŞI CREDINŢA în Domnul
nostru Isus Hristos.” (Fapt.20.20-21)

„Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos, fiindcă ea este

puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care CREDE ...
deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu
prin credinţă şi care duce la CREDINŢĂ, după cum este scris: «Cel
neprihănit va trăi prin CREDINŢĂ.»” (Rom.1.16-17)

Aceste două citate ale mărturiei apostolului Pavel ne evidenţiază faptul

că mântuirea lui Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos se face pe bază de
credinţă şi se trăieşte practic prin credinţă.

Iar apostolul Petru şi Iuda declară realitatea faptului că această credinţă

vestită este unică:
„Simon Petru, rob şi apostol al lui Isus Hristos către cei ce au căpătat o
CREDINŢĂ de acelaşi preţ cu a noastră prin dreptatea Dumnezeului şi
Mântuitorului Isus Hristos ...” (1Pet.1.1)

„Prea iubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre

mântuirea noastră deobşte, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să vă
luptaţi pentru CREDINŢA care a fost dată sfinţilor odată pentru
totdeauna. ... Vreau să vă aduc aminte ... că Domnul, după ce a izbăvit pe
poporul Său din ţara Egiptului, în urmă a nimicit pe cei ce n-au CREZUT.”
(Iuda 3,5)

Aceste mărturii sunt suficiente să ne conştientizeze faptul că numai prin

credinţă, credinţa apostolilor, credinţa unică dată de Dumnezeu, se poate
obţine mântuirea vestită prin Evanghelie. De asemenea suntem avertizaţi de
faptul că Dumnezeu, Domnul va nimici pe toţi cei care nu cred prin această
credinţă.
Şi dacă credinţa este de o importanţă atât de fundamentală şi de vitală
pentru mântuirea noastră, atunci se naşte imediat cerinţa aprofundării şi
înţelegerii prin descoperirea Duhului Sfânt a credinţei unice primită de la
Dumnezeu, pe care o vom satisface în cele ce urmează.

Definiţia biblică a credinţei

Domnul ne-a binecuvântat prin scrierile apostolilor Săi din Sfânta

Scriptură şi prin descoperirea dată de Duhul Sfânt să fim părtaşi definiţiei
credinţei, care este ca în matematică o axiomă, chiar o lemă, care se enunţă a
69
fi un adevăr al lui Dumnezeu de neschimbat, după cum Dumnezeu Însuşi este
neschimbat. Să cităm această definiţie:
„Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o
puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.” (Evr.11.1)

Dacă vorbim despre credinţă în legătură cu lucrurile care nu se văd,

invizibile, despre care vorbeşte Scriptura, atunci credinţa le conferă „fiinţa”,
„substanţa” şi ca atare noi putem să acţionăm cu convingere în realităţile lor
(Evr.11.1-3).
Credinţa este fundamentul vieţii active ale cărei activităţi le putem citi
în Evrei cap. 11.

Mărturia credinţei în scrierile canonice în limba greacă ale

Noului Legâmânt

Noţiunea de credinţă în Noul Legământ însemna mai mult decât o

simplă recunoaştere contemplativă mintală a unei realităţi. Cuvântul „pistis”
ca substantiv şi „pisteuo” ca verb, înseamnă „alipit de”, „a se încredinţa”, „a
avea încredere”, „a se sprijini pe”, „încredere într-o persoană sau în ceva”.
Credinţa nu cuprinde numai acordul minţii, ci este o faptă a inimii şi a
voinţei omului respectiv (Rom.10.10). „Cel care crede în el” înseamnă direct
„cel care se încrede în el, sau i se predă (lui Hristos)”. Deci „credinţa” este
identică cu „încrederea”. În cazul Noului Legământ este credinţa şi
acceptarea a ceea ce a descoperit Dumnezeu.
Deci fiinţa credinţei constă în adeverirea şi acceptarea a ceea ce a
descoperit Dumnezeu. Credinţa poate fi descrisă ca o încredere în Dumnezeul
Scripturii şi în Isus Hristos, pe care El L-a trimis. Această încredere care Îl
primeşte ca Domn şi Mântuitor îndeamnă la ascultare şi la fapte bune (Ioan
1.12; Iac.2.14-26).

Originea credinţei

Cele două feluri de credinţă

Sfânta Scriptură mărturiseşte existenţa a două feluri de credinţă cu

origine diferită:
1. Prima este credinţa omenească, o componentă a naturii omeneşti
pământeşti. Ea este primită prin naşterea naturală, firească. Ea este o imagine
a credinţei lui Dumnezeu, fiindcă omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu.
Datorită căderii omului în păcat, credinţa omenească este pregnată de păcatul
locuind în firea sa pământească păcătoasă.
2. A doua este credinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu a hotărât ca omul să
devină părtaş acestei credinţe prin primirea ei.
Este foarte important să putem deosebi aceste două credinţe, pentru ca
să putem înţelege lucrarea lui Dumnezeu.

70
 Credinţa naturală a omului născut natural

Duhul omenesc natural nenăscut din Dumnezeu, este un duh mort, adică
despărţit de Dumnezeu datorită păcatului adamic. Deci el nu se poate afla în
părtăşie cu Dumnezeu, fiind despărţit de Duhul lui Dumnezeu. În această
situaţie omul prin naştere naturală nu poate deveni părtaş cu credinţa lui
Dumnezeu, dacă nu va interveni Dumnezeu personal în viaţa naturală a
duhului său despărţit de Dumnezeu.
Această credinţă omenească este vizibilă în întreaga viaţă naturală a
omului pe pământ. Ea este prezentă aproape în orice moment al vieţii
cotidiene.
De exemplu dacă nu ştiu cu ce număr de autobus, sau troleibus, sau ce
tren să iau ca să ajung într-o anumită localitate, mă informez de la oameni sau
mijloacele de informare aflate la dispoziţia necunoscătorului. Apoi eu cred în
informaţia primită, fără să o pun la îndoială, şi acţionez prin credinţa mea, şi
ajung la destinaţia dorită.
O mărturie a apostolului Pavel elucidează manifestarea celor două
credinţe pe care le-am amintit, cea omenească şi cea venită de la Dumnezeu:
„Deoarece în ea (în Evanghelie) este descoperită o neprihănire pe
care o dă Dumnezeu prin credinţă (prin credinţa omenească – nota aut.) şi
care duce la CREDINŢĂ (credinţa duhovnicească a lui Dumnezeu, credinţa
Domnului şi omului Isus Hristos – nota aut.) după cum este scris: «Cel
neprihănit va trăi prin CREDINŢĂ (credinţa lui Isus Hristos).»”
(Rom.1.16-17)

Credinţa naturală omenească nu are capacitatea să împlinească voia lui

Dumnezeu, pentru că natura omului născut din Adam nu se poate supune voiei
lui Dumnezeu:
„Ucenicii Săi i-au zis: «... Acum cunoaştem că ştii toate lucrurile ... de
aceea credem că ai ieşit de la Dumnezeu.» «Acum credeţi?», le-a răspuns
Isus. «Iată că vine ceasul, şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui;
şi pe Mine Mă veţi lăsa singur...” (Ioan 16.29-32)

De la credinţa naturală a omului la credinţa primită

de la Hristos Isus

Deci capacitatea maximă pe care o poate manifesta credinţa naturală a

omului este aceea de a crede mesajul mântuitor al Evangheliei în jertfa pentru
păcat, învierea şi proslăvirea la dreapta lui Dumnezeu a lui Isus Hristos.
„Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit.” (Marc.16.16)

În clipa când omul crede cu credinţa sa omenească acest adevăr, el

primeşte înfierea, adică naşterea din nou din Dumnezeu în care se află
credinţa proprie a lui Hristos Isus. Credinciosul primeşte CREDINŢA
PROPRIE A LUI ISUS HRISTOS:
„... Tu ţii Numele Meu şi n-ai lepădat CREDINŢA MEA nici chiar în
zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo
unde locuieşte Satana.” (Apoc.2.13)

71
 În clipa în care omul este mântuit pe baza credinţei, el nu mai este
firesc, natural, ci este duhovnicesc dumnezeiesc. Aşadar el nu mai trăieşte
decât pe baza credinţei lui Isus Hristos pe care a primit-o.

Credinţa lui Dumnezeu venită la om prin Isus Hristos

De asemenea tot prin scrierile apostolilor, citindu-l pe Iuda, suntem

înştiinţaţi în primul rând că credinţa aceasta este dată de Dumnezeu (Iuda 3).
Deci originea credinţei date se află în Dumnezeu.
Dacă credinţa vine de la Dumnezeu, înseamnă că ea este duh exact aşa
după cum Dumnezeu Însuşi este Duh. Deci credinţa este duh.
„Dumnezeu este Duh ...” (Ioan 4.24)

„Însă ... avem acelaşi duh de credinţă, potrivit cu ceea ce este scris:
«Am crezut, de aceea am vorbit», şi noi credem şi de aceea vorbim.”
(2Cor.4.13)

Concludem faptul că credinţa dată de Dumnezeu este duh, deci ea nu

este de origine omenească. Mărturiile de mai jos elucidează felul în care ea a
putut să fie dată omului pământesc.
„Şi harul Domnului nostru s-a înmulţit peste măsură de mult împreună
cu credinţa şi cu dragostea care este (se află – nota aut.) în Hristos Isus.”
(1Tim.1.14)

„Dreptarul învăţăturilor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine ţine-l cu

credinţa şi dragostea care este în Hristos Isus.” (2Tim.1.13)

„Pace fraţilor, şi dragoste împreună cu CREDINŢA din partea lui

Dumnezeu Tatăl ŞI din partea Domnului Isus Hristos.” (Efes.6.23)

„Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu

ţii Numele Meu şi n-ai lepădat CREDINŢA MEA ...” (Apoc.2.13)

Deci credinţa lui Dumnezeu Tatăl a fost dată şi manifestată prin Hristos
Isus, Care este în acelaşi timp şi Dumnezeu Duh, ca Fiu al lui Dumnezeu, şi
duh omenesc, ca Fiu al omului. Dumnezeu Tatăl a întrupat în Hristos Isus
credinţa Sa duhovnicească. În acest fel putem deveni noi părtaşi prin Duhul
de înfiere din Tatăl cu credinţa originală a lui Dumnezeu Tatăl şi a Domnului
Isus Hristos, care a practicat-o deplin în viaţa Lui pământească.
Cu această credinţă omul nu poate deveni părtaş decât în momentul
naşterii sale de sus, momentul în care primeşte Duhul de fiu de Dumnezeu, şi
prin primirea ungerii Duhului Sfânt omul devine la rândul său Hristos, uns al
lui Dumnezeu.

72
 Cum vine credinţa lui Dumnezeu?

Apostolul Pavel dă răspuns la această întrebare:

„Astfel credinţa vine (vine de la Dumnezeu – nota aut.) în urma auzirii
(Evangheliei – v.15), iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.”
(Rom.10.17)

Pavel scrie că credinţa vine prin Cuvântul lui Hristos. Înseamnă că

credinţa este conţinută în Cuvântul lui Hristos, care este Cuvântul lui
Dumnezeu, fiindcă Hristos este Dumnezeu. Iată din nou mărturia unităţii, a
unicităţii, a identificării credinţei lui Hristos Isus (Efes.6.23) cu Cuvântul lui
Hristos.
Ce minunată este lumina Evangheliei când ea este descoperită prin
harul lui Dumnezeu Tatăl prin Domnul nostru Isus Hristos!

Înainte de Noul Legământ de la Cincizecime, nu a existat credinţă, ci

numai ascultarea de poruncile Legii, pentru care nu era necesară credinţa
(Gal.3.23-24).
Însă prin venirea credinţei s-a înlocuit ascultarea mecanică cu credinţa
lui Hristos Isus şi s-a realizat un aşezământ cu totul nou, cel de fiu al lui
Dumnezeu al celui care crede. El nu mai depinde deloc de aşezămintele
dinaintea venirii credinţei, care erau o preumbră vestind venirea credinţei
(Gal.3.25-29).

Credinţa venită de la Dumnezeu este Cuvântul lui Dumnezeu

Credinţa care vine de la Dumnezeu ca să fie dată celui care va crede

în Evanghelie ESTE CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU:
„Ce zice ea (neprihănirea, vezi Rom.10.6) deci? «Cuvântul este aproape
de tine: în gura ta şi în inima ta.» Şi cuvântul acesta este cuvântul
credinţei pe care-l propovăduim noi.” (Rom.10.8) (citeşte şi Deut.30.10-14)

Deci nimeni nu poate propovădui cu adevărat Evanghelia fără să

propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu ca cuvânt al credinţei.
Acest adevăr este fundamental şi îi descoperă pe cei care se laudă că
cred şi vestesc numai Cuvântul lui Dumnezeu în timp ce ridică cu mâna Sfânta
Scriptură ca literă. Cuvântul Sfintei Scripturi fără a fi în acelaşi timp credinţă,
nu este Cuvântul lui Dumnezeu, ci o amăgire religioasă, pentru că după cum
Dumnezeu este Duh şi Cuvântul lui Dumnezeu este Duh, tot la fel şi credinţa
este Duh, aşa cum am văzut deja.
Cuvântul lui Dumnezeu şi credinţa lui Dumnezeu venită sunt identice în
mărturia lor. Fără cunoaşterea acestei unităţi în mărturie nu se poate primi
mântuirea:
„Căci şi nouă s-a adus o veste bună ca şi lor, dar lor Cuvântul care le-a
fost propovăduit nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei ce
l-au auzit (literal în lb.gr.: „n-a fost amestecat cu credinţă” – nota aut.)”
(Evr.4.2)

73
 Credinţa lui Dumnezeu a venit la om
corespunzător timpului hotărât şi prezis de Dumnezeu

Apostolul Pavel ne dezvăluie, corespunzător descoperirii primite, că

Dumnezeu a hotărât înainte de întemeierea lumii timpul în care El va face cu
poporul Său un Legământ nou, iar acest Legământ nou are la bază
„credinţa”. Dumnezeu a prezis venirea credinţei prin prorocii Primului
Legământ: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă (Habacuc 2.4). Să citim acest
adevăr:
„Dar Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduinţa să fie dată
celor ce cred prin credinţa în Isus Hristos. Înainte de venirea credinţei
noi eram sub paza Legii, închişi pentru credinţa care trebuia să fie
descoperită. Astfel Legea ne-a fost un îndrumător (pedagog) spre Hristos, ca
să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă. După ce a venit credinţa, nu mai
suntem sub îndrumătorul acesta. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin
credinţa în Hristos Isus. Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi
îmbrăcat cu Hristos. ... fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus. Şi dacă
sunteţi ai lui Hristos, sunteţi »sămânţa« lui Avraam, moştenitori prin
făgăduinţă.” (Gal.3.22-29)

Această dezvăluire este deosebit de profundă şi de importantă, fiindcă în

aceasta sunt dezvelite tainele realităţilor mântuirii desăvârşite prin Hristos şi
în Hristos, şi totul pe bază de CREDINŢĂ a lui Isus Hristos venită de la
Dumnezeu prin care se realizează îndreptăţirea şi primirea
neprihănirii lui Dumnezeu şi îmbrăcarea cu Hristos prin BOTEZUL
PENTRU HRISTOS ca mărturie prin credinţă a acestei realităţi. În acest
fel am devenit sămânţa lui Avraam, în care Dumnezeu a sădit pentru prima
dată credinţa prin care se primeşte socotirea neprihănirii din partea lui
Dumnezeu.

Diferitele forme de manifestare ale credinţei

1. Credinţa omenească

Cunoaştem deja faptul că credinţa naturală omenească nu se poate

manifesta în domeniul duhovnicesc. Ea se manifestă numai în domeniul vieţii
naturale, vizibile a omului care nu este născut din nou din Dumnezeu, ci este
un om natural, firesc pământesc păcătos, despărţit de Dumnezeu.
Capacitatea maximă de manifestare a credinţei de origine omenească
este să creadă în Evanghelia lui Hristos Isus spre mântuirea sa proprie:
„Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos, fiindcă ea este
puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care CREDE ...
deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu
prin credinţă şi care duce la CREDINŢĂ ...»” (Rom.1.16-17)

Credinţa omenească duce la credinţa lui Dumnezeu prin Isus Hristos:

„credinţa (omenească) care duce la credinţă (lui Isus Hristos)”.
Deci credinţa omenească nu poate mântui. Ea poate numai să ducă la
credinţa lui Isus Hristos pe care omul o va primi ca să se poată mântui.
74
 2. Credinţa lui Dumnezeu

Viaţa de credinţă a celui mântuit

Omul crede în Evanghelie, primeşte socotirea neprihănirii din partea lui

Dumnezeu şi primeşte prin naşterea din nou credinţa supranaturală a
lui Isus Hristos ca fiu al lui Dumnezeu pe baza căreia el îşi trăieşte viaţa
mântuirii:
„Cel neprihănit va trăi prin credinţă.” (Rom.1.17)

Manifestările credinţei celui mântuit

Credinţa supranaturală a lui Isus Hristos se manifestă în viaţa cotidiană

a oricărui credincios mântuit:
„Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor
scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva
de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi bolnavii se vor
însănătoşa.” (Marc.16.17-18)

Aceste semne ale credinţei celui mântuit sunt practicate în tot timpul
vieţii, indiferent de vârsta duhovnicească. Semnele enumerate mai sus
însoţesc în general pe cei care vestesc Evanghelia, pentru că se confruntă mai
des cu necesitatea manifestării prin credinţă ale acestor lucrări pentru
propăşirea Evangheliei.

Darul de credinţă

Pentru slujirea credincioşilor în cadrul Bisericii în care au fost întrupaţi

prin botezul Duhului Sfânt, Dumnezeu i-a înzestrat cu „daruri” ale Duhului
Sfânt. Aceste „daruri” nu fac parte din viaţa cotidiană a credinciosului. Ele
aparţin Bisericii, organismul viu corporativ al trupului lui Isus Hristos şi se
manifestă în sau prin colectivitatea credincioşilor. Ele sunt activate de Duhul
Sfânt prin descoperire supranaturală corespunzător necesităţii de moment sau
pentru un timp limitat. Între cele nouă „daruri” se află şi darul de credinţă:
„Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh. ... De pildă unuia îi este dat
prin Duhul să vorbească despre înţelepciune; altuia să vorbească despre
cunoştinţă datorită aceluiaşi Duh; altuia credinţa prin acelaşi Duh ... Dar
toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte
cum voieşte.” (1Cor.12.4,8-11)

Toate manifestările enumerate mai sus se regăsesc şi în viaţa cotidiană

a credinciosului, însă manifestarea darurilor este mult mai puternică. Ele nu
pot fi declanşate de credincios (vezi Marc.16.17-18), ci numai de Duhul
Sfânt, cum am citit sus.
Tot aşa este şi în cazul credinţei. Când Duhul dă credinţa ca dar, atunci
efectele manifestării acestei credinţe sunt extraordinare, depăşind orice
închipuire. Cel care manifestă în clipa aceea darul de credinţă se află sub o
călăuzire deosebit de puternică a Duhului Sfânt, este efectiv copleşit şi

75
introdus în realitatea evenimentului care urmează să aibe loc prin darul de
credinţă. În acele clipe cel care a primit darul de credinţă are o convingere
extraordinar de reală a faptului că în acele clipe absolut totul este posibil.

În vremea care urmează Dumnezeu va declanşa darurile Duhului Sfânt

în Biserică cu menifestări de o putere a minunilor cum nu s-au văzut în istorie
până acum, şi omenirea va fi uimită în faţa acestora şi va crede ca atare în
Evanghelie spre mântuirea lor. Autorul a manifestat deseori şi darul de
credinţă primit prin Duhul Sfânt în şi prin adunarea Bisericii şi adevereşte
cele scrise mai sus. Între anii 1950-1980 România a fost cercetată intens de
manifestarea darurilor Duhului Sfânt în adunarile Bisericilor care credeau şi
trăiau revărsarea Duhului Sfânt prin botezul în Duhul Sfânt, deci şi a darului
credinţei. Multe autorităţi ale statului au fost beneficiari ale manifestărilor
darurilor prin autoritatea Bisericii lui Isus Hristos, fiind salvaţi din necazuri
grele. Securitatea din acea vreme le ştia cel mai bine.

Natura profetică a credinţei lui Dumnezeu

Să citim din nou „definiţia credinţei”:

„Şi CREDINŢA este o încredere NECLINTITĂ în lucrurile
nădăjduite, O PUTERNICĂ ÎNCREDINŢARE („o copleşire” – Biblia
Elberfeld) despre lucrurile care nu se văd. Pentru că prin aceasta cei din
vechime au căpătat o bună mărturie.” (Evr.11.1-2)

Şi mărturia Duhului Sfânt prin apostolul Pavel despre Avraam:

„... Dumnezeu în care (Avraam) a crezut, care înviază morţii şi care
cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi. Nădăjduind împotriva
oricărei nădejdi, el a crezut ... Şi fiindcă n-a fost slab în credinţă ... el nu s-a
îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu prin necredinţă, ci, întărit prin credinţă,
a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că El ce făgăduieşte poate
să şi împlinească.” (Rom.4.17-21)

Ambele mărturii apostolice ale Bisericii primare ne dovedesc că credinţa

insuflată de Dumnezeu nu are nimic comun cu domeniul vizibil. Ea se
manifestă în domeniul invizibil. În domeniul invizibil, domeniul lumii
spirituale, credinţa lui Dumnezeu vede realităţile lucrurilor şi evenimentelor
care urmează să aibă loc în domeniul vizibil.
Deci credinciosul este foarte puternic mişcat, „copleşit”, cum scrie în
limba greacă, de lucrurile nevăzute fizic, dar văzute foarte clar prin Duhul
profetic. De aceea el are o încredere neclintită în lucrurile care se vor împlini
în viitor în domeniul vizibil, dar la el sunt de domeniul prezentului. Iată o
afirmaţie a Domnului Isus cu privire la credinţa lui Avraam:
„Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a
văzut-o şi s-a bucurat.” (Ioan 8.56)

Deci Avraam s-a bucurat enorm că are să vadă ziua mântuirii prin
persoana Domnului Isus Hristos, pentru că a văzut-o cu peste o mie de ani
înainte. Nu numai că a văzut-o, dar a şi trăit efectiv ziua aceea, dovadă că s-a
bucurat enorm, a săltat de bucurie.

76
 Omul credincios este pur şi simplu transpus prin duhul profetic al
credinţei lui Dumnezeu în realităţile lui Dumnezeu dincolo de limita timpului,
şi vede realităţile acestea cu ochii duhului în afara timpului. Atât trecutul,
prezentul cât şi viitorul sunt prezent pentru credincios şi sunt absolut reale
pentru el; nu poate exista nici urmă de îndoială. Pentru el apariţia vizibilă în
cotidian este doar o problemă a timpului, care însă nu poate slăbi puterea
încredinţării realităţii în care trăieşte încă înainte de împlinirea vizibilă în
timpul şi spaţiul material vizibil.
Între transpunerea în realitate prin duhul profetic şi momentul apariţiei
vizibile a acestei realităţi în timp şi spaţiu, credinciosul manifestă „încrederea
neclintită” „încredinţarea puternică” a credinţei. Deci acesta este intervalul de
timp în care omul, care a „văzut” cu Duhul realitatea, „nădăjduieşte” „întărit
prin credinţă” să se împlinească în timpul şi spaţiul hotărât de Dumnezeu.
Dumnezeu cere ca această realitate „văzută” prin duhul profetic să fie
„chemată” prin rugăciune proclamativă:
„Isus a luat cuvântul şi le-a zis: «Aveţi credinţă în Dumnezeu! (în lb.
greacă: „Aveţi credinţa LUI Dumnezeu!”). Adevărat vă spun că dacă va zice
cineva muntelui acestuia: »Ridică-te şi aruncă-te în mare«, şi dacă nu se va
îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut. De
aceea vă spun că orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, SĂ CREDEŢI CĂ
L-AŢI ŞI PRIMIT, ŞI-L VEŢI AVEA.»” (Marc.11.22-24)

„Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede.” (Marc.9.23)

Deci credinţa lui Dumnezeu „vede” realităţile trecute, prezente şi

viitoare. Aceasta este calitatea exclusivă a credinţei lui Dumnezeu prin Hristos
Isus pe care o primeşte omul care crede în realitatea mântuirii în Hristos Isus,
Fiul lui Dumnezeu hotărâtă şi realizată de Dumnezeu Tatăl.

CONCLUZIE:
Prin credinţa în „realitatea mântuirii desăvârşite” descoperită şi
văzută real în inimă prin duhul profetic, omul este imediat introdus în
această realitate prin primirea naşterii din nou şi atunci cere să fie
botezat, imersat, în apă şi Duh Sfânt în această „realitate”.

4. Botezul în apă
în Numele lui Isus Hristos
„În ZIUA CINCIZECIMII (a anului jubiliar – nota aut.) erau toţi
împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt
puternic şi a umplut toată casa în care şedeau ei. ... Şi toţi s-au umplut de Duh
Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi după cum le da Duhul să
vorbească.” (Fapt.2.1-4)

În această zi a CINCIZECIMII a început o eră nouă, era Noului

Testament, dispensaţia Bisericii lui Dumnezeu, trupul lui Hristos. În această zi
s-a născut de sus Biserica, Mireasa lui Isus Hristos. În această zi Domnul Isus

77
Hristos a devenit Cap al trupului Său care s-a născut, acest trup fiind Biserica.
În acest fel fiinţa Lui s-a întregit şi scopul jertfei Sale s-a împlinit.
Această zi a CINCIZECIMII este una dintre cele mai importante zile nu
numai în istoria omenirii, ci şi pentru toată oastea cerească a lui Dumnezeu şi
pentru toţi sfinţii de la Adam, care au adormit prin credinţă în aşteptarea
acestei zile minunate.
Ziua CINCIZECIMII – a cincizecea zi – este împlinirea desăvârşită a
planului de mântuire hotărât de Dumnezeu înainte de întemeierea lumii:
• Domnul ISUS HRISTOS a murit în duh, suflet şi trup moartea de
jertfă pentru păcat pe lemn la Golgota şi a fost îngropat;
• A treia zi El a înviat în duh, suflet şi trup dintre cei morţi;
• În a patruzecea zi după înviere El a fost înălţat şi aşezat pe tronul
lui Dumnezeu la dreapta măririi şi a fost împuternicit cu autoritate supremă
peste toată creaţia din cer, de pe pământ şi de sub pământ;
• În a cincizecea zi – ziua Cincizecimii – Isus Hristos proslăvit la
dreapta Tatălui a primit de la Dumnezeu Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt şi a
revărsat-o pe pământ.

La întrebarea în ziua Cincizecimii: „Ce să facem?”, Petru le spune mai

departe: „... şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos ...”
(Fapt.2.38)
Se înţelege foarte clar că botezul în Numele lui Isus Hristos era
botezul în apă, pentru că cei care au întrebat au fost evreii şi prozeliţii din
regiunea Mării Mediterane şi Asiei care au avut parte de cerinţa botezului lui
Ioan Botezătorul în Numele lui Dumnezeu Tatăl ca urmare a pocăinţei lor.

De ce botez în apă numai în Numele lui Isus Hristos,

nu şi în Numele Tatălui?

Există două motive pentru care botezul în apă cerut a fost numai botezul
în Numele lui Isus Hristos:
1. Cei cărora Dumnezeu le cerea botezul în apă numai Numele
Domnului Isus Hristos era poporul Israel şi prozeliţii dintre neamuri. Aceştia
au fost deja botezaţi în Numele Tatălui de către Ioan Botezătorul. Am văzut
deja în studiul misiunii lui Ioan Botezătorul că el a mărturisit despre sine că a
fost trimis de către Dumnezeu Tatăl (Ioan 1.33), fapt afirmat şi de apostolul
Ioan despre el (Ioan 1.6). Deci Ioan a botezat în Numele Tatălui. Isus din
Nazaret încă nu devenise Hristosul lui Dumnezeu. El a fost botezat în apă de
către Ioan Botezătorul abia după ce tot Israelul a fost botezat (Luc.7.29;
Mat.3.5; Marc.1.5), adică la încheierea misiunii lui Ioan Botezătorul. Ei se
pocăiseră deja de păcatele săvârşite împotriva voiei lui Dumnezeu de la Adam
până la descoperirea lui Mesia şi umblau practic în faptele vrednice de
pocăinţă.
2. După ce Isus din Nazaret a fost botezat în apă de Ioan Botezătorul
şi la ieşirea din apă Duhul lui Dumnezeu a venit peste El, Isus din Nazaret a
devenit Hristosul lui Dumnezeu, adică Mesia (Unsul), Isus Hristos. După acest
eveniment de valoare veşnică, Domnul Isus mărturiseşte despre Sine în Ioan
17.18; Mat.10.40 etc. şi în:
Ioan 20.21: „... Cum M-a trimis pe Mine Tatăl...”
78
 De asemenea şi apostolii mărturisesc despre El:
„Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său (pe
Isus Hristos) ...” (Gal.4.4)

„... Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin
El.” (1Ioan 4.9)

Deci dacă Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost trimis de Dumnezeu
Tatăl, înseamnă că El a fost trimis în Numele Tatălui.

Dacă Isus Hristos a fost trimis în Numele Tatălui, înseamnă că botezul în

apă în Numele lui Isus Hristos conţine două botezuri: botezul pocăinţei şi
botezul mântuirii:

• Botezul pocăinţei în Numele lui Isus Hristos. Răspunsul lui

Petru la revărsarea Duhului Sfânt de ziua Cincizecimii a fost foarte clar:
„Pocăiţi-vă şi fiecare să fie botezat ... spre iertarea păcatelor” (Fapt.2.38a).
Este evident faptul că această afirmaţie este rezultatul trimiterii lui Isus
Hristos în Numele Tatălui ca şi Ioan Botezătorul. Înseamnă că declaraţia
apostolului Petru pe care am citat-o aici este botezul în partea lui pregătitoare
spre mântuirea realizată prin Isus Hristos.
Cine nu se pocăieşte, nu-şi mărturiseşte păcatele, deci nu se botează
fiindcă fără pocăinţă şi mărturisirea păcatelor nu se poate boteza, nu poate
deveni părtaş cu mântuirea lui Dumnezeu prin Isus Hristos.
Deci porunca Domnului Isus Hristos, Căruia I S-a dat toată puterea în
cer şi pe pământ, este ca cei care vor crede (Marc.16.16) să fie botezaţi în
Numele Tatălui (Mat.28.19), este valabilă.
Înseamnă că cei care botează în apă trebuie să boteze în Numele
Tatălui, în Numele Fiului (Isus Hristos) şi în Numele Sfântului Duh
(Mat.28.19).

• Botezul mântuirii în Numele lui Isus Hristos.

„Şi cu multe alte cuvinte mărturisea, îi îndemna şi zicea: «Mântuiţi-vă
din mijlocul acestui neam ticălos.» Cei care au primit propovăduirea lui
(Petru) au fost botezaţi ...” (Fapt.2.40-41).
Botezul pocăinţei rezolvă numai ascultarea şi recunoaşterea omului de
starea lui pierdută în faţa lui Dumnezeu, dar nu şi mântuirea, cum am văzut
mai sus.
Botezul mântuirii în Numele lui Isus Hristos este botezul bazat pe
credinţa în lucrarea de mântuire a omului realizată prin moartea de jertfă,
îngroparea, învierea şi proslăvirea lui Isus Hristos la dreapta lui Dumnezeu.

Deosebirea de bază între pocăinţa la botezul lui Ioan

Botezătorul şi pocăinţa la botezul mântuirii

Există o deosebire de bază între pocăinţa la botezul lui Ioan

Botezătorul şi pocăinţa la botezul în Numele lui Isus Hristos:
• Botezul în Numele lui Isus Hristos cerea pe de o parte pocăinţa
faţă de necredinţa faptului că omul născut din Adam cu o natură păcătoasă
79
 nu poate atinge desăvârşirea cerută de Dumnezeu în împlinirea voiei lui
Dumnezeu şi nici nu se poate mântui prin puterile proprii. De aceea are
nevoie de un mântuitor;
• La botezul în Numele lui Isus Hristos pocăinţa consta şi în
recunoaşterea necesităţii mântuirii din păcatul moştenit din Adam şi
acceptarea prin credinţă în mântuirea realizată de Domnul Isus Hristos,
care a fost răstignit, a murit moartea de jertfă pentru păcat, a fost
îngropat, a înviat din morţi şi a fost înălţat la cer în slavă la dreapta lui
Dumnezeu prin care omul firesc a fost înlăturat şi a fost dat omul nou
înzestrat cu o viaţă nouă prin primirea Duhului de înfiere, care este Duhul
lui Hristos, şi a fost înzestrat cu puterile veacului viitor.

BOTEZUL POCĂINŢEI în Numele lui Isus Hristos este

botezul în Numele Tatălui

Această parte din botezul în Numele lui Isus Hristos, adică pocăinţa,
consta în recunoaşterea omului natural care trebuia să fie din natura inimii
sale identificat din inimă prin fapte cu Legea lui Moise, prorocii şi psalmii. El
trebuia să se pocăiască datorită neîmplinirii Vechiului Legământ în viaţa
cotidiană naturală şi trebuia să revină la împlinirea voiei lui Dumnezeu.
Botezul lui Ioan se referea la natura omului vechi firesc; pocăinţa consta în
recunoaşterea incapacităţii omului firesc păcătos din naştere de a împlini voia
lui Dumnezeu.
Pocăinţa a fost vestită în vremea apostolilor şi a tuturor celor care
vestesc Evanghelia.
Pocăinţa se manifesta înaintea lui Dumnezeu Tatăl:
“… să vestesc iudeilor şi grecilor pocăinţa faţă de Dumnezeu şi
credinţa în Domnul nostru Isus Hristos.” (Fapt.20.21)

“Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte

acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a rânduit
o zi în care va judeca lumea cu dreptate prin Omul pe care L-a rânduit pentru
aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin
faptul că L-a înviat din morţi.” (Fapte 17.30-31)

Prin Evanghelie era vestită atât pocăinţa faţă de Dumnezeu cât şi

botezul în apă pe baza pocăinţei:
“Atunci Filip a luat cuvântul, a început de la Scriptura aceasta şi l-a
propovăduit pe Isus. Pe când îşi urmau ei drumul, au dat peste o apă. Şi
famenul a zis: «Uite apă; ce mă împiedică să fiu botezat?» ... s-au pogorât
amândoi în apă şi Filip a botezat pe famen.“ (Fapt.8.35-39)

BOTEZUL MÂNTUIRII în Numele lui Isus Hristos

este botezul în Numele Fiului

“Noi care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? Nu ştiţi
că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea
Lui? Noi deci, prin BOTEZUL în moartea Lui am fost îngropaţi împreună
80
cu El, pentru ca după cum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa
şi noi să trăim o viaţă nouă.” (Rom.6.2-4)

“Toţi care aţi fost BOTEZAŢI pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu

Hristos.” (Gal.3.27)

“În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur făcută de mână,

ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor
firii noastre pământeşti, fiind îngropaţi împreună cu El prin BOTEZ şi
înviaţi în El şi împreună cu El prin credinţa în puterea lui Dumnezeu care
L-a înviat din morţi. Pe voi care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea
voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă
împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile.” (Col.2.11-13)

“Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, … măcar că eram morţi în

greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos, prin care sunteţi
mântuiţi. El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în
locurile cereşti în Hristos Isus ... Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin
credinţă.” (Efes.2.4-8)

„Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile

de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. ... Căci voi aţi murit şi
viaţa voastră este ascunsă împreună cu Hristos în Dumnezeu. ... v-aţi
dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel
nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă după chipul Celui ce l-a făcut ... Hristos
este totul şi în toţi.” (Col.3.1-11)

„... să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii ... voi n-aţi învăţat aşa pe Hristos
... potrivit adevărului care este în Isus aţi fost învăţaţi cu privire la felul
vostru de viaţă ... să vă dezbrăcaţi (verb la timpul aorist: „să fiţi continuu
dezbrăcaţi” – nota autorului) de omul cel vechi, care se strică după poftele
înşelătoare; şi să vă înnoiţi („să fiţi continuu înnoiţi” – nota autorului) în
duhul minţii voastre; şi să vă îmbrăcaţi („să fiţi continuu îmbrăcaţi” –
nota autorului) în omul cel nou făcut după chipul lui Dumnezeu de o
neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul (care este în Isus – nota
autorului).” (Efes.4.17-24)

5. Iertarea păcatelor
“Pocăiţi-vă … şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos
spre iertarea păcatelor voastre …” (Fapt.2.38).

Pe cât este de importantă iertarea păcatelor, pe atât este de

necunoscută în Biserica Domnului. De aceea vrem să redăm mai detaliat
“iertarea păcatelor” dată de Dumnezeu prin mărturia Sfintelor Scripturi.
Iertarea păcatelor este o urmare foarte logică a pocăinţei celui care
crede în Evanghelia propovăduită. Când Domnul Isus S-a arătat ucenicilor
după învierea Sa din morţi şi după ce Şi-a dus Sângele pe altarul Templului lui
81
Dumnezeu din cer (Ioan 20.17), El “le-a deschis mintea ca să înţeleagă
Scripturile. Şi le-a zis:
„Aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învieze a treia
zi dintre cei morţi. Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor în Numele Lui
pocăinţa ŞI iertarea păcatelor …” (Luc.24.45-47)

Deci Evanghelia propovăduită de către apostoli şi care trebuie

propovăduită în toată vremea dispensaţiei Bisericii conţinea moartea şi
învierea lui Isus Hristos din morţi şi în legătură cu aceste evenimente reale
trebuie să se propovăuiască pocăinţa şi iertarea păcatelor.
Iertarea păcatelor se primea în urma mărturisirii omului şi a botezului în
apă ca sigilare a acestei mărturisiri. Iertarea păcatelor este ţinta botezului
pocăinţei şi de aceea este de o importanţă deosebită.

Ce este iertarea păcatelor?

Cuvintele din Biblie traduse în limba română cu „iertare” sunt:

• În Vechiul Testament:
„kaphar” – a acoperi (Ps.78.38; Ier.18.23 etc),
„nasa” – a ridica, îndepărtând prin ridicare (Gen.50.17; Num.14.19;
Ps.32.5/85.2 etc),
„salach” – a trimite în alt loc, a lăsa să plece (Num.30.5,8,12;
Ps.103.3; Ier.31.34 etc),
„selichak” – trimitere în alt loc, plecare (Ps.130.4; Dan.9.9 etc).

• În Noul Testament:
„apoluo” – a da drumul, a dezlega (Luc.6.37),
„charizomai” – a fi îndurător (Luc.7.43; 2Cor.2.10; Efes.4.32;
Col.2.13 etc),
„aphiemi” – a trimite în alt loc, a îndepărta (Mat.6.12; Marc.2.7;
Luc.7.48; Fapt.8.22; Rom.4.7; Iac.5.15; 1Ioan 2.12 etc),
„aphesis” – a trimite în alt loc, a îndepărta (Fapt.5.31/13.38; Efes.1.7;
Col.1.14 etc).

Deci înţelesul fundamental al iertării în întreaga Scriptură este „a

trimite în alt loc”, „a îndepărta”, „a da drumul”, adică despărţirea păcatului de
omul păcătos.

Vechiul Testament mărturiseşte despre acest adevăr în ziua ispăşirii,

când ţapul pentru Azazel, peste care au fost puse toate păcatele lui Israel, era
alungat în locurile pustii unde urma să moară (Lev.16.10,21-22).

Noul Testament mărturiseşte despre acest adevăr prin faptul că Isus

Hristos a luat păcatul omenirii – păcatul adamic (Rom.5.15-16) – asupra Lui:
Ioan 1.29: „A doua zi Ioan a văzut pe Isus venind la El şi a zis: «Iată
Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.»” (vezi şi 1Pet.2.24; 1Ioan
3.5)

82
 Între iertarea omenească şi cea dumnezeiască există următoarea
deosebire:
• iertarea omenească în general anulează pedeapsa meritată;
• iertarea dumnezeiască, atât în Vechiul- cât şi în Noul Testament,
are loc după ce pedeapsa a fost săvârşită cu vărsare de sânge
ispăşitor:
„... fără vărsare de sânge nu este iertare” (Evr.9.22b)

„Căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se
varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor.” (Mat.26.28)

Iertarea lui Dumnezeu are loc după cum urmează:

1. Mai întâi Dumnezeu judecă şi pedepseşte:

• păcatul oamenilor care au păcătuit:
„Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti, căci Eu,
Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos care pedepsesc
nelegiuirea … Să nu iei în deşert Numele Domnului Dumnezeului
tău, căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert
Numele Lui” (Exod.20.5,7)

„Astfel dar după cum printr-o singură greşeală a venit o osândă

care a lovit pe toţi oamenii … Fiindcă plata păcatului este
moartea…”. (Rom.5.18a/6.23a);

• pe Isus Hristos, Fiul Său, ca purtător al păcatului omenirii:

„Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru
fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El
şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi” (Isa.53.5)

„Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească trimiţând din

pricina păcatului pe Isus, Fiul Său, într-o fire asemănătoare cu a
păcatului” (Rom.8.3b).

2. Apoi iartă păcatele:

• în Vechiul Testament: ca voie suverană a harului lui Dumnezeu,
prin mila şi îndurarea Sa:
„Care Dumnezeu este ca Tine, care ierţi nelegiuirea … El va avea
iarăşi milă de noi … şi vei arunca în fundul mării toate păcatele
lor” (Mica 7.18-19),

• în Noul Testament: prin harul lui Dumnezeu pe baza judecăţii şi

pedepsei săvârşite pe Golgota asupra lui Isus Hristos, Fiul Său:
„În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui iertarea păcatelor
după bogăţiile harului Său” (Efes.1.7).

83
 Acţiunea lui Dumnezeu prin iertarea Sa

Iertarea păcatelor din partea lui Dumnezeu:

• este un rod al darului harului lui Dumnezeu:
„… dar darul fără plată venit în urma multor greşeli a adus o
hotărâre de iertare” (Rom.5.16b)

• a fost promisă de Domnul Isus prin sângele Său de legământ:

„Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate hulele pe care le vor
rosti oamenii li se vor ierta” (Marc.3.28),

• a fost adusă prin jertfa de pe cruce:

„… în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui iertarea
păcatelor” (Col.1.14),

• este vestită prin Evanghelie:

„Isus ne-a poruncit să propovăduim norodului şi să mărturisim că
El a fost rânduit de Dumnezeu … Toţi prorocii mărturisesc despre
El că oricine crede în El capătă prin Numele Lui iertarea
păcatelor” (Fapt.10.42-43),

• este primită prin credinţă:

„… şi să primească prin credinţa în Mine iertare de păcate …”
(Fapt.26.18b)

• este proprietatea celui care crede:

„Vă scriu copilaşilor, fiindcă păcatele vă sunt iertate pentru
Numele Lui” (1Ioan 2.12)

Păcatele sunt săvârşite de om aici pe pământ prin voinţa sa şi de aceea

este absolut necesar ca tot aici pe pământ omul să accepte şi să primească tot
prin voinţa sa iertarea păcatelor pe bază de credinţă.

Felul lui Dumnezeu de a fi drept se constată prin faptul că El iartă

păcatele credincioşilor atât din vremea Vechiului Testament cât şi din vremea
Noului Testament, declarându-i nevinovaţi (socotindu-i neprihăniţi) fără
deosebire:
„Aceasta este arderea de tot care va fi adusă de urmaşii voştri la uşa
Cortului întâlnirii înaintea Domnului; acolo Mă voi întâlni cu voi şi îţi voi
vorbi. Acolo Mă voi întâlni cu copiii lui Israel şi locul acela va fi sfinţit de slava
Mea” (Exod.29.42-43)

„… neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus

Hristos pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire. …
Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie prin credinţa în sângele Lui o
jertfă de ispăşire ca să-Şi arate neprihănirea Lui, căci trecuse cu vederea
păcatele dinainte în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, pentru ca în
vremea de acum să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât să fie neprihănit,
şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Rom.3.22-26)

84
 Iertarea pe care o dă Dumnezeu nu se bazează pe merite, nici pe fapte.
Ea este o lucrare pe care Dumnezeu a hotărât-o prin harul Său în cadrul
lucrării de mântuire a oamenilor. Iertarea este o lucrare care urmează
totdeauna după ispăşire:
„Astfel să facă preotul ispăşire pentru ei, şi li se va ierta” (Lev.4.20b).

Răscumpărarea şi ispăşirea sunt lucrările de eliberare şi de plată pentru

vina omului faţă de vechiul stăpânitor, Satan.
Iertarea este lucrarea de dezvinovăţire a omului faţă de noul stăpânitor,
care este Dumnezeu.
Răscumpărarea, ispăşirea cât şi iertarea au fost împlinite prin preţul de
jertfă plătit de Isus Hristos.
Iertarea păcatelor în Vechiul Testament a fost doar o lucrare
exterioară, aparentă, la nivel trupesc:
„Aceasta era o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc
daruri şi jertfe care nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta la
desăvârşirea cerută de cugetul lui. Ele sunt doar nişte porunci pământeşti
date ca toate cele privitoare la mâncări, băuturi şi felurite spălături până la o
vreme de îndreptare. … sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci
stropită peste cei întinaţi îi sfinţeşte şi le aduce curăţirea trupului …” (Evr.9.
9-10,13).

Iertarea păcatelor în Noul Testament este o lucrare interioară la

nivelul conştiinţei, dând acesteia o curăţie şi libertate desăvârşită:
„… cu cât mai mult sângele lui Hristos, care prin Duhul cel veşnic S-a
adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru
de faptele moarte ca să slujiţi Dumnezeului celui viu!”. (Evr.9.14).

Curăţia şi libertatea deplină a conştiinţei se va manifesta în sufletul

celui iertat prin pace, linişte şi bucurie continuă.

Mântuirea biblică conţine

trei feluri de iertare dumnezeiască:

1. Iertarea pe care o primeşte păcătosul la întoarcerea sa la

Dumnezeu, deci o eliberare generală de păcatele sale trecute:
„În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui iertarea păcatelor după
bogăţiile harului Său” (Efes.1.7),
pe baza mărturisirii păcatelor:
„Pocăiţi-vă dar, întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă
păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare” (Fapt.3.19)

2. Iertarea lui Dumnezeu pentru credinciosul care a păcătuit pe cale, la

care relaţia intimă – între Dumnezeu Tatăl şi copiii Săi – s-a întrerupt din
pricina păcatului. Dumnezeu vrea ca această relaţie să fie refăcută prin
iertarea păcatului prin Mijlocitorul Isus Hristos:
„Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a
păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos Cel neprihănit” (1Ioan
2.1)
85
 3. Iertarea dumnezeiască pe care o dă omul neprihănit celui care a
păcătuit:
„Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul cum
v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos” (Efes.4.32).

Omul neprihănit, având caracterul dumnezeiesc în sine, posedă

autoritatea iertării dumnezeieşti cu care să ierte pe cel vinovat. Dacă cel
vinovat trebuie pedepsit, el va primi iertarea neprihănitului după ce pedeapsa
a fost ispăşită:
„Este destul pentru omul acesta pedeapsa care i-a fost dată de cei mai
mulţi; aşa că acum este mai bine să-l iertaţi şi să-l mângâiaţi, ca să nu fie
doborât de prea multă mâhnire. … Dar pe cine iertaţi voi, îl iert şi eu. În
adevăr, ce am iertat eu – dacă am iertat ceva – am iertat pentru voi în faţa lui
Hristos” (2Cor.2.6-7+10-11)

Efectul primirii iertării păcatelor

din partea lui Dumnezeu

1. Iertarea păcatelor elimină orice osândire din conştiinţă -

„… cu cât mai mult sângele lui Hristos, care prin Duhul cel veşnic S-a
adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul
vostru de faptele moarte ca să slujiţi Dumnezeului celui viu!” (Evr.9.14)

- şi din inimă înaintea lui Dumnezeu. Ea permite o deplină libertate de

trecere în faţa lui Dumnezeu:
„Preaiubiţilor, dacă nu ne osândeşte inima noastră, avem
îndrăzneală la Dumnezeu. Şi orice vom cere, vom căpăta de la El, fiindcă
păzim poruncile Lui şi facem ce este plăcut înaintea Lui” (1Ioan 3.21-22)

2. Iertarea păcatelor aduce cu sine:

• pace cu Dumnezeu:
„Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu
Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos. … tot aşa printr-o singură
hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire
care dă viaţa” (Rom.5.1+18b)
• pacea lui Dumnezeu prin Isus Hristos în interiorul celui iertat:
„Pedeapsa, care ne dă pace, a căzut peste El …” (Isa.53.5b).
Această pace se manifestă în viaţa celui iertat prin trăirea în pace cu toţi
oamenii;

3. Iertarea păcatelor reface legătura omului cu Dumnezeu. Prin

această legătură se dăruieşte o viaţă nouă care are în sine neprihănirea
proprie a lui Dumnezeu:
„… mulţumind Tatălui care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea
sfinţilor în lumină. El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a
strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin
sîngele Lui iertarea păcatelor” (Col.1.12-14).

86
 Viaţa cea nouă este viaţa lui Isus Hristos primită prin credinţă. Ea se
manifestă în trupul muritor sub călăuzirea Duhului Sfânt:
„Căci eu prin Lege am murit faţă de Lege ca să trăiesc pentru
Dumnezeu. Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc, dar nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup,
o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine
însuşi pentru mine” (Gal.2.19-20).

Această viaţă nouă lipsită de păcat este atât de puternică, încât ea poate
să trăiască pe deplin chiar şi în prezenţa păcatului, adică în trupul muritor:
„Dacă deci prin greşeala unuia singur moartea a domnit prin el singur,
cu mult mai mult cei ce primesc în toată plinătatea harul şi darul
neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus
Hristos” (Rom.5.17)

şi poate să împiedice manifestarea păcatului prin trupul muritor:

„Ştim că oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, ci Cel născut
din Dumnezeu îl păzeşte şi Cel Rău nu se atinge de el” (1Ioan 5.18).

4. Iertarea de păcate introduce omul într-o stare de fericire:

„Tot astfel şi David numeşte fericit pe omul acela pe care Dumnezeu,
fără fapte, îl socoteşte neprihănit. «Ferice», zice el, «de acela ale căror
fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite. Ferice de omul
căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!»” (Rom.4.6-8)

5. Iertarea de păcate, primită prin jertfa lui Isus Hristos, asigură

pentru totdeauna o stare de sfinţire şi desăvârşire, care trebuie păstrată:
„Prin această «voie» am fost sfinţiţi şi noi, şi anume prin jertfirea
trupului lui Isus Hristos odată pentru totdeauna. … Căci printr-o singură jertfă
El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei care sunt sfinţiţi. … Dar acolo
unde este iertare de păcate, nu mai este nevoie de jertfă pentru păcat”
(Evr.10.10+14+18)

6. Cel care a primit iertarea dumnezeiască primeşte puterea de a

ierta cu măsura iertării dumnezeieşti:
„După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt! Celor
ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţinea, vor fi ţinute”
(Ioan 20.22-23).
Acest fel de iertare se manifestă totdeauna în timpul lucrărilor şi
semnelor de vindecare, eliberare de sub legături satanice, etc:
„Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va
însănătoşa; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate” (Iac.5.15).

7. Iertarea continuă a semenului aduce după sine:

• unitatea duhovnicească sub Numele lui Isus Hristos:
„Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în
mijlocul lor. Atunci Petru s-a apropiat de El şi I-a zis: «Doamne, de câte ori
să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?»
Isus i-a zis: «Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte
şapte.»” (Mat.18.20-22)

87
 • trecere înaintea lui Dumnezeu:
„Adevărat vă spun că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi
orice veţi deslega pe pământ, va fi dezlegat în cer. … Tot ce veţi cere cu
credinţă prin rugăciune, veţi primi.” (Mat.18.19+21.22)

Condiţiile necesare ca iertarea să poată avea loc

1. Cunoştinţă despre păcat şi despre promisiunea iertării păcatelor prin

auzirea Evangheliei:
„Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul neamurilor la
care te trimit ca să le deschizi ochii să se întoarcă de la întuneric la lumină şi
de subt puterea Satanei la Dumnezeu şi să primească prin credinţa în
Mine iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi” (Fapt. 26.
17-18).

2. Pocăinţa, ca recunoaştere a stării personale păcătoase şi a dreptei

judecăţi a lui Dumnezeu asupra păcatului:
„Şi iată că o femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era la masă în
casa fariseului; a adus un vas de alabastru cu mir mirositor şi stătea înapoi
lângă picioarele lui Isus şi plângea. Apoi a început să-I stropească picioarele
cu lacrimile ei şi să le şteargă cu părul capului ei; le săruta mult şi le ungea cu
mir. Când a văzut lucrul acesta, fariseul care-L poftise şi-a zis: «Omul acesta,
dacă ar fi un proroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care se atinge de
El, că este o păcătoasă.» … «De aceea îţi spun: păcatele ei, care sunt
multe, sunt iertate, căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin, iubeşte
puţin.» Apoi a zis femeii: «Iertate îţi sunt păcatele!»” (Luc.7.37-39,47-48).

3. Mărturisirea păcatelor şi decizia de lepădare şi rupere totală de

aceste păcate:
„Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea.
Am zis: «Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!» Şi Tu ai iertat vina
păcatului meu” (Ps.32.5)
„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne
ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1Ioan 1.9).

4. Iertarea semenului pentru a putea fi liber pentru primirea iertării

lui Dumnezeu:
„Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă
va ierta greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici
Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Mat.6.14-15).
Iertarea trebuie să fie dată totdeauna când este necesar:
„Luaţi seama la voi înşivă! Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta,
mustră-l! Şi dacă-i pare rău, iartă-l! Şi chiar dacă păcătuieşte împotriva ta
de şapte ori pe zi, şi de şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice: «Îmi pare
rău!», să-l ierţi.” (Luc.17.3-4)
Iertarea să fie identică cu iertarea lui Hristos Isus:
„Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi dacă unul are pricină să se plângă de altul,
iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi” (Col.3.13)

88
 Porunca iertării semenului a fost dată, fiindcă aceia care trebuie iertaţi
pentru greşelile lor au fost deja iertaţi de Dumnezeu prin Isus Hristos:
„Astfel dar după cum printr-o singură greşeală a venit o osândă care a
lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit
pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa”
(Rom.5.18).

5. Iertarea şi împăcarea cu alţii este cerută din partea celui care a

păcătuit împotriva lor atunci când el vrea iertare din partea lui Dumnezeu:
„Aşa că dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aduci aminte că fratele
tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întâi de
te împacă cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul. Caută de te împacă
degrabă cu pârâşul tău câtă vreme eşti cu el pe drum, ca nu cumva pârâşul să
te dea pe mâna judecătorului, judecătorul să te dea pe mâna temnicerului şi
să fii aruncat în temniţă. Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei
plăti cel din urmă bănuţ” (Mat.5.23-26)

6. Credinţa, prin care se intră în posesia iertării păcatelor:

„Să ştiţi dar, fraţilor, că în El vi se vesteşte iertarea păcatelor; şi
oricine crede, este iertat prin El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi
iertaţi prin Legea lui Moise” (Fapt.13.38-39).

7. Stăruinţa în harul lui Dumnezeu spre iertare:

„«… şi oricine crede, este iertat prin El de toate lucrurile de care n-aţi
putut fi iertaţi prin Legea lui Moise» … Şi după ce s-a împrăştiat adunarea,
mulţi din iudei şi din prozeliţii evlavioşi au mers după Pavel şi Barnaba, care
stăteau de vorbă cu ei şi-i îndemnau să stăruiască în harul lui Dumnezeu”
(Fapt.13.39+43)

8. Iertarea este posibilă pentru orice păcat în afară de:

• păcatul săvârşit cu voia:
„Căci dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoştinţa adevărului,
nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a
judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi” (Evr.10.26-27)
• păcatul hulei şi vorbirii împotriva Duhului Sfânt:
„De aceea vă spun: orice păcat şi orice hulă vor fi iertate
oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată. Oricine va
vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva
Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor”
(Mat.12.31-32).

Piedicile tipice în calea iertării

„… iertaţi-vă unul pe altul cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos”

(Efes.4.32:
„… şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm celor care
ne-au greşit” (Mat.6.12)

89
 Iată unele dintre piedicile principale care stau în calea iertării păcatelor:

1. Privirea la rănirile trecutului

Un mare pericol constă în faptul că după un timp mai lung de libertate
cei eliberaţi de otrava Diavolului privesc din nou la cicatricele lor, se gândesc
la evenimentele anterioare. Ei oferă cicatricelor şi şerpilor o atenţie nouă şi în
acest fel otrava mortală curge din nou înăuntrul lor.
Atunci Diavolul le spune: „Vezi, eşti la fel de rănit ca şi înainte. Nu s-a
schimbat nimic!”
Aceasta este cea mai mare dintre toate minciunile. Tu ai fost vindecat,
dar ţi-ai luat din nou otrava ucigaşă!
Cu păcatul neiertării trebuie acţionat în acelaşi fel ca şi cu cele mai
grele păcate ale firii păcătoase. De obicei în cazul unor împovărări
înrădăcinate de mult timp, pericolul recidivării este mai mare decât la mici
greşeli ocazionale. De aceea un beţiv după pocăinţa sa se va ţine în mod
instinctiv departe de sticlă, un curvar de poftă, un drogat de stradă şi un
împătimit de jocuri de salonul de joc etc.
Totuşi este o capcană să gândeşti că nu eşti complet liber numai fiindcă
într-un domeniu sau altul încă tot mai poţi fi ispitit. Oricare mare pericol
simţibil de recidivare este o măsură educativă a lui Dumnezeu. Prin această
sesizare El ne ataşează mai mult de inima Lui. Noi nu vom fi niciodată atât de
aproape de Dumnezeu decât în vremurile de slăbiciune simţibilă. Atunci
Domnul trezeşte pe această cale şi dorinţa în noi după o sfinţire fără
compromis. Trebuie să se dezvolte în noi o dorinţă profundă după o eliberare
deplină, încât să alergăm după sfinţire zi şi noapte. În acest fel de la începutul
eliberării noastre noi putem să trăim ca pe deplin eliberaţi – însă numai cât
timp umblăm consecvent în interiorul graniţelor aşezate de Dumnezeu. Cu
maturizarea crescândă creşte şi libertatea de mişcare. Pe această cale şi
pericolul de recidivare va deveni tot mai puţin probabil.
Deci cât timp privim numai spre Domnul înălţat, vindecarea noastră este
sută la sută. Nu este necesară o biruinţă suplimentară.
Este greşit să fii de părere că după o muşcătură a şarpelui alcoolismului,
ai avea exact aceeaşi distanţă şi neatingere faţă de alcool pe care ai avut-o
înainte de „prăbuşire”. Oricărui păcat am fost cândva robi, după aceea nu vom
mai sta înaintea lui ca nişte neştiutori şi străini.
Iertarea este grea, mai ales dacă s-au produs răni adevărate. Poate că
rănirea a fost produsă pe nedrept, rănile încă ard. Dacă durerile ar fi
ameliorate, atunci iertarea s-ar aborda mai uşor. Dar acum doare ca o
muşcătură de şarpe înfocat. În faţa acestor răni iertarea pare imposibilă.
Aşadar fiecare încercare de iertare are efectul sării pe o rană deschisă.
„Ce fac eu greşit?” se întreabă mulţi.
Greşeala principală constă în concentrarea într-o direcţie greşită.
Când în pustiu israeliţii au fost muşcaţi de şerpi, a existat o singură cale
de vindecare: Ei au trebuit să privească la şarpele de bronz înălţat. Să nu
privească la rănile lor, nici la şerpii, de care au fost muşcaţi. Numai privind la
şarpele de bronz curgea vindecare în trupurile lor otrăvite.
Cum este cu noi? Cât timp nu ne abatem privirea de la şerpii care ne-au
muşcat, nu există vindecare! Cât timp privim la rănile noastre adânci, otrava
curge mai departe spre inimile noastre!
Chiar şi contemplarea vinei noastre ne agravează situaţia. Aici nu ajută
nici o judecare repetată, nici un strigăt, nici o evadare. Israeliţii nu au avut
90
voie să iasă din câmpul de vedere al şerpilor ca să strige la Dumnezeu. Toate
acestea nu le-ar fi ajutat deloc.

2. Lipsa de îndurare
Este cea mai mare piedică. Cel care nu este voitor să manifeste îndurare
aproapelui său, va deveni părtaş aceleiaşi judecăţi neîndurătoare (Mat.6.15;
Iac.2.13).

3. Dragostea pentru lume şi regia proprie

Cel care iubeşte mersul lumii acesteia, se dovedeşte un duşman al lui
Dumnezeu (Iac.4.4). Puterea de biruinţă va fi dată numai celor care Îl iubesc
neîmpărţit pe Domnul (2Cron.16.9). Toate lucrările independente de
Dumnezeu sunt fără rod. Orice răsad care nu este sădit de Tatăl, mai repede
sau mai târziu va fi smuls (Mat.15.13). „Căci despărţiţi de Mine nu puteţi
face nimic” (Ioan 15.5).

4. Incorijibilitate, încăpăţânare, duh de judecată

Foarte des un duh neîmpăciuitor apare şi din învinuiri pe nedrept.
Judecata noastră cu privire la comportamentul apropiaţilor noştri este mereu
imperfectă (subiectivă). De aceea se întâmplă mereu că anumite pretenţii sau
fapte ale semenilor sunt simţite ca fiind nedrepte, jignitoare sau răutăcioase,
cu toate că acestea în faptă şi adevăr nici nu sunt. Câte unul aşteaptă cu o
inimă împietrită deja de ani de zile sau decenii pocăinţa semenului său şi încă
tot nu-şi dă seama că el însuşi este cel vinovat. Cel care are o inimă plină de
amărăciune neîmpăciuitoare este întotdeauna greşit, chiar şi dacă juridic ar
avea de o mie de ori „dreptate”.

5. Omiterea convorbirilor explicative (Mat.5.24)

Prin privirea la DOMNUL înălţat noi nu putem trece cu vederea
convorbirile explicative şi lămuririle necesare. Unde este posibilă o convorbire
explicativă şi lămurire verbală reciprocă, ea trebuie să aibe loc. Dacă
adversarul nu este voitor pentru o convorbire explicativă, nu-şi recunoaşte
nelegiuirea, sau este deja mort, atunci să ştii: aceasta nu este o piedică în
dezlegarea ta! Dacă ai făcut tot de ţi-a fost ţie cu putinţă şi eşti voitor să ierţi,
atunci ea îţi va fi dată.

6. Necredinţă
„Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască… cine se îndoieşte… să
nu se aştepte să primească ceva de la Domnul…” (Iac.1.6-7).

Calea spre iertare:

practica „privirii în sus”

Dumnezeu a dat o singură cale pentru vindecarea rănilor: Privirea spre

şarpele înălţat!
Aceasta este pilda DOMNULUI înălţat pe cruce, care S-a lăsat făcut
păcat în locul nostru (Ioan 3.14-16). Este vorba de a privi numai înspre
DOMNUL, nu la toate rănile, păcatele şi circumstanţele – nu la rănile
suferinţei nedreptăţii! Uită ce s-a întâmplat şi rămâi în EL! Ori de câte ori
91
gândurile tale vor să se reîntoarcă la locul faptei, refuză! Numai prin privirea
spre ISUS curge vindecarea rănilor! De câte ori priveşti înapoi la păcat, inima
ta se va împietri. Dar cel care rămâne dă drumul la tot, adică iartă, curând el
va avea parte de vindecare. Prin privirea în odihnă spre ISUS în curând nu
mai doare nici o rană! În cruce se dezamorsează otrava lipsei de iertare. După
un timp vei constata că eşti eliberat de constrângerea lipsei de iertare. Rămâi
mai departe privind în sus şi iertarea va deveni permanentă!

6. Primirea darului – a botezului în Duh,

botezul în Duhul Sfânt
"… apoi veţi primi darul (botezul) Sfântului Duh (în Sfântul Duh).
Căci făgăduinţa aceasta este pentru … toţi cei ce sunt departe acum, în
oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru.”
(Fapt.2.38-39)

Semnele vizibile ale primirii

(sigilării, botezului) Duhului Sfânt făgăduit

Corespunzător afirmaţiilor Sfintei Scripturi primirea darului Duhului

Sfânt înseamnă a primi ceva vizibil (Fapt.2.33) diferit de naşterea din nou şi
de regulă ulterior naşterii din nou.
Apostolii trăiau realitatea descoperirilor vizibile ale manifestărilor şi
lucrărilor lui Dumnezeu, demistificând orice încercare de mistificare, de
teoretizare a lucrării lui Dumnezeu în Hristos Isus.
Să cităm trei texte care dovedesc această realitate:
„Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi plin de har şi de
adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai cu slava singurului născut
din Tatăl” (Ioan 1.14);

„Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am

privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre cu privire la Cuvântul vieţii – pentru
că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim
viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl şi care ne-a fost arătată – deci, ce am
văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă ... Şi vă scriem aceste lucruri pentru
ca bucuria voastră să fie deplină” (1Ioan 1.1-4);

„În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus
Hristos nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care
am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui” (2Pet.1.16).

Semnele primirii Duhului Sfânt sunt diferite de cele ale primirii naşterii
din nou. Iată ce spun apostolii:
„... aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit”
(Efes.1.13),

„... aţi primit voi Duhul ... prin auzirea credinţei?” (Gal.3.2),

92
 „... ca prin credinţă noi să primim Duhul făgăduit” (Gal.3.14),

„... să aştepte acolo făgăduinţa Tatălui ... veţi fi botezaţi în Duhul

Sfânt” (Fapt.1.4-5).

Domnul Isus şi apostolii Săi mărturisesc că primirea Duhului Sfânt,

sigilarea cu Duhul Sfânt sunt botezul în Duhul Sfânt care este urmat
obligatoriu de semnele vizibile hotărâte de Dumnezeu:
„Şi iată că (Eu, Isus) voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu ... veţi
fi îmbrăcaţi cu putere de sus” (Luc.24.49)

„... eu (Ioan Botezătorul) vă botez cu apă spre pocăinţă ... El (Isus) vă va

boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc (Mat.3.11)

„Ci voi veţi primi o putere când se va pogorî Duhul Sfânt este voi ...”
(Fapt.1.8)

„... să aştepte acolo făgăduinţa Tatălui pe care ... aţi auzit-o de la Mine.
Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi ... veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt.”
(Fapt.1.4-5)

În Faptele apostolilor se vorbeşte despre botezul cu care Isus a fost (nu

„va fi”) botezat:
„... cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din
Nazaret ...” (Fapt.10.38),
botez cu care au fost botezaţi şi ascultătorii acestui adevăr din casa lui
Corneliu, adică „botezul în Duhul Sfânt”.

După ce El a fost botezat în Duhul Sfânt la începutul slujirii Sale

(Fapt.10.38), ulterior vor fi botezaţi la fel şi ucenicii Săi (Fapt.2.38c-39/10.44).
„... apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este
pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în
oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru.” (Fapt.2.
38c-39)
Acesta este un cuvânt profetic valabil pentru întreaga dispensaţie a
Bisericii pe pământ. Făgăduinţa aceasta este condiţionată în Fapt.2.38 de
pocăinţă, iertarea păcatelor şi de botezul în Numele lui Isus (în apă).”:
„Şi acum, odată ce
S-A ÎNĂLŢAT (Isus Hristos)
prin dreapta lui Dumnezeu,
ŞI A PRIMIT DE LA TATĂL FĂGĂDUINŢA DUHULUI SFÂNT, [„Şi
Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor care să rămână cu voi în
veac, şi anume Duhul adevărului ... căci rămâne cu voi şi va fi în voi.” (Ioan
14.16-17)],
A TURNAT [„În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul
Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor proroci, tinerii
voştri vor avea vedenii şi bătrânii voştri vor avea vedenii de noapte.”
(Fapt.2.17)]
CE VEDEŢI ŞI AUZIŢI. ” (Fapt.2.33)

93
 „Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic ... nişte
limbi ca de foc au fost văzute ... Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început
să vorbească în alte limbi după cum le da Duhul să vorbească.” (Fapt.2.2-4)

„ ... Petru şi Ioan ... s-au rugat pentru ei ca să primească Duhul Sfânt
(după ce ei au fost deja credincioşi născuţi din nou). Căci nu se pogorâse încă
peste nici unul din ei, ci fuseseră numai botezaţi în Numele Domnului Isus.”
(Fapt.8.14-17)

Deci ei au trebuit să primească botezul în Duhul Sfânt după ce au fost

botezaţi în apă:
„... Fraţilor, ce să facem? ... apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Căci
făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce
sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul
nostru.” (Fapt.2.37-38)

„Aş dori ca toţi să vorbiţi în alte limbi, dar mai ales să prorociţi.”
(1Cor.14.5)

Deci toţi trebuie să primească botezul în Duhul Sfânt:

„... S-a pogorât Duhul Sfânt peste toţi cei ce ascultau Cuvântul. Toţi
credincioşii tăiaţi împrejur, care veniseră cu Petru, au rămas uimiţi când au
văzut că darul Duhului Sfânt s-a vărsat şi peste neamuri. Căci îi auzeau
vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu.” (Fapt.10.44-47)

„Şi cum am început să vorbesc, Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei ca şi

peste noi (apostolii) la început. Şi mi-am adus aminte de vorba Domnului, cum
a zis: «Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt.» Deci
dacă Dumnezeu le-a dat acelaşi dar ca şi nouă (apostolilor), care am crezut în
Domnul Isus Hristos, cine eram eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu? ”
(Fapt.11.15-17)

„Şi Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei şi le-a dat

Duhul Sfânt ca şi nouă.” (Fapt.15.8)

„... «Aţi primit voi Duhul Sfânt când (după ce) aţi crezut?» ... Când şi-a
pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei, şi vorbeau în alte
limbi şi proroceau. Erau cam 12 bărbaţi de toţi.” (Fapt.19.2,6-7)
Aici este vorba de un eveniment aprox. 20 de ani după evenimentul
Cincizecimii. Când s-au întâlnit cu apostolul Pavel, ucenicii erau deja născuţi
din nou prin evanghelizarea lui Apolo, care a fost înaintea lui în Efes
(Fapt.18.24-25). Deci ei au trebuit să primească Duhul Sfânt după ce au primit
naşterea din nou prin credinţa în mântuirea prin Isus Hristos.

Vorbirea în limbi şi prorociile se auzeau, ca urmare a botezului în

Duhul Sfânt (vezi Fapt.19.6).
„Iată semnele (vizibile) care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele
Meu ... vor vorbi în limbi noi ...” (Marc.16.17)

94
 „Adevărat vă spun că sunt unii din cei ce stau aici, care nu vor muri
până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.” (Marc.9.1)
„Tu te uitai la el, şi s-a dezlipit o piatră fără ajutorul vreunei mâini, a
izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului şi le-a făcut bucăţi. Atunci fierul,
lutul, arama argintul şi aurul s-au sfărâmat împreună şi s-au făcut ca pleava
din arie vara, le-a luat vântul şi nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra
care sfărâmase chipul, s-a făcut un munte mare şi a umplut tot pământul. ...
Dar în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie ...
Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, şi ea însăşi va dăinui veşnic.”
(Dan.2.34-35+44)

„Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi

da stăpânire peste neamuri. Le la cârmui cu un toiag de fier şi le va zdrobi ca
pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la Tatăl Meu.”
(Apoc.2.26-27)

„În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt

DA; de aceea şi AMIN, pe care-l spunem noi prin El spre slava lui Dumnezeu.
Şi Cel ce ne întăreşte împreună cu voi în Hristos, şi care ne-a uns, este
Dumnezeu (Tatăl). El ne-a şi pecetluit şi ne-a pus în inimă arvuna (acontul)
Duhului.” (2Cor.1.20-22)

„«Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice
Scriptura.» Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-l
primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă
Isus nu fusese încă proslăvit.” (Ioan 7.38-39)

„Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face şi el lucrările

pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea, pentru că
Eu mă duc la Tatăl.” (Ioan 14.12)

Deci botezul în Duhul Sfânt este mărturia vizibilă a proslăvirii Domnului

Isus pe tron la dreapta Tatălui. De asemenea orice credincios care crede în
Domnul, trebuie să posede puterea – venită prin botezul în Duhul Sfânt – de a
putea face aceleaşi lucrări ca ale lui Isus aici pe pământ.

Ce înseamnă să ai ungerea Duhului Sfânt

„... s-a deschis cerul şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc
ca un porumbel. ...” (Luc.3.21-22; Marc.1.10; Mat.3.16),

„Cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din

Nazaret ...” (Fapt.10.38)

„Şi iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; dar rămâneţi în
cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.” (Luc.24.49),

„... Tu eşti Hristosul (Unsul), Fiul Dumnezeului celui viu!” (Mat.16.16).

95
 Deci botezul în Duhul Sfânt este identic cu ungerea Duhului Sfânt. Însă
botezul în Duhul Sfânt posedă în sine felurite capacităţi de lucrări interioare şi
exterioare.
Una din caracteristicile de bază ale botezului în manifestarea ungerii
este capacitatea cunoaşterii interioare supranaturale:
„Dar voi aţi primit ungerea din puterea Celui sfânt şi ştiţi orice lucru”
(1Ioan 2.20),

O altă caracteristică de bază a ungerii, rezultată din versetul de mai sus,

este învăţătura ei supranaturală prin care se poate rămâne în Hristos:
„Cât despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El ... vă învaţă despre
toate lucrurile şi este adevărată ... rămâneţi în El cum v-a învăţat ea” (1Ioan
2.27).

De asemenea ea este şi capacitatea supranaturală a manifestării puterii

ei supranaturale spre exterior, materializată printr-o îmbrăcare simţibilă cu
putere, asemenea efodului preoţesc vechi-testamentar. Toate manifestările
exterioare ale acestei ungeri sunt exclusiv supranaturale şi de mare putere.
Semnele şi minunile sunt lucrări normale la cel prin care se manifestă această
ungere:
„... V-am scris tinerilor, fiindcă sunteţi tari ... şi aţi biruit pe Cel Rău”
(1Ioan 2.14b),

„Numai ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni! Celui ce va birui (va
menţine puterea ungerii) şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele (ale
puterii ungerii Duhului Sfânt), îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va cârmui
cu un toiag de fier (puterea disciplinară supranaturală a ungerii) şi le va
zdrobi ca pe nişte vase de lut (puterea judecăţii supranaturale a ungerii
Duhului Sfânt), cum am primit şi Eu putere de la Tatăl Meu. Şi-i voi da
luceafărul de dimineaţă (puterea supranaturală profetică a ungerii Duhului
Sfânt de a vedea în viitor aşa cum le vede Domnul Isus proslăvit)” (Apoc.2.
25-28)

A avea pecetluirea şi arvuna (acontul)

„În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt

DA; de aceea şi AMIN, pe care-l spunem noi prin El spre slava lui Dumnezeu.
Şi Cel ce ne întăreşte împreună cu voi în Hristos, şi care ne-a uns, este
Dumnezeu (Tatăl). El ne-a şi pecetluit şi ne-a pus în inimă arvuna (acontul)
Duhului.” (2Cor.1.20-22)

„ ... Dumnezeu, care ne-a dat arvuna (acontul).” (2Cor.5.5)

„Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii

voastre), aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt (vezi
Fapt.19.1-7), care fusese făgăduit şi care este o arvună a moştenirii noastre,
pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu spre lauda slavei Lui.”
(Efes.1.13-14)

96
 Pecetluirea efesenilor cu Duhul Sfânt (Efes.1.13-14), corespunzător
textului de mai sus, a avut loc prin botezul lor în Duhul Sfânt (Fapt.19.1-7)
care s-a manifestat imediat prin vorbirea în alte limbi şi prorocie. A fost o
primire conştientă a Duhului Sfânt prin punerea mâinilor lui Pavel peste ei.

Botezul în Duhul Sfânt = dovada pocăinţei spre viaţă

„ ... Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei (casa lui Corneliu) ca şi peste noi
la început. Şi mi-am adus aminte de vorba Domnului cum a zis: «Ioan a
botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt. Deci dacă Dumnezeu le-
a dat acelaşi dar ca şi nouă care am crezut în Domnul Isus Hristos, cine eram
eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu?» După ce au auzit aceste lucruri, s-au
potolit, au slăvit pe Dumnezeu şi au zis: «Dumnezeu a dat deci şi neamurilor
pocăinţă ca să aibă viaţa („pocăinţă spre viaţă” – trad.rev.).” (Fapt.11.15-18)

Semnul pocăinţei adevărate evidente care duce la viaţă înaintea lui

Dumnezeu în dispensaţia Bisericii este botezul în Duhul Sfânt.

Deosebirea vizibilă între naşterea din nou

şi botezul în Duhul Sfânt

Semnele vizibile ale naşterii din nou:

• viaţă în duhul corespunzător Duhului (Ioan 3.8; Rom.8.5+9),
• roada Duhului Sfânt (Gal.5.22-24),
• adevărata neprihănire şi sfinţire (Efes.4.24),
• nădejde vie pentru veşnicie (1Pet.1.3),
• viaţă în neprihănire (1Ioan 2.29),
• viaţă lipsită de păcat (1Ioan 3.9/5.18),
• dragoste practică (1Ioan 4.7),
• credinţa vie în Domnul Isus Hristos (1Ioan 5.1),
• biruinţă asupra lumii (1Ioan 5.4-5),
• încredinţarea înfierii dumnezeieşti (Gal.4.5-7; Rom.8.15),
• încredinţarea vieţii veşnice (Ioan 1.12-13 + 1Ioan 5.13),
• o natură nouă înnoită (Gal.2.20; 2Cor.5.17; Col.3.10;
2Cor.3.18),
• dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de cei născuţi din El
(1Ioan 5.1-2),
• înnoirea duhului minţii, înnoirea mentalităţii (Rom.12.2;
Efes.4.23).

Semnele vizibile ale botezului în Duhul Sfânt

• îmbrăcarea cu putere de sus (Luc.24.49; Fapt.1.8; 2Tim.1.7),
• ochii inimii iluminaţi cu privire la nemărginita mărime a puterii lui
Dumnezeu pusă le dispoziţia credinciosului (Efes.1.19-20),
• trăirea prin puterile veacului viitor (Evrei 6.5),

97
 • vorbirea în alte limbi (Fapt.2.4/19.6),
• prorocia (Fapt.19.6),
• plinătatea Duhului Sfânt (Fapt.2.1,4),
• plinătatea revărsată a Duhului Sfânt (Ioan 7.37-39; Fapt.2.33),
• lauda lui Dumnezeu (Fapt.10.46),
• rugăciunea în Duhul (în limbi) (1Cor.14.14,16),
• mărturisirea prin puterea Duhului Sfânt a lui lui Isus Hristos
(Fapt.1.8; 1Cor.2.4-5; Rom.15.18-19; 2Cor.10.4-5),
• semne şi minuni (Fapt.2.43/3.6-9/5.12-16/6.8/ 8.6-7),
• capacitatea pentru slujire (Fapt.6.3,5,8),
• mărturia evidentă a proslăvirii lui Isus Hristos la dreapta lui
Dumnezeu (Ioan 7.39),
• vizibilitatea împărăţiei lui Dumnezeu prin manifestarea evidentă
a puterii lui Dumnezeu (1Cor.4.20; Marc.9.1; Evr.6.5),
• nădejde revărsătoare (Rom.15.13).

Deosebirea între naşterea din nou şi

botezul în Duhul Sfânt

• Naşterea din nou – prin credinţă în mântuire;

• Botezul în Duhul Sfânt – după naşterea din nou,
deci după credinţa în mântuire.

• Naşterea din nou – primirea naturii lui Dumnezeu prin Duhul de

înfiere de la Tatăl;
• Botezul în Duhul Sfânt – primirea puterii lui Dumnezeu în
natura dumnezeiască a Duhului
de înfiere.

• Naşterea din nou – este neprihănirea lui Dumnezeu a Duhului de

înfiere primit de la Dumnezeu Tatăl;
• Botezul în Duhul Sfânt – este ungerea lui Dumnezeu, este slava
lui Dumnezeu (1Pet.4.14) peste
neprihănirea lui Dumnezeu.

Exemplul biblic model:

Lucrarea Duhului Sfânt în Fiul lui Dumnezeu,
Domnul Isus Hristos

1. La devenirea de om a Fiului lui Dumnezeu:

• Naşterea înainte de veşnicii: singurul Fiu născut din Dumnezeu
Tatăl, deci primul născut din Tatăl, numai Fiu-Duh ca şi Tatăl care este Duh
(Ioan 1.1-3 + 4.24a);
98
 • Naşterea ca om: procreere fizică de către Dumnezeu printr-o
sămânţă bărbătească creată supranatural în pântecul Mariei. Deci Fiul lui
Dumnezeu a devenit şi Fiu al omului, Isus din Nazaret (Luc.1.35; Ioan
1.14b),
• Ungerea de către Dumnezeu a Fiului Său ca om, Isus din Nazaret,
la malul Iordanului în faţa lui Ioan Botezătorul. Prin aceasta El a devenit
„Unsul” (Mesia) lui Dumnezeu, Isus Hristos (Isus Cel uns) prevestit în Vechiul
Legământ (Luc.3.21-22; Fapt.10.38; Mat.16.16).

2. La învierea ca Fiu de Dumnezeu şi în acelaşi timp ca om:

• Naşterea din nou făcută de Dumnezeu şi din Dumnezeu:
Omul Isus a trebuit să fie născut din nou de Dumnezeu ca să devină din
nou Fiul lui Dumnezeu (Fapt.13.33; Evr.1.5-6), pentru că El a murit în duh
(duhul Lui omenesc a fost despărţit de Tatăl datorită păcatului lui Adam
(Marc.15.34) care a fost pus peste El. Astfel El Şi-a pierdut calitatea de Fiu al
lui Dumnezeu, luându-i-Se Duhul de Fiu de Dumnezeu, începând cu strigătul
redat în Marc.15.34 şi până la naşterea Sa din nou în Locuinţa morţilor
(1Pet.3.18-19), timp în care Dumnezeu a rămas în două persoane: Tatăl şi
Duhul Sfânt. Isus a murit pe cruce mai întâi în duhul Lui ca Adam (Gen.2.17b
+ Rom.5.12), apoi sufleteşte şi trupeşte, ajungând în Locuinţa morţilor ca
simplu om mort Isus din Nazaret despărţit de Dumnezeu, dar fără păcat;
După moartea Lui El a fost născut din nou de Dumnezeu din Sinea Lui
însuşi (Fapt.13.33; Evr.1.6; Apoc.1.5);
• După ce S-a născut din nou din Dumnezeu Tatăl El a fost uns de
Dumnezeu = a fost proslăvit şi a devenit omul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu
(Efes.1.20-21; Fapt.2.34-36).

7.Trăirea practică a botezului

în dispensaţia Noului Legământ
Botezul nu este un act formal, religios, doctrinar cultic, tradiţional, care
se exercită în tot felul de variante; nu este un eveniment ceremonial care se
rezumă la limita timpului afectat actului botezului, după care la cei mai mulţi
este dat uitării. Toate acestea reduc în general botezul la un eveniment de
moment, că aşa trebuie făcut, datorită lipsei de cunoaştere a botezului în
conţinutul său şi a trăirii practice a acestuia în viaţa cotidiană a celuia care a
fost botezat.
O realitate este fundamentală: anume, faptul că actul botezului în apă şi
în Duh are loc O SINGURĂ DATĂ în viaţă, imediat după pocăinţa şi
convertirea păcătosului şi primirea prin credinţă a înfierii, a naşterea din nou
din Dumnezeu. Dar conţinutul real al botezului în apă şi Duh, ca mărturie a
identificării cu Persoana Domnului Isus Hristos, se trăieşte practic în faptă şi
adevăr TOT TIMPUL VIEŢII în trup.
Aproape toate epistolele apostolilor pe care le aflăm scrise în Sfânta
Scriptură conţin îndemnuri şi învăţături cu privire la trăirea practică a Noului
Legământ între om şi Dumnezeu realizat prin botez, ca urmare a acordului
omului prin credinţă cu Evanghelia apostolică care i s-a vestit, care conţine şi

99
cerinţa lui Dumnezeu de sigilare a Evangheliei primită prin credinţă prin
primirea botezului.
Cum am mai amintit, botezul apostolic practicat de Biserica
Dumnezeului celui viu este un singur botez, care conţine botezul în apă,
botezul în Duhul Sfânt (individual şi corporativ) şi botezul în foc. Cum am
mai amintit, învăţătura despre botezuri face parte din temelia învăţăturilor
începătoare în Hristos Isus.
*

În cele ce urmează ne vom folosi de învăţătura trăirii practice în Hristos

Isus pe baza mărturiei adevărului Evangheliei sigilat prin botez. În acest sens
ne vom folosi mai ales de învăţătura cuprinsă în epistolele apostolilor din Noul
Testament al Sfintei Scripturi.

Să cităm câteva pasaje fundamentale ale “dreptarului (l.gr.: “chipului”,

“imaginii”) învăţăturii” (Rom.6.17) “botezului în Isus Hristos” (Rom.6.3),
scoţând în evidenţă “învăţătura corespunzătoare adevărului care este în
Isus” (Efes. 4.21), a conţinutului aşezământului în Isus Hristos şi a trăirii
practice prin credinţă în acest aşezământ al botezului în Isus Hristos.

Învăţătura adevărului care este în Isus

şi trăirea practică în acest adevăr
conţinut în botez
Accentele şi sublinerile din textele de mai sus au fost făcute cu scopul
scoaterii în evidenţă la citire a esenţei aşezământului în Hristos Isus, a
sigilării identificării cu Isus Hristos prin botez şi a trăirii practice continue
prin credinţă în acest aşezământ.
Deja prin simpla citire a acestor pasaje, despre care apostolul Pavel
scria că „ŞTIM BINE”, adică noi trebuie să ştim BINE (Rom.6.6), realitatea
aşezământului pe care îl avem în Hristos şi realitatea trăirii practice în Hristos
ca bază a acestui aşezământ este foarte clară, evidentă şi simplă şi nu ar mai
fi necesare completări sau interpretări ale acestei realităţi. (Probabil că la
revizia acestei învăţături voi ataşa acestor versete de mai jos şi o parte
explicativă.)
Totuşi, aşa cum mărturisesc scriitorii epistolelor, fiindcă am rămas
„greoi la pricepere”, datorită faptului că nu am crescut şi am rămas „prunci”,
noi avem nevoie de „lapte, nu de hrană tare” (Evr.5.11-13). „Pruncul” este
cel care nu poate digera, adică nu poate înţelege învăţătura duhovnicească
dăvârşită, şi de aceea se poticneşte sau o interpretează eronat. Dacă
credinciosul nu se maturizează duhovniceşte în mod practic (1Cor.13.11-12),
el va fi predispus să dea naştere la învăţături eretice şi apostazice (1Cor.3.
1-2; 2Pet.3.15-18), de care astăzi multe biserici ale Domnului au fost şi sunt
inundate şi copleşite din belşug.
Viaţa noastră practică cotidiană de credincioşi este „CONFRUNTATĂ”
neîncetat cu viaţa fundamentală a aşezământului în Hristos Isus. Această
„confruntare”, adică punerea faţă în faţă a vieţii noastre practice înaintea lui
100
Dumnezeu cu viaţa lui Isus Hristos, ne dovedeşte prin judecata adevărului în
Hristos Isus stadiul real de maturitate pe care îl avem la moment dat înaintea
lui Dumnezeu. Stadiul real de maturizare începe de la stadiul duhovnicesc de
prunc care suge la sânul mamei până la maturitatea desăvârşită de om matur
în Hristos Isus (Efes.4.11-16; 1Pet.2.1-5).

De aceea consider că este de folos să mai reciteşti în mod cursiv

afirmaţiile conţinute în pasajele de mai jos alese intenţionat de mine din
mulţimea afirmaţiilor din epistolele apostolilor, fiindcă aceste pasaje redau în
modul cel mai simplu de înţeles fundamentul botezului Noului Legământ pe
care se bazează viaţa noastră practică de copii ai lui Dumnezeu.

Mă rog acum Domnului Isus Hristos, Capul Bisericii Sale, a trupului Său
corporativ în care suntem cuprinşi ca mădulare legate laolaltă, să reverse
peste tine în timpul citirii descoperirea Duhului Sfânt care este propriu-zis
Autorul acestor versete, dar este şi Cel care m-a insuflat şi călăuzit în
alcătuirea acestei învăţături începătoare la nivelul luminii la care am ajuns în
Domnul.

“Noi care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? Nu

ştiţi că toţi câţi am fost BOTEZAŢI în Isus Hristos am fost BOTEZAŢI în
moartea Lui? Noi deci prin BOTEZUL în moartea Lui, am fost îngropaţi
împreună cu El, pentru ca după cum Hristos a înviat din morţi prin slava
Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă („să umblăm în înnoire de viaţă” –
trad.rev.). În adevăr, dacă ne-am făcut una („dacă am fost identificaţi” –
trad.rev.) cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi
printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. ŞTIM BINE că omul nostru cel vechi
a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat
de puterea lui („să fie desfiinţat” – trad.rev.) în aşa fel ca să nu mai fim robi ai
păcatului, căci cine a murit de drept, este izbăvit („eliberat”, „îndreptăţit” –
trad.rev.) de păcat. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem
că vom şi trăi împreună cu El, întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi nu
mai moare: moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui. Fiindcă prin
moartea de care a murit, El a murit pentru păcat odată pentru totdeauna, iar
prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. TOT AŞA ŞI VOI
înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu în Isus
Hristos, Domnul nostru. Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru
muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. Să nu mai daţi în stăpânirea
păcatului mădularele voastre ca nişte unelte ale nelegiuirii, ci daţi-vă voi
înşivă lui Dumnezeu ca vii, din morţi cum eraţi, şi daţi lui Dumnezeu
mădularele voastre ca pe nişte unelte ale neprihănirii. Căci păcatul nu
va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har. Ce
urmează de aici? Să păcătuim, pentru că nu mai suntem sub Lege, ci sub har?
Nicidecum. Nu ştiţi că dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii
aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat care duce la moarte, fie că
este vorba de ascultare care duce la neprihănire? Dar mulţumiri fie aduse lui
Dumnezeu, pentru că după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat ACUM
din inimă de DREPTARUL ÎNVĂŢĂTURII pe care aţi primit-o. Şi prin chiar

101
faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii. ... Dar
ACUM odată ce aţi fost izbăviţi („eliberaţi” – trad.rev.) de păcat şi v-aţi făcut
robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa veşnică.
Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu
este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru. ... Tot astfel, fraţii mei,
prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai
altuia, adică a Celui ce a înviat din morţi, şi aceasta ca să aducem roadă
pentru Dumnezeu. Căci când trăiam sub firea noastră pământească,
patimile păcatelor aţâţate de Lege, lucrau în mădularele noastre şi ne făceau
să aducem roade pentru moarte. Dar ACUM am fost izbăviţi („eliberaţi” –
trad.rev.) de Lege, şi suntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi,
pentru ca să-I slujim lui Dumnezeu într-un duh nou („în înnoirea
duhului” – trad.rev.), nu după vechea slovă.” (Rom.6.1-23+7.1-6)

„Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus,
care nu trăiesc după îndemnul firii pământeşti, ci după îndemnurile
Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a izbăvit
(„eliberat” – trad.rev.) de Legea păcatului şi a morţii. Căci lucru cu neputinţă
Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere, Dumnezeu a osândit
păcatul în firea pământească, trimiţând din pricina păcatului pe însuşi Fiul
Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie
împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după
îndemnurile Duhului. În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii
pământeşti, umblă după lucrurile firii pământeşti, pe când cei ce trăiesc
după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului. Şi umblarea
după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după
lucrurile Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă umblarea după lucrurile firii
pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii
lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. Deci, cei ce sunt pământeşti, nu
pot să placă lui Dumnezeu. Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci
duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă
n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui. Şi dacă Hristos este în voi,
trupul vostru, da, este supus morţii din pricina păcatului, dar duhul vostru
este viu din pricina neprihănirii. ... Aşadar, fraţilor, noi nu mai datorăm
nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după
îndemnurile ei, veţi muri, dar dacă prin Duhul faceţi să moară faptele
trupului, veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui
Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” (Rom.8.1-14)

„Căci dragostea lui Hristos ne strânge; fiindcă socotim că dacă Unul

singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit. Şi El a murit pentru toţi,
pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a
murit şi a înviat pentru ei. Aşa că de acum încolo, nu mai cunoaştem pe
nimeni în felul lumii; şi chiar dacă am cunoscut pe Hristos în felul lumii,
totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta. Căci dacă este cineva în
Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile
s-au făcut noi.” (2Cor.5.14-17)

„Adevărat este cuvântul acesta: Dacă am murit împreună cu El, vom

şi trăi împreună cu El.” (2Tim.2.11)

102
 „Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: «Iată, Eu fac toate lucrurile
noi.» Şi a adăugat: «Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi
adevărate.” (Apoc.21.5)

„Astfel Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi

neprihăniţi prin credinţă. După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub
îndrumătorul acesta. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în
Hristos Isus. Toţi care aţi fost BOTEZAŢI pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat
cu Hristos. ... Toţi sunteţi UNA în Hristos Isus.” (Gal.3.24-28)

„Iată dar ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să NU mai trăiţi cum

trăiesc păgânii ... voi n-aţi învăţat aşa pe Hristos ... potrivit ADEVĂRULUI
care este în Isus AŢI FOST ÎNVĂŢAŢI cu privire la felul vostru de viaţă din
trecut, să vă dezbrăcaţi (l.gr. timpul aorist: „să fiţi continuu dezbrăcaţi”)
de omul cel vechi, care se strică după poftele înşelătoare, şi să vă înnoiţi
(l.gr. aorist: „să vă înnoiţi neîncetat”) în duhul minţii voastre, şi să vă
îmbrăcaţi (l.gr. aorist: „să fiţi continuu îmbrăcaţi”) în omul cel nou făcut
după chipul lui Dumnezeu de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă
ADEVĂRUL.” (Efes.4.17-24)

„În El aţi fost tăiaţi împrejur nu cu o tăiere împrejur făcută de mână,

ci cu tăierea împrejur a lui Hristos în dezbrăcarea de trupul poftelor firii
noastre pământeşti, fiind îngropaţi împreună cu El PRIN BOTEZ şi înviaţi
în El şi împreună cu El prin credinţa în puterea lui Dumnezeu care L-a
înviat din morţi.” (Col.2.11-12)

„Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos ... să vă

lumineze ochii inimii ca să pricepeţi ... care este faţă de noi
credincioşii nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii
tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos prin faptul că L-a înviat din
morţi şi L-a pus SĂ ŞADĂ LA DREAPTA SA ÎN LOCURILE CEREŞTI ... El
I-a pus totul sub picioare şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile Bisericii,
care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi.” (Efes.1.17-23)

„... măcar că eram morţi în greşelile noastre (Dumnezeu) ne-a adus la

viaţă împreună cu Hristos. El ne-a înviat împreună ŞI ne-a pus să
şedem împreună în locurile cereşti în Hristos Isus ...” (Efes.2.5-6)

„Iacov s-a trezit din somn şi a zis: «Cu adevărat, Domnul este în locul
acesta şi eu n-am ştiut.» I-a fost frică şi a zis: «Cât de înfricoşat este locul
acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!»”
(Gen.28.16-17)

„Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după

lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-
vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit, şi viaţa
voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. ... v-aţi dezbrăcat (aor.:
continuu) de omul cel vechi cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat (aor.: continuu)
cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă („cunoaştere deplină” –

103
trad.rev.), după chipul Celui ce l-a făcut („creat” – trad.rev.). ... Aici Hristos
este totul şi în toţi.” (Col.3.1-11)

“Noi toţi, în adevăr, am fost BOTEZAŢI de un singur Duh ca să

alcătuim un singur trup ... şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh.“
(1Cor.12.13)

„Dar dacă voi zăbovi (să vin), să ştii cum trebuie să te porţi în casa
lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi
temelia adevărului.” (1Tim.3.15)

AMIN

104