Introducere

Misiunea creştinǎ in accepțiunea lui Valer Bel este „trimiterea Bisericii in lume in
vederea universalizǎrii Evangheliei si a integrǎrii oamenilor ȋn Ȋmpǎrǎția lui Dumnezeu,
ȋntemeiatǎ prin lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos”. 1 Aşadar misiunea creştinǎ nu se
ȋntemeiazǎ numai pe porunca lui Iisus Hristos cǎtre Apostoli de a propovǎdui cuvântul
Evangheliei , de a chema la pocǎințǎ şi de a boteza în numele Sfintei Treimi, ci se bazeazǎ mai
ales pe trimiterea Fiului si Sfântului Duh, voitǎ de Tatǎl. Astfel conform Mitr. Ioannis Zizioulas
„ [M]isiunea este identificatǎ mai curând cu ideea de trimitere , adicǎ de ieşire din Bisericǎ in
lume, pentru a evangheliza şi converti. Biserica devine astfel comunitatea ce uneste lumea cu
Dumnezeu, şi aceasta este ȋn esențǎ sensul misiunii”. 2
Pânǎ acum nu existǎ o misiologie ortodoxǎ sau o teologie a misiunii, care sǎ exprime
clar practica misionarǎ a Bisericilor Ortodoxe. O asemenea prezentare sistematicǎ, este necesarǎ
astǎzi deoarece se constatǎ ca mǎrturia misionarǎ este hotǎrâtoare pentru medierea ȋn timp şi ȋn
spațiu a Tradiției, şi aceastǎ slujire apostolicǎ constituie o sursǎ de inspirație pentru gândirea
teologicǎ. Astfel nu ne putem referi la vocația misionarǎ a Bisericii fǎrǎ a ne referi direct la Cei
Doisprezece Apostoli, la instituția apostolicǎ şi misiunea specificǎ apostolatului sau la Faptele
Apostolilor, deoarece Apostolii reprezintǎ martorii lui Hristos. Ȋnsuşi Iisus Hristos le conferǎ
aceastǎ calitate de martori ai Sǎi: „Ci veți lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi ȋmi veți fi
Mie martori ȋn Ierusalim şi ȋn toatǎ Iudeea şi ȋn Samaria şi pânǎ la marginea pǎmântului” (Fapt.
1. 8)
O clarificare contemporanǎ a ȋnvǎțǎturii de credințǎ privitoare la misiune constituie
pentru Biserica Ortodoxǎ nu numai o necesitate internǎ, didacticǎ şi pastoralǎ, ci şi o obligație
cateheticǎ şi misionarǎ. Evanghelia trebuie sǎ fie interpretatǎ ȋn fiecare epocǎ, pentru fiecare
situație şi pentru fiecare generație. Biserica Ortodoxǎ are deci rațiuni proprii de a explica, de a

1
Valer Bel, Misiune, Parohie, Pastoratie, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006, p. 5.
2
Mitr. Ioannis Zizioulas, Fiinţa eclesială, trad. Aurel Nae, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 245.
1
ȋmbia şi propovǎdui „credința datǎ Sfinților odatǎ pentru totdeauna”3, tuturor celor ce se aflǎ ȋn
sânul ei, celor ce se pregǎtesc sǎ intre dar şi celor ce sunt ȋncǎ ȋn afara sa.
Pentru Apostoli creearea Bisericii prin propovǎduirea Evangheliei şi a botezului in
numele Sf. Treimi constituie planul lui Hristos de mântuire a lumii: „Drept aceea, mergând,
ȋnvǎțați toate neamurile, botezându-le in numele Tatǎlui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mat.
28.19). Motivul care stǎ la baza misiunii lor este trimiterea Fiului lui Dumnezeu: „Adevǎrat,
adevǎrat zic vouǎ: Cel care primeşte pe cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine mǎ primeşte; iar
cine mǎ primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. (In. 13.20).
Aşadar, ȋncǎ de la ȋnceputurile Bisericii, misiunea apare ca având o insuşire ființialǎ a ei.
Porunca Mântuitorului (Mat. 28.19-20) este ȋndeplinitǎ cu profundǎ dǎruire de cǎtre Apostoli.
Ȋn acest sens cartea Faptele Apostolilor cuprinde amǎnunte clare despre activitǎțile misionare
ale Sfinților Apostoli, ȋnsǎ ȋnceputul activitǎții misionare ȋl marcheazǎ ziua Rusaliilor sau
Cinzecimea când Duhul Sfânt se pogoarǎ peste ucenici care ȋncep a grǎi ȋn toate limbile
pǎmântului si a le ȋntelege totodatǎ, moment ȋn care incepe expansiunea cuvântului lui
Dumnezeu.
Evenimentul nemaivǎzut din ziua Rusaliilor explicǎ zelul si curajul Apostolilor de a
porni la propovǎduire. Vorbirea ȋn toate limbile Pǎmântului in ziua Rusaliilor prin predicarea
Evangheliei a dus la convertirea a aproximativ 3000 de creştini: Aceşti trei mii de primi creştini,
iudei şi prozeliți, din Palestina şi din ȋmprejurimi, martori ai evenimentului din ziua Pogorârii
Sfântului Duh, „dovedesc succesul prodigios al predicii apostolice şi caracterul supranatural al
evenimentului care stǎ la ȋnceputul Bisericii” 4
De la începuturile sale Biserica fiind trup taină al lui Hristos ca şi comunitate
răscumpărată prin jertfa şi învierea lui Hristos, a oferit celor ce au primit viaţa ei soluţii la toate
problemele timpurilor. Deşi imperfectă ca organizare umană, dar infailibilă ca organism
teandric (divino-uman). Biserica drept măritoare a rezolvat crizele de orice natură ale
mădularelor Ei în parte, dar şi ale societăţii în care şi-a împlinit misiunea încredinţată de către

3
https://popaspentrusuflet.wordpress.com/2011/07/17/credinta-data-sfintilor-odata-pentru-totdeauna-ce-
inseamna-a-lupta-pentru-credinta-2/
4
I. Rămureanu, M. Şesan, T. Bodogae, Manual I. B. U. Pentru Institutele Teologice, EIBMBOR, Bucureşti,
1987, p. 62-63.
2
fiul lui Dumnezeu, omul adevărat şi Dumnezeu adevărat. Cu iubirea de Dumnezeu şi de Om, cu
iconomie Biserica a iubit şi iubeşte integral, trup şi suflet deodată.
Mântuitorul vroia ca cei ce vor crede în el să formeze o comunitate religioasă morală, să
se închege într-un organism social, al cărui corp şi temelii să fie el, Cel care s-a jertfit pentru
mântuirea omenirii. Mântuitorul însuşi a întemeiat o astfel de societate şi a înzestrat-o cu toate
elementele cerute de fiinţa existentă şi dezvoltarea ei viitoare, adică a întemeiat Biserica sa «ca
centru şi organ al lucrării sale mântuitoare».
Scopul Bisericii se cuprinde în continuarea întreitei slujiri a Mântuitorului, prin care el
şi-a împlinit lucrarea sa mântuitoare. Mijloacele şi puterea pentru realizarea acestei misiuni
Biserica le-a primit de la întemeietorul ei. Între Mântuitorul şi Biserica sa este astfel o legătură
indisolubilă. În afară de Biserică nu poate exista Creştinism. În Biserică şi-a primit creştinismul
forma concretă, ea a devenit subiectul sau purtătorul lui. Iar creştinismul este « mântuirea în
Hristos» în şi prin Biserică se mijloceşte mântuirea noastră, rosteşte adevărul religios şi se
împărtăşeşte harul divin.
În misiunea sa, Biserica este chemată să descopere "semnele" nedezminţite ale
împărăţiei, care sunt: propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu; formarea unei comunităţi
autentice la nivel local, care să cuprindă pe toţi; redescoperirea unei comunităţi tămăduitoare, de
susţinere şi iubire activă, care întâmpină pe cei străini, dă speranţe celor deznădăjduiţi şi insuflă
curaj celor cu voinţa înfrântă. „Noi cunoaştem, primim, citim şi interpretăm Scriptura numai
prin şi în Biserică”5, de aceea „citind şi interpretând scrierile canonice”6 prin prisma Sfintei
Tradiţii – „viaţa Bisericii – nu se va distruge cercul hermeneutic, determinarea tradiţiei autentice
prin conformitatea ei la canon”.7

5
Paul Evdokimov, Ortodoxia, trad. dr. Irineu Ioan Popa, EIBMBOR, Bucureşti 1996, p. 206.
6
pr. prof. dr. John Breck, Sfânta Scriptură în Tradiţia Bisericii, trad. Ioana Tămăian, Editura Patmos, Cluj-
Napoca 2003, p. 17.
7
Id. p. 26.
3
 Capitolul I
Temeiurile Teologice ale misiunii
Biserica are, prin Duhul Sfânt, misiunea de a face eficientă Revelaţia împlinită în Hristos, sau
pe Hristos ca încorporarea Revelaţiei depline.
(Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae)8

Reabilitarea moralǎ si spiritualǎ a omului este strâns legatǎ de ascultarea si ȋmplinirea

Cuvântului lui Dumnezeu. Dorința şi datoria oricarui creştin este de a se desǎvârşi necontenit
pânǎ la “starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos” (Efeseni 4, 15).
Astfel s-ar putea spune ca adevǎratul creştin este acela care se aseamanǎ lui Hristos, atât cât ii
este cu putințǎ unui om în cuget, cuvinte si fapte. E drept cǎ urcuşul duhovnicesc este dificil mai
ales atunci când se luptǎ ”ȋmpotriva duhurilor răutății care sunt în văzduhuri” (Efes. 6, 12). De
aici rezultǎ o multitudine de metode de ȋmbunǎtǎțire spiritualǎ şi de creştere cu Hristos şi ȋntru
Hristos in vederea unirii omului cu Dumnezeu, creştinismul însuşi fiind definit ca „imitarea
naturii dumnezeieşti”9.
În aceastǎ strǎduințǎ pe care fiecare creştin şi-o asumǎ fațǎ de sine şi de Bisericǎ in
ansamblul sǎu, punctul de referințǎ a fost şi va rǎmâne Sfânta Scripturǎ, care a devenit în timp
norma de viațǎ a creştinilor. Odatǎ cu creşterea numǎrului de adepţi ai Mântuitorului şi Bisericii
ȋntemeiate de El, au apǎrut şi interpretǎri ȋn ȋnțelegerea şi interpretarea mesajului Evangheliei.
Ȋn acest context a apǎrut nevoia de a pǎstra nealteratǎ, fǎrǎ ȋmpuținǎri sau adǎugiri a Sfintei
Scripturi, care reprezintǎ garanția dreptei credințe.
Aceastǎ lucrare de asigurare a integritǎții Sfintei Scripturi a fost ȋmplinitǎ în Bisericǎ de
cǎtre Pǎrinții Bisericii. Aceştia prin credința, gândirea şi faptele lor au dat dovada de cunoaştere
profundǎ a descoperirii Dumnezeieşti. Urmaşi direcți ai Sfinților Apostoli si ai ucenicilor lui
Hristos, Pǎrinții Bisericii au pǎstrat cu exactitate şi au transmis întocmai ȋnvǎțǎturile Sfintei
Scripturi. In felul acesta credinţa Sfinților Pǎrinți a devenit piatrǎ de temelie a dreptei credințe.
Sfinții Pǎrinți sunt primii martori ai ȋnvǎțǎturii Bisericii primare si ȋndrumǎtorii credincioşilor in
cunoaşterea si ȋnțelegerea Sfintei Scripturi. Astfel, Pǎrintele profesor Sebastian Șerbu aprecia cǎ

8
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 51.
9
http://www.ignus.ro/mari_duhovnici/ps-vasile/episcopul-vasile-omiliile-sf-ioan-gura-de-aur.html
4
“Evanghelia trebuie văzută mai mult decât un tratat de educaţie care se referă nu atât la un caz
particular al unei educaţii generale ci la întreaga activitate a Bisericii”10.
Aşadar, putem spune ca ȋntreaga spiritualitate ortodoxǎ este inspiratǎ şi modelatǎ dupǎ
cuvintele Sfintei Scripturi. Sfânta Scriptura fiind astfel recunoscutǎ ca cel mai ȋnalt criteriu al
credinței creştine. Ea reprezintǎ pentru creştini sursa din care curge din abundențǎ „apǎ vie”
care oferǎ credincioşilor tot ceea ce este de trebuințǎ pentru ȋntelegerea şi rezolvarea pe cât
posibil a problemelor vieții, ȋndrumându-i astfel pe calea pocǎinței şi a mântuirii.
Autoritatea Sfintei Scripturi în înţelegerea Revelației divine şi ȋn trǎirea în dreaptǎ
credințǎ este mǎrturisitǎ ȋn gândirea, scrierile şi lucrǎrile Sfinților Pǎrinți. Trǎind într-o Bisericǎ
ce a recunoscut Sfânta Scripturǎ ca criteriu de bazǎ a credinței sale, Sfinții Pǎrinți au creat o
explicație amǎnunțitǎ, o exegezǎ amǎnunțitǎ a Sfintei Scripturi, operele lor având o deosebitǎ
utilitate ȋn ȋnțelegerea revelației scripturistice. Având o profundǎ ȋnțelegere a Sfintei Scripturi şi
trǎind o viațǎ creştinǎ, Sfinții Pǎrinți au dobândit şi o vastǎ experiențǎ ȋn ceea ce priveşte
combaterea patimilor şi practicarea virtuților. Obiectând si combǎtând moravurile şi slǎbiciunile
omeneşti din vremea lor, care reprezintǎ de fapt slǎbiciunile vieții omeneşti, ei s-au ȋndreptat
spre dobândirea desǎvârşirii creştine.
Cu cuvântul dar şi cu exemplul faptelor lor, Sfinții Pǎrinți au devenit dascǎlii şi
ȋndrumǎtorii creştinǎtǎții. Fiind şi ȋnvǎțând şi pe alții milostenia, propovǎduind dreptatea şi
egalitatea ȋntre semeni, incercând sǎ ȋnlǎture rǎzboiul şi sǎ facǎ loc pǎcii şi dragostei, Sfinții
Pǎrinți se ridicǎ deasupra veacurilor şi a locurilor unde au trǎit, devenind dascǎlii lumii creştine.
Citind şi urmând scrierile lor, şi noi, creştinii de astǎzi, putem dobândi puterea şi experiența de a
ne opune pǎcatului şi sǎ ȋnvǎțǎm cum sǎ dobândim virtuțile cereşti. Avându-i alǎturi pe Sfinții
Pǎrinți putem mai uşor urma Evangheliei lui Hristos şi astfel birui rǎul şi ȋntunericul.
Ȋn aceastǎ situație se aflǎ toate cǎrțile ce compun Sfânta Scripturǎ, iar pe noi ne
intereseazǎ in aceastǎ lucrare, un subiect punctual şi anume „Componentele şi Exigențele
Misiunii Bisericii dupǎ Epistolele Pastorale”, scrise de cǎtre Sfântul Apostol Pavel şi comentate
chiar de ȋnsuşi Sfântul Apostol Pavel, cǎruia au adaugat explicații ulterioare Sfinții Pǎrinți.
Pentru a cǎpǎta frumusețe lǎuntricǎ si pentru a lucra la mântuirea noastrǎ folosindu-ne de

10
Şebu, Sebastian, Opriş, M., Opriş, D., Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000, p. 23.
5
ȋnvǎțatura creştinǎ, nu putem neglija viețile şi scrierile Sfinților Pǎrinți, care rǎmân cei mai
autorizați reprezentanți ai adevǎratului umanism creştin si ai duhului evanghelic.
În studiul Misiune şi mărturie creştină faţă de prozelitismul religios care este o
contramărturie, Arhid. Ioan Ică jr. subsumează o serie de argumente teologice cu privire la
misiunea creştină, care se pot reduce la trei aspecte esenţiale: „trimiterea Fiului şi a Sf. Duh în
lume de către Tatăl, trimiterea Apostolilor la propovăduire de către Hristos, trimiterea Bisericii
care, prin slujitorii investiţi, vor desfăşura misiunea încredinţată până la sfârşitul veacurilor”11.
În înţeles biblico-dogmatic, trimiterea Fiului şi a Sfântului Duh este o expresie a iubirii
lui Dumnezeu faţă de om, pentru care Sfânta Treime poartă grija deosebită în perspectiva
mântuirii sau readucerii lui la „starea cea dintru început”. Tatăl, izvorul dumnezeirii şi principiul
unităţii acesteia, cel care are iniţiativa creării fiinţei umane, are şi dorinţa mântuirii ei prin Fiul
(vezi Ioan 3.17 şi 12.47; Ioan 4.14 şi Luca 9.55). Pentru om, Tatăl nu pregetă să facă orice,
până la jertfa Unicului Fiu pe care îl „trimite” să vestească voia şi iubirea Sa: „Căci atât de mult
a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu
piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3.16) 12 . Din această perspectivă, Treimea este într-o
permanentă misiune, căci evenimentul venirii istorice a lui Hristos şi trimiterii Duhului în lume
devine generic prin asumarea roadelor lucrării Treimii de către fiecare creştin, prin Duhul Sfânt.
Unitatea de lucrare misionară a Treimii în lume se desăvârşeşte în Cincizecime, prin
care cercul lucrării mântuitoare a Treimii cu lumea se completează, căci începe sălăşluirea
Duhului între oameni. Fiecare „Împărate ceresc” actualizează lucrarea aceluiaşi Duh Sfânt în
persoana în care se sălăşluieşte şi o „curăţeşte de toată întinăciunea”, împreună cu toată
comunitatea bisericească
Hristos şi Duhul, trimişii Tatălui, trimit pe Apostoli mai departe: „Aşa cum M-a trimis
pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi suflând asupra lor a zis: Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi
ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (Ioan 20, 21-22). Misiunea lor
primeşte valoare mântuitoare, fiindcă vestesc apropierea „împărăţiei cerurilor” (Matei 10,7),
care este dăruită exclusiv celor ce se mântuiesc: „Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel

11
Arhid. Lect. Dr. Ioan Ică jr., în volumul colectiv, Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxǎ, Editura
Episcopiei Dunǎrii de Jos, Galaţi, 2001, p. 28-31.
12
Cf. şi I Ioan 4,9 şi I Ioan 5, 11-12.
6
ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 15-16).
Misiunea apostolilor devine prelungirea misiunii lui Hristos, care este în mijlocul lor
numai în măsura în care ei se afl ă în misiune: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le
în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am spus
vouă. Şi iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 19-20). Misiunea nu se
termină până la sfârşitul veacurilor, până când toată lumea va lua la cunoştinţă despre dragostea
lui Dumnezeu.
Cel mai invocat text biblic, care face referire directă la misiunea Bisericii, este din
Evanghelia după Matei (28, 19-20): Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate te v-am poruncit vouă, şi
iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Acest text este considerat drept
rezumatul descriptiv al modelului misionar. Alte texte au oferit un alt model misionar sau chiar
o pluralitatea de modele. Acestea sunt textele „ce poartă însemnul iubirii lui Dumnezeu pentru
lume” (In. 3, 16), „a unui universalism al mântuirii ca promisiune şi dar” (Lc. 24, 46-48); Rom.
1, 16-17), „ca deschidere a vieţii” (In. 10, 10), ca trimitere a Bisericii în lume.
Misiunea creştină dată de Hristos devenea la noii creştini „mărturie a vieţii de
comuniune şi de iubire”13 căci ce dovadă mai mare de iubire poţi arăta semenului decât grija ca
el să se mântuiască, să trăiască veşnic. Apostolii şi după ei slujitorii investiţi şi pregătiţi pentru
misiune „încep să vestească viaţa cea nouă a iubirii Sfintei Treimi”14 prin mijloace concrete de
natură spirituală, pentru că „aur şi argint nu au avut” (Fapte 3,6) dar din ce au avut, din aceea au
dat, din viaţa cea nouă în Duhul. Aria largă a misiunii se precizează şi se diversifică după
mărturia Sfântului Apostol Pavel, pe domenii de activitate: „El I-a dat pe unii să fie apostoli, pe
alţii profeţi, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor la lucrul
slujirii, la zidirea Trupului lui Hristos, până ce toţi vom ajunge la unitatea credinţei şi a
cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura plinătăţii lui Hristos”
(Efeseni 4, 11-12). Cu drept cuvânt cetatea cea mare a lui Dumnezeu, adică Biserica sau sufletul
fiecăruia se află la capătul unui drum de trei zile, ca una ce primeşte şi cuprinde dreptatea firii, a

13
Arhid. Lect. Dr. Ioan Ică jr., în volumul colectiv, Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxǎ, Editura
Episcopiei Dunǎrii de Jos, Galaţi, 2001, p. 30.
14
Ibidem.
7
legii şi a duhului. „Căci în aceste trei legi se află toată podoaba Bisericii, câtă se cuprinde în
lărgimea virtuţii, în lungimea cunoştinţei şi în adâncimea înţelepciunii şi a cunoaşterii tainice a
lui Dumnezeu.”15
El a lăsat şi modalităţile prin care Biserica îşi împlineşte menirea în viaţa omului:
naşterea în credinţă care face din străin membru al Trupului lui Hristos, căci numai cel ce „se
botează” (Marcu 16,16 şi Fapte 2,38) devine „făptură nouă” (II Corinteni 5,17), prin creşterea
în credinţă, respectiv adeziunea activă la învăţătura şi viaţa comunităţii de-a lungul întregii vieţi
pământeşti, după modelul primar unde noii adepţi „stăruiau în învăţătura apostolilor şi în
împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2,42) şi în final în comuniunea în
credinţă, respectiv fidelitate faţă de tradiţie, căci „Hristos este acelaşi, ieri, astăzi şi în veci”
(Evrei 13,8), este cu noi până la împlinirea făgăduinţei (Matei 28,20), drept pentru care
Apostolul neamurilor avertizează: „Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine, cele de multe
feluri!” (Evrei 13,9). Misiunea înseamnă, aşadar, „împărtăşirea de viaţa iubirii treimice”16 încă
din timpul vieţii pământeşti, având ca mijloace concrete vizibile Cuvântul Evangheliei şi
Tainele dătătoare de har, prin care lucrează Duhul Adevărului.
Misiunea Bisericii s-a angajat de la ȋnceput ȋn douǎ mari direcții „misiunea ad extra sau
externǎ, propovǎduirea Evangheliei ȋn vederea convertirii popoarelor şi misiunea ad intra, sau
internǎ prin care Biserica s-a preocupat de cei botezați, organizând viața internǎ, liturgicǎ şi
socialǎ a comunitǎții creştine”17. Ȋn acest fel Biserica apare ca o comunitate euharisticǎ ȋn care
poporul lui Dumnezeu se reuneşte sǎ evoce faptele lui Dumnezeu, ducând o viațǎ ȋntru Duhul
Sfânt in curǎție si credințǎ şi ca o comunitate apostolicț misionarǎ cu conştiința unei trimiteri
speciale. Astfel putem spune cǎ Biserica are douǎ ramuri cu care aduce ȋn prim plan iconomia
mântuirii: cea pastoralǎ, având caracter euharistic şi cea misionarǎ având caracterul sǎu
apostolic de a propovǎdui Evanghelia.
Misiunea este inseparabilă de pastoraţie, adică de „zidirea Bisericii” (Efes., 4, 12).
Pastoraţia (de la pasco-ere =a hrăni) înseamnă acţiunea de a oferi o hrană, de a păstori sau de

15
Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia vol. 3, ed. a II-a, trad. introd. și note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed.
Harisma, București, 1994, p. 413.
16
http://www.dansandu.ro/pdf/carti/teologia-si-practica-misiunii.pdf
17
Valer Bel, Misiune, Parohie, Pastoratie, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006, p. 8
8
a întreţine prin mâncare, nu de a conduce sau de a guverna. Când Iisus Hristos spune apostolului
Petru: „Paşti oile mele” (Ioan, 21, 16-18), îi încredinţează anume sarcina de păstor în sensul de
săvârşitor al Euharistii, „care este hrana şi băutura Bisericii” (Ioan, 6, 51-58). Dealtfel, Iisus
Hristos Se numeşte pe Sine „Păstorul cel bun”, întrucât „Îşi pune viaţa pentru oile Sale” (Ioan,
10, 11). Tot aşa, preotul este „păstor” în calitatea lui de celebrant al Tainei Euharistiei, restituind
actul în care Hristos Însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii. Preotul face pastoraţie propriu-
zisă în lucrarea lui de împărtăşire a Sfintelor Taine, care constituie „merindea” Bisericii.
Misiunile sunt necesare nu ca ceva relativ, ci absolut necesare pentru planul final de mântuire a
lumii ( vz. In. 10, 16), pentru ca „oamenii să fie scoşi din condiţia ontologică anormală,
nefirească a păcatului în care vieţuiesc. 18 Abia după această ridicare din păcat şi moarte,
misiunii îi va urma perioada de pastoraţie, o perioadă mai uşoară.
Termenul de Pastorală, sub forma lui de atribut, pentru indicarea activităţii preoţeşti
este destul de vechi. Ca substantiv, pastorala înseamnă „scrisoare publică, cuprinzând
îndemnuri şi urări, prin care un arhiereu se adresează preoţilor şi credincioşilor cu ocazia
sărbătorilor religioase sau a altor evenimente mai importante”.19
Pentru Pastorala propriu-zisă (în sensul restrâns al cuvântului) se mai folosesc termenii de:
Hodegetica Pastorală (de la odireo = a conduce, a călăuzi, a îndruma); Teologia Pastorală;
Pimenica (de la pimen = păstor). Autorii germani întrebuinţează diferite numiri ca: Hodegetic
sau Păstorul Hodegetic; Theorie der Seelsorge (Teoria îngrijirii sufletelor); Wissenschaft der
speziellen Seelenfuhrung (Seelenleitung), ori Seelesorgewissenschaft, adică ştiinţa conducerii,
sau îngrijirea sufletelor. La francezi se utilizează termenul de Theorie de la direction des âmes
sau Theorie du ministere evangelique, dar şi cel obişnuit de Teologie Pastorale.
Pastorala urmăreşte să formeze buni păstori, prin însuşirea de către viitorii preoţi a artei
conducerii obştei creştine pe calea mântuirii. Scopul Pastoralei este de fapt însăşi menirea
pentru care a fost instituită preoţia, adică mântuirea sufletelor încredinţate preotului spre
păstorire. Ea arată ce este preoţia şi care sunt obligaţiile preotului ca păstor de suflete, indicând
totodată metodele şi mijloacele prin care se pot îndeplini acele obligaţii. Ea învaţă pe preot cum
să folosească cunoştinţele sale teologice şi aptitudinile personale pentru îndeplinirea corectă,

18
John Meyendorff, Teologia bizantină, trad. pr. conf. dr. Alex. Stan, EIBMBOR., Bucureşti. 1996, p. 286.
19
DEX, Ed.Academiei, Bucureşti, 1975, p 668.
9
conştiincioasă şi rodnică a misiunii sale, adaptându-le la condiţiile de timp şi de loc în care
păstoreşte: Scopul ultim al Pastoralei este deci realizarea mântuirii la indivizi şi în colectivităţile
sociale pe care ei le alcătuiesc.
Păstorul sufletesc dobândeşte mai mult cu rugămintea decât cu ordinul întrucât el se
bazează pe legea iubirii.20 În Noul Testament, Mântuitorul însuşi se numeşte pe Sine „Păstorul
cel Bun” (o poimen o kalos), (In, 10-15), chiar şi pe Sf. Apostol Petru îl reintegrează în
apostolat ca păstor: "De mă iubeşti, ... păstoreşte oile mele!" (In 21,15). Sf. Ap. de asemenea
numesc pe Mântuitorul "Păstorul cel Mare al oilor" (Evrei 13, 20), "Păstorul sufletelor" (I Petru
11,25), sau "Mai marele păstorilor" (I Petru V,4). În arta creştină primară, atât în iconografie cât
şi în sculptură, Mântuitorul este înfăţişat, între alte modalităţi de expresie artistică, tocmai ca un
tânăr păstor, de obicei purtând pe umeri oaia cea pierdută şi regăsită (cf. Luca 15, 4-6). În
parohia sa, faţă de credincioşii săi, preotul se află în acelaşi raport ca păstorul faţă de turma
încredinţată lui spre păstorire. Activitatea pe care el o desfăşoară în parohie, în interesul
credincioşilor săi, se numeşte activitate pastorală, iar disciplina care ne învaţă arta, meşteşugul,
legile, regulile sau normele conducerii pastorale, o numim Teologie Pastorală.
Cele două Epistole către Timotei şi Epistola către Tit poartă numele de epistole
pastorale, datorită faptului că ele se ocupă îndeosebi de calităţile şi îndatoririle păstorilor,
adică ale celor aşezaţi de Sfinţii Apostoli în fruntea comunităţilor creştine. Ele sunt scrise de
Apostolul Pavel în ultima perioadă a vieţii, adică între anii 63 (sfârşitul primei captivităţi
romane) şi 67 (anul probabil al morţii) şi alcătuiesc corpul cel mai omogen din întregul
ansamblu al scrierilor sale. Ordinea lor cronologică este: 1 Timotei, Tit, 2 Timotei, şi în această
ordine ar trebui, de fapt, citite, iar în lucrarea noastră le vom prezenta chiar în această ordine,
odată pentru că Epistola către Tit este de fapt un rezumat şi o reluare a Primei epistole către
Timotei, şi încă odată pentru că ordinea lor cronologică este cea mai potrivită şi după conţinut.
Nu puţini au fost criticii protestanţi care le-au tăgăduit autenticitatea (total sau parţial), pornind
de la observaţia că vocabularul, tonul şi problemele lor sunt deosebite faţă de celelalte scrieri
pauline.
”Scrisorile pastorale, 1 şi 2 Timotei şi Tit sunt cu siguranţă străine de scrierile lui Paul.
Teologia, structura eclezială şi cuvintele folosite nu sunt ale lui Paul, chiar dacă aceste scrisori

20
Josef Holzner, Paul din Tars, trad. Anton Bișoc, Vieţile sfinţilor, vol. I, Ed. Sapientia, Iași, 2002. p. 239.
10
sunt atribuite lui”.21 Dar, o analiză atentă şi obiectivă duce la concluzia contrarie, favorabilă
autenticităţii, deoarece, Sfântul Apostol le scrie în alte condiţii şi urmăreşte alte obiective, cu
totul speciale; el e acum un om înaintat în vârstă, chiar „bătrân“, bolnav, întemniţat în condiţii
grele (în cea de a doua captivitate el nu mai beneficiază de regimul custodia militaris sau
custodia libera), uneori se simte părăsit şi însingurat, grija lui de acum este aceea de a-şi
consolida opera misionară în resorturile ei organizatorice. Pe de altă parte, aşa cum s-a băgat de
seamă, un geniu ca al lui Pavel nu se poate exprima decât printr-o imensă varietate de forme.
După Emile Osty, împrejurările în care au fost scrise epistolele pastorale ar putea fi
reconstituite astfel:

După ieşirea din prima captivitate (anul 63), Pavel merge pentru scurtă vreme în Spania,
apoi în insula Creta, pe care o evanghelizează împreună cu Tit, după care se duce la
Efes. Nu după mult timp trece în Macedonia, de unde scrie Întâia Epistolă către Timotei
şi Epistola către Tit (în jurul anilor 64-65). Indiferent dacă-şi petrece sau nu iarna în
Epir, aşa cum îşi propusese.22

avem motive să credem că „el mai vizitează o dată Bisericile din Corint, Milet şi Troa, după
care îl regăsim închis pentru a două oară la Roma”23, de unde îi scrie lui Timotei cea de A Doua
Epistolă, o scriere care, alcătuită înaintea morţii lui, poate fi considerată drept „testamentul său
spiritual24.
Două sunt principalele ţinte pe care le urmăreşte Pavel în cele trei epistole pastorale:
1. să combată începuturile unor erezii iudeo-gnostice care încercau să semene
confuzie printre credincioşi; şi
2. să organizeze Bisericile.
Există teologi protestanţi care includ şi Epistola către Filimon alături de cele numite Pastorale –
ceea ce nu este corect. Fiind cea mai mică dintre epistolele pauline epistola către Filimon are o
semnificaţie aparte, pentru problema socială extrem de importantă pe care o ridică – şi anume

21
Josef Holzner, Paul din Tars, trad. Anton Bișoc, Vieţile sfinţilor, vol. I, Editura. Sapientia, Iași, 2002. p. 87.
22
Emile Osty, La Bible , Editura Seuil, Paris, 1973, p. 75
23
2 Tim 1, 16-17.
24
I.P.S. Bartolomeu Anania, "Biblia comentată - Noul Testament", Bucureşti, 1993, p 366.
11
sclavia. Această epistolă este de altfel şi singura carte, din Noul Testament, care tratează liniile
rezolvării creştine a sclaviei. Fără îndoială, problema preocupă de la început întreaga Biserică,
şi din această cauză, studiul ei merită o deosebită preţuire. Scrisă în întregime de mâna marelui
Apostol, care obişnuia să-şi dicteze epistolele unui ucenic, ea este destinatǎ nu unei Biserici, ci
unei persoane şi familiei acesteia şi nu tratează probleme doctrinare sau practice de interes
general, ci o chestiune de ordin oarecum particular şi special.
Nu se vor confunda Epistolele Pastorale cu Epistolele Soborniceşti, deşi există o
asemănare între cele două grupuri de Epistole prin destinatarul colectiv, care este în ultimă
instanţă comunitatea de credincioşi, ceea ce nu e suficient şi nu poate duce la confuzie între
semnificaţia termenilor pastoral şi sobornicesc. Deosebirea fundamentală, care a dus de fapt la
clasificarea Epistolelor este problematica abordată în cele două grupuri de Epistole. În
Epistolele Pastorale este prezentă problematica pastoraţiei în timp ce în epistolele soborniceşti
este prezentată problematica de viaţă creştină pentru fiecare credincios. Şi dacă Epistolele
Pastorale se adresează lui Timotei şi Tit ca şi unor conducători ai comunităţilor creştine
învăţându-i să deprindă problemele pastoraţiei, spre deosebire, Epistolele soborniceşti sau
„catolice” se adresează credincioşilor (reuniţi sub forma unor comunităţi) şi au un caracter
concret moral-practic.
Ortodoxia a înţeles noţiunea de misiune într-o perspectivă eclesiologică foarte bine
determinată şi comportă câteva componente esenţiale:
a. Biserica este parte integrantă din mesajul Evangheliei deoarece convertirea nu este altceva
decât un act de încorporare în trupul lui Hristos, iar Biserica văzută, fizică, istorică, are ca pildă
comuniunea Sfintei Treimi. Desigur, convertirea apare ca răspuns personal la cuvântul lui
Dumnezeu, care constituie „sămânţa, conţinutul credinţei” (Matei 13, 1-30).
b. "Zidirea" Trupului nu este însă un scop în sine, deoarece Biserica este nu numai "poporul lui
Dumnezeu" adunat prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, ci şi semnul - Taina prezenţei lui
Dumnezeu pentru întreaga umanitate, căci Biserica prin însăşi natura ei harică, dă mărturie
despre împărăţia lui Dumnezeu.
c. Bisericii îi revine un rol ermineutic, critic şi profetic, acela de a discerne cǎile, faptele şi
evenimentele istorice din "lume", care corespund cu semnele împărăţiei lui Dumnezeu. Dar mai
mult, după cum arată un celebru text creştin timpuriu, care face portretul general al vieţii

12
creştine de la sfârşitul secolului al II-lea, “ce este sufletul în trup, aceea sunt creştinii în
lume”.25
Dacă facem un rezumat putem spune aşadar că aspectele misiunii Bisericii sunt :
a) evanghelizarea
b) mărturia
c) slujirea sau diaconia
d) pastoraţia
Exigenţele misiunii actuale a bisericii sunt :
a) Predicarea Evangheliei
b) Transmiterea dreptei credinţe
c) Transmiterea Tradiţiei
d) Indigenizare şi identitate culturală
e) Lumea şi situaţia ei
f) Vestea cea bună săracilor
g) Misiunea ca zidire a “Trupului lui Hristos” – Biserica
h) Misiune şi Liturghie
i) Misiunea şi comunitatea parohială
j) Apostolatul mirenilor
k) Calitatea vieţii creştine
l) “Liturghie după liturghie”

25
Epistola către Diognet, I, 1, în: Scrierile Părinţilor Apostolici, PSB, 1, trad. de Pr. Dumitru Fecioru,
EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 337.
13
 Capitolul II
Epistolele Pastorale

1. Epistola I către Timotei

Vorbind despre Epistolele Pastorale, Donald Guthrie spune:

Epistolele pastorale au jucat un rol important în istoria bisericii creştine, justificându-şi

pe deplin locul ce-l ocupă în Canonul Noului Testament. Atracţia deosebită pe care o
exercită asupra noastră derivă din îmbinarea unor sănătoase sfaturi practice cu expunerea
unor teme teologice majore, care s-au dovedit inestimabil de utile pentru creştini, atât pe
plan personal, cât şi colectiv.26

Aşa cum ştim, ȋnvăţătura şi faptele Mântuitorului Hristos au fost scrise de evanghelişti, aşa
precum le-au văzut şi auzit (I În. I, I -3), aşa precum ele s-au desfăşurat, fără a le expune într-un
sistem. În Sfintele Evanghelii avem învăţătura creştină expusă în liniile sale mari, în punctele
generale. Cel care a interpretat, a sistematizat şi aplicat învăţătura şi lucrarea Domnului Hristos
la realităţile sociale, răspândind-o prin misiune în lume, a fost Sfântul Apostol Pavel.
Timotei27 era unul din ucenicii apostolului Pavel. Luca mărturiseşte acest lucru despre
el, că era un tânăr minunat, fiind mărturisit astfel de către fraţii cei din Listra si Iconiu, şi că
îndată ce a devenit ucenic, a devenit şi dascăl; că atât de înţelept era, încât, auzind pe Pavel
propovăduind Evanghelia fără tăierea împrejur, şi aflând că pentru aceasta Pavel a stat şi contra
lui Petru, a ales nu numai să nu propovăduiască altceva, ci încă să şi sufere. L-a tăiat împrejur
apostolul - zice Luca - la o astfel de vârstă, şi în chipul acesta i-a încredinţat lui toată iconomia,
fiindcă a fost de ajuns ca dragostea lui faţă de Pavel să arate pe bărbatul acesta ceea ce era în
realitate. Căci şi în alt loc, mărturisind despre el, scrie: „Dar încercarea lui o cunoaşteţi, căci
împreună cu mine a slujit Evanghelia, întocmai ca un copil lângă tatăl său” (Filipeni 2, 22), iar
corintenilor scriindu-le, zicea: „Am trimis la voi pe Timotei, care este fiul meu iubit şi

26
Donald Guthrie, apud William MacDonald, Comentariul biblic al credinciosului - Noul Testament, traducere
de. Doru Motz, Oradea, Editura Lampadarul de Aur, 2004, p. 889.
27
Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola I către Timotei, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p. 6-7.
14
credincios în Domnul” (I Corinteni 4, 17), şi iarăşi: „Iar de va veni Timotei, vedeţi să fie fără de
teamă la voi, căci lucrează ca şi mine lucrul Domnului” (I Corinteni 16, 10), şi evreilor scriindu-
le, zicea: „Să ştiţi că fratele Timotei este slobod” (Evrei 13, 23), şi, în fine, în multe locuri ar
putea găsi cineva marea lui dragoste către Timotei. Îndemnul Sfântului Apostol încurajează şi
astăzi : ”Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând
de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă”. (Mt 10, 30).28 Chiar şi faptele
minunate săvârşite de Timotei arată curajul lui.
Iar dacă cineva ar cerceta, de ce oare scrie numai lui Tit şi Timotei, deşi Sila era dintre
cei încercaţi, şi Luca de asemenea - căci tot apostolul, scriind, zicea: „Numai Luca este cu
mine” (II Timotei 4, 11); de asemenea şi Clement era unul dintre cei apropiaţi, căci zice despre
el: „Clement şi cu ceilalţi împreună - lucrători cu mine” (Filipeni 4, 3); aşadar, de ce scrie numai
lui Tit şi Timotei? Fiindcă numai acestora le încredinţase biserici, pe când pe ceilalţi îi purta
încă cu el; pe aceştia deci îi rânduise în nişte locuri ştiute. Căci atât de mare era meritul acestui
bărbat, încât nici tinereţea nu 1-a împiedicat. De aceea, scriindu-i apostolul, zice: „Nimeni să nu
dispreţuiască tinereţile tale”, şi: „pe cele tinere, ca pe surori (îndeamnă-le)” (1 Timotei 4.12; 5.
2). Căci atunci când eşti virtuos, toate celelalte sunt de prisos, şi nimic nu ar putea să-ţi fie
piedică.
De aceea, vorbind despre episcopi, şi multe însuşiri cerându-le, nicăieri el nu insistă asupra
vârstei lor. Iar dacă zice: „având copii ascultători” şi „al unei singure femei” (1 Timotei 3, 4, 2),
nu spune aceasta ca şi cum ar fi necesară naşterea de copii sau căsătoria cu o femeie, ci, de s-ar
întâmpla să fie ridicat la vreunul din aceste ranguri, să fie dintre aceia care să se priceapă şi la
case, şi la copii, şi la toate celelalte. Că dacă ar fi din lume, şi dacă nici în cele lumeşti nu ar fi
fost folositor, cum i s-ar putea încredinţa îngrijirea Bisericii?
Şi de ce oare a trimis epistola ucenicului, rânduit în urmă spre învăţătura altora? Nu
trebuia oare ca mai întâi el să fie desăvârşit, şi după aceea să i se trimită? Dar avea nevoie de
învăţătură, nu de aceea pe care o au ucenicii, ci de cea cuvenită dascălului. Şi de aceea, priveşte
cum în întreaga epistolă apostolul îi face învăţătura cuvenită celui ce se îndeletniceşte cu

28
I.P.S. Prof. Univ. Dr. Arhiepiscop Dr. Teodosie Petrescu, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, „Observator de
Constanţa”, Anul VII, Nr. 1742, 28-29 iunie 2003, p.1.
15
învăţarea altora. De aceea, încă de la început, nu i-a zis: „ca să nu dai ascultare celor ce învaţă în
alt chip”, ci: „ca să porunceşti unora să nu înveţe o altă învăţătură”. (1 Timotei l, 3)

a) Destinatarul epistolei - Personalitatea Sfântului Timotei

„Primele două din cele trei epistole pastorale au fost adresate de Sfântul Apostol Pavel
ucenicului său Timotei. Originar din localitatea Listra, în Licaonia, Timotei”29 era fiul unui grec
şi al unei evreice Eunichi, convertită la creştinism. De la mama şi bunica sa Loida (II Tim. 1, 5;
Fapte 15, 1) primeşte o educaţie religioasă în respectul pur al Legii, dar nu împins până la
circumcizie. Nu ştim exact când s-a produs convertirea lui Timotei; se presupune că el şi familia
sa s-au convertit la creştinism în timpul primei călătorii misionare a lui Pavel. Aceasta rezultă
din faptul că autorul cărţii Faptele Apostolilor vorbeşte despre Timotei, în referatul privitor la a
doua călătorie misionară a Sfântului Pavel, ca despre „un ucenic vechi” (Fapte 16, 1-3). Putem
presupune că şi tatăl lui Timotei s-a convertit. Elinii, în general, nu erau refractari
creştinismului. El, cu atât mai puţin, cu cât, ca soţ al unei evreice, cunoştea monoteismul şi
nădejdile mesianice ale iudeilor. Faptul că Sfântul Pavel nu-l asociază la omagiile pe care le
aduce (în II Tim. 1, 5) zelului creştinesc al bunicii şi mamei lui Timotei, ne face să credem că
tatăl lui Timotei nu mai era în viaţă când Apostolul a scris epistola respectivă.
Sigur este însă că, cu prilejul celei de a doua, marele Apostol se informează asupra lui
Timotei, îl alege dintre cei mulţi şi-l recrutează ca ucenic şi însoţitor permanent al său, pentru
opera de evanghelizare. Deşi Pavel nu-i acordă circumciziei nici o valoare soteriologică, totuşi
el îl taie-mprejur pe Timotei, ca născut din mamă evreică, cu scopul strategic de a-i uşura
pătrunderea şi misiunea printre iudeii ultraconservatori. Faptul că Timotei, fiu al unei evreice,
nu era circumcis putea să atragă asupra muncii sale misionare critici aspre, prigoane Și duşmănii
printre evrei. Paul era hotărât şi voia să preîntâmpine orice scrupul. Lui Titus îi refuzase
circumcizia deoarece era de origine păgână şi existau motive principiale. Aici cazul era cu totul
diferit. Ceremonia era o curată chestiune de oportunitate, iar Paul nu obişnuia să facă din
problemele secundare o afacere de principiu. El nu avea în vedere decât scopul; mijloacele
puteau să se schimbe mereu. Duşmanii săi nu voiau şi nu puteau să înţeleagă gândul mai înalt al
apostolului. „Mai târziu îi vor imputa mereu lipsa de consecvenţă, că el nu are principii şi vrea

29
I.P.S. Bartolomeu Anania, "Biblia comentată - Noul Testament", Bucureşti, 1993, p. 367.
16
să placă numai oamenilor”.30 Făcând această excepţie de la hotărârea sinodului apostolic de la
Ierusalim (Fapte XV, 23 s.u.) şi de la principiile sale, Sfântul Pavel îi asigura lui Timotei
accesul în sinagogile iudaice, în care avea să propovăduiască după aceea.
Din acest moment, Timotei devine cel mai devotat şi mai apropiat colaborator al lui
Pavel, „fiul iubit“ al marelui Apostol, de care niciodată nu se desparte de bunăvoie. Activitatea
lui se desfăşoară cu rodnicie pretutindeni, dar mai cu seamă în Efes şi în Macedonia,
îndeplineşte misiuni speciale în Filipi, Tesalonic şi Bereea; îl însoţeşte şi în a treia călătorie
misionară la Efes şi de aici efectuează alte misiuni în Macedonia şi Corint, pentru ca în
închisoarea din Cezareea Palestinei (58-60) şi în timpul primei captivităţi romane a lui Pavel să
se afle împreună cu acesta, slujindu-i (cf. Filip.1, 1; Col.1, 1). În acest din urmă răstimp,
probabil că a fost şi el închis ( cf. Evrei 13, 23).
După eliberarea din prima captivitate de la Roma, Apostolul întreprinde o călătorie
misionară în Spania, pe care n-o semnalează nici o scriere nou-testamentară, dar o atestă
Clement Romanul, fragmentul Muratori, Sfântul Epifaniu etc. De aici, el revine în răsărit
vizitând Corintul ( cf. II Tim. IV, 20); Creta (cf. Tit I, 5); Efesul (cf. 1 Tim. I, 3) şi Macedonia
(cf. 1 Tim. I, 3). În această vizită din Efes, Sfântul Pavel aşează ca episcop în acelaşi oraş pe
Timotei. Acesta păstoreşte aici, ca locţiitor apostolic, cu puteri depline şi permanent, până la
sfârşitul său martiric - nu ca delegat temporar, cum afirmă unii. În timpul celei de a doua
captivităţi la Roma, în toamna anului 66, Sfântul Pavel a voit să-l mai vadă odată, înainte de a-şi
da viaţa pentru Hristos ( cf. II Tim. 4, 9, 13).
În momentul în care Apostolul îi scrie cea de A Doua Epistolă, din cea de a doua
captivitate, Timotei se afla în Efes, unde fusese anume lăsat „pentru a conduce Biserica din
această mare metropolă” 31. Cât de mult îl preţuia Sfântul Apostol Pavel şi de cât folos i-a fost
tovărăşia acestui devotat ucenic, ne-o arată următoarele date:
a) Apostolul neamurilor îl asociază la numele său de şase ori în adresele
epistolelor sale (II Cor. I, 1; Filip. I, 1; Col. I, 1; 1-2 Tes. I, 1 şi Filimon I, 1);
b) îi adresează două epistole: I şi II Timotei;

30
Josef Holzner, Paul din Tars, Trad. Anton Bişoc, Vieţile Sfinţilor, vol I, Editura Sapientia, Iaşi, 2002, p. 75.
31
Ibidem p. 252.
17
 c) este amintit nominal de 23 de ori în Noul Testament; 17 din aceste menţiuni despre
ostenelile şi calităţile sale le face Sfântul Pavel, în epistolele sale, iar restul de şase,
Sfântul Luca în Faptele Apostolilor. Iar calificativele cu care îl distinge Sfântul Pavel
sunt dintre cele mai călduroase.
Istoricul Eusebiu al Cezareii ne informează că Timotei, după moartea martirică a
Sfântului Apostol Pavel, a păstorit în continuare în Efes, fiind primul episcop al acestei biserici.
Iar Fotie, patriarhul Constantinopolului, consemnează tradiţia după care iubitul ucenic al lui
Pavel a murit de moarte martirică în timpul domniei lui Domiţian (81-96), fiind ucis de pagâni
cu un ciomag şi a fost înmormântat la Efes. Mai târziu, din porunca împăratului Constanţiu, fiul
lui Constantin cel Mare, sfintele lui moaşte au fost aduse la Constantinopol, la anul 356 şi au
fost aşezate, împreună cu cele ale Sfinţilor Apostoli Luca şi Andrei, în biserica Sfinţilor
Apostoli. Biserica îl pomeneşte în ziua de 22 ianuarie.
b) Motivele şi scopul epistolei
În primăvara anului 66, îl găsim iarăşi pe Paul într-o călătorie de vizită în Orient. El
vizitează Creta, merge de-a lungul coastei asiatice, îl roagă pe Timotei să rămână mai departe la
Efes Și se duce prin Troas, unde locuieşte la Carpus, spre Macedonia. Se pare că aici a scris
Scrisoarea întâi către Timotei, presimţind că un obstacol neprevăzut îl va împiedica de a se
întoarce la Efes. Stilul celor trei scrisori pastorale e caracteristic unui bătrân. El nu mai e plin
de avânt puternic şi pătrunzător ca odinioară. Cu toate acestea, se recunoaşte fără greutate stilul
şi caracterul lui Paul. În scrisorile din captivitate, Paul e mai curând marele teolog şi mistic,
meditând în singurătatea locuinţei sale închiriate asupra planului mântuirii divine, pe când aici,
în scrisorile pastorale, se arată ca „un practic conducător de suflete”.32
Biserica din Efes era plasatǎ din punct de vedere geografic, într-un punct unde se
intersectau concepții de viațǎ, practici religioase absurde si o varietate de curente filozofice,
asemenea celor din religiile mistice ale Orientului antic, care se intersectau in Asia Micǎ.
Ameninţată de „lupi răpitori” (cf Fapte XX, 21 s.u.) încă din vremea celei de a treia călătorii
misionare a Sfântului Apostol Pavel, acesta, după eliberarea din prima captivitate romană, îi
orânduieşte un conducător capabil să facă faţă atât primejdiilor din afară, cât şi rătăcirilor

32
Ibidem pp 252-253.
18
dinăuntru, care ar fi putut primejdui unitatea, ortodoxia şi sfinţenia ei. Alegerea lui s-a oprit
asupra lui Timotei.
Destoinic şi încercat, Timotei putea învinge - în exercitarea misiunii sale – orice
dificultăţi pastorale. Ştiind însă vârsta încă tânără a lui Timotei şi sarcina sa grea, precum şi
faptul că autoritatea sa i-ar putea fi contestată, îi scrie această primă epistolă. Timotei avea încă
nevoie de învăţătură, „dar nu de aceea pe care o au ucenicii, ci de cea cuvenită dascălului”, cum
precizează Sfântul Ioan Hrisostom.
Scopul ei este, deci :
1) de a întări autoritatea lui Timotei ca episcop
2) şi a-i servi drept garanţie în faţa celor care i-ar refuza-o;
3) de a-i da sfaturi în conducerea turmei,
4) cum să se ferească de eretici,
5) cum să organizeze cultul,
6) să aleagă preoţii
7) şi cum să se comporte faţă de diferite categorii sociale şi persoane din
Biserică.
Locul de unde scrie epistola pare a fi undeva în Macedonia, mai sigur în Filipi, iar data pe la
anul 65.
c) Planul epistolei
Epistola I-a către Timotei are şase capitole şi poate fi împărţită în două părţi:
Partea I-a, pastorală, propriu-zisă (cap. I-III).
Ea cuprinde o serie de învăţături referitoare la păstrarea şi păzirea adevăratei credinţe, la
organizarea cultului şi orânduirea preoţilor. După salutarea iniţială (I, 1-2), noi găsim un prim
paragraf (I, 3-20), care are oarecum caracterul unei introduceri şi care vorbeşte despre” lupta
cea bună” (I, 18) pe care păstorul de suflete trebuie să o susţină pentru Hristos şi pentru
Biserică. Un al doilea paragraf (II, 1-15) trasează câteva reguli de urmat pentru buna desfăşurare
şi organizare a cultului divin; al treilea (III, 1-16) cuprinde îndrumări importante privitoare la
alegerea slujitorilor bisericeşti.
Odinioară, Sf. Apostol descrisese Biserica ca pe o comunitate mistică a acelor aleşi, ca o
Biserică ideală, ca o „mireasă a lui Hristos, fără pată Și fără riduri", ca o Biserică invizibilă încă,
învăluită în misterul lui Hristos. Acum, el o descrie din punctul de vedere al unui păstor
19
sufletesc, ca fiind „casa lui Dumnezeu", marea comunitate de pe pământ, „Biserica organizată şi
dirijată de către experienţa bătrânilor, Biserica autorităţii doctrinale, Biserica concretă şi vizibilă
în care sunt chiar şi renegaţi”.33
Partea a II-a, morală (cap. IV-VI) cuprinde de asemenea trei paragrafe.
Primul (IV, 1-16) se referă la obligaţiile lui Timotei ca slujitor al Bisericii, mai ales cele
privitoare la predica şi conduita sa. Al doilea (V, 1 - VI, 2) îi indică felul cum să se comporte
faţă de diferitele categorii de membri ai comunităţii bisericeşti: bătrâni, tineri, văduve şi sclavi
etc. Al treilea (VI, 3-21) cuprinde unele îndemnuri speciale pentru păstrarea dreptei credinţe, de
luptă împotriva ereticilor şi privitoare la primejdiile bogăţiei.

Sfântul Apostol Pavel îi arată lui Timotei calea spre a câştiga influenţa asupra altora: să
fie exemplar în cuvinte, credinţă, iubire, în demnitate şi simplitate personală; în modul
de a trata cu oamenii, să ţină cont de situaţia socială, vârstă, sex; faţă de femei să arate un
tact supranatural şi distins. E posibil ca Paul, în cursul acţiunilor sale de caritate, să fi
avut experienţe neplăcute cu tinere văduve, doritoare de căsătorie. Timotei să acorde
atenţie preoţilor zeloşi, în chip deosebit acelora care se străduiesc să-şi povăţuiască
oiţele. Faţă de comunitate, el îi recomandă să evite orice aparenţă de sete după câştig, să
nu ridice pretenţii financiare, să nu aibă un mod de viaţă superior standardului obişnuit,
nici viaţă de moleseală, ci cumpătare.34

d) Prezentarea epistolei
Partea I-a, pastorală (cap. I-III).
Menţinerea şi păzirea adevăratei credinţe, grija de cultul divin şi însuşirile slujitorilor
bisericeşti. Însă gândul comuniunii eclesiastice este tema principală a scrisorii: comuniunea
creştină în credinţă (cap. 1); comuniunea creştină în cult (cap. 2); comuniunea creştină în
structura ierarhică (cap. 3). „Restul decurge din toate acestea”.35

33
Ibidem, p. 254-255.
34
Ibidem, p. 255.
35
Ibidem, p. 253.
20
Capitolul I : Păzirea adevăratei credinţe faţă de învăţătorii mincinoşi, rolul Legii şi pilda
Apostolului.
Epistola începe, după obicei, cu adresa şi salutarea de început: „Pavel, apostol al lui Iisus
Hristos după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi a lui Iisus Hristos, nădejdea noastră,
lui Timotei, adevărat fiu în credinţă : Har, milă, pace de la Dumnezeu - Tatăl şi de la Hristos
Iisus, Domnul nostru” (vers. 1-2).
Sfântul Apostol Pavel şi-a scris numele în toate epistolele sale, în afară de epistola
adresată Evreilor. Înscrierea numelui autorului la începutul unei scrisori era în antichitate un
obicei curent (comp. Fapte XXlIL 26), căruia i se conformează şi Sfântul Pavel. El se
recomanda ca „apostol al lui Iisus Hristos” nu spre ştiinţa lui Timotei, căruia îi era familiară
această titulatură şi ştia cât este de îndreptăţită, ci din respect pentru această demnitate
cinstitoare şi plină de răspundere şi, mai ales, pentru motivul că destinatarul ei avea să se refere
la autoritatea dascălului său, în confruntările inevitabile cu adversarii dreptei credinţe.
Comentând expresia „apostol al lui Iisus Hristos după porunca lui Dumnezeu”, Sfântul
Ioan Hrisostom face trimitere la I Corinteni 9, 16: „Căci dacă vestesc Evanghelia, nu-mi este
laudă, pentru că stă asupra mea datoria. Căci, vai mie dacă nu voi binevesti”. Făcând precizarea
că lucrarea sa se face „după porunca lui Dumnezeu”, Sfântul Apostol Pavel atrage atenţia lui
Timotei că cele ce urmează nu sunt cuvinte omeneşti, ci cuvântul lui Dumnezeu.
După adresă şi salutare, Apostolul îndeamnă pe Timotei să ferească cuvântul
Evangheliei de falsele învăţături iudaice despre îngeri şi despre genealogii interminabile în
legătură cu viaţa patriarhilor şi alte personaje din Vechiul Testament, toate menite să pună cu
totul în umbră planul lui Dumnezeu pentru mântuirea omului: „Când am plecat în Macedonia,
zice Apostolul, te-am îndemnat să rămâi în Efes ca să pui în vedere unora să nu înveţe învăţături
străine, nici să ia aminte la basme şi la genealogii fără de sfârşit, care aduc mai degrabă certuri,
decât lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, cea întru credinţă” (vers. 3-4).
Efesul devenise centrul unei „filozofii a iluminării, aflată în plină formare”. 36 Era un
monstru oribil şi produsul ciudat al unei încrucişări de elemente babilonice şi persane, visurile
iudaismului tardiv şi doctrinele cabalistice secrete, genealogiile rabinice ale literaturii iudaice
apocrife ale acestei epoci. Imeneu susţinea, de exemplu, că credinţa în înviere este rezervată

36
Ibidem. p 253
21
numai celor simpli. Calea spre iluminare şi perfecţiune constă în a se abţine de la vin, carne şi
căsătorie. Un intrigant foarte periculos era Alexandru, un arămar. Paul i-a excomunicat în mod
solemn pe amândoi din Biserică. Un alt grup de eretici era şi mai periculos; Paul i-a desemnat
ca „spirite false şi oamenii diavolului". Această gnoză a luat o amploare periculoasă şi a ajuns
ca o „tumoare canceroasă" (2 Tim 2,17). Era greu să le combaţi cu argumente raţionale,
deoarece erau clădite pe imaginaţie şi sentiment. Ideile acestea erau în mod deosebit cultivate în
cercurile pietiste Și în saloanele curtezanelor. Femeile din Efes se simţeau flatate de a fi ele
avangarda acestei noi mişcări Și nu conteneau cu primirea de cadouri şi invitaţii. De aici,
reputaţia „setei de câştig" la care face aluzie apostolul. Sabatul infernal al sincretismului religios
gnostic, manihean şi neoplatonic al secolelor următoare deja începea; mobil comun al tuturor
acestor erezii era doctrina dualismului, care găsea în materie sediul răului Și, în felul acesta,
găsea o soluţie problemei păcatului. În toată această vorbire nebuloasă „Paul vedea un mare
pericol pentru concepţia cea aşa de clară a credinţei”. 37
Putem conclude din cele spuse mai sus ca Sfântul Apostol Pavel şi Timotei fuseserǎ
recent la Efes şi cǎ aici deja apǎruse o ȋnclinație spre erezie. Acesta este şi unul dintre motivele
care ȋl ȋndeamnǎ sǎ scrie aceastǎ epistolǎ, totodatǎ reamintindu-i lui Timotei câteva din
ȋndemnurile date care constituiau de asemenea ȋndatoririle sale ca ȋntâistǎtǎtor al Bisericii din
Efes. Mai ȋntâi să pună în vedere unora să nu înveţe învăţături străine, adică altele decât aceea
pe care o propovăduieşte Pavel. „nici să ia aminte la basme şi la nesfârşite ȋnşirǎri de neamuri”38
sau genealogii.
Ȋn Epistola cǎtre Tit (I,14), oferind aceleaşi ȋndemnuri, Sfântul Apostol Pavel face precizarea cǎ
este vorba de „basme iudaice” iar „genealogiile” sunt amintite, în aceeaşi epistolă (III 9), într-un
context care argumentează susţinerea că şi acestea îşi aveau obârşia în mediul iudaic şi în
literatura talmudică. „Basme”, spune Teodoret de Cyr, numeşte nu învăţătura Legii, ci
interpretarea iudaică, pe care ei o numesc „Mişna”. „Basmele”, de care vorbeşte aici Apostolul,
nu sunt, deci, inspirate din mitologia păgână, din speculaţiile gnostice şi nici din istorisirile

37
Ibidem. p. 253
38
Sfântul Ioan Gurǎ de Aur- Tâlcuiri la Epistola I Cǎtre Timotei a Sfantului Apostol Pavel, Ed. Nemira,Bucureşti,
2005 p. 8
22
apocrife asupra vieţii lui Iisus, ci erau legende rabinice, care amplificau şi alegorizau faptele
patriarhilor din Vechiul Testament.
Cât despre „genealogii”, după unii erau privitoare la îngeri, după alţii la patriarhii din
Geneza. ”Era obiceiul la iudei, spune Sfântul Ioan Hrisostom, că unii să-şi cheltuiască vremea
cu lucruri de nimic, că de pildă numărarea moşilor şi a strămoşilor, pentru ca astfel să obţină
slava în istorie” 39 . Unii creştini efeseni proveniţi dintre iudei îşi căutau originile până la
Avraam, Isaac şi la ceilalţi patriarhi, se spune în Ambrosiaster. Este uşor de ȋnțeles cǎ asemenea
cercetǎri aveau menirea de a impresiona creştinii proveniți din neamuri care nu puteau proba
asemenea ascendențǎ prin genealogiile lor.
Se urmǎrea, ȋn primul rând atragerea creştinilor spre cǎutǎri si discuții sterile, iar mai
apoi obținerea unor ȋntâietǎți fațǎ de creştinii proveniți din pǎgâni. Ȋn acelaşi timp, conduşi de
pornirea deşartǎ de a obține ȋntâietate, ȋşi atribuiau rolul de interpreți ai Legii lui Moise, cu
pretenții de competențǎ incontestabilǎ. Ei ȋnsǎ arǎtau cǎ nu ştiu nici Legea şi nici Evanghelia. Pe
aceştia, Timotei este ȋndrumat sǎ îi indrepte spre dreapta credințǎ cu atât mai mult cu cât ei erau,
formal, membrii ai Bisericii şi sǎ le arate cǎ Legea este bunǎ atâta timp cât este ȋmplinitǎ
conform cu scopul pentru care a fost creatǎ şi datǎ. Cǎci scopul Legii este Hristos (cf. Rom. 10,
4) la care se poate ajunge prin fapte bune şi credințǎ.
Legea a fost bunǎ şi datǎ anume iudeilor pentru anumite interdicții. Ȋmplinirea acesteia
este posibilǎ numai prin ascultarea de Evanghelia lui Hristos. Ea a fost dată numai pentru cei
robiţi păcatelor. Cei drepţi, cei care se conduc de credinţa în Hristos, n-au nevoie de Lege:

Noi ştim, zice Apostolul, că Legea este bună, dacă se foloseşte cineva de ea potrivit
Legii; aceasta ştiind că Legea nu este pusă pentru cel drept, ci pentru cei fărădelege şi
răzvrătiţi, pentru necredincioşi şi păcătoşi, pentru necuvioşi şi spurcaţi, pentru ucigaşii
de tată şi ucigaşii de mamă, pentru omorâtorii de oameni, pentru desfrânaţi ... pentru
mincinoşi ... şi pentru tot ce stă împotriva învăţăturii sănătoase ... (vers. 7-11).

39
Ibidem
23
 Creştinul se ridică nu împotriva Legii sau jertfei, ci „împotriva considerării lor ca
realitate supremă a legăturii cu Dumnezeu, disociată însă, de împlinirea poruncilor”. 40 Cel ce
voieşte să cunoască deosebirea dintre cele ale noastre şi ale iudeilor, să se gândească la
propovăduirea legii vechi şi a celei noi. Cea dintâi vorbeşte despre făpturi şi anume despre
acestea văzute că au fost făcute la început de Dumnezeu. Propovăduirea legii noi nu vorbeşte
numai despre cele supuse simţurilor, ci şi despre „cele cunoscute cu mintea dintre făpturi, mai
bine zis şi despre cele necreate cunoscute cu mintea.41
Cǎutând ȋn legea veche motive pentru o altǎ ȋnvǎțǎturǎ decât cea pe care o propovǎduia
Sfântul Apostol Pavel şi Biserica, iudaizanții fǎceau cale ȋntoarsǎ ( vz. vers. 6), intorcându-se de
unde au venit, şi situându-se pe o poziție lipsitǎ de orizont si speranțǎ de mântuire. Apostolul se
dǎ exemplu pe sine insuşi şi aminteşte despre chemarea sa la apostolat ( vz. vers. 12-17) de cǎtre
Domnul Iisus Hristos dupǎ ce mai ȋnainte prigonise Biserica creştinǎ. Ȋnsǎ aceasta o fǎcuse din
neştiințǎ , drept pentru care Mântuitorul şi-a arǎtat fațǎ de dânsul toatǎ dragostea. Cazul sǎu este
o pildǎ cǎ oricine greşeşte şi se mântuieşte poate fi iertat:

Mulţumesc Celui ce m-a întărit, lui Hristos Iisus, Domnul nostru, că m-a socotit
credincios şi m-a pus să-I slujesc, pe mine, care mai înainte huleam, prigoneam şi
batjocoream. Totuşi am fost miluit, căci, în necredinţa mea, am lucrat din neştiinţă. Şi a
prisosit foarte harul Domnului nostru, împreună cu credinţa şi cu dragostea cea întru
Hristos Iisus... Şi tocmai pentru aceea am fost miluit, ca Iisus Hristos să arate mai întâi
în mine toată îndelunga Sa răbdare, spre pilda celor ce vor să creadă în El, spre
dobândirea vieţii veşnice. Iar Împăratului veacurilor, Celui nestricăcios, nevăzutului,
singurul Dumnezeu: fie cinste şi slava în vecii vecilor. Amin! (vers. 12-17).

Sfântul Apostol ȋi mulțumeşte lui Dumnezeu pentru bunǎvoința arǎtatǎ prin chemarea la
apostolat, tocmai lui care fusese un mare prigonitor al Bisericii. Chemarea sa insǎ n-a fost facutǎ
la ȋntâmplare ci a fost miluit pentru cǎ asa cum spune Sfântul Apostol „din necredința lui a

40
I.P.S. Prof. Univ. Dr. Arhiepiscop Dr. Teodosie Petrescu, Idei moral-sociale în scrierile profeţilor mari ai
Vechiului Testament, în revista „Studii teologice”, Bucureşti, anul XXXVI (1984), nr. 1-2, p. 106.
41
Calist Patriarhul, Filocalia vol. 8, trad. introd. și note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București,
1979, p. 354.
24
lucrat ȋn neştiințǎ” ( I Timotei I 12-14). Necredința acestuia rezulta nu din refuzul de a crede ci
din absența revelației, a necunoştinței de Dumnezeu. Minunea de pe drumul Damascului prin
care i se aratǎ Hristos (vz. Fapte 7.15) ȋl alungǎ pe Saul din starea de neştiințǎ ȋn care se afla.
Bunǎvoința aratatǎ fațǎ de dânsul are si rost pedagogic, arǎtând ca Dumnezeu ȋi cheamǎ la
mântuire (cf. vers. 15).
Timotei are misiunea „de a pǎstra dreapta credințǎ” (vers. 18-20) deoarece mulţi se
abǎtuserǎ de la ea, printre care erau si Imeneu şi Alexandru care au fost excluşi de Apostol din
comunitate:

Această poruncă îţi încredinţez, fiule Timotei, că potrivit proorociilor făcute mai înainte
asupra ta, să te lupţi lupta cea bună, după cuvântul lor, având credinţă şi cuget bun, pe
care unii, lepădându-le, au căzut din credinţă. Dintre aceştia sunt Imeneu şi Alexandru,
pe care i-am dat satanei, ca să se înveţe să nu hulească (vers. 18-20).

Fǎcând referire la cuvintele „potrivit proorocirilor fǎcute mai inainte asupra ta”, Sfântul Ioan
Hrisostom spune cǎ ele se referă la alegerea lui Timotei pentru preoție. Imeneu şi Alexandru par
sǎ fie aceeaşi cu cei amintiți şi ȋn II Tim., 17 si IV. 14, despre care Sfântul Apostol Pavel spune
cǎ i-au fǎcut mult rǎu. Ȋn continuare prin cuvintele „pe care i-am dar Satanei” putem ȋnțelege
excomunicarea acestora din Bisericǎ de cǎtre Sfântul Apostol. Este ȋnsǎ o formulǎ incertǎ de
excludere din comunitate, o pedeapsǎ care ȋi lasǎ celui vinovat şansa de a se reabilita (vezi şi 1
Cor. 5.50). Totodatǎ conform unor informații pǎstrate in tradiția bisericeascǎ cei „dați satanei”
erau loviți şi de neputințe trupeşti cum ar fi paralizie, boli sau chiar moarte fulgerǎtoare ca in
cazul soților Anania si Safira ( vz. Fapte 5, 5 şi 10). O asemenea pedeapsǎ drasticǎ se aplicǎ in
Bisericǎ doar celor care se ȋmpotriveau mijloacelor comune de ȋndreptare şi are de asemenea un
scop pedagogic.
Capitolul II: Timotei este îndrumat cum să organizeze slujbele bisericeşti
În acest capitol „nu este vorba de cultul particular, ci de cel care era celebrat de creştinii
efeseni în adunările lor religioase, deci, de cultul public”42. Întâlnim aici trei secţiuni:

42
Ibidem.
25
1. Caracterul universal al rugăciunii Bisericii (vers. 1-4)

Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru
toţi oamenii, pentru conducători şi pentru toţi care sunt în înalte dregătorii, ca să
petrecem viaţa paşnică şi liniştită, întru toată cuvioşia şi buna cuviinţă, că acesta este
lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu (vers. 1-3).

Necesitatea rugǎciunii colective vine din dorința de a rǎscumpǎra omenirea prin jertfa
Mântuitorului. Astfel „Dumnezeu vrea ca toți oamenii sǎ se mântuiascǎ şi sǎ vinǎ la cunoştința
adevǎrului (vers. 4). Ȋn mod special Sfântul Apostol Pavel menționeazǎ rugǎciunea pentru
conducǎtorii țǎrii şi pentru cei din ȋnalte dregǎtorii pentru ca aceştia sǎ ȋşi poatǎ ȋndeplini
atribuțiile cu bune rezultate, de ei depinzând pacea şi liniştea societǎții ȋn care trǎim. Sfântul
Ioan Hrisostom ȋi asemǎnǎ cu „nişte turnuri de apǎrareŢ care resping pe duşman şi pe cei ce se
aflǎ ȋnǎuntru ȋi pǎstreazǎ ȋn pace.
2. Mântuitorul Hristos, unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni (vers. 5-7)
Urmeazǎ o scurtǎ prezentare hristologicǎ, ȋn care se aratǎ cǎ Mântuitorul Hristos este
singurul Mijlocitor ȋntre Dumnezeu şi oameni, Care prin a sa jertfǎ a adus rǎscumpǎrare şi prin
ȋnvǎțǎtura pe care o vesteşte in lume spre mântuire, Apostolul:

„Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul
Hristos Iisus, Cel ce S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturia adusă la
timpul său. Spre aceasta am fost pus propovăduitor şi Apostol - spun adevărul, în
Hristos, nu mint – învăţător păgânilor, în credinţă şi adevăr” (vers. 5-7).

Pentru Sfântul Apostol Pavel, „Biserica este comuniunea universală în rugăciune spre a-l lăuda
pe Dumnezeu în numele întregii credinţe”. 43
Din text putem desprinde douǎ idei principale: „Unul este Dumnezeu” si „Unul este şi
mijlocitorul...” Unicitatea lui Dumnezeu (monoteismul) este afirmată adesea în mod categoric în
Vechiul Testament ( vz. Exod 5, 1-3; Deut. 5, 6-7; 6, 4-5) şi în Noul Testament (vz. Mt. 19, 17;

43
Op. Cit., p. 254.
26
Mc. 10; 18; Lc. 18, 9). Este deosebit de frecvent afirmată învăţătura că este un singur
Dumnezeu, Tată al tuturor oamenilor ( vz. In. 8, 41; Mt. 23, 9; Fapte 17, 24-26; Efes. 4, 6; I
Cor. 8, 6; Gal. 3, 20) şi că Dumnezeu este atât al iudeilor cât şi al păgânilor (vz. Rom. 3, 29-30;
10; 12). Din unicitatea lui Dumnezeu, „care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască”, rezultă
unicitatea Mijlocitorului între Dumnezeu şi oameni.
În textul de faţă accentul principal cade pe cea de a doua afirmaţie a versetului, pe
afirmaţia că „Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni este omul Hristos Iisus”. Termenul de
Mijlocitor este folosit în Noul Testament numai de Sfântul Apostol Pavel (vz. Gal. 3, 19-20; I
Tim. 2, 5; Evrei 8, 6; 9, 15; 12, 24), fiind referit de fiecare dată la Mântuitorul. Acest termen
exprimă - aşa cum se întâmplă cu cele mai multe din apelativele lui Iisus - întreaga lucrare
mântuitoare a Lui. Lucrarea de Mijlocitor a Mântuitorului nu se reduce la slujirea arhierească,
prin care” cu însuşi sângele Său a dobândit o veşnică răscumpărare” (Evrei 9, 12) şi “a biruit
moartea” (1 Cor. 15, 56-57); ea se concretizează şi în demnitatea învăţătorească (profetică) şi
împărătească (sau conducătoare).
Hristos este mijlocitor universal pentru toți oamenii, este Mijlocitorul universal. El este
de asemenea şi intermediarul unui noi Legǎmânt stabilit ȋntre Dumnezeu şi oameni (Evrei 8, 6-
13). Precizarea „omul Hristos Iisus” scoate ȋn evidențǎ natura omeneascǎ a Mântuitorului Iisus
Hristos, care „în chipul lui Dumnezeu fiind...[S]-a făcut asemenea oamenilor şi la înfăţişare
aflându-se ca un om” (Filip. II, 6-7; Rom. 8, 3). El trebuia “întru toate să se asemene fraţilor, ca
să fie milostiv şi credincios arhiereu în cele către Dumnezeu, pentru ispăşirea păcatelor
poporului. Căci prin ceea ce a pătimit, fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să le
ajute” (Evrei 2, 17-18).
El este arhiereu care poate suferi cu noi în slăbiciunile noastre, fiind asemenea nouă întru toate
„afară de păcat” ( vz. Evrei 4, 15; Col. 1, 22; II Cor. 5, 21). El „S-a dat pe Sine preţ de
răscumpărare pentru toţi, mărturia adusă la timpul său”, mai zice Apostolul în textul de faţă (1
Tim. 2, 6). Această imagine, care evocă suma plătită pentru eliberarea - în contextul vremii de
atunci – a unui sclav, este scumpă Sfântului Pavel (vz. Rom. 3, 24; Efes. 1, 7; Evrei 9, 12; Tit II,
14). Preţul plătit pentru noi de Domnul Hristos constă în sângele Său şi în viaţa Sa - pe care a
pus-o „pentru oile Sale” (In. 10,11). „Său nu ştiţi ... că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost
cumpăraţi cu preţ”, zice Apostolul creştinilor din Corint (1 Cor. 5, 19-20). „Mărturia” (aici, în
înţelesul: proba, dovada supremă) este însăşi jertfa lui Hristos, care a fost adusă “la timpul său”,
27
adică la „plinirea vremii” (Gal. 4, 4), la timpul rânduit de planul lui Dumnezeu pentru mântuirea
omului.
Termenul şi ideea de „răscumpărare” face parte din teologia Noului Testament privind
mântuirea obiectivă. Oferirea Sa ca preţ de răscumpărare este parte integranta a slujirii arhiereşti
a Mântuitorului, adusă spre folosul oamenilor (Mt. 20; 28; Mc. 10; 45). Răscumpărarea este
echivalentă cu iertarea păcatelor (Col. I, 14; Efes. 1, 7), cu izbăvirea de toată fărădelegea (Tit 2,
14) şi din viaţa cea deşartă (1 Petru 1, 18); este echivalentă cu păcatele şi durerile lumii întregi
(Isaia cap. 53).
Se pune întrebarea: Cui s-a dat jertfa de răscumpărare? Lui Dumnezeu a cărui voie o călcase
omul. Spune Sfântul Vasile cel Mare:

Tot sufletul omenesc a căzut sub jugul cel rău al sclaviei dusmanului comun tuturor şi,
lipsit de libertatea aceea pe care o avea de la Creatorul Său, a fost luat în captivitate
datorită păcatului. Şi orice captiv are nevoie de un preţ de răscumpărare şi nici fiecare nu
se poate răscumpăra singur, fiindcă răscumpărătorul trebuie să fie cu mult mai bun decât
cel care este rob ... Prin urmare, Dumnezeu nu cere pe fratele tău pentru răscumpărare, ci
pe Cel ce este mai presus de natura ta şi nici pe un simplu om, ci pe Domnul Iisus
Hristos, Care, singur, poate să dea lui Dumnezeu jertfa de ispăşire prin credinţa întru
sângele Lui ....

Apostolul încheie această paranteză, afirmând din nou, foarte solemn, misiunea sa de „apostol şi
învăţător neamurilor” (1 Tim. 2, 7), pe care duşmanii săi, iudaizanţii, i-o contestau în toate
locurile.
Celor dintâi Apostoli Și corifei, adică Petru, Pavel şi Ioan, cei trei stâlpi ai sfintei
Biserici, cărora străluciţii noştri învăţători le-au urmat, mai ales cei ce au păşit pe calea vieţii
necăsătorite, pustniceşti şi liniştite, le-au socotit cuvintele, ca cuvinte dumnezeieşti, pe temeiul
descoperirii în Duhul Sfânt şi mărturisite de cei trei ucenici atât de vrednici de crezare, drept
stâlp al rugăciunii şi au predat celor de după ei să o ţină pe aceasta şi să o păzească în acelaşi
fel. "Pentru că prin trei martori va sta tot cuvântul" (Matei 28, 19). Aceşti gânditori cereşti le-
au unit şi le-au articulat într-un chip desăvârşit, într-un întreg, prin Duhul Sfânt ce sălăşluia în

28
ei. [...] Căci unul zice "Domnul Iisus", altul "Iisus Hristos", iar al treilea "Hristos, Fiul lui
Dumnezeu". 44
Celor dintâi Apostoli şi corifei, adică Petru, Pavel şi Ioan, cei trei stâlpi ai sfintei
Biserici, cărora străluciţii noştri învăţători le-au urmat, mai ales cei ce au păşit pe calea vieţii
necăsătorite, pustniceşti şi liniştite, le-au socotit cuvintele, ca cuvinte dumnezeieşti, pe temeiul
descoperirii în Duhul Sfânt şi mărturisite de cei trei ucenici atât de vrednici de crezare, drept
stâlp al rugăciunii şi au predat celor de după ei să o ţină pe aceasta şi să o păzească în acelaşi
fel. "Pentru că prin trei martori va sta tot cuvântul" (Matei 28, 19). Aceşti gânditori cereşti le-au
unit şi le-au articulat într-un chip desăvârşit, într-un întreg, prin Duhul Sfânt ce sălăşluia în ei.
[...] Căci unul zice "Domnul Iisus", altul "Iisus Hristos", iar al treilea "Hristos, Fiul lui
Dumnezeu". 45
3. Atitudinea la adunările de cult (vers. 8-15)
Dupa mica ȋntrerupere de la versetele 5-7, Sfântul Apostol Pavel revine la subiectul pe
care ȋncepuse sǎ ȋl discute ȋn primele versete, şi anume la modul de desfǎşurare a cultului divin
din adunǎrile creştine. De aceastǎ datǎ se referǎ la ținuta la rugǎciune: mai ȋntâi a bǎrbaților
vers. 8), apoi a femeilor (vers. 9-15): „Vreau deci că bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând
mâini sfinte, fără de mânie şi fără şovăire” (vers. 8). Expresia „în tot locul” este specific paulină
(vz. şi 2 Cor. II, 14; 1 Tes. 1, 8). Exegeza patristică remarca faptul că Sfântul Apostol Pavel
vorbeşte despre rugăciunea care poate fi făcută „în tot locul”, spre deosebire de rugăciunea
iudaică, ce trebuia făcută numai în templu (cf Ioan IV, 20-21).
”Ridicând mâini sfinte”. Ridicarea mâinilor era o practică frecventă pentru cei ce se
rugau în Vechiul Testament (Iesire 17, 11; 3 Regi 8, 22, 54). Accentul ȋnsǎ nu trebuie pus
neapǎrat pe ridicarea mâinilor ca şi gest ȋn timpul rugǎciunii ci pe curǎția şi sfințenia gândului si
a sufletului celui ce se roagǎ. Prin „mâini sfinte” se ințelege starea sufleteascǎ dobânditǎ prin
curǎțirea de toate faptele rele sǎvârşite şi prin pǎzirea legii morale. Rugǎciunea mai trebuie sǎ
fie „fǎrǎ mânie” şi neȋndoielnicǎ” Mântuitorul însuşi condiţionează aducerea darurilor la altar de
împăcarea cu ceilalţi semeni, ceea ce presupune, deopotrivă, iertarea celor ce ne-au greşit (Mt.

44
Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia vol. 8, trad. introd. și note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
EIBMBOR, București, 1979, p. 116
45
Ibidem
29
5, 23-24; 6, 14-15). Iertarea noastră trebuie să urmeze lui Dumnezeu care a iertat în Hristos pe
protopărinţii noştri – „care nevoind ei dintru început să se pocăiască şi să cadă înaintea
Stăpânului, sau să ceară iertare, Dumnezeu îi alungă şi-i scoate din rai, ca dintr-un palat
împărătesc ca să vieţuiască pe acest pământ ca nişte exilaţi şi scoşi peste graniţă46.
Ȋn ceea ce priveşte conduita şi ținuta femeii ȋn Biserica (vers. 9-15), Sfântul Apostol
Pavel oferǎ unele ȋndrumǎri asemǎnǎtoare celor din 1 Cor. 11, 5-16, dar mai ales de la 1 Petru 3,
1-6. Deoarece femeile tind ȋntotdeauna sa exagereze in preocuparea pentru podoabele exterioare
si ȋmpletirea pǎrului, Sfântul Apostol Pavel le recomandǎ acestora pentru rugaciunea colectivǎ,
simplitate şi modestie cǎutând sǎ se distingǎ mai mult prin evlavie şi fapte bune decât prin
ȋmbrǎcǎminte si ținutǎ exterioarǎ. Astfel, ținuta vestimentarǎ şi aspectul exterior poate fi o
reflexie a stǎrii morale a cuiva. Grija exgeratǎ pentru podoabe şi ȋmbrǎcǎminte trǎdeazǎ, cǎnd
sunt purtate de femeia venitǎ la rugǎciune ȋn bisericǎ, o neȋnțelegere a rostului rugǎciunii dar şi
o lipsǎ de decențǎ ȋn alegerea celei mai potrivite ținute pentru acest moment. „Aceea care vine
la Bisericǎ ca la nuntǎ” spune Sfântul Ioan Hrisostom, „nu va putea sǎ-şi atingǎ ținta pentru
care a venit...Nu poate cineva sǎ verse lacrimi de pocǎințǎ si sǎ se roage stǎruitor, atunci când
toate privirile sunt ȋndreptate asupra ei din pricina ȋmbrǎcǎmintei luxoase si excentrice”.
Nu trebuie să înţelegem de aici că femeii creştine i se interzice în chip absolut
preocuparea pentru înfăţişarea ei exterioară; este vorba de un simţ al măsurii şi de decenţă. Din
ţinuta şi conduita femeii creştine (şi a bărbaţilor, desigur) trebuie să se degaje cuminţenia şi
înţelepciunea sa, bogăţia vieţii sale spirituale, înălţimea preocupărilor, disciplinarea unor porniri
spre vanitate şi orgoliu; să dovedească, prin conduita şi tinuta sa în biserică, înrâurirea
binefăcătoare a învăţăturii evanghelice asupra vieţii sale, să arate cu adevărat, că s-a făgăduit
cinstirii lui Dumnezeu.
Cât priveşte conduita (participarea) femeii la cultul divin din adunările creştine, Sfântul
Pavel rânduieşte ca aceasta să asculte „în linişte” învăţătura creştină predată aici de persoanele
oficiale, rânduite de Biserică, să nu tulbure ordinea şi întrucât nu intră în ierarhia bisericească,
să nu ia cuvântul în biserică. Ea este urmaşa Evei prin care a venit ispita şi în ordinea creaţiei

46
Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia vol. 6, trad. introd. și note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMO,
București, 1977, p. 127.
30
vine după Adam. Totuşi femeia se mântuieşte prin naşterea de prunci şi prin stăruinţa în
credinţă, iubire şi sfinţenie: Iată textul:

Femeia să asculte învăţătura în linişte, cu toată supunerea. Eu nu-i îngădui femeii nici să
înveţe pe altul, nici să aibă stăpânire asupra bărbatului, ci să stea liniştită. Căci Adam s-a
zidit întâi, apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut
călcătoare de poruncă. Ea însă se va mântui prin naştere de fii, dacă stăruieşte, cu
deplină înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (vers. 11-15).

Caracteristic şi, oarecum, surprinzător pentru conduita femeii din Bisericile din Corint şi
din Efes, aşa cum se desprinde din 1 Cor. 11, 2-12; 14, 34-35 şi din textul de faţă (1 Tim. 2, 11-
15), este faptul că aceasta apare ca factor producător de neorânduială şi de zgomot în biserică.
Peste secole, Sfântul Ioan Hrisostom, notând că femeile sunt din fire mai vorbăreţe şi lăudând
purtarea de grijă a Sfântului Pavel nu numai faţă de mişcările şi îmbrăcămintea lor ci şi faţă de
vocea lor, arată că, şi în vremea sa, femeile produceau mult vacarm în biserică aşa cum nu se
întâmplă nici în piaţă, nici la băi, ca şi cum parcă ar fi venit aici ca să aiba mai multă libertate
pentru a discuta. 47 Acesta este motivul pentru care Sfântul Apostol Pavel stăruie asupra
necesităţii păstrării de către femei a ordinii şi tăcerii în biserică. „Dumnezeu nu este al
neorânduielii, ci al păcii”, zice Apostolul (1 Cor. 14, 33). Femeilor li se recomandă, deci, să
asculte „în linişte”, adică în tăcere, concentrare interioară şi calm. De asemenea, „în toată
supunerea”, cuvinte care întregesc ideea de concentrare lăuntrică, adăugând nuanţa de primire a
învăţăturii cu total respect, într-o stare de deplină ascultare, o stare care se confundă cu uitarea
de sine, cu îndepărtarea de orice altă grijă şi preocupare, comparabilă cu trăirea Mariei, sora
Martei, „care, aşezându-se la picioarele Domnului, ascultă cuvintele Lui” (Lc. 10, 39).
Nu li se îngăduie să înveţe (să ia cuvântul) în biserică (vers. 12). Opreliştea aceasta nu
este nouă; ea este formulată în termeni fără echivoc la 1 Cor. 14, 34-35 şi este provocată de
unele constatări neplăcute. Se ştie că, la începutul Bisericii, femeile înzestrate cu harisma

47
”Să nu se îngăduie femeilor să vorbească în timpul dumnezeieştilor liturghii, ci după cuvântul Apostolului
Pavel, să tacă. Pentru că nu li s-a îngăduit lor a vorbi, - ci să se supună precum şi legea zice: Iar de voiesc să înveţe
ceva, să-şi întrebe acasă pe bărbaţii lor. (Fac. 3,16; I Cor. 14,34-35)” (Canonul 70 Trulan, cf. Canoanele Bisericii
Ortodoxe, Note și Comentarii - Ioan N. Floca, Ed. Sibiu, 2005).
31
proorociei aveau acces la cuvânt în adunarea credincioşilor (l Cor. 11, 5). Această îngăduinţă a
dat însă naştere la abuzuri: se antrenau în discuţii contradictorii şi, în numele unei greşit înţelese
emancipări, îşi neglijau căminul şi autoritatea bărbatului.
Din scrierile Noului Testament, noi constatăm că nu numai femeii îi este interzis să
înveţe pe alţii în biserică, ci şi celorlalţi credincioşi care nu sunt înzestraţi, fie cu harisma
proorociei, fie cu harul preoţiei. Motivele unei astfel de oprelişti sunt determinate de faptul de
excepţională însemnătate că lucrarea învăţătorească este protejată în ce priveşte conţinutul şi
prezentarea ei prin asistenţa Sfântului Duh ( vz. In. 14, 26; Lc. 12, 12), care împărtăşeşte harul
apostoliei (In. 15; 22; Fapte 13, 2) şi al preoţiei (1 Tim. 4, 14; 2 Tim. I, 6). În consecinţă, fără
această consacrare, pe care femeia nu o putea primi şi la care ea nu a aspirat niciodată în epoca
apostolică, nimeni nu poate învăţa în biserică. În cazul în care o credincioasă era în posesia unei
harisme ca aceea a proorociei (1 Cor. 11, 5; comp. Fapte 2, 17), aceasta avea permisiunea de a
vorbi în cadrul cultului divin public ca orice harismatic (1 Cor. 11, 4-6). De aceea, în
îndrumările Sfântului Pavel privind oprirea femeii de a învăţa în biserică trebuie văzută
preocuparea acestuia de a asigura o cât mai deplină ordine în desfăşurarea întrunirilor creştinilor
prilejuite de săvârşirea slujbelor bisericeşti.
Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti ţin să precizeze, însă, că această restricţie nu este
absolută; ea se referă doar la momentul când ele se aflau în biserică şi îndeosebi în momentul
predicii, iar nu la situaţia femeii din cadrul căminului ei. Teofilact zice: „Sfântul Pavel opreşte
pe femei doar în biserică să înveţe. Altfel, acest lucru nu-i este interzis. Căci şi Priscila a
catehizat pe Apollo (cf Fapte 18, 26), iar femeia credincioasă învaţă pe soţul necredincios (cf 1
Cor. 7, 17)”. La aceste exemple se mai pot adăuga acela al Loidei şi Eunice, bunica şi mama lui
Timotei (II Tim. 1, 5; 3, 15), cel al femeilor bătrâne care trebuiau să îndemne pe cele tinere să
fie înţelepte (Tit II, 3-4), al femeilor din Roma (vz. Rom. 16, 12-15) care ajutaseră la edificarea
bisericii din oraşul lor.
Apostolul Pavel justifică această interdicţie a sa: biblic şi doctrinar, făcând apel la
referatul din Geneza privitor la crearea întâilor oameni şi la căderea lor în păcat (Gen. II, 18-25;
3, 1-12). Vina femeii (Evei) în călcarea poruncii divine este mare, totuşi ea poate fi
răscumpărată prin naşterea de prunci şi prin aducerea lor către o viaţă virtuoasă. Expresia „se va
mântui prin naştere de fii” nu poate fi şi nu este restrictivă; ea nu exclude şi alte căi, mijloace şi
posibilităţi de mântuire pentru femeile creştine (cf. 1 Cor. 7, 34).
32
Sfântul Ioan Hrisostom precizează că „se mântuiesc pentru credinţa lor şi fecioarele şi femeile
care n-au putut da naştere la copii, deoarece creştinii au fost eliberaţi” 48 de necazul care a
cuprins-o pe Eva căreia Dumnezeu i-a spus : "în dureri vei naşte fii" (Facere 3, 16). Aceştia s-au
eliberat de amarnica hotărâre, impusă lui Adam. "Blestemat este pământul întru lucrurile tale"
(Ibidem 17). Aceştia sunt cei ce au primit harul pe care l-a primit Maria. "Duhul Sfânt va veni
peste tine şi puterea Celui Prea înalt te va umbri" (Luca I, 35).
Pentru că aşa cum necazul a cuprins-o pe Eva şi sămânţa ei până în ziua de azi, aşa
bucurie a cuprins pe Maria şi pe toţi bunii creştini în veci. Deci altfel suntem fii ai Evei şi am
cunoscut blestemul ei peste noi pentru gândurile noastre rele; şi altfel trebuie să înţelegem că
suntem fii ai lui Dumnezeu pentru gândurile bune ale Sfântului Duh şi pentru patimile lui
Hristos dacă le avem cu adevărat în trupul nostru.
Căci precum Eva cea dintâi a născut din împreunare şi din sămânţa lui Adam şi din ea şi
prin ea s-au născut toţi oamenii, aşa şi Născătoarea de Dumnezeu, primind pe Cuvântul lui
Dumnezeu-Tatăl în loc de sămânţă, L-a zămislit şi L-a născut numai pe Unul Născut din Tatăl
dinainte de veci şi Unul Născut şi întrupat din ea, în zilele de pe urmă. Şi „încetând ea să
zămislească şi să nască, Fiul ei a născut şi naşte în fiecare zi pe cei ce cred în El şi păzesc
sfintele Lui porunci”.49
Cuvintele Sfntului Apostol Pavel scoate în evidenţǎ ideea cǎ naşterea, creşterea şi
educarea copiilor reprezintǎ virtuţi şi fapte mântuitoare pentru orice femeie. Prin naşterea de
prunci se împlineşte porunca lui Dumnezeu privind înmulţirea neamului omenesc: „Creşteţi şi
vă înmulţiţi” (Gen. 1, 28). Acest fapt este privit în Vechiul Testament ca o binecuvântare divină
(Gen. 24, 60; 30; 2), un titlu de mândrie şi de bucurie (vz. Gen. 48, 16; Deut. 28, 4; Isaia 54, 1),
în timp ce lipsa de urmaşi este regretabilă, dorindu-se înlăturarea ei (vz. Gen 30; 1; Ieremia 22,
30; Lc. 1, 25). În al doilea rând, mama este chemată să formeze profiluri spirituale alese ale
Bisericii, inspirând fiilor ei credinţa şi dragostea creştină. Mai este de precizat că, dacă enunţul
paulin din textul citat (1 Tim. 2, 1-15) sugerează o subordonare a femeii faţă de bărbat, aceasta
nu vizează egalitatea de natură ontologică (fiinţială) a celor doi, ci domeniul exterior, secundar,

48
Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia vol. 12, trad. introd. și note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma,
București, 1991, p. 147.
49
Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia vol. 6, trad. introd. și note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMO,
București, 1977, p. 160.
33
ţinând de o anumită ordine şi disciplină, care, la rândul lor, sunt guvernate în Biserică de legea
de aur a dragostei.
În concluzie, textul paulin de care vorbim, privind participarea femeii la viaţa de har, de
rugăciune şi de învăţătură a Bisericii, arată drepturile fundamentale ale femeii creştine în cadrul
cultului divin public, precum şi disciplina căreia trebuie să i se supună pentru ca folosul
participării sale la acest cult să fie cât mai mare, atât în ce priveşte viaţa sa spirituală, cât şi în ce
priveşte buna rânduială care trebuie să domnească în adunările creştine. Ideea călăuzitoare a
Apostolului neamurilor în privinţa desfăşurării întrunirilor creştine din biserică este aceea că
rolul principal în aceste întruniri îi revine preotului, slujitorului bisericesc, care le conduce.
Femeia este deplin îndreptăţită la primirea învăţăturii propovăduite în biserică de către slujitorii
bisericeşti, dar ea, nefiind admisă la hirotonie, nu poate să desfăşoare un oficiu învăţătoresc în
biserică. Sfântul Apostol Pavel formulează aici învăţătura Bisericii aşa cum aceasta rezultă din
Sfânta Scriptură şi cum a fost trăită pretutindeni şi de toţi în epoca apostolică. „Pricina tuturor
relelor este necunoaşterea Sfintelor Scripturi “50, spune Sf. Ioan Gură de Aur.

Capitolul III: Însuşirile slujitorilor bisericeşti. Taina Dumnezeieştii Întrupări

Printre îndatoririle lui Timotei ca episcop al Bisericii din Efes, pe lânga purtarea de grijǎ
pentru cultul divin şi dreapta credinţǎ se numǎrǎ şi aceea de a numi în biserici slujitori vrednici.
Din aceastǎ cauzǎ, dupǎ instrucţiunile privitoare la cultul divin (cap II), Sfântul Apostol Pavel îl
sfǎtuieşte pe Timotei în legǎturǎ cu calitǎţile pe care ar trebui sǎ le aibǎ slujitorii bisericii.
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte mai întâi despre slujitorii din cele douǎ trepte harice superioare
si anume episcopii si preoţii:

Vrednic de crezare este cuvântul: de doreşte cineva episcopie, bun lucru doreşte. Se
cuvine însă ca episcopul să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor
asupră-şi, moderat, cuviincios, primitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nu betiv,
nu bătăuş, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bun
chivernisitor în casa lui, având copii ascultători, cu toată buna-cuviinţă. Căci dacă nu ştie
cineva să-şi rânduiască propria sa casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? Să

50
Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola I către Timotei, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p. 6-7, p. 54.
34
 nu fie de curând botezat, ca nu cumva, orbit de trufie, să cadă în osânda diavolului. Şi
trebuie să aibă mărturie bună de la cei din afară, ca să nu cadă în ocara şi în cursa
diavolului (vers. 1-7).

Sintagma: „Vrednic de crezare este cuvântul”, pe care Apostolul o foloseşte de cinci ori
în epistolele pastorale (1 Tim. 1, 15; 3, 1; 4, 9; II Tim. 2, 11; Tit 3, 8), are menirea de a sublinia
importanţa învăţăturii pe care o transmite şi are înţelesul de: „e sigur ceea ce s-a spus”, sau: „un
lucru cert este că..”. Din cuvintele: „de doreşte cineva episcopie.” Reţinem că posibilitatea
intrării în cler este deschisă oricărui creştin care doreşte acest lucru şi are şi pregătirea necesară
(comp. şi: Mt. 16, 24; Mc. 8, 34; Lc. 9, 23). Prin termenul de „episcopie” se desemnează o
latură a slujirii preoţeşti, aceea de cârmuire, de păstorire a credincioşilor în Biserică, pentru că
înţelesul său stă în strânsă legătură cu verbul care însemnează a supraveghea, a păzi, a purta de
grijă. Iar cuvintele „bun lucru” (doreşte) califică atât nobleţea şi frumuseţea lucrării pastorale pe
care o denumeşte termenul de „episcopie”, cât şi dorinţa pe care o manifestă cineva de a primi
investitura acestei misiuni.
Sf. Apostol a fost determinat să organizeze un corp stabil de prezbiteri localnici, aleşi
dintre credincioşi, pe care i-a numit „episcopoi" (supraveghetori cf. Fapt. 20,28). Acest nume e
o simplă transpunere a unui titlu care se aplica în acea epocă funcţionarilor comunali şi celor din
corporaţii. Aceşti oameni erau meniţi a deveni, după plecarea sa, „păstorii responsabili ai
Bisericilor locale, în vreme ce el însuşi ţinea în mâini conducerea supremă a tuturor
Bisericilor”.51
„Se cuvine, însă, ca episcopul să fie...”. În această privinţă, tradiţia exegetică patristică
este unanimă. Înţelegând în sensul cel mai restrâns termenul ce se referă la episcopi, Sfântul
Ioan Hrisostom, Ecumeniu şi Teofilact precizează că „cele pe care le-a spus despre episcopi
sunt potrivite şi pentru preoţi”, căci şi ei (preoţii) sunt însărcinaţi cu învăţătura şi cu purtarea de
grijă a Bisericii.
Cea dintâi din însuşirile (condiţiile) cerute candidatului la hirotonie este: „să fie fără de
prihană”, adică ireproşabil, fără pată, având o comportare care nu oferă nici o pricină de critică
sau de sminteală. Acesta este hirotonit întrucât are viaţa curată şi purtare vrednică de această

51
Josef Holzner, Paul din Tars, trad. Anton Bișoc, Vieţile sfinţilor, vol. I, Ed. Sapientia, Iași, 2002, p. 138.
35
mare cinste preoţească. Apoi: (să fie) „bărbat al unei singure femei”, o condiţie care defineşte
nu numai o stare morală, ci şi o situaţie canonică a candidatului la hirotonie. Singura exegezǎ
posibilă şi demnă de reţinut asupra acestei expresii pauline este cea care poate fi redusă la
cuvintele: „o singură dată căsătorit”. Această interpretare corespunde întru totul concepţiei
pauline despre căsătorie precum şi spiritului în care marele Apostol al lui Iisus Hristos înţelege
să se facă selecţionarea candidaţilor la hirotonirea în preot şi diacon. De aici rezultă că
slujitorului bisericesc nu-i e îngăduită, în nici o circumstanţă, căsătoria a doua. Acestei
interpretări i se alătură cei mai numeroşi Părinţi şi scriitori bisericeşti, precum Clement
Alexandrinul, Origen, Tertulian, Sfântul Ioan Hrisostom, Sfântul Epifanie, Ecumeniu, Teofilact
etc.
După cum observă Sfântul Ioan Hrisostom, prin acest text nu se stabileşte obligativitatea
căsătoriei clericilor, însă după hirotonie nu se mai pot căsători. Celibatul episcopilor, recrutaţi
dintre călugări, este o practică mai târzie a Bisericii, încă necunoscută în vremea Sfântului
Pavel; accentul cade aici pe monogamie şi pe căsătoria unică. Problema necăsătoriei
episcopilor, pusă iniţial la sinodul I ecumenic (Niceea, 325), s-a statornicit la sinodul VI
ecumenic (quini-sext, Trulan, 692) ca episcopii sǎ fie aleşi dintre monahi.
Aceasta pentru că : "Cel mai tare este vinul" (III Ezdra 3, 10).52 El numeşte "vin" toată
întinderea patimilor iubitoare de plăceri, pe care le circumscrie în acest singur cuvânt. Acest
"vin" provoacă "beţia" ce scoate pe om din minţi şi perverteşte întrebuinţarea gândurilor fireşti.
Căci spune Scriptura: "Mânia dracilor este vinul lor şi mânia aspidelor fără vindecare"
(Deuteronom XXXII, 33). Ea numeşte fierberea plăcerilor trupeşti "vinul dracilor", iar
neascultarea îngâmfată şi dispreţuitoare, "vinul aspidelor". Se spune despre această fiară că,
spre deosebire de toate celelalte fiare ale pământului, îşi astupă urechile de la cântări,
dispreţuind cu mândrie pe cei ce le cântă.
Alte însuşiri, în continuare: să fie „moderat”, adică prudent, echilibrat, cu bun simţ, cu mintea
trează, întreg la minte; să fie „cuviincios”, adică decent, modest; să fie „primitor de străini”,
ospitalier; să fie „destoinic să înveţe şi pe alţii”. „Această însuşire, spune Sfântul Ioan
Hrisostom, nu este cerută celui cârmuit, dar este necesară în cel mai înalt grad celui căruia i s-a

52
Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia vol. 3, ed. a II-a, trad. introd. și note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed.
Harisma, București, 1994, p. 236.
36
încredinţat cârmuirea”. Să nu fie „beţiv” (adică să nu consume băuturi alcoolice în exces); să nu
fie ''bătăuş”, adică dedat la acte de violenţă în conduitǎ şi limbaj, în raport cu credincioşii şi
bineînţeles, orice acte de brutalitate în toate situaţiile în care s-ar afla. Teodoret de Cyr
precizează că Apostolul nu interzice certarea la vreme, ci de a nu face aceasta fără trebuinţă,
căci (certarea la vreme) o porunceşte numaidecât când zice: „Iar pe cei care păcătuiesc ceartă-i
înaintea tuturor” (1 Tim. 5, 20).
„Ci blând”, adicǎ tolerant, împǎciuitor, binevoitor. Prin aceşti termeni defineşte Sfântul
Apostol Pavel acea îngǎduinţǎ a creştinului faţǎ de semenii sai, ca o virtute atotcuprinzǎtoare cu
valoare de emblemǎ (Filip 4, 5) care este explicatǎ de Sfântul Apostol Pavel prin urmǎtorul
îndemn: „Să nu defaime pe nimeni, să fie paşnici, să fie îngăduitori, arătând întreaga blândeţe
faţă de toţi oamenii” (Tit 3, 2). „Necertăreţ”, adică paşnic. Cel astfel caracterizat trebuie sǎ evite
certurile sau disputele care sunt provocatoare de dezbinǎri. AȘa cum se întâmplase la galateni
când trimişi ai acelor „fraţi mincinoşi ce se strecuraseră pe lângă dânsul" Și ai acelor zeloţi care
respingeau în mod fanatic tot ceea ce nu era iudaic Și se infiltraseră în tânăra Biserică pentru a
se folosi de ea în realizarea vederilor lor politice, încercând chiar să exercite asupra apostolilor
un fel de tiranie, făceau multă „vâlvă cu privire la lege" în comunităţile paşnice ale lui Paul, în
case, în aşa fel încât „cearta şi discordia" (Gal 5,15) deveniseră pâinea cea de toate zilele acolo
unde mai înainte erau faptele Duhului53.
„Neiubitor de argint” adicǎ sa nu fie lacom sau cu dorinţǎ de înavuţire. Însǎ Sfântul Apostol
Pavel nu a spus cǎ preotul nu trebuie sa nu aibǎ nimic ci sǎ nu iubeascǎ banii. Până acum,
duşmanii lui Paul au fost mai mult evreii. Aceştia îl atacau numai când vorbeau în religia lor;
„păgânii, dimpotrivă, numai când era vorba de bani”. 54 Sfântul Pavel va arăta mai departe,
consecinţele nefaste ale iubirii de argint, „rădăcina tuturor relelor, care îndepărtează pe creştin
de la credinţa cea adevărată” (1 Tim. VI, 10) „şi-i primejduieşte mântuirea” (1Tim: VI, 9).
În continuare (în vers 4-5), Sfântul Apostol Pavel menţioneazǎ un aspect foarte
important pentru pastorala creştinǎ, acela ca între poziţia de slujitor al bisericii ca tatǎ de
familie şi lucrarea sa de cârmuire a Bisericii, de pastoraţie nu existǎ o linie de hotar, ci
dimpotrivǎ acestea sunt aspecte ale uneia şi aceleiaşi realitǎţi. „Bine chivernisindu-şi casa sa”

53
p Josef Holzner, Paul din Tars, trad. Anton Bișoc, Vieţile sfinţilor, vol. I, Ed. Sapientia, Iași, 2002. 146.
54
Ibidem, p. 82.
37
devine un criteriu pentru evaluarea intregii lucrǎri pastoral-misionare a preotului.
Comportamentul pruncilor sǎi reprezintǎ primul rezultat al reuşitei sale misionare. Cǎci „daca
cineva nu ştie sǎ-şi rânduiascǎ propria casǎ cum va purta grijǎ de Biserica lui Dumnezeu”.
Înaintea privirilor Sf. Apostol Pavel se înalţă edificiul divin şi solid al Bisericii printre
veacurile următoare. Pe faţada sa străluceşte inscripţia: „Domnul îi cunoaşte pe ai săi". Dar,
Biserica este o mare familie; ea are şi copii răi, iar, o Biserică ce nu e prigonită, care se
instalează comod în lume şi caută mângâierea acestei lumi, nu poate să fie mireasa Celui
Răstignit. Ea a primit de la Cristos comoara Sfintei Scripturi Și chemarea misionară şi „această
mângâiere îi este de ajuns”.55
O altǎ condiţie care trebuie îndeplinitǎ de cel care aspirǎ la hirotonie este „sǎ nu fie de
curând botezat). Sfântul Ioan Gurǎ de Aur precizeazǎ aici cǎ Sfântul Apostol Pavel nu vorbeşte
despre cei tineri ci despre cei catehizaţi: „[D]acǎ mai înainte de a fi ucenic (cineva) devine
dascǎl, repede va deveni îngâmfat”. Şi în sfârşit „sǎ aibǎ şi bunǎ mǎrturie de la cei din afarǎ”.
„Cei din afarǎ” se referǎ la cei care nu primiserǎ învǎţǎtura creştinǎ fie ei iudei sau pǎgâni.
Numele bun (Fapte 6, 3), buna mǎrturie din partea fraţilor (Fapte 16, 2) au reprezentat
întotdeauna condiţii pentru primirea unei însǎrcinǎri bisericeşti. Astfel preotului si diaconului li
se cere ceva mai mult şi anume ca purtarea lor sǎ fie cunoscutǎ de întreaga comunitate în care
locuiesc: creştini, iudei, dar şi pǎgâni. Asemenea însuşiri se cer si diaconilor. Mai mult, aceştia
trebuie sǎ fie „ispitiţi” o anumitǎ perioadǎ de timp, adicǎ sǎ fie puşi la încercare, iar soţiile lor
sǎ fie cuviincioase şi cumpǎtate în toate:

Diaconii să fie de asemenea cucernici, nu vorbind în două feluri, nu dedaţi la vin mult,
neagonisitori de câştig urât, păstrând taina credinţei în cuget curat. Dar şi aceştia să fie
mai întâi puşi la încercare, apoi, dacă se dovedesc fără prihană, să se diaconească.
Femeile lor de asemenea să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase
întru toate. Diaconii să fie bărbaţi ai unei femei, să-şi chivernisească bine casele şi pe
copiii lor (vers. 8-12).

55
Ibidem, p. 261.
38
 Îndrumǎrile Sfântului Apostol Pavel privind chemarea cuiva la hirotonie este si va fi
permanentǎ. Acestea contribuie la inceputul formǎrii multor conştiinţe preoţeşti de elitǎ. Asupra
unora dintre aceste îndatoriri Sfântul Apostol Pavel va reveni în epistolele pastorale şi le va
transforma în norme ale conduitei slujitorilor bisericeşti in activitatea lor pastoral-misionarǎ.
Partea a II-a. morală. (Cap. IV-VI) Îndrumări date lui Timotei privind raporturile sale cu
păstoriţii
Sfaturile sau îndrumǎrile cuprinse în primele trei capitole sunt formulate în aşa fe încât
sǎ devinǎ reguli pentru Bisericǎ, obligând pe cei ce doresc sǎ îi slujeascǎ sǎ reflecteze adânc
asupra slujirii lor şi mai cu seamǎ la viaţa şi trǎirea lor moralǎ şi religioasǎ. Aceste teme sunt
tratate in mod teoretic permanent, deoarece atât viaţa de rugǎciune, preoţia ierarhicǎ şi cultul
bisericesc sunt profund implicate în existenţa Bisericii şi drept urmare legate definitiv de mersul
acesteia. În partea a doua a acestei epistole (cap IV-VI), Sfântul Apostol Pavel i se adreseazǎ lui
Timotei pentru a-l îndruma în anumite situaţii cu care se confrunta sau urma sǎ se confrunte in
Efes, ca episcop al acestei Biserici, situaţii apǎrute de însǎşi existenţa şi lucrarea unor
„învǎţǎtori mincinoşi”, adicǎ eretici, dar şi referitoare la diferite aspecte practice ale lucrǎrii sale
pastoral-misionare. Apostolul se opreşte, mai întâi, asupra unor abateri de la dreapta credinţă
privind abţinerea de la căsătorie şi de la unele mâncăruri (IV, 1-5). El îl avertizează pe Timotei
în legătură cu învăţătorii mincinoşi care aveau să vină, iar unii erau deja între ei şi căutau să
înşele pe credincioşi, oprindu-i de la căsătorie şi anumite mâncăruri, printr-o falsă asceză56:

Dar Duhul grăieşte lămurit, zice Apostolul, că, în vremurile care vor urma, unii se vor
depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile
demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetele lor. Aceştia
opresc de la căsătorie şi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut spre gustare cu
mulţumire pentru cei credincioşi şi pentru cei ce au cunoscut adevărul, de vreme ce orice
făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire.
Căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune (vers. 1-5).

56
Imeneu susţinea, de exemplu, că credinţa în înviere este rezervată numai celor simpli. Calea spre iluminare și
perfecţiune constă în a se abţine de la vin, carne și căsătorie. (Josef Holzner, Paul din Tars…, p. 253).
39
Expresia „în vremurile care vor urma” nu are înţelesul de „sfârşitul lumii” ci are înţelesul de
„care urmeazǎ imediat, nu prea târziu”, şi marcheazǎ epoca imediat urmǎtoare momentului în
care autorul îşi scrie epistola. Este vorba aici de rătăcirile iudaizante deja existente (vezi 1 Tim.
I, 4 s.u.; Tit I, 14), cât şi de rătăcirile gnostice, care-şi vor face apariţia către sfârşitul veacului
apostolic şi începutul veacului II. Sfântul Ioan Hrisostom precizează că acestea sunt spuse
pentru manihei, encratiţi, marcioniţi şi toţi ereticii care aparţin gnosticismului. Am putea crede
că Paul a presimţit eroarea ereticului de mai târziu, Marcion, care în mod fals face referinţă la
el, atunci când l-a descris pe Cristos ca icoana creatoare a Tatălui, ca cel care poartă în sine
toată plinătatea dumnezeirii, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Și, cu toate acestea,
un om printre noi, oamenii, care prin sângele său a închis abisul, pe care l-a deschis păcatul,
între lume Și Dumnezeu. Lumea nu este de origine diabolică Și nici nu aparţine diavolului. Noi
nu trebuie să privim lumea, cu istoria, mizeria Și păcatele sale, ca fiind incurabilă. Desigur, ea
are nevoie de mântuire Și poate să fie mântuită. „Noi n-avem voie să lăsăm lumea de capul ei Și
să renunţăm la orice acţiune”57.
În acelaşi secol Taţian Asirianul la întoarcerea sa în Mesopotamia, a întemeiat secta encratiţilor
sau a cumpǎtaţilor care se abţineau printre altele de la cǎsǎtorie şi de la consumarea vinului şi a
cǎrnii pe care le considerau lucrǎri ale diavolului. Aceşti eretici se bazau pe scrierile din Vechiul
Testament în care se precizeazǎ anumite restricţii în ceea ce priveşte consumarea anumitor
bucate (Lev. XI, Deut. XIV, 3-21). Cele spuse în Vechiul Testament însǎ priveau numai poporul
evreu ceea ce face acest argument irelevabil. Se fǎcea de asemenea distincţia între animale
curate şi animale necurate din punct de vedere religios dar totodatǎ ţinându-se cont si de igiena
alimentaţiei, Palestina fiind aşezatǎ intr-o regiune cu climat foarte cald. Creştinismul fiind însǎ o
religie universalǎ, destinatǎ tuturor neamurilor, aceste rânduieli care priveau un singur popor s-
au anulat, nepunând în sarcina lor „nici o greutate în plus în afarǎ de cele ce sunt necesare”
(Fapte XV,28).
În anul 50, Sinodul Apostolilor, presbiterilor si a credincioşilor din Ierusalim în frunte cu Petru
şi Iacob, au ascultat cele cerut de comunitatea din Antiohia şi au hotǎrât sǎ nu fie impus
neamurilor un „alt jug” şi anume „jugul” Legii mozaice, recomandând „sǎ se fereascǎ de cele
jertfite idolilor, de defrâu, de animale sugrumate şi de sânge” (Fapte 15, 20, 29). Cu toate astea

57
Josef Holzner, Paul din Tars…, p. 234-235.
40
Sfântul Ioan Gurǎ de Aur ne atrage atenţia cǎ daca bucatele sunt create de Dumnezeu spre a fi
create de oameni nu înseamnǎ cǎ trebuie sǎ abuzǎm de ele. Sfântul Apostol Pavel îl îndeamnǎ
pe Timotei sǎ lǎmureascǎ credincioşii asupra acestor aspecte, ferindu-se totodatǎ de discuţii
nefolositoare şi pǎstrând dreapta credinţǎ, „iar de basmele bǎbeşti” sǎ se fereascǎ (vers. 7)
„Basmele lumeşti şi băbeşti” sunt numite aici, după cum precizează Sfântul Ioan Hrisostom şi
Teodoret de Cyr, învăţăturile iudaice, iar nu Legea, falsele interpretări ale Legii şi acele
prescripţii anacronice (cărora le-a trecut vremea). Dumnezeu se arată mai degrabă simplităţii şi
smereniei, zice Scărarul, şi nu ostenelilor şi înţelepciunii ajunsă fără folos. Mai degrabă o
leapădă Dumnezeu pe aceasta, dacă nu are smerenie. Căci mai bun e cel simplu la cuvânt şi nu
la cunoştinţă după Apostol (II Corinteni XI, 6)
Timotei însuşi este îndemnat sǎ se dea exemplu pe sine prin viaţǎ curatǎ, dragoste, învǎţǎturǎ şi
credinţǎ (vers. 11-13). De asemenea este îndemnat sǎ fie neobosit în rǎspândirea credinţei şi a
învǎţǎturii instruindu-se şi progresând în viaţa curatǎ. Primirea darului preoţiei (vers 14) îi cere
ca sǎ pǎstreze curatǎ credinţǎ şi sǎ predice neincetat. In felul acesta se va mântui şi pe sine şi va
duce şi turma pe calea mântuirii (vers. 15-16).
Capitolul V: Sfaturi asupra modului de comportare faţă de feluritele categorii de
credincioşi
Timotei este îndemnat sǎ vegheze asupra vieţii cotidiene a credincioşilor sǎi, ferindu-i de
pǎcat prin sfat şi prin dojanǎ. El este sfǎtuit sǎ facǎ acest lucru cu tactul şi delicateţea unui
dascǎl cu experienţǎ şi nu facând uz de autoritatea sa asupra lor. Astfel, pentru a-i îndrepta pe
cei bǎtrâni sǎ se comporte ca şi cu pǎrinţii sǎi, iar cu cei tineri ca şi cu fraţii şi surorile sale:
Pe cel bătrân să nu-l înfrunţi, ci să-l îndemni ca pe un parinte; pe cei mai tineri - ca pe fraţi. Pe
femeile bătrâne îndeamnă-le ca pe nişte mame, pe cele tinere ca pe surori, în toată curăţia”
(vers. 1-2).
Prin folosirea cuvintelor „sǎ nu înfrunţi ci îndeamnǎ-i, Sfântul Apostol Pavel stabileşte o
regulǎ de comportament pastoral cu valabilitate permanentǎ în ceea ce priveşte modul în care
preotul trebuie sǎ intervinǎ în cazul în care vreunul dintre credincioşi s-a abǎtut într-un fel sau
altul de la disciplina bisericeascǎ, indiferent de vârstǎ sau dacǎ acesta este bǎrbat sau femeie.
Expresiile „ca pe un pǎrinte”, „ca pe fraţi”, „ca pe mame” „ca pe surori” aratǎ cǎ Biserica
constituie o mare familie. Dintre toate aceste expresii cea care aratǎ cel mai clar şi mai deplin
ideea de familie este aceea de „fraţi”, deoarece termenul este folosit de Mântuitorul însuşi
41
pentru a vorbi despre noul tip de relaţii care ii caracterizeazǎ pe cei care îi primesc învǎţǎtura.
Preotul, trebuie deci sǎ priveascǎ enoriaşii parohiei sale ca pe „casnicii sǎi” (1 Tim. III, 4-5),
faţǎ de care are obligaţii deosebit de mari, dintre care „mântuirea lor este cea dintâi (IV, 16).

Capitolul VI : Învăţături în legătură cu slujitorii, învăţătorii mincinoşi şi cei bogaţi

Sfântul Apostol Pavel incepe acest capitol prin a vorbi despre slujitori. Şi astfel, Sfântul
Apostol Pavel spune cǎ sclavii ar trebui consideraţi şi ei fraţi întru Hristos şi ar trebui îndrumaţi
la supunere faţǎ de stǎpânii lor ca nu cumva din cauza greşelilor lor sǎ fie dispreţuitǎ credinţa
creştinǎ. De asmenea îndeamnǎ la eliberarea acestora sub îndemnul iubirii creştine arǎtatǎ de
stǎpânii lor. (vers 1-2). In versetele 3-5, Sfântul Apostol Pavel repetǎ avertismentul dat lui
Timotei cu privire la „învǎţǎtorii mincinoşi”, insistând de data aceasta asupra egoismului care
îi caracterizeazǎ pe aceştia: sunt iubitori de câştig, îmgâmfaţi, culegând doar ceartǎ şi pizmǎ.
Creştinii trebuiesc învǎţaţi a se mulţumi cu ce au şi în schimb sǎ fie bogaţi în fapte bune
care sunt de altfel, singurele nepieritoare: „[P]entru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum
nici nu putem să scoatem ceva din ea afară. Ci având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi
îndestulaţi” (vers. 7-8). De altfel iubirea de arginţi şi bogǎţii dar şi viciile duc pe om la ruinǎ si
pierzanie: „[P]entru că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu
înfocare au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns cu multe dureri” (vers. 9-10). Creştinul trebuie
să iubească, în schimb, dreptatea, credinţa, blândeţea şi dragostea de aproapele (vers. 11).
În final, Sfântul Apostol Pavel, il îndeamnǎ pe Timotei sǎ pǎzeascǎ adevǎrata credinţǎ
mǎrturisitǎ de Domnul Iisus Hristos în faţa lui Pilat, „cǎci numai astfel de va putea prezenta în
faţa Mântuitorului la judecatǎ, a Cǎruia este cinstea si stǎpânirea veşnicǎ (vers. 13-16). De
asemenea îi aminteşte sǎ îi îndemne pe cei bogaţi sǎa nu îsi punǎ nǎdejdea în averile lor ci sǎ
facǎ fapte bune pentru a putea dobândi viaţǎ veşnicǎ (vers. 17-19).
Încheierea (vers. 20-21) cuprinde îndemnul stăruitor adresat lui Timotei de a păzi neîmpuţinat
lucrul cel bun care i-a fost încredinţat, adică depozitul credinţei, ferindu-se de disputele
zadarnice, care au dus la rătăcire pe cei care s-au ataşat lor.

2. Epistola către Tit

Paul tocmai terminase vizita sa pastorală în Orient. Din Creta, unde îl lăsase pe Titus, s-a dus în
Macedonia, trecând prin Corint, unde Erast îl părăsi, prin Milet, unde Trofim căzu bolnav, prin
42
Efes, unde îl numi pe Timotei legatul său Și, în final, prin Troas. În toamna anului 66 îl găsim
cu un grup de prieteni, printre care avem dreptul de a bănui prezenţa lui Luca, în drum spre
Nicopole, pe coasta Mării Adriatice. Nicopole era oraşul cel mai de seamă din Epir Și colonie
romană. Întemeietorul său, Augustus, îi dădu numele de „oraşul victoriei", în amintirea biruinţei
de la Actium, pe care a câstigat-o împotriva lui Antonius (31 î.C.). Irod cel Mare îl împodobise
cu clădiri publice58. Paul dorea să petreacă iarna aici; probabil avea de gând să viziteze Iliria Și
apoi să meargă la Roma în primăvara anului 67, spre a mângâia comunitatea decimată de acolo.
În drum el îi scrie o scrisoare lui Tit ca să vină în curând la el, la Nicopole, de îndată ce îi va
trimite un înlocuitor. Acesta a fost probabil Artemas, care trebuia să fie succesorul lui Tit,
deoarece Tihic a fost trimis de curând la Efes (2 Tim 4,12).59
a) Autorul. Ultima dintre epistolele pastorale ale Sfântului Apostol Pavel, asemǎnǎtoare cu
epistola a I-a cǎtre Timotei este epistola cǎtre Tit.
b) Destinatarul epistolei este Tit, pe care Sfântul Apostol îl numeşte “adevǎrat fiu în
credinţǎ” (I, 4). Numele este latin, dar nu ne spune nimic prin el despre patria lui, pe care nu
o putem determina cu certitudine. Tit60, fiul unui grec fusese convertit la creştinism de cître
Sfântul Apostol Pavel dar nu fusese supus circumciziei precum Timotei. Unii sunt de pǎrere
cǎ era din Antiohia Siriei, alţii şi conform unei vechi tradiţii rǎsǎritene cǎ era originar din
insula Creta si era de neam ilustru. Potrivit acestei tradiţii, Tit se trǎgea din neamul lui Min,
regele Cretei, iar unchiul sǎu, guvernatorul insulei, l-a trimis la Ierusalim unde l-a cunoscut
pe Mântuitorul şi a asistas la Patimile, moartea, Învierea si Înǎlţarea sa la cer. De asemenea,
aceeaşi tradiţie ne spune cǎ s-a numǎrat printre cei 70 (respectiv 72) de ucenici ai
Mântuitorului şi cǎ a primit botezul din mâna Apostolilor, în ziua Rusaliilor.
Ulterior , îl gǎsim alǎturi de Sfântul Apostol Pavel în calitate de ucenic şi colaborator al
sǎu. În faptele Apostolilor Tit nu este niciodatǎ menţionat, însǎ este amintit de 12 ori în
epistolele pauline şi întotdeauna la loc de cinste. Sfântul Apostol îl numeşte „fiu ales”,
„frate”, „colaborator” ceea ce aratǎ ca a desfǎşurat o activitate rodnicǎ în câmpul misiunii
creştine. Sfântul Apostol îl trimite împreunǎ cu un frate creştin prin Macedonia la Corint,

58
Josephus Flavius, Antichităţi iudaice, vol. I, Traducere, note şi indice de nume de Ion Acsan, (Ed. Hasefer,
Bucureşti, 2001), p. 16, 5, 3.
59
Josef Holzner, Paul din Tars…, p. 255-256.
60
I.P.S. Bartolomeu Anania, Biblia comentată…,p. 367.
43
 unde îndeplineşte misiuni importante pentru a se informa ce impresi fǎcuse prima sa
scrisoare trimisǎ cu câteva luni înainte Corintenilor şi pentru a duce la bun sfârşit colecta pe
care o fǎcea pentru sǎracii din Ierusalim. Tit s-a reîntors în Macedonia şi trebuia sǎ se
întâlneascǎ cu Sfântul Apostol Pavel dupǎ Rusaliile acelui an (57), la Troa. Dat fiind faptul
cǎ Sfântul Apostol a trebuit sǎ pǎrǎseasca Efesul mai devreme decât plǎnuise din cauza
rǎscoalei argintarului Dimitrie (Fapte XIX, 23-41), nu l-a mai aşteptat în Troa şi cel mai
probabil s-au reîntâlnit la Filipi în Macedonia.
Dupǎ numeroase cǎlǎtorii, Tit se stabileşte în Creta care era o insulǎ importantǎ, servind ca
punte de trecere între douǎ continente: Europa şi Asia. Chiar de la formula de adresare a
Scrisorii către Tit care este solemnă, Sf. Apostol Pavel arată că e conştient de misiunea sa,
având în vedere gravitatea situaţiei. Biserica din Creta era cea mai tânără. Îi lipsea încă un cadru
solid, structura internă sau măcar un colegiu de bătrâni. Fără o autoritate doctrinală solidă Și
fără o tradiţie, lupta împotriva ereziilor nu are nici o şansă de succes. Tot ceea ce este creat este
bun Și curat, cu condiţia ca intenţia omului să fie la fel.61
c) Motivele şi scopul epistolei
Din Faptele Apostolilor XXVII,8 aflǎm ca Sfântul Apostol Pavel a vizitat insula Creta în
toamna anului 60 în timpul captivitǎţii sale romane. Corabia cu care cǎlǎtorea a ancorat câteva
zile în portul “Limanuri bune”. Datǎ fiind situaţia în care se afla, Sfântul Apostol nu a putut
predica în Creta Evanghelia (Fapte XXVII, 8-13). Însǎ dupǎ eliberarea sa din captivitate,
Sfântul Apostol a venit din nou În Creta, însoţit de aceastǎ datǎ de Tit pe care l-a lǎsat acolo cu
misiunea de a organiza Biserica.
Din scurta sa predicǎ în Creta, Sfântul Apostol va fi înţeles greutatea misiunii de organizator
şi continuator al operelor sale care îi reveneau ucenicului sǎu. Asta se datora atât caracterului
urât al cretanilor cât şi de existenţa unor iudaizanţi (Tit I, 10). Din aceastǎ cauzǎ dupǎ plecare se
hotǎrǎşte sǎ îi scrie o epistolǎ ca un testament pentru a-i servi ca document în faţa celor ce i-ar fi
refuzat autoritatea şi spre a-i fixa în scris îndatoririle sale de conducǎtor şi pǎstor al Bisericii din
Creta.
d) Timpul şi locul de unde a fost scrisǎ epistola nu se poate şti cu exactitate. Poate fi o

61
Josef Holzner, Paul din Tars…, p. 256.
44
localitate din Macedonia sau din Epir: Nicopolis sau cel mai probabil Filipi. Ca şi timp se
situeazǎ la puţin timp dupǎ epistola I-a cǎtre Timotei, adicǎ anul 65.
e) Planul
Epistola este alcǎtuitǎ din trei capitole şi este asemǎnǎtoare ca idei cu epistola I-a cǎtre Timotei
şi cuprinde îndrumǎri cu privire la alegerea si instituirea preoţilor, sfaturi pentru o viaţǎ cu
adevǎrat cretinǎ= de supunere, pace şi fapte bune; ferirea de discuţii nefolositoare şi de eretici.
Putem distinge o parte introductivă (I, 1-4), o parte dogmatică (I, 5-16), alta parenetică (II, 1 -
III, 11) şi epilogul (III, 12-15).
f) Prezentarea epistolei
Capitolul I: Misiunea lui Tit de organiza Biserica din Creta şi de a orândui preoţi
Partea I a epistolei este relativ scurtǎ şi este partea în care Sfântul Apostol Pavel se
autointituleazǎ „apostol al lui Hristos”, nu pentru ştiinţa lui Tit ci pentru a rǎspunde
iudaizanţilor care puneau la îndoialǎ acest lucru. Sfântul Apostol Pavel adaugǎ o explicaţie
Evangheliei pe care o propovǎduieşte şi anume cǎ ea cuprinde adevǎrata cunoaştere a lui
Dumnezeu, oferitǎ credincioşilor pentru mântuire. Tit, destinatarul epistolei este numit
„adevǎrat fiu în credinţǎ”, deoarece fusese ucenic al Sfântului Apostol Pavel dar şi pentru a-i
întǎri autoritatea, ca episcop al Bisericii din Creta.
Partea I-a (vers. 5-16). Calităţile slujitorilor bisericeşti şi misiunea lui Tit în organizarea
Bisericii din Creta şi apărarea dreptei credinţe.
Predica Sfântului Apostol Pavel si a ucenicului sǎu Tit atrǎsese mulţi adepţi ai Evangheliei. Însǎ
Sfântul Apostol fiind preocupat şi de rǎspândirea mesajului evanghelic şi în alte pǎrţi ale lumii,
nu a putut rǎmâne foarte mult in Creta. Nu a putut deci sǎ îi cunoascǎ mai îndeaproape pe
cretani şi sǎ numeascǎ el însuşi pe conducǎtorii Bisericii lor, aceastǎ misiune revenindu-i lui Tit
care trebuia sǎ aşeze preoţi in fiecare cetate. De aceea, întocmai ca şi în epistola I-a adresată lui
Timotei (III, 1-7), care avea de îndeplinit un lucru aemănător, expune însuşirile pe care trebuie
să le întrunească un candidat la slujba preoţiei (Tit I, 6-9).
Numeric, însuşirile candidatului la slujba preoţiei, cerute în epistola către Tit, sunt mai puţine
decât cele expuse în epistola întâia către Timotei. Din punctul de vedere al importanţei lor, ele
nu sunt cu nimic mai prejos decât acelea. De altfel, Apostolul stăruie asupra însuşirilor esenţiale
pe care trebuie să le întrunească un preot şi anume: să fie bărbat al unei singure femei, cu fii

45
credincioşi, nedesfrânat, nebeţiv, iubitor de străini şi îndeosebi, destoinic la învăţătură. Iată
textul:
Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi
prin cetăţi, precum ţi-am rânduit: De este cineva fără de prihană, bărbat al unei femei,
având fii credincioşi, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultători. Căci se cuvine
episcopului să fie fără de prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, nu
grabnic la mânie, nu dat la băutură, paşnic, nepoftitor de câştig urât, ci primitor de
străini, iubitor de bine, treaz la minte62, drept, cuvios, înfrânat, ţinându-se de cuvântul
cel credincios al învăţăturii, ca să fie destoinic şi să îndemne la învăţătura cea sănătoasă
şi să mustre pe cei potrivnici” (vers. 5-9).

Dreapta credinţă era ameninţată din două părţi: din partea păgânilor, a localnicilor din Creta şi
din partea iudaizanţilor. Vina celor dintâi era că duc o viaţă destrăbălată, pe care o motivează
ideologic; în rândul al doilea, caracterul acestora era urât, aşa cum spusese cu secole în urma
poetul Epimenides, care îi caracterizase pe cretani drept „niste mincinoşi, fiare rele, pântece
leneşe” (vers. 12). O astfel de atmosferă putea să influenţeze în rău pe creştini, să destrame
familii întregi (vers. 11). Vina celor de al doilea, vina iudaizantilor, despre care afirma că sunt
destul de „mulţi, nesupuşi, flecari şi amăgitori” (vers. 10) era că voiau să impună cu orice preţ
legea mozaică creştinilor proveniţi dintre păgâni, îndeosebi poruncile referitoare la deosebirea
alimentelor în „curate” şi „necurate” ca şi multe din poruncile formulate de „bătrâni”. Pe unii ca
aceştia Apostolul Pavel îi acuza mai întâi de nesinceritate: „Ei se laudă că îl cunosc pe
Dumnezeu, dar cu faptele îl tăgăduiesc” (vers. 16); îi acuză că vrând să impună „porunci date de
oameni, ei se îndepărtează de adevăr” (vers. 14).
Cât priveşte deosebirea bucatelor, le spune, în spiritul celor afirmate de Mântuitorul (Mt. XV,
11), că „totul este curat pentru cei curaţi, dar pentru cei necuraţi şi necredincioşi nimic nu este
curat” (vers. 15). Atitudinea lui Tit faţă de aceste persoane care puneau în pericol autenticitatea
credinţei şi a trăirii creştine, trebuie să fie intransingentă, încât „să le închidă gura” (vers. 11).

62
Războieşte pe vrăjmaş ca să-ţi micşorezi patimile, apoi ţine-te treaz ca să nu crească. Şi luptă ca să dobândeşti
virtuţile şi după aceea ţine-te treaz ca să le păstrezi. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia vol. 2, ed. a III-a, trad.
introd. și note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 1999, p. 56).
46
Partea a II-a (cap.II, 1 - III, 3) cuprinde norme de conduită creştină. Felul cum trebuie să-şi
ducă viaţa diferitele categorii de creştini: bătrâni, bătrâne, tineri etc.
Bătrânii sunt amintiţi întâi, ca unii care se bucurau de cinste deosebită în comunitate. Acestora,
Tit avea îndatorirea să le amintească „să fie treji”, adică mereu conştienţi de poziţia lor în
comunitate; „vrednici de cinste, cumpătaţi” în hrană, îmbrăcăminte; „sănătoşi în credinţă” (să
nu cadă în erezii), „să aibă dragoste şi răbdare” (II, 2). Femeile bătrâne trebuie să fie, de
asemenea, exemplu pentru cele tinere „prin purtare cuviincioasă”, prin cumpătare, prin supunere
faţă de bărbaţii lor. Să înveţe pe cele tinere să-şi iubească bărbaţii, să-şi iubească copiii, să fie
bune gospodine şi plecate bărbaţilor lor (II, 3-5). Acest sfat este dat pentru faptul că şi în Creta
emanciparea femeilor era uneori greşit înţeleasă şi făcuse pe unele femei nesupuse faţă de soţi şi
indiferente faţă de căminul lor. Pe cei tineri să-i îndrumeze „să fie înfrânaţi” (III, 6). Metoda cea
mai bună pentru aceştia este exemplul personal: „Dă-te pe tine exemplu de fapte bune, în toate
privinţele” (II, 6-7).63
Pentru robi are acelaşi sfat, pe care-l dăduse şi în alte epistole (Efes. VI, 5; Col. III, 22; I Tim.
VI, 1-3): „să se supună stăpânilor lor” (II, 9). Acest sfat îl dă cu gândul de a nu fi adus în nici un
chip vreun reproş Bisericii Mântuitorului. Nu putea da alt sfat în contextul vremii de atunci. În
sfârşit, dă îndemnul la supunere faţă de stăpânire: „Adu-le aminte să fie supuşi stăpânirilor şi
dregătorilor, să-i asculte, să fie gata la orice lucru bun” (cap. III, 1). Sfatul nu este nou. Îl
formulase, aproape în aceiaşi termeni, în epistola către Romani (XIII, 1-7) şi în prima epistola
adresată lui Timotei (II, 1).
Făcând o paranteză, Apostolul vorbeşte despre cele trei condiţii ale mântuirii: despre har,
credinţă şi fapte bune (III, 4-8). Mântuirea este un dar divin. Ea însă nu se impune împotriva

63
lată un exemplu cum nu se poate mai grăitor despre felul în care mulţi autori apuseni înţeleg să facă "teologie":
într-o lucrare biografică în limba germană a cunoscutului dogmatist reformat Karl Barth este dată şi o fotografie în
care acesta este înfăţişat la biroul său, având în faţă Sf. Scriptură deschisă precum şi alte câteva cărţi. Ca ortodox,
însă, îţi sare în ochi faptul că Barth are şi pipa în gură. Ne putem da seama ce fel de "teologie" se poate scrie în
acest fel. De altfel Barth însuşi, autorul, printre altele, al unei "Dogmatici bisericeşti" (Kirchliche Dogmatick) în 14
volume, este conştient că ceea ce scrie reprezintă mai degrabă ideile proprii despre Dumnezeu decât ceea ce
Dumnezeu însuşi descoperă despre Sine în Cuvântul Său. Glumind, teologul elveţian spunea cândva că Dumnezeu
e şi El curios să vadă ce mai spune Barth despre El. (Episcop Calinic Botoșăneanul, Biblia în Filocalie, vol. I, Ed.
Trinitas, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 1995, p. V. Nota 2).
47
libertăţii omului, ci se împropriază ca rezultat al colaborării omului cu harul dumnezeiesc, prin
credinţă şi fapte bune. Pragul prin care credincioşii se despart de viaţa din trecut şi intră într-un
nou mod de viaţă este botezul. Apostolul nu foloseşte acest termen, devenit tehnic, ci preferă
expresiile: „baia naşterii din nou”; „înnoirea Duhului Sfânt”, prin care se exprimă ideea
prefacerii lăuntrice prin baia botezului. Iată textul: „El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru
îndreptare, săvârşite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi prin
înnoirea Duhului Sfânt, pe care L-a vărsat peste noi... prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru...
Iar cei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la faptele bune...”(III, 4-8).
În continuare, Apostolul îl îndeamnă pe Tit să se ferească de discuţiile cu ereticii, după două sau
trei discuţii cu el: „Iar de întrebările nebuneşti şi de genealogii şi de certuri şi de sfădirile pentru
lege, fereşte-te, căci sunt nefolositoare şi deşarte. De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare,
departează-te...” (III, 9-11).
Încheiere (III, 12-15)
Sfântul Pavel îl vesteşte pe Tit că, atunci când îi va trimite înlocuitori temporari, el să se
grăbească şi să vină spre a-l vedea la Nicopolis, în sud-vestul Epirului, unde doreşte să ierneze.
Epistola se încheie cu obişnuitele urări din partea sa şi a colaboratorilor săi şi cu binecuvântarea
finală.

3. Epistola a II-a către Timotei

După ce şi-a susţinut cauza înaintea tribunalului, apostolul va fi plecat din nou în călătorii
misionare, revenind pentru a doua oară la acelaşi oraş, unde şi-a sfîrşit viaţa ca mucenic. În
acest din urmă răstimp va fi scris, pe cînd se, afla încă «în lanţuri», epistola a doua către
Timotei, în care face de altfel amintire şi de «prima lui apărarea şi de sfîrşitul care-1 aşteaptă.64
In ceea ce priveşte planul epistolei, epistola a II-a cǎtre Timotei cuprinde patru capitole. Este o
scrisoare personalǎ, în care se observǎ sufletul iubitor al Sfântului Apostol şi grija pentru
lucrarea sa. Faţǎ de cea precedentǎ nu poate fi împǎrţitǎ pe teme, dar se poate împǎrţi astfel:
- Partea întâia (I, 1 - II, 13) cuprinde o serie de învăţături şi sfaturi
pentru o adevărată viaţă creştină şi de a păstra neschimbată dreapta credinţă.

64
Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, PSB, vol. 13, trad. pr. Prof. Teodor Bodogae, EIBMBOR,
Bucureşti, 1987, p. 90-91.
48
 - În partea a doua (II, 14 - IV, 8), îl îndeamnă pe Timotei să lupte fără
oboseală împotriva învăţătorilor mincinoşi şi împotriva pericolului apostaziei.
- Urmează încheierea (IV, 8 - 22), care cuprinde recomandări de natură
diferită, unele ştiri şi salutarea finală.
Partea întâia (I, 1 - II, 13)
Capitolul 1: Laudă pentru credinţa lui Timotei şi îndemn de a păzi învăţătura cea dreaptă
Dupǎ adresǎ şi salutare (vers. 1-2), Sfântul Apostol Pavel îi aminteşte lui Timotei cǎ se
roagǎ neîncetat pentru el, având mereu în minte pe el şi familia acestuia, care i-au dat o creştere
aleasǎ. Şi astfel spune Sfântul Apostol: „Căci îmi aduc aminte, zice Apostolul, de lacrimile tale
şi am dor mare să te văd, ca să mă bucur din toată inima. Îmi aduc iarăşi aminte de credinţa ta
neprefăcută, care, precum s-a sălăşluit întâi în bunica ta Loida şi în mama ta Eunichi, tot aşa,
sunt încredinţat, că şi întru tine” (vers. 4-5).65 Despre tatǎl lui Timotei nu face pomenir pentru cǎ
cel mai probabil se prǎpǎdise de timpuriu. Pentru credinţa moştenitǎ de la mama şi bunica lui
Sfântul Apostol Pavel îl îndeamnǎ sǎ îşi mǎreascǎ activitatea misionarǎ şi sǎ punǎ în lucrare
harul preoţiei primit de la el: „Pentru care cuvânt, te îndemn să ţii aprins harul lui Dumnezeu,
cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele” (vers. 6).

Capitolul II: Cununa ostenelilor apostolatului creştin şi lupta împotriva învăţătorilor

mincinoşi
Timotei este îndemnat sǎ se întǎreascǎ în credinţa primitǎ şi s-o transmitǎ mai departe
unor oameni vrednici sǎ inveţe şi pe alţii (vers 1-2). Ca un bun ostaş al lui Hristos, el va trebui
sǎ sufere pentru Mântuitorul şi Evanghelia Sa (vers. 3-7), pǎstrând-o şi predicând-o
neschimbatǎ, cu rǎbdare, intocmai cum şi el suferǎ, ca şi un fǎcǎtor de rele, mulţumit totuşi ca
Evanghelia se rǎspândeşte: „[A]du-ti aminte de Iisus Hristos, zice Apostolul, care a înviat din
morţi...pentru care sufǎr pânǎ acolo cǎ sunt ţinut în lanţuri ca un fǎcǎtor de rele, dar cuvântul lui
Dumnezeu nu se leagǎ” (vers. 8-9). El rabdǎ pentru ca toţi creştinii cǎrora le propovǎduieşte sǎ
se facǎ vrednici de viaţa veşnicǎ, ştiind cǎ Dumnezeu îi va rǎsplǎti pentru aceasta (vers. 10).
Timotei este sfǎtuit sǎ evite casele ereticilor, printre care Imeneu şi Filet care negau
învierea de la sfǎrşitul veacurilor, spunând ca ea s-a petrecut deja prin taina botezului şi

65
Josef Holzner, Paul din Tars…, p. 57.
49
renaşterea duhovniceascǎ de dupǎ el (vers. 17-18). De asemenea este îndemnat sǎ fugǎ de
„poftele tinereţii” prin care se inteleg nu doar evitarea desfrâului ci evitarea tuturor poftelor
caracteristice vârstelor mici. De asemenea este îndemnat sǎ-şi cheltuiascǎ viaţa propovǎduind
prin puterea exemplului dreptatea, credinţa, dragostea şi pacea (vers. 22). Totodatǎ sǎ se
fereascǎ de discuţiile contradictorii, „de întrebǎrile nebune şi nefolositoare care dau naştere la
certuri” (vers . 23). Misiunea celui ce îi slujeşte lui Dumnezeu nu este aceea de a risipi ci de a
aduna pe credincioşi. Elementul care îi adunǎ pe credincioşi în jurul pǎstorului lor şi implicit în
jurul Mântuitorului Hristos este blândeţea celui ce pǎstoreşte. Pe cei pǎcǎtoşi Timotei este
îndrumat sǎ nu îi alunge, ci sǎ îi certe cu blândeţe, aşteptând pocǎinţa lor (vers. 24-26)
Partea a doua (II, 14 – IV, 8)
Capitolul III: Îndrumări în legătură cu învăţătorii mincinoşi care vor veni
Sfântul Apostol Pavel prezice ca vor apǎrea eretici din ce în ce mai primejdioşi pentru Biserica
lui Hristos şi de aceea, pregǎteşte sufletul lui Timotei, dându-i îndemnuri în cele ce a învǎţat.
Sfântul Apostol îi descrie pe aceşti învǎţǎtori mincinoşi ca fiind lǎudǎroşi, iubitori de desfǎtǎri
care vor folosi femeile uşuratice în propovǎduirea falsei lor credinţe. Sfântul Apostol vorbeşte
despre acestea astfel:

Şi aceasta să ştii, că în zilele din urmă, vor veni vremuri grele. Că vor fi oamenii iubitori
de sine, iubitori de argint, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi,
nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi,
cruzi, neiubitori de bine, vânzători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai
mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind
puterea ei. Depărtează-te şi de aceştia. Căci dintre aceştia sunt cei ce se vâră prin case şi
robesc femeiuşte împovărate de păcate şi purtate de multe feluri de pofte, mereu
învăţând şi neputând niciodată să ajungă la cunoaşterea adevărului. După cum Iannes şi
Iambres s-au împotrivit lui Moise, aşa şi aceştia stau împotriva adevărului, oameni
stricaţi la minte şi netrebnici pentru credinţă. Dar nu vor merge mai departe, pentru că
nebunia lor va fi vădită tuturor, precum a fost şi a acelora” (vers. 1-9).66

66
Faptul că Noul Testament începe prin apocalipsa lui Paul și se termină cu marea apocalipsă a lui Ioan ne face
să înţelegem cât de puternic era înclinat creştinismul primar spre ideile escatologice. Între cele două se plasează
50
Dupǎ ce descrie vremurile de rǎstrişte care vor urma pentru Biserica lui Hristos din cauza
pǎcatelor şi a rǎutǎţii oamenilor „iubitori de sine, iubitori de argint, lǎudǎroşi”, Sfântul Apostol
Pavel se consoleazǎ cu constatarea cǎ ucenicul sǎu iubit, Episcopul Timotei duce o viaţǎ
contrarie învǎţǎturilor mincinoase şi dovedeşte în purtarea sa în Bisericǎ, împlinind învǎţǎturile
primite de la dânsul. De aceea, Sfântul Apostol Pavel mângâindu-se pe sine, lǎudându-l şi
îmbǎrbǎtându-l pe învǎţǎcelul sǎu, pentru viitor, în acelaşi timp adevereşte buna lui comportare
si fidelitatea cu care el „„i-a urmat învăţătura sa, stradania sa, nazuinta sa, credinţa sa, îndelunga
sa îndurare, dragostea sa, răbdarea sa” (vers. 10).
În încercarea de a-l pregǎti pe Timotei sǎ fie gata chiar sǎ sufere prigonire pentru Hristos,
Sfântul Apostol Pavel îi reaminteşte suferinţele îndurate de el însuşi în Antiohia Pisidiei (Fapte
XIII,50), în Iconiu (Fapte, XIV, 5) şi în Listra (Fapte XIV, 19). Acestea sunt doar câteva dintre
suferinţele pe care le îndurǎ pentru Hristos dar le pomeneşte lui Timotei numai pe acestea
pentru cǎ ele îi erau mai bine cunoscute acestuia, care era originar din Listra, din ţinutul
Licaoniei, de unde Sfântul Apostol Pavel l-a luat ca ucenic al sǎu (Fapte XVI,1). Ca sǎ îi dea
curaj lui Timotei sǎ suporte persecuţiile în numele Domnului, Sfântul Apostol adaugǎ cǎ din
toate astea a fost scǎpat de Domnul (vers. 11-13). Cǎ Timotei l-a urmat întru totul pe Apostol,
deci şi în prigoniri, este faptul arǎtat de istoriografii de mai târziu, cǎ el a murit tot de moarte
martiricǎ, pe timpul împǎratului Domiţian, fiind ucis cu un ciomag, pentru cǎ în calitatea sa de
episcop el a încercat sǎ opreascǎ poporul de a lua parte la o serbare cu acte imorale, organizatǎ
în cinstea zeiţei Diana din Efes.

Capitolul IV: Stăruinţa împotriva celor abătuţi de la credinţă. Testamentul Apostolului

Pentru ducerea la îndeplinire a misiunii sale, Sfântul Apostol Pavel îl îndeamnǎ pe
Timotei sǎ fie veghetor, certând şi mângâind dupǎ caz, dar cu rǎbdare şi tact. El trebuie sǎ fie
veşnic de veghe, sǎ sufere şi sǎ-şi îndeplineascǎ misiunea:

ceea ce am putea numi mica apocalipsă a Evangheliilor (Mt 24; Mc 13; Lc 21). Pregătirea catehumenilor cuprindea
întotdeauna o lecţie asupra evenimentelor finale. (Josef Holzner, Paul din Tars…, p. 122).
51
 Eu te indemn, deci, stăruitor în faţă lui Dumnezeu şi a lui Hristos Iisus, Care va să
judece vii şi morţii, la arătarea Lui şi în împărăţia Lui. Propovăduieşte cuvântul, mustră,
ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătură. Căci va veni o vreme când nu
vor mai suferi învăţătura sănătoasă ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi
învăţători după poftele lor, şi îşi vor intoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către
basme. Tu fii treaz în toate, îndură necazul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin
(vers. 1-5).

În continuare, versetele 6-8 sunt considerate a fi testamentul Sfântului Apostol Pavel

care îşi aşteaptǎ liniştit sfârşitul, sperând sǎ primeascǎ cununa biruinţei de la Dreptul Judecǎtor.
Adevǎraţii ucenici care îi urmeazǎ exemplul vor primi şi ei rǎsplata lui Dumnezeu:
Că eu, zice Apostolul, de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii (plecării) mele s-a
apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum
mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea. El, Dreptul
Judecator, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui (vers.6-8).

El îşi aduce aminte de ceasul chemării sale, când i s-a pus pe spate chemarea de apostol al
păgânilor. Atunci a făcut jurământ de credinţă Și a promis fidelitate până la moarte. El a păstrat
această fidelitate din ziua în care capul său s-a aplecat sub mâna lui Anania Și până în ziua când
se va înclina sub sabia călăului.67
Încheierea (vers. 9-22). Apostolul îl invită stăruitor pe Timotei să vină la Roma, mai înainte de
începutul iernii (vers. 9 şi 21). Insistenţa cu care îl cheamă este explicabilă. Avea atâtea să-i
încredinţeze faţă către faţă. Îi comunică soarta câtorva dintre colaboratorii săi, unii plecaţi în
misiune (vers. 10-12). Oare Timotei l-a mai găsit pe învăţătorul său în viaţă? Dacă Scrisoarea
către Evrei a fost scrisă de la Roma, lucrul e probabil. „Ştiţi, se spune acolo, fratele nostru
Timotei a fost din nou eliberat!" (13,23). Atunci el a înfruntat primejdia, a rămas lângă părintele
său spiritual Și a fost părtaş la lanţurile sale.68
Caracterizare finalǎ

67
Josef Holzner, Paul din Tars…, p. 261.
68
Ibidem.
52
Epistola a II-a cǎtre Timotei este ultima epistolǎ scrisǎ de Sfântul Apostol Pavel din punct de
vedere cronologic. A fost scrisǎ în toamna anului 66 cu un an înaintea sfârşitului sǎu martiric.
De asemenea este consideratǎ ca un testament al Apostolului: „Este testamentul dascǎlului,
adresat ucenicului iubit”, spune Sfântul Ioan Gurǎ de Aur.

Capitolul al III-lea
TRIMITEREA ŞI RESPONSABILITATEA MISIONARĂ
DUPĂ SFINTELE EVANGHELII ŞI FAPTELE SFINŢILOR APOSTOLILOR.

Sfntele Evanghelii sunt scrieri narative care evocǎ fapte petrecute în trecut. Cu toate acestea
exegeţii moderni au scos în evidenţǎ sensul teologic şi misionar-pa:storal al acestor naraţiuni.
Sfintele Evanghelii se referǎ la trecut pentru a lǎmuri sensul credinţei creştine în prezent.
Comunitǎţile din care si pentru care s-au scris Evangheliile erau comunitǎţi tinere, formate prin
eforturile misionare ale Bisericii. Existǎ anumite motive care aratǎ cǎ aceste comunitǎţi erau
„mixte”, adicǎ formate atât din evrei creştini cât şi dintr-o majoritate provenitǎ dintre pǎgâni.
Cel mai probabil, Evangheliile era destinate sǎ dea aceloraşi comunitǎţi perspective diferite într-
o perioadǎ dificilǎ, deoarece se confruntau cu întrebǎri fundamentale privind responsabilitatea
creştinǎ faţǎ de lume. Din aceastǎ cauzǎ, Sfintele Evanghelii reprezintǎ literaturrǎ misionarǎ şi
nu material de propagandǎ destinat încreştinǎrii necredincioşilor. Ele reprezintǎ documente
53
misionare pentru Bisericǎ, cu scopul de a justifica reînnoi, şi motiva revendicarea de cǎtre
aceasta a moştenirii preoţiei lui Iisus Hristos, preoţie care depǎşeşte orice graniţǎ.
În Faptele Apostolilor, mǎrturia (martyria) se referǎ la întreaga acţiune de vestire a cuvântului
Evangheliei. În Fapte 1,22, Sfântul Luca citeazǎ cuvintele Sfântului Apostol Petru care spune cǎ
datoria noului apostol, va si sǎ devinǎ ca noi „martorul învierii Sale. În altǎ parte. Sfântul
Apostol Luca pare sǎ sugereze cǎ martyria nu este legatǎ doar de Învierea lui Iisus ci de întreaga
Sa viaţǎ şi slujire arhiereascǎ. (cf. Lc. 24,48; Fapte 13,31). Hristos Însuşi a vestit „Evanghelia
Împǎrǎţiei lui Dumnezeu” arhierească (cf. Lc. 24, 48; Fapte 13, 31). Hristos Însuşi a vestit
„Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu” (Lc. 4, 43; 8, 1; 9, 11; 16, 16). Acelaşi lucru îl fac şi
martirii din Faptele Apostolilor (cf. Fapte 8, 12; 19, 8; 20, 25; 28, 23, 31): vestea bună a
Împărăţiei lui Dumnezeu este Iisus Hristos întrupat, răstignit, înviat şi înălţat şi întreaga Sa
activitate mântuitoare.
Termenul de martor se potriveşte cu cee ce vrea sǎ comunice Sfântul Evanghelist Luca şi
anume cǎ misiunea este încredinţatǎ unor oameni supuşi greşelii care nu pot face nimic cu de
la ei putere, ci sunt conduşi permanent de puterea Duhului Sfânt. Ei nu sunt chemaţi sǎ
realizeze ceva, ci doar sǎ arate ce a fǎcut Dumnezeu sau ce face El şi sǎ aducǎ mǎrturie despre
ceea ce au vǎzut şi au atins (cf. I In. 1.1) Sfântul Apostol Pavel şi alţii din generaţia a doua” 69
cu toate cǎ nu l-au vǎzut, sau atins pe Iisus nu face ca mǎrturia lor sǎ fie una inferioarǎ. Ea are
aceeaşi putere de convingere şi izvorǎşte din aceeaşi chemare cǎtre cei care vor sǎ o audǎ.
Sfinţii Apostoli au fost trimişi pentru îndeplinirea „slujirii cuvântului” (Fapte 6.4), dar au fost
ajutaţi în aceastǎ slujire atât de diaconi (Fapte 6,7-9; 7,11-59,8,5-40) cât şi de credincioşi
laici, bǎrbaţi şi femei, cǎci dorinţa Mântuitorului de a-L mǎrturisi nu se referǎ doar la
Apostoli, ci la toţi creştinii, aceasta devenind motivul de predicare a cuvântului lui Dumnezeu.
Astfel, preoţii şi laicii vor contribui împreunǎ la lucrarea misionarǎ.

a) Misiunea creştină şi aspectele ei

Misiunea creştinǎ reprezintǎ mǎrturia vieţii de comuniune intratrinitarǎ care a rezultat din
trimiterea Apostolilor de Hristos Cel Înviat şi din revǎrsarea Duhului Sfânt ca putere venitǎ de

69
David Bosch, Transforming Mission, Paradigm Shifts in Theology of Mission, Orbis Books, Maryknoll, New
York 1054, 1997, p. 116.
54
sus (I In 1,1-5). Dimensiunea misiunii Bisericii este aratatǎ de Sfântul Evanghelist Matei
(28,19-20) ca fiind încorporarea sacramentalǎ în trupu lui Hristos Înviat şi prin care participǎm
la viaţa de comuniune a Sfintei Treimi. Astfel,

Vocaţia creştină este, prin natură, vocaţie de apostolat. Ea comportă inteligenţa

fundamentală a existenţei creştine ca dinamism; misiunea nu este numai o activitate
exterioară care va ajutat pe un creştin în mod static…faptul de a fi creştin, prin el însuşi,
este o mişcare de la sine ce poartă amprenta misionară şi trebuie în mod necesar, oricând
şi orice creştin să-l trăiască în mod real, să se exteriorizeze într-o activitate care-I
împlineşte propria-I natură în mod mai profund. De fapt, cuvintele Trup a lui Hristos,
desemnează după Pavel nu o existenţă ci o lucrare, este un concept funcţional, el
exprimă faptul că creştinii sunt dependenţi de Capul lor şi, reciproc, unii de alţii, faptul
că ei sunt orientaţii unii spre alţii.70

Misiunea creştinǎ este trimiterea Bisericii în lume în vederea uneiversalizǎrii

Evangheliei şi a integrǎrii oamenilor în împǎrǎţia lui Dumnezeu, „întemeiată prin lucrarea
mântuitoare a lui Iisus Hristos, inaugurată ca anticipare a ei în Biserică prin pogorârea Duhului
Sfânt, Împărăţie ce se va manifesta în plenitudinea ei la a doua venire a lui Hristos întru slavă.”
71
Misiunea creştinǎ îşi are punctul de plecare în comuniunea Sfintei Treimi. Astfel, misiunea
este „participare la trimiterea Fiului (In 20,21-23) şi a Duhului Sfânt (In 14,26) în lume.
Vocaţia misionarǎ a Bisericii ţine de caracterul ei apostolic. Biserica creştinǎ este
apostolicǎ nu numai cǎ se prevaleazǎ de o origine apostolicǎ, ci şi pentru cǎ are o trimitere
mesianicǎ, aşa cum Fiul a a fost trimis de Tatǎl, Apostolii au fost trimişi de Hristos (In. 20,21-
22; Mt. 10,5-40, ;28,18-20).
Misiunea este, de aceea, o dimensiune şi o componentǎ esenţialǎ a Bisericii deoarece Biserica
este într-o continuǎ stare de misiune. Ea nu poate de a fi Biserică misionară. Dacă Biserica a
fost întemeiată în chip văzut, ca o comunitate istorică concretă în care se realizează comuniunea

70
Joseph Ratzinger, La mission d'après les autres textes conciliares, dans vol. L'activité missionaire de l'Église,
Les éditions du CERF, Paris, 1967, p. 133.
71
Pr. prof. dr. Valer Bel, Misiune, parohie, pastoraţie, Coordonate pentru o strategie misionară, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006, p. 5.
55
lui Dumnezeu cu oamenii, sau ca sacrament al Împărăţiei lui Dumnezeu, prin pogorârea
Duhului Sfânt peste Apostoli, ceilalţi oameni se împărtăşesc de mântuirea oferită de Dumnezeu
în Hristos prin activitatea misionară a Bisericii, în care se permanentizează trimiterea lui Hristos
în lume.
Misiunea creştină face parte din planul lui Dumnezeu de mântuire şi desăvârşire a lumii,
constituind acea parte care se realizează în istorie prin Biserică şi prin membrii acesteia. Aceasta
reprezintǎ o chemare mântuitoare adresată celor din afara Bisericii şi vizează liturghizarea şi
filocalizarea existenţei umane în Biserică; transpunerea ei într-un ritm liturgic‑sacramental,
baptismal‑euharistic şi pascal, schimbarea şi înnoirea omului şi a lumii în aşteptarea activă a
înnoirii ultime în Împărăţia lui Dumnezeu, „a cărei pregustare o avem în Biserică.”72
Realizarea misiunii are o triplă actualizare: liturgic‑ sacramentală, mistic‑ascetică şi
social‑comunitară. Ea se identifică cu comunicarea reală a vieţii, sfinţeniei, iubirii şi unităţii
existente în mod suprem în Sfânta Treime, temeiul ultim al existenţei şi modelul prin excelenţă
al vieţii Bisericii.
Rolul misiunii diferă în funcţie de etapele prin care trebuie să trecem pentru dobândirea
mântuirii şi desăvârşirii. Dacă misiunea constituie o parte din planul lui Dumnezeu de mântuire
a lumii, aceasta nu înseamnǎ cǎ misiunea are ca acţiune exclusivǎ mântuirea. Coordonatele
esenţiale ale misiunii creştine, conform marii porunci misionare de la Sfârşitul Evangheliei a lui
Matei (28, 19-20) sunt: evanghelizarea: „mergeţi şi învǎţaţi toate neamurile”, încorporarea
sacramentalǎ în trupul eclesial al lui Hristos, şi îndemnul de a stǎrui în dreapta credinţǎ. (1

Tim 1, 10), sfinţenie , mǎrturie şi slujire: „învăţându‑le să păzească toate câte v‑am poruncit

Eu vouă”.73
Misiunea Apostolilor şi a Bisericii apostolice este strâns legatǎ de trimiterea Fiului şi a Duhului
Sfânt în lume de cǎtre Tatǎl precum şi de misiunea Fiului şi a Duhului Sfânt in lumea cea
vǎzutǎ. Scopul trimiterii lui Iisus Hristos care se continuǎ în misiunea Apostolilor şi a Bisericii
este descris, în dimensiunile lui cosmice şi eclesiologice de Sfântul Apostol Pavel în Epistola

72
Idem, p. 6.
73
Pr. prof. dr. Ioan I. Ică, Dreifaltgkeit und Mission, în Studia Universitatis Babeş‑Bolyai - Teologia Ortodoxă,

XLII, 1997, nr. 1‑2, p. 15.

56
cǎtre Efeseni, care constǎ în: recapitularea şi unirea întregii creaţii în trupul lui Hristos-
Biserica, prin unitatea credinţei, prin Sfintele Taine şi prin creşterea în viaţǎ întru Hristos.
Misiunea Bisericii de la Sfântul Apostol Pavel, e valabilǎ şi azi, prin unitatea creaţiei şi
umanitǎţii în unitatea credinţei în Sfânta Treim, a aceluiaşi Botez şi Euharistie.
În misiunea Bisericii Apostolice se permanentizeazǎ trimiterea sau misiunea lui Hristos. De
aceea:

El i-a dat pe unii să fe apostoli, pe alţii profeţi, pe alţii binevestitori, pe alţii păstori şi

învăţători, ca să‑i pregătească pe sfnţi pentru lucrarea slujirii, pentru zidirea trupului lui

Hristos, până ce toţi vom ajunge la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui
Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinităţii lui Hristos (Ef 4,

11‑13).

Acest program misionar paulin, a fost şi este valabil pentru toate timpurile şi este
împotriva oricǎrei forme de individualism şi sectarism. Unitatea omenirii şi a întregii creaţii în
aceeaşi credinţǎ în Sfânta Treime, în acelaşi Botez şi aceeaşi Euharistie, în acelaşi trup al lui
Hristos şi creştera în desǎvârşire în orizontul eshatologic al Împǎrǎţiei lui Dumnezeu, constituie
coordonatele fundamentale ale misiunii Bisericii.
Aşadar, printr-o precizare mai concretǎ se pot distinge mai multe aspecte în cadrul activitǎţii
misionare a Bisericii, aspecte strâns legate între ele şi care se intercondiţioneazǎ reciproc.
Acestea sunt:
Evanghelizarea care înseamnǎ proclamarea directǎ şi publicǎ a Evangheliei, anunţare prin
cuvânt şi faptǎ a planului lui Dumnezeu pe care îl are cu lumea şi care se împlineşte in Iisu
Hristos

ca Începǎtoriilor şi Stǎpâniilor celor din ceruri sǎ li se facǎ acum cunoscutǎ prin Bisericǎ
înţelepciunea lui Dumnezeu, cea de multe feluri, potrivit cu planul cel din veci pe care
El l-a împlinit în Hristos Iisus, Domnul nostru, Cel întru care, prin credinţa în El cu
încredere avem îndrǎznire şi cale deschisǎ spre Dumnezeu (Ef. 3, 10-12).

57
Slujirea cuvântului (FA 6,4), predicarea explicitǎ a Evangheliei reprezintǎ chemarea esenţialǎ
a Bisericii: cǎ dacǎ eu binevestesc Evanghelia n-am de ce sǎ mǎ laud, -spune Sfântul Apostol
Pavel- fiindcǎ asupra mea stǎ trebuinţa. Cǎ vai mie dacǎ nu voi binevesti! Cǎ dacǎ fac aceasta
de bunǎvoie am platǎ, dar dacǎ nu o fc fǎrǎ voie, am doar sarcina ce mi sa încredinţat” (1 Co
9,16)

Mărturia (sau martyria) este o exigenţă internă a credinţei: „Crezut‑am, pentru aceea am şi

grăit – şi noi credem; pentru aceea grăim” (2 Co 4, 13), „că noi nu putem să nu vorbim despre
cele ce am văzut şi auzit” (FA 4, 20). Ea constă în slujirea Evangheliei prin cuvânt şi faptă, prin
modul de viaţă trăit în duhul Evangheliei lui Hristos. Convertirea este adesea rezultatul calităţii

vieţii creştine (FA 5, 12‑16). Mesajul evanghelic însemnează mai mult decât simpla vestire a

cuvântului, el cuprinde întreaga viaţă a Bisericii în Duhul Sfânt. De aceea activitatea misionară
nu se poate desprinde de viaţa trăită în comuniune cu Dumnezeu în Biserică, de care aceasta
este legată indisolubil. Căci misiunea este modul în care membrii Bisericii propovăduiesc şi

transmit harul lui Dumnezeu oamenilor din afara Bisericii sau încearcă să‑i trezească şi să‑i

întărească pe cei adormiţi, creştini numai cu numele.

Mişcarea misionară porneşte totdeauna din interior şi presupune viaţa trăită în strânsă
comuniune cu Dumnezeu în Biserica lui Hristos, susţinută de energia Duhului Sfânt. Biserica
creştină apare în istorie în ziua Cincizecimii sub semnul entuziasmului pascal şi al spiritului

evanghelic, pe care Duhul Sfânt le‑a insuflat Apostolilor şi tuturor celor prezenţi la acest mare

eveniment în Ierusalim. Viaţa creştină ca atare, sfinţenia membrilor Bisericii sau „purtarea
frumoasă” (1 Pt, 2, 12) a creştinilor constituie cea mai puternică metodă de misiune. Astăzi
cuvântul mărturie are un sens foarte larg şi se referă la totalitatea vieţii creştine trăite în strânsă
comuniune cu Dumnezeu prin rugăciune, cult, taine, spiritualitate şi diaconie. Aceasta este o
continuă mărturie şi ca atare o formă de misiune. Tendinţei de secularizare de astăzi nu i se
poate opune decât sfinţenia vieţii creştine.
Misiunea Bisericii se realizează prin dialogul mântuirii, care este rugăciunea. Rugăciunea
Bisericii este un întreg sacerdotal şi sacramental, este o participare istorică şi spirituală la
lucrarea de mijlocire şi de ofrandă a lui Hristos adusă Tatălui ceresc prin ţinuta Sa de Mare
Preot pentru eternitate (Evr. 7, 24-25). Prin misterul Său pascal, Fiul lui Dumnezeu a devenit
58
principiu etern al mântuirii şi al sfinţeniei tuturor credincioşilor (Evr. 10, 14). Puţin după
Rusalii, Petru şi Ioan se urcă la templu ca să se roage, dovedind că rugăciunea este parte
integrantă din lucrarea misionară.74
Rugăciunea Bisericii este un întreg sacerdotal şi sacramental, este o participare istorică şi
spirituală la lucrarea de mijlocire şi de ofrandă a lui Hristos adusă Tatălui ceresc prin ţinuta Sa
de Mare Preot pentru eternitate (Evr. 7, 24-25). Rugăciunea Bisericii, şi în mod particular
slujirea Sfintei Euharistii, este profund misionară. Aceasta pentru că misiunea Bisericii constă în
vestirea şi slujirea planului de mântuirea în Hristos, real prezent în Sfintele Taine. Tainele
devin aşadar roadele şi gajul misiunii eclesiale. “Evanghelizarea, cuvânt mai nou pe tărâmul
dialogului teologic, desemnează Taina Cuvântului, vestirea Evangheliei, acţiune prealabil
necesară intrării în Biserică prin Sfintele Taine. Opţiunea modalităţilor de evanghelizare
provoacă destul de des divergenţe în rândul creştinilor”.75
Diaconia înseamnă solidaritatea Bisericii cu toţi oamenii, mai ales cu cei săraci, cu cei aflaţi în
nevoi şi suferinţă, în lupta lor pentru binele comun, pentru transformarea societăţii.
Evanghelizarea şi mǎrturia creştinǎ de slujire nu se pot separa, fiindcǎ Biserica este în slujba
tuturor pentru a instaura duhul Evangheliei lui Hristos printre oameni. Evanghelia este în acelaşi
timp atât proclamarea unui mesaj dumnezeiesc cǎtre lume cât şi prezentarea unui mod de viaţǎ.
A predica Evanghelia înseamnǎ a deveni solidari cu sǎracii, cu cei trişti şi oprimaţi, aşa cum
afirma Mântuitorul la începutul misiunii Sale: [D]uhul Domnului peste Mine, cǎ El M-a uns sǎ
binevestesc sǎracilor, M-a trimis sǎ-i vindec pe cei cu inima zdrobitǎ, robilor sǎ le
propovǎduiesc dezrobirea şi orbilor vederea, pe cei asupriţi sǎ-i eliberez şi Sǎ vestesc anul
bineprimit al Domnului” (Lc 4,18-19).
Fǎrǎ acest spirit de înţelegere, misiunea Bisercii este însǎşi pusǎ la îndoialǎ. Şi nu
pentru cǎ Biserica ar avea mijloacele financiare de a rezolva problema sǎrǎciei economice,
problemele sociale şi nevoile oamenilor, ci pentru cǎ ea trebuie sǎ exercite funcţia criticǎ,
proprie Evangheliei, pentru învingerea nedreptǎţii care este însǎşi sursa sǎrǎciei şi a-i ajuta pe
cei care nu sunt sǎraci din punct de vedere material şi sǎ se preocupe mai puţin de sine şi mai
mult şi de nevoile celorlalţi. Trǎind în mijlocul luptelor de zi cu zi, Biserica este chematǎ pentru

74
R. P. Marie-Hugues Lavocat, L'Ésprit de Vérité et d'Amour, Paris, 1968, p. 140.
75
Jacques-Élisée Desseaux, Nouveau vocabulaire œcuménique, Les éditions du CERF, Paris, 1980, p. 56.
59
a-şi exercita funcţia sa profeticǎ, şi anume de a distinge ceea ce este adevǎrat de ceea ce este
fals.
Nu trebuie sǎ existe separaţie între creştinii care se dedicǎ studiului şi rugǎciunii şi cei
angajaţi în acţiunea socialǎ în numele Mâmtuitorului. Astfel, misiunea este inseparabiǎ de
pastoraţie adicǎ de „zidirea Bisericii” . Iisus însuşi Se numneşte pe Sine „Pǎstorul cel Bun”,
întrucât îşi pune sufletul pentru oile sale (In 10,11) în dublu sens: de devotament faţă de oi cu

care El este unit în mod intim (14‑15) şi de jertfire a vieţii Sale pentru ele. El Îşi dă într-adevăr

viaţa, nu silit de cineva, ci din propria Sa voinţă, în ascultare desăvârşită faţă de Tatăl (17‑18).

În aceasta se desăvârşeşte activitatea Sa de Păstor. Prin Jertfa şi Învierea Sa, Iisus Hristos ca
Păstor dăruieşte viaţă, comuniune şi iubire. La fel şi preotul este „pǎstor” în calitatea sa de
sǎvârşitor al Sfintelor Taine şi a Sfintei Euharistii. Preotul face pastoraţie prin lucrarea sa de
sǎvârşire a Sfintelor Tainecare constituie „hrana” Bisericii şi prin întreaga sa activitate de
îndrumare spirituală, izvorâtă din devotamentul jertfelnic faţă de Hristos.
b) Vocaţia misionară după Epistolele pauline, pastorale şi soborniceşti
Misiunea creştină a început raportându-se la o singură persoană: Iisus din Nazaret, şi la o
singură Scriptură, aceea a textelor din Vechiul Testament. S-a dezvoltat în paralel o adevărată
producţie literar-biblică: epistolele lui Pavel, redactarea Evangheliilor şi alte texte biblice.
Aceste scrieri au circulat şi au fost traduse înainte de a fi constituit canonul Noului Testament,
în forma în care îl avem azi, constituind baza masivelor convertiri la credinţa creştină încă din
primele veacuri. “Tradiţia creştină va descoperi convertirea de-a lungul secolelor, în mod cert,
descoperindu-se marele rol al Bibliei. În izvoarele eremiste, marele Antonie este martorul
împrejurărilor în care Dumnezeu Se face auzit prin cuvântul Său76. La fel, Fer. Augustin lasă să
se înţeleagă că Cuvântul lui Dumnezeu trebuie luat şi citit”.77
Biserica reprezintǎ concretizarea lucrǎrii mântuitoare a lui Iisus Hristos în aceastǎ lume. Hristos
ne mântuieşte deoarece El se sǎlǎşluieşte întru noi prin Pogorârea Duhului Sfânt iar prin aceasta

76
“Ajung Scripturile spre învăţătură, iar noi facem bine să ne îndemnăm unii pe alţii în credinţă şi să ne întărim
prin cuvinte”, Sfântul Atanasie cel Mare, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, cap. XVI, în P. S. B. vol. 16,
trad. pr. D. Stăniloae, Ed. Inst. Bibl. şi de Mis. al B. O. R., Buc. 1988, p. 202.
77
Pierre Lathuiliére, Le Fundamentalisme catolique. La Semnification eclésiologique, Les éditions du CERF,
Paris, 1995, p. 119.
60
se marcheazǎ trecerea de la lucrarea mântuitoare a lui Hristos în umanitatea sa la extinderea
acestei lucrǎri în ceilalţi oameni. Mântuirea se realizeazǎ prin puterea Duhului Sfânt cǎci „prin
harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt”.
Identitatea creştinǎ primitǎ la Botez nu este ceva definitiv ci un proces permanent de a creşte
împreunǎ cu Hristos, întru asemǎnarea sa, în comuniune cu El, ca membru al trupului Sǎu
(Rom. 12, 4-5; Cor. 12,27; Col. 1,18). Odatǎ nǎscut în viaţa cea nouǎ întru Hristos prin Taina
Sfântului Botez (Rom. 6.50, creştinul se angajeazǎ într-o luptǎ spiritualǎ continuǎ „pânǎ ce
Hristos va lua chip” în el (Gal. 4,19). Taina Botezului deschide o cale nouǎ spre Împǎrǎţia lui
Dumnezeu. Viaţa întru Hristos primitǎ prin Taina Botezului reprezintǎ doar începutul vieţii care
va sǎ vinǎ şi „umblarea întru înnoirea vieţii” (Rom. 6.4) şi creşterea pânǎ la „starea de bǎrbat
desǎvârşit” (Efes. 4,13) reprezintǎ o pregǎtire pentru acel mod de viaţǎ viitor. Aceastǎ pregǎtire
a creştinului este sprijinitǎ în primul rând de harul lui Dumnezeu prin Sfintele Taine. Creştinul
împǎrtǎşit cu trupul lui Hristos îşi câştigǎ desǎvârşirea numai în relaţie cu ceilalţi oameni pentru
cǎ „noi cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mǎdulare unii altora” (Rom.
12,5).
În comunitatea creştinǎ, fiecare om primeşte un dar şi o rǎspundere proprie dar aceste
daruri şi slujiri formeazǎ lucrarea unui singur trup, [C]ǎci precum trupul unul este, şi are
mǎdulare multe, iar toate mǎdularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos” (I Cor.
12,12). Viaţa personalǎ a creştinului este influenţatǎ de viaţa comunitǎţii tot aşa cum
comunitatea este influenţatǎ de viaţa creştinului. Fiecare trǎieşte starea celuilalt şi ia povara
semenului asupra sa: „Purtaţi-vǎ sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Gal.
4.2). Aşadar fiecare creştin conform „darului” sǎu la zidirea trupului lui Hristos şi anume
Biserica:

Şi El i-a dat pe unii sǎ fie apostoli, pe alţii profeţi, pe alţii binevestitori, pe alţii pǎstori şi
învǎţǎtori, ca sǎ-i pregǎteascǎ pe sfinţi pentru lucrarea slujirii, spre zidirea trupului lui
Hristos, pânǎ ce toţi vom ajunge la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui
Dumnezeu, la starea de bǎrbat desǎvârşit, la mǎsura vârstei plinǎtǎţii lui Hristos” (Efes.
4,11-13).

61
Fiecare membru al comunitǎţii, slujind potrivt chemǎrii lui îşi aduce contribuţia pentru întreaga
Bisericǎ, dupǎ cum, la rândul sǎu, se bucurǎ de ceea ce realizeazǎ toţi membrii Bisericii la un
loc. În acţiunea de zidire a trupului lui Hristos , apostolii, ucenicii si în definitiv toţi creştinii
colaboreazǎ cu Dumnezeu „cǎ noi împreunǎ- lucrǎtori cu Dumnezeu suntem” (I Cor. 3.9). Nu
ei sunt cei care contribuie la creşterea trupului lui Hristos ci Dumnezeu, însǎ fiecare participǎ cu
lucrarea sa la temelia pusǎ de Hristos:

Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Astfel nici cel ce sădeşte
nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească. Cel care sădeşte şi
cel care udă sunt una şi fiecare îşi va lua plata după osteneala sa. Căci noi împreună-
lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu.
După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar
altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte; Căci nimeni nu poate pune altă
temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos (I Cor. 3. 6-11).

Biserica este comuniunea de viaţǎ şi iubire a lui Dumnezeu- Sfânta Treime cu oamenii
prin Hristos în Duhul Sfânt (In. 17, 21-23). Ea este chematǎ sǎ reproducǎ în viaţa sa aceastǎ
comiune trinitarǎ şi unitarǎ a lui Dumnezeu. Biserica este comunitatea umanǎ care se realizeazǎ
prin comuniunea cu Dumnezeu prin Sfânta Treime. Din aceastǎ cauzǎ întreaga ei misiune este
orientatǎ în aceastǎ direcţie şi vocaţia sa este una misionarǎ El mǎrturiseşte împlinirea creaţiei
şi încorporarea tuturor în împǎrǎţia lui Dumnezeu. Dacǎ activitatea misionarǎ a Bisericii nu ar
viza acest lucru, ea nu s-ar deosebi cu nimic de orice alt activism social. Astfel conform Pr. Ion
Bria „fǎrǎ unitatea prealabilǎ în numele lui Hristos, o comunitate de credincioşi ar putea fi o
asociaţie voluntarǎ religioasǎ dar nu o Bisericǎ” 78, iar membrii acestei asociaţii o persoane care
oferǎ asistenţǎ socialǎ şi religioasǎ, însǎ niciodatǎ misionari. Astfel, vocaţia misionarǎ a
Bisericii se împlineşte atunci când este vestitǎ lumii mântuirea în Iisus Hristos şi venirea
Împǎrǎţiei lui Dumnezeu.
Aceastǎ colaborare la „zidirea trupului lui Hristos” (Efes. 4,11-15) se realizeazǎ în grade
diferite, în mǎsura participǎrii la Apostolatul şi preoţia lui Hristos. În Bisericǎ se face distincţia

78
Pr.prof.dr. Ion Bria, Destinul Ortodoxiei, p. 345.
62
între preoţia sacramentalǎ şi cea universalǎ, o distincţie de poziţie, misiune si autoritate între
slujitorii hirotoniţi şi mireni. Aceste slujiri se completeazǎ reciproc. Comparând organismul
Bisericii cu corpul omenesc, Sfântul Apostol Pavel aratǎ „cǎ toţi membrii Bisericii, atât cei care
sunt investţi cu preoţia universalǎ, cât si simpli creştini, investiţi cu preoţia generalǎ, au un rol
şi o misiune specificǎ în Bisericǎ”.79
Sfântul Apostol Pavel, scoate în evidenţǎ aceastǎ preoţie generalǎ a tuturor
credincioşilor creştini când o numeşte „preoţie sfântǎ” menitǎ sǎ aducǎ „ jertfe duhovniceşti
plǎcute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos” (1 Pt.,2.5) şi seminţie aleasǎ, preoţie împǎrǎteascǎ,
neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (1 Pt. 2,9). În temeiul acestor preoţii unversale,
creştinii sunt chemaţi sǎ participe la slujba lui Hristos în Bisericǎ. Participare mirenilor la slujbǎ
se face prin propovǎduirea Evangheliei, pǎstrarea şi transmiterea misionarǎ a Tradiţiei
apostolice şi mǎrturia creştinǎ în mijlocul lumii. Pǎrintele Bria evidenţiazǎ puterea profeticǎ a
Evangheliei, care ne arată că punctul de rezistenţă al istoriei prezente este tocmai viitorul ei
pregătit de Dumnezeu, că valoarea vieţii actuale constă în faptul că Împărăţia s-a împreunat cu
umanitatea, că veşnicia a apărut în istorie, că cerul s-a unit cu pământul"80.
A ajuta pe cineva sǎ vinǎ la credinţǎ nu este numai sarcina fiecǎrui predicator hirotonict
ci şi a fiecǎrui credincios: Fraţii mei, dacǎ vreunul din voi va rǎtǎci de la adevǎr şi cineva îl va
întoarce sǎ ştie el cǎ cel ce l-a întors pe pǎcǎtos din rǎtǎcirea cǎii lui îşi va mântui sufletul din
moarte şi mulţime de pǎcate îşi va acoperi” (Iac. 5, 19,20). Ei trebuie sǎ se „povǎţuiascǎ unii pe
alţii” (Rom. 15.14), „grǎind adevǎrul” (Efes. 4,25), unii cǎtre ceilalţi, adevǎr care este
„Evanghelia spre mântuire tot celui ce crede” (Rom. 1,16-17) şi „Lumina Evangheliei slavei lui
Hristos” (II Cor. 4,4).
A mǎrturisi cuvântul lui Dumnezeu constituie o exigenţǎ internǎ a credinţei: „Crezut-am
pentru aceea am grǎit; şi noi credem şi de aceea şi grǎim” (2 Cor. 4,13). A-L mǎrturisi pe
Dumnezeu înseamnǎ a mǎrturisi cǎ suntem creaţi de Dumnezeu şi cǎ nu suntem autonomi cu

79
Pr.conf.dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană 2 Exigenţe, p. 166.
80
Pr. Prof. Ion Bria, Spiritualitate pentru timpul nostru, "Studii Teologice", an XLIV, (1992), nr. 3-4, p. 3.24, aici
p. 11. "Biserica înţelege mai bine acum că are o vocaţie profetică. Pe de o parte, Biserica poartă cu ea o credinţă,
adică o viziune unică despre lume, istorie, umanitate. Cu această viziune, ea creează cultură, istorie, spiritualitate.
Pe de altă parte, cu spiritul ei profetic trebuie să critice materialul istoric şi tot ce se opune Evangheliei şi
drepturilor omului. Ea trebuie să critice chiar clerul şi poporul în situaţii de criză" (p. 12).
63
dependenţi de El, atât cu privire la inceputul, viaţa noastrǎ întreagǎ cât şi sfârşitul nostru. Prin
mǎrturisirea credinţei arǎtǎm dependenţa noastrǎ de Dumnezeu Tatǎl şi de Fiul Sǎu Iisus
Hristos. Mirenilor li se oferǎ numeroase ocazii de a exercita apotolatul evanghelizǎrii şi al
sfinţirii. Însǎşi mǎrturia vieţii creştine „fiindcǎ privelişte lumii ne-am fǎcut, şi îngerilor şi
oamenilor” (I Cor. 4.9) şi faptele cele bune izvorâte din „credinţa lucrǎtoare prin iubire” (Gal.
5,6) au puterea de a-i atrage pe oameni la Dumnezeu.
Cea dintâi metodǎ de mǎrturie a credinţei a constituit-o comuniunea de dragost a celor ce au
recunoscut iubirea lui Dumnezeu pentru ei: „Noi îl iubim pe Dumnezeu pentru cǎ El ne-a iubit
întâi” (I In. 4,19). Sfântul Apostol Ioan explicǎ acest tip de iubire ca „iubirea de Dumnezeu
acesta este: sa-i pǎzim poruncile; şi aceasta-i biruinţa care-a biruit lumea; credinţa noastrǎ” (1
In. 5, 3-4). Ascultarea noastrǎ de poruncile sale este o modalitate de propovǎduire evanghelicǎ.
Însǎ un astfel de apostolat nu constǎ numai în mǎrturie, ci adevǎratul apostol cautǎ ocazii de a-L
vesti pe Hristos prin cuvânt fie necredincioşilor pentru a-i aduce la credinţǎ, fie credincioşilor,
pentru a-i întǎri în credinţǎ „cǎci dragostea lui Hristos ne stǎpâneşte” (II Cor. 5,14).
Potrivit scrierilor Noului Testament, Biserica din Roma a fost întemeiatǎ de credincioşi simpli.
Conform tradiţiei, aici au predicat cei dintâi soţii Aquila şi Priscila, care erau credincioşi laici.
Mai apoi, împreunǎ cu Sfântul Apostol Pavel au predicat şi alţi ucenici laici ca Epafras, Tihic,
Aristarh. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte si despre mulţi predicatori fǎrǎ nume din Biserica
Tesalonicului cum cǎ de la ei „a rǎsunat cuvântul Domnului, nu numai în Macedonia şi Ahaia,
ci-n tot locul a pǎtruns credinţa noastrǎ în Dumnezeu” (1 Tes. 1,8). Transmiterea misionarǎ a
credinţei creştine de cǎtre mireni este de o importanţa capitalǎ în cadrul familiei deoarece încǎ
de la începutul ei Biserica creştinǎ s-a constituit dupǎ modelul familei, ca o comunitate bazatǎ
pe dragoste:

Pe cel bătrân să nu-l înfrunţi, ci să-l îndemni ca pe un părinte: pe cei mai tineri, ca pe
fraţi; pe femeile bătrâne, ca pe mame; pe cele tinere, ca pe surori, în toată curăţia. Pe
văduve cinsteşte-le, pe cele cu adevărat văduve. Iar dacă o văduvă are copii sau nepoţi,
ei să se înveţe mai întâi să-şi dovedească evlavia faţă de propria lor familie şi să-şi
răsplătească părinţii, fiindcă bun este lucrul acesta şi primit înaintea lui Dumnezeu” (1
Tim. 5, 1-4).

64
Apostolul Pavel compară legătura dintre bărbat şi femeie cu cea dintre Hristos şi Biserică (Efes.
5, 20-33). „Taina aceasta mare este; iar eu zic, în Hristos şi în Biserică” (Efes. 5, 32).
Participarea credincioşilor la slujba preoţeascǎ a lui Hristos se înfǎptuieşte prin participarea la
cultul public al Bisericii şi prin rugaciunea particularǎ. Sfânta Liturghie constituie nu numai
garanţia şi expresia credinţei, a rugǎciunii şi a iubirii care existǎ în corpul Bisericii vǎzute, ci şi
pregustarea de a fi cu Hristos în Împǎrǎţia Sa viitoare: „Cǎci de câte ori veţi mânca aceastǎ
pâine şi veţi bea acest pahar moartea Domnului vestiţi pânǎ când va veni”. (I Cor. 9,26).
Toate activitǎţile cotidiene: rugǎciunile, viaţa de familie, munca de zi cu zi, bucuriile şi
necazurile, dacǎ sunt trǎite în duhul lui Hristos, devin ”jertfe duhovniceşti, plǎcute lui
Dumnezeu prin Iisu Hristos” (1 Pt. 2,5) care, in taina Sfintei Împǎrtǎşanii sunt oferite cu adâncǎ
evlavie lui Dumnezeu, împreunǎ cu ofranda Trupului şi Sângelui Domnului. Sfânta Evanghelie
cheamǎ oamenii din pǎcat şi din robia morţii şi prin naşterea la viaţa întru Hristos (Rom. 6,3-6;
Gal. 3,27) îi îndrumǎ spre calea dreptǎţii. Dar dat fiind faptul cǎ aceasta nu este încǎ ţinta finalǎ,
ea trece prin ispite şi suferinţe şi cere de asemenea lupta spiritualǎ: „Şi orice luptǎtor, de la toate
se-nfrâneazǎ. Ei însǎ, ca sǎ ia o cununǎ stricǎcioasǎ; dar noi, una nestricǎcioasǎ” (1 Cor. 9,25).
Mântuirea se dobândeşte în lupta cu ispitele acestei lumi. Prin dǎruirea sa lui Dumnezeu care a
culminat cu biruirea pǎcatului şi a morţii prin cruce şi înviere, Iisus Hristos a dǎruit ucenicilor
sǎi darul libertǎţii şi puterea ca printr-o viaţǎ sfântǎ sǎ poatǎ birui ispitele şi stǎpânirea pǎcatului
„pentru cǎ cel care este în noi e mai mare decât cel care este în lume (I In. 4,4). Biruinţa asupra
pǎcatului trebuie sa se reflecte şi în sfera socialǎ. Din aceastǎ cauzǎ, participarea la slujirea
împarǎteascǎ trebuie sǎ se concretizeze şi în îmbunǎtǎţirea condiţiilor de viaţǎ din lume, ca
acestea sǎ nu genereze pǎcate sociale, ci sǎ ofere condiţiile optime pentru desǎvârşirea omului.
Imaginea misionarului este descrisǎ de Sfântul Apostol Pavel, prezentându-se indirect pe sine,
spunând: „Şi cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvântări de-nduplecare ale
înţelepciunii omeneşti, ci în arătarea Duhului şi a puterii, pentru ca credinţa voastră să nu fie
întru înţelepciunea oamenilor, ci întru puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 2, 4-5).
Misiunea este eficientǎ mai ales atunci când puterea Sfântului Duh radiazǎ din cel ce îl
propovǎduieşte pe Hristos. Aceastǎ putere lumineazǎ prin cuvântul acestuia, funcţionând ca o
confirmare a lucrǎrii Duhului Sfânt în el şi prin el. Aceasta are loc atunci când propovǎduitorul
îl acceptǎ întru totul adevǎrul lui Hristos. Din aceastǎ cauzǎ misiunea a fost deplinǎ şi de duratǎ
atunci când a fost realizatǎ de sfinţi şi martiri care l-au mǎrturisit pe Hristos prin puterea
65
Duhului Sfânt, dedicându-şi întreaga viaţǎ pentru a face înţeleasǎ celorlalţi taina lui Hristos.
Ţinând cont de modul dǎruirii Duhului Sfânt, sfinţii sunt atât vase ale luminii cât şi vestitori şi
martori ai Luminii, folosindu-se de lumina lor pentru a lumina pe alţii. Astfel „capacitatea
misionarului depinde nu numai de competenţa teologicǎ şi de calitǎţile pedagocice, ci şi de
sfinţenia personalǎ” 81.

c) Biserica – Trup al lui Hristos – scop şi izvor al manifestării vocaţiei misionare

Misiunea Bisericii este partea care constituie fiinţa acesteia, este elementul esenţial al vieţii Ei,
şi e cuprinsǎ în a patra însuşire a Bisericii şi anume apostocilitatea care nu se referǎ doar la
succesiunea harului preoţiei, ci şi la fiinţa misionarǎ a Bisericii, care în totalitatea sa a fost
trimisǎ în lume pentru a face cunoscut cuvântul lui Dumnezeu Înviat. Misiunea reprezintǎ „parte
a naturii Bisericii” şi nu are legǎturǎ doar cu caracterul apostolic al Bisericii, „ci cu toate
însuşirile Bisericii, inclusiv cu unitatea, sfinţenia şi apostolicitatea” 82.
Biserica este rânduitǎ de Dumnezeu pentru oameni, sǎ activeze printre oameni şi sǎ
lucreze în numele Lui. „Orice arhiereu”- spune Sfântul Apostol Pavel „fiind luat dintre oameni,
este pus pentru oameni, spre cele ce privesc pe Dumnezeu, ca sǎ aducǎ daruri şi jertfe pentru
pǎcate” (Evrei VII). Preotul propovǎduieşte o învǎţaturǎ care nu aparţine lumii, deoarece
aceasta este relevatǎ, el doar mijloceşte oamenilor împǎrtǎşirea harului care vine din cer. El
îndeplineşte funcţia de pǎstor, pǎstorind credincioşii sǎi în calitatea lor de membri ai Bisericii
lui Hristos, care au primit aceastǎ calitate prin botez. Ei alcǎtuiesc „turma lui Hristos”, a cǎror
grijǎ a fost încredinţatǎ preoţilor ca pǎstori: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care vi s-a
încredinţat, veghind asupra ei, nu cu silnicie, ci de bună voie, după Dumnezeu, nu pentru
câştig urât ci din dragoste, nu ca stăpânii păstoriţilor, ci pildă făcându -vă turmei". (I
Petru V, 2-3). În aceste cuvinte Sfântul Apostol Pavel face un rezumat a ceea ce ar
trebui sǎ constituie raportul dintre pǎstor şi turmǎ, dintre preoţi şi credincioşi.

81
Pr.conf.dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană 2 Exigenţe, p. 194-195.
82
Ion Bria, Go Forth in Peace: Orthodox Perspective son Mission, Geneva: World Council of Churches, 1986, p.
12-14 ; James J. Stamoolis, Eastern Orthodox Mission Theology Today, Maryknoll, New York: Orbis Books, 1986
, p. 103-127; pr.prof.dr. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, trad. Vasile Manea, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2002, p.
133.
66
 Preoţii ca slujitori responsabilii ai misiunii Bisericii sunt împreunǎ „slujitori ai lui
Hristos şi iconomi (chivernisitori) ai tainelor lui Dumnezeu" (I Cor.IV,l) sau
„colaboratori (împreună-lucrători) ai lui Dumnezeu" (Teu sinerghi), cum îi numeşte Sf. Pavel pe
Apostoli în general (I Cor.III, 9 şi Cor.VI, 1). „ Căci nu pe noi ne propovăduim, ci pe Hristos
Iisus Domnul, iar pe noi slujitori vouă pentru Iisus ", după cum spune Sf. Ap. Pavel Corintenilor
(II Cor. IV, 5). Chemarea Bisericii şi puterea ei faţă de suflete îi vine în virtutea harului primit prin
succesiune apostolică de la Hristos (vezi şi I Tim. 1, 12 şi Filip IV, 13), care este „Păstorul cel
mare al oilor" (Evrei XIII, 20), sau „Mai marele păstorilor" (I Petru V, 4). Misiunea bisericii este
aşadar slujire din slujirea Mântuitorului.
Dupǎ natura sfinţitoare a misiunii sale, preotul este şi un instrument al Sf. Duh, pe care
Mântuitorul îl promisese apostolilor încǎ înainte de Înviere (Ioan XIV, 16,17,26) şi pe care l-a
trimis în ziua Cinzecimii, de aceea Biserica este Cinzecimea în continuǎ gestiune a harului
Sfântului Duh în lume, iar preoţii sunt unşi ca şi administratori ai acestui tezaur prin însǎşi
puterea Sfântului Duh, precum accentueazÎ Sfântul Apostol Pavel, în predica pe care o ţine cǎtre
conducǎtorii Bisericilor din Milet şi Efes: „Luaţi aminte la voi şi la toată turma, întru care
Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-
o cu sângele Său”. (Fapte XX, 8).
Demnitatea, vrednicia şi însemnǎtatea activitǎţii misionare a bisericii rezultǎ din însǎşi originea şi
instituirea ei, din esenţa şi scopul ei. De origine divină prin instituirea ei, la Cincizecime, de esenţă
supranaturală prin Harul divin care stă la temelia ei, cerească prin scopul ei final, care este
mântuirea sufletelor, Biserica nu constituie o simplă societate, o comunitate ca toate celelalte
grupări lumeşti puse în serviciul societăţii omeneşti, ci este însăşi Trupul Mântuitorului, în
care împreună, cler şi credincioşi, săvârşesc o misiune, un apostolat, o slujire; slujirea lui
Dumnezeu spre slujirea oamenilor.Această slujire se face după o rânduială, şi fiecare – arhiereu,
credincios, monah sau laic - slujeşte potrivit lucrării lui şi împlinind împreună ceea ce numim
pastoraţia creştină.
Demnitatea şi înǎlţimea pastoraţiei devine şi mai evidentǎ dacǎ avem în vedere preţul şi
valoarea sufletului omenesc.Nimic în lume nu egaleazǎ valoarea sufletului , cǎci precum spune
Mântuitorul: „Ce-ar folosi omului de ar dobândi lumea toatǎ, dacǎ şi-ar pierde sufletul? Sau ce
va da omul în schimb pentru sufletul sǎu?” (Matei XVI, 26). Conducerea sufletului pe calea
virtuţii şi a apropierii de Dumnezeu şi de cer este obiectul pastoraţiei, ţelul misiunii. Ca
67
societate vizibilă, biserica viază şi lucrează în societate şi în istorie, influenţează societatea şi
istoria şi e influenţată de societate, de istorie, în ea însă, aspectul nevăzut şi cel văzut sunt unite,
căci prin cele văzute lucrează cele nevăzute. De aceea, şi în aspectul văzut al Bisericii distingem
elementele permanente de elementele schimbătoare care sunt condiţionate social-istoric.
Activitatea sau misiunea Mântuitorului a avut trei laturi sau înfǎţişǎri: una de învǎţǎtor (profet),
una de arhiereu (mare preot) şi alta de împǎrat (conducǎtor). Ca şi învǎţǎtor, El a luminat lumea
prin Evanghelie, ca arhiereu a mantuit-o prin rǎstignire, iar ca Împǎratul Dumnezeu El
stǎpâneşte şi conduce Biserica. De aceea întreitǎ este şi chemarea Bisericii prin reprezentanţii
sǎi care constituie clerul iar misiunea Bisericii continuǎ pe cea a Mântuitorului cuprinzând cele
trei componente: învǎţǎtoreascǎ, sacramentalǎ, şi conducǎtoare (pǎstoreascǎ). Ierarhul este deci
un învǎţǎtor sau conducǎtor sufletesc propovǎduind oamenilor credincioşi prin rugǎciune şi
oficierea Sfintelor slujbe.
Sfântul Ioan Gurǎ de Aur nu se opresşte doar la indicarea lui Hristos ca model de slujire ci face
un pas înainte şi descoperǎ consecinţele teologice şi misionare ale rǎscumpǎrǎrii.
Rǎscumpǎrarea reprezintǎ o nouǎ creaţie prin care dezbinarea ca o consecinţǎ a pǎcatului
strǎmoşesc şi pǎcatul însuşi au trecut. Prin Botez se intrǎ într-o ordine nouǎ. Astfel, dacǎ pǎcatul
a însemnat fǎrâmiţare şi dezmembrare, prin rǎscumpǎrare ne reunim într-o singurǎ unitate: „Şi
s-a produs un lucru nou şi uimitor: precum atunci (la turnul Babel) limbile au împărţit lumea,
aşa acum limbile au unit-o şi au adus la armonie (într-o simfonie) cele dezbinate”.83
Biserica este unirea a tot ce existǎ sau „e destinatǎ sǎ cuprindǎ tot ce existǎ: Dumnezeu şi
creaţie”84. Sfântul Ioan Gurǎ de Aur va prelua de la Sfântul Apostol Pavel imaginea Bisericii ca
Trup a lui Hristos. Astfel , Biserica este „locul” în care se indreaptǎ spre Înviere, este
„laboratorul” Învierii. Fiind comuniune de credincioşi, biserica se înnoieşte permanent în timp
odată cu oamenii dar şi deosebit de ei. iar în ce priveşte înnoirea misionară Părintele Bria
înţelege fixarea de "noi perspective şi instituţii de lucru pastoral, misionar, cultural, social de
care are nevoie societatea" şi atrage atenţia că: "înnoire nu înseamnă nici inovaţie ilegitimă, nici
concesie în materie de doctrină, nici acomodare de suprafaţă sau de complezenţă (...). Înnoirea

83
Sf. Ioan Gură de Aur, In Sanctam Pentecostem, hom. II; col. 467, apud. Pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae, Teologia
Dogmatică Ortodoxă vol. 2, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 136.
84
Pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă vol. 2, p. 137.
68
nu este un scop în sine, ci slujeşte Biserica în opera ei de actualizare a mântuirii pe plan
personal şi al istoriei"85.
Activitatea oamenilor nu are doar scopul de a întreţine trupul ca şi cum totul s-ar termina cu
moartea lor. Prin activitatea lor, oamenii pun temelie comuniunii cu Fiul lui Dumnezeu
devenit om şi cu semenii lor. Astfel, interesul personal se confundǎ cu interesul comun unde
nimeni nu mai stǎ separat de ceilalţi şi poate sǎ se dezvolte individual. Prin rǎscumpǎrare, toţi
am devenit mǎdulare ale lui Hristos, deoarece Hristos s-a jertfit pentru toţi în mod egal. Acest
fapt îi dǎ ocazia Sfântului Ioan Gurǎ de Aur sǎ afirme ca trebuie sǎ ne respectǎm aproapele, sǎ
ne purtǎm şi sǎ avem grijǎ de el ca fiind chip al lui Hristos.
Biserica ca trup al Domnului trǎieşte din participarea credincioşilor la viaţa trupului
Domnului. Fiind un trup cu Hristos, solidaritatea cu ceilalţi înseamnǎ solidaritate cu Hristos.
În legǎtura cu aproapele dispare individul singur, care n-ar avea nici o semnificaţie şi n-ar
reclama nici o participare. Intrând în comuniune cu Hristos formeazǎ un singur trup cu toţi
ceilalţi oameni. Ca urmare a neglija un membru oarecare înseamnǎ a neglija întregul corp.
Filantropia nu are avea nici un sens dacǎ nu s-ar baza pe faptul cǎ toţi creştinii sunt membre
ale lui Hristos. Doar în Hristos aproapele este un alt eu, e Hristos care vine la noi. De aceea
iubirea de aproapele trebuie sǎ fie pentru Hristos şi nu pentru vreun câştig cǎci iubind pe
aproapele iubim Biserica, iubim mǎdularele care alcǎtuiesc Biserica. Nu am putea iubi astfel
pe alt temei, decât prin Hristos, cǎci „dragostea fundamentatǎ pe Hristos este o fermǎ, sabilitǎ
şi invincibilǎ şi nimic nu o poate întoarce, Hristos este temei puternic şi desǎvârşit” 86.
Antonie Plǎmǎdealǎ, parafazându-l pe D.M. Nothomb, ramarcǎ faptul cǎ „Sfântul Ioan Gurǎ de
Aur nu aduce nimic nou faţǎ de Evanghelia lui Hristos, faţǎ de Ioan Evanghelistul sau Apostolul

85
Pr. Prof. Ion Bria, Înnoire, "Biserica Ortodoxă Română", anul CX (1992), nr. 1-3, p. 47. A se vedea şi Curs de
Teologie şi practică misionară Ortodoxă, Geneva, 1982, 134 p. În acest curs Părintele Bria doreşte să evidenţieze
legătura organică dintre natura Bisericii şi natura misiunii, care coincid în comunitatea liturgică cu dubla ei
semnificaţie, de unde îndoita mişcare a parohiei: intrarea liturgică şi ieşirea misionară în lume. De asemenea
prezintă teologia şi prectica misionară ortodoxă, explicând terminologia misionară şi trasând exigenţele misiunii,
accentuând implicaţiile expresiei "Liturghia după Liturghie". Tot în acest sens prezintă şi viaţa monastică, vorbind
despre monahism, misiune, înnoire şi mărturia creştină ecumenică, toate aceste aspecte aplicându-le apoi la situaţia
de fapt a Bisericii Ortodoxe Române.
86
Omilia LX la Matei; P. G.,56, 567.
69
Pavel, dar entuziasmul sǎu îi provoacǎ pe ascultǎtori sǎ ia în serios, sǎ se decidǎ sǎ punǎ în
practicǎ principiile evenghelice şi apostolice” 87. Aplicarea acestei idei ca mod de manifestare a
vocaţiei misionare, va fi o invitaţie la comunitatea bunurior, la cooperarea frǎţeascǎ şi la
întrajutorare. Însǎ implicaţiile conceperii Bisericii ca Trup al lui Hristos şi al credincioşilor ca
membre ale aceluiaşi trup nu se epuizeazǎ cu aceasta. Spune Sfântul Ioan Gurǎ de Aur „cine a
devenit membru al Bisericii, şi-a luat sarcina mântuirii aproapelui sǎu” 88. Astfel suntem solidari
atât în cǎdere cât şi în mântuire. „Koinonia” caracteristicǎ spiritului Ortodoxiei, va gǎsi în opera
Sfântului Ioan Gurǎ de Aur, prima ei aplicaţie şi bazele sale teologice. În acest sens se vorbeşte
despre rǎspunderea comunǎ a întregului organism bisericesc , pentru mântuirea unui membru:
„Dacǎ suntem mǎdulare unul altuia, mântuirea aproapelui nu este afacera sa exclusivǎ ci a
întregului trup, iar pe de altǎ parte, el nu este singur victima rǎutǎţii sale, ci tot corpul resimte
durerea” 89.
Se pot identifica douǎ principii ce stau la baza vocaţiei misionare a bisericii în teologia
Sfântului Ioan Gurǎ de Aur şi anume principiul hristologic, deoarece aceste se împlineşte şi se
desǎvârşeşte în Iisus Hristos şi principiul eclesiologic, deoarece biserica este subiect care
îndeplineşte vocaţia misionarǎ. Vorbind despre Bisericǎ, adicǎ despre comunitatea celor
încorporaţi în Hristos prin Botez, Mirungere şi Euharistie, Sfântul Apostol Pavel o defineşte ca
fiind trupul lui Hristos: „El este Capul Trupului al Bisericii” (Col 1,12), „iar voi sunteţi trupul
lui Hristos şi mǎdulare fiecare în parte” (1 Co. 12, 7). Definind Biserica creştină ca fiind
«trupul lui Hristos», Apostolul Pavel afirmă că identitatea creştinului refectă şi dă viaţă unei
relaţii, derivă deci dintr-un act de comuniune. Comuniunea personală cu Dumnezeu şi
comuniunea credincioşilor sunt realităţi concomitente şi complementare.

87
D. M. Nothomb, Amour du prochain amour du Christ, p. 375, apud. Antonie Plămădeală, op.cit., p. 403.
88
Jean Chrysostome. Introduction, texte critique, traduction et notes par Jean Dumortier (Sources Chrétiennes,
no. 117), Les Editions du Cerf, Paris, 1966, Scrisoarea 2, p. 53, apud. Valer Bel, Dogmă şi propoveduire, Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 135.
89
Omilia VII la Epist. 2 Tim. ; P. G., 62, 637 (Despre mântuire în comuniunea Bisericii), vezi Khointakov. The
Church is one. ed. The Felowship of. St. Alban and St. Sergius, London 1968. p. 38-39, care afirmă că „dacă cineva
cade, cade singur, dar nimeni nu se mântuieşte singur”. Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur si căderea unuia
antrenează căderea celorlalţi. Cel ce cade, cade într-adevăr singur, dar ceilalţi suferind urmările căderii lui,
experimentează şi ei o cădere nevinovaţi. Şi e firesc să fie aşa, dacă ideea de solidaritate e privită ca o realitate
integrală. (Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, p. 397-398)
70
d) Misiunea Bisericii
Misiunea este a Bisericii şi Biserica este misionarǎ în fiinţa sa. Biserica şi misiunea nu pot fi
luate separat. „A face misiune fǎrǎ eclesiologie fǎrǎ misiune sau în detrimentul misiunii,
înseamnǎ a nu face eclesiologie. La fel se poate spune şi despre misiune: a face misiune fǎrǎ
eclesiologie înseamnǎ a face contra misiune”. 90
Biserica nu este o simplă instituţie ci este o instituţie divino-umană, iar singură, existenţa legilor
şi normelor umane nu poate crea duhul creştin ci numai Duhul necreat al lui Dumnezeu care
lucrează în noi.91
Biserica este o instituţie vizibilă prin membrii şi conducătorii ei, prin legile de organizare,
mijloace de convingere şi conducere. Alături de aceste elemente concrete, vizibile Biserica este
formată şi din elemente interne, invizibile şi spirituale. Acestea sunt: credinţa internă, speranţa,
dragostea şi harul sau toate darurile şi puterile cu ajutorul cărora Biserica îşi îndeplineşte
misiunea sa sateriologică. Biserica creştină în sensul de comunitate religioasă morală, înfiinţată
de Iisus Hristos pentru mântuirea oamenilor este un aşezământ dumnezeiesc şi omenesc în
acelaşi timp. Prin originea, învăţătura, spiritul, scopul şi puterile ei, ea are un caracter
supranatural, dumnezeiesc, iar prin membrii ei din care este constituită ea are un caracter
omenesc.
Imperativele care stau în faţa Teologiei şi a Bisericii sunt:
- asimilarea şi depăşirea din interior sau transformarea modernităţii;
- asumarea teologică şi spirituală a unităţii ecumenice a planetei şi a umanităţii; şi
- elaborarea unui nou stil de viaţă spirituală şi umană în lume pentru a se opune eficient
colapsului nihilist al “omului recent”, secularizat şi globalizat.
În concret, păstrând integritatea revelaţională a Evangheliei şi continuând spiritualitatea
patristică în noul context al lumii contemporane, Teologia trebuie făcută în aşa fel ca să dea un
răspuns creştin autentic la problemele acestei lumi, iar Biserica să creeze comunităţi

90
Pr. Dr. I. Bria, Contra sectarismului, Ort. 3/1990, p. 184.
91
Pr. conf. dr. Valer Bel, Biserica şi lumea în perspectiva misionara, în vol. omagial ,,Grai maramureşan şi
mărturie ortodoxă“, închinat PS Sale Iustinian Chira, editura Episcopiei Maramureşului, Baia-Mare 2001.
71
mărturisitoare autentice la nivel local. Căci misiunea şi pastoraţia, atât a celor botezaţi, cât şi la
cei ce n-au primit cuvântul Evangheliei, se face în şi prin comunităţile creştine autentice.
Pentru a ajuta omul să descopere adevăratul sens al vieţii creştine, misiunea şi pastoraţia trebuie
exercitate în aşa fel ca să ajute omul să depăşească dualismul dintre viaţa privată şi viaţa socială,
iar comunităţile parohiale să fie un loc în care credincioşii se roagă împreună şi celebrează
împreună, găsesc sprijin în necazuri şi simt o adevărată solidaritate frăţească. Separarea între
spiritualitatea privată şi cea socială stă în centrul secularizării şi sectarismului. Prin urmare,
trebuie depăşită această neînţelegere fundamentalistă, căci spiritualitatea şi morala creştină nu
fragmentează existenţa umană în domenii izolate, ci are în vedere totalitatea ei. Problemele
sociale sunt în cele din urmă şi probleme spirituale.92
Omului de azi care, din multe cauze suferă de însingurare, de lipsă de un sens autentic şi caută o
comuniune reală şi sinceră care poate să se opună egoismului, individualismului şi
consumismului, comunitatea parohială trebuie să-i ofere spaţiul acestei comuniuni. Ea trebuie
să-şi îndeplinească rolul de a restaura comuniunea între oameni, oferind mărturie concretă de
comuniune adevărată, care poate fi găsită numai în mijlocul acelora care cred în Dumnezeu, Cel
Ce S-a întrupat pentru a intra în comuniune deplină cu oamenii. Oferind această comuniune,
comunitatea parohială mărturisitoare poate aduce omul în comuniune cu Dumnezeu întrucât
acesta intră în comuniune cu cei ce cred în El. Creştinismul prezintă interes real pentru omul de
astăzi în măsura în care prezintă mesajul lui Dumnezeu Cel personal, viu şi iubitor, Care singur
poate salva omul aici şi-n veşnicie, comunicându-i viaţa şi o iubire eternă cum nu i-o pot oferi
nici bunurile materiale, nici ideologiile moderne şi nici religiile orientale impersonale şi face
aceasta întrucât îl ajută pe om să trăiască aici şi acum prezenţa anticipată a acestei iubiri în
comunitatea Bisericii, în comunitatea celor credincioşi.93
Activitatea misionară şi conducerea pastorală trebuie înţeleasă în contextul iubirii mântuitoare a
lui Dumnezeu şi a Bisericii lui Hristos pentru omenire, iubire care este adesea ignorată sau
greşit înţeleasă. Taina întrupării Domnului are ca scop eliberarea omului din robia faţă de sine
însuşi şi transfigurarea lui prin har. De aceea, primul pas spre câştigarea acestui impact al
credinţei este accentuarea faptului că întruparea Fiului lui Dumnezeu, patimile, răstignirea,

92
Pr. prof. dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualităţii române, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995, p.76.
93
Pr. Prof. dr. Valer Bel, Misiune, Parohie, Pastoraţie…, p. 47.
72
învierea şi înălţarea Sa sunt în relaţie directă cu propria noastră condiţie. Viaţa creştină implică
mai mult decât simpla luare la cunoştinţă a binefacerilor pentru mântuirea vieţii, morţii şi
învierii lui Hristos.94 Noul Testament ne arată că Iisus Hristos Cel Înviat este «pârgă» a celor
adormiţi (1 Co 16,20). Prin credinţă, istoria personală a credinciosului este convertită în istoria
personală a lui Hristos. În această convertire, participarea la Liturghie şi extinderea comuniunii
experiată în ea la viaţa de toate zilele, într-un cuvânt, realizarea unei comuniuni autentice cu
centrul în Dumnezeu, are rol important.
Pe scurt, realizarea unei comuniuni autentice cu Dumnezeu în centru are un rol important.
Sfânta Liturghie este anume instituitǎ de Mântuitorul şi sǎvârşitǎ pentru a crea mediul în care
este cu putinţǎ exprimarea publicǎ a unei comunitǎţi creştine. Aceastǎ credinţǎ trebuie
concretizatǎ în viaţa personalǎ şi socialǎ. Convertirea personalǎ înseamnǎ un angajament moral
disciplinat pe calea aratatǎ de Hristos în poruncile Sale evanghelice. Nimeni nu poate sluji la doi
domni (Mt. 6,24), de aceea urmarea lui Hristos, trǎirea dupǎ chipul Sǎu este unica atitudine
adevǎratǎ a creştinului.
Coordonatele pe care se fundamenteazǎ viaţa creştinului sunt: comunitatea mǎrturisitoare,
spiritualitatea autenticǎ şi aşteptarea eshatologicǎ. Mântuitorul a anticipat structura sacramentalǎ
şi de comuniune a Bisericii alegând pe cei doisprezece Apostoli şi pregǎtindu-i sǎ devinǎ pǎrinţi
spirituali ai noului popor al lui Dumnezeu. Pe aceştia, Mântuitorul i-a ţinut în jurul Sǎu şi, „timp
de trei ani i-a învǎţat tainele Împǎrǎţiei cerurilor” (Mt. 13,11); In. 15,15). Acestora le-a arătat că
„El însuşi i-a ales şi chemat ca roadă să aducă, iar roada adusă să rămână, asigurându-i că Tatăl
le va da orice vor cere în numele Său” (In. 15,16). ). Celor doisprezece Apostoli le promite că le
va da puterea cheilor împărăţiei cerurilor: ”Şi oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi
oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer” (Mt. 16,19; 118).
Înainte de moartea Sa pe cruce, El le promite că mergând la Tatăl, le va trimite pe Duhul Sfânt
care va rămâne cu ei în veac (In. 16, 7-15; 14, 26). Apoi la Cina cea de taină, anticipând tainic
jertfa Sa de pe cruce, cât şi învierea şi predarea Sa în care se găseşte în continuare ca Cel înălţat,
instituie Sfânta Euharistie, arătându-le că săvârşirea acesteia ţine de misiunea lor, dându-le şi
poruncă expresă în acest sens: “aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Lc. 22,199). În

94
Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot, parohie, înnoire (1994), trad. De Paul Brusanovwski, Ed. Sophia,
Bucureşti, 2001, p.55.
73
Euharistie îşi primeşte sensul real şi adevărat şi alegerea şi trimiterea Apostolilor. Căci abia prin
săvârşirea Euharistiei Iisus dă comunităţii viitoare specificul ei. „Euharistia este evenimentul
specific al Bisericii care o ridică inconfundabil deasupra oricărei comunităţi religioase, unind pe
credincioşi în modul cel mai strâns cu Sine şi întreolaltă”.95
De aceea Apostolul Pavel arată că Biserica este trupul lui Hristos, iar creştinii sunt mădulare ale
acestui trup: ”Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte” (1 Cor. 12,27). ”El
este capul trupului, al Bisericii” (Col. 1,18). “Că după cum într-un singur trup avem multe
mădulare şi mădularele nu au aceeaşi lucrare, tot aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos
şi fiecare ne suntem mădulare unii altora, având însă daruri felurite, după harul ce ni s-a dat.
(Rom. 12, 4-5).
Pe lângă noţiunea de “trup al lui Hristos”, sfântul Apostol Pavel mai foloseşte trei grupe de
motive care culminează toate în definirea Bisericii ca trup al lui Hristos. Ea este “mireasa lui
Hristos”(2 Cor. 11,2; Ef. 5,22-23). Iisus Hristos este Adam cel nou (Rom. 5,1; 1 Cor. 15; Gal.
3), iar creştinii sunt noul popor al lui Dumnezeu numai prin faptul că ei sunt “trupul lui
Hristos”. Trupul lui Hristos nu înseamnă în teologia paulină o realitate spirituală nevăzută a
existenţei creştine, ci o realitate vǎzută concretă.
Creştinii formează o comunitate văzută, o comunitate umană concretă şi ca atare ei sunt “un
neam sfânt” (1 Pt. 2,9), adică poporul cel nou al lui Dumnezeu într-un anumit loc, Biserica. Prin
credinţa şi botezul lor, creştinii sunt încorporaţi ca fraţi şi surori într-un trup unic (Ef. 4,4), al
cărui cap este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat (Col. 1,18). Mǎreţia Botezului constǎ în
faptul ca face din cel botezat o „fǎpturǎ nouǎ”, printr-o nouǎ relaţie cu Dumnezeu şi cu semenii,
prin schimbarea vechiului în nou: „dacǎ este cineva în Hristos, el este fǎpturǎ nouǎ, cele vechi
au trecut, iatǎ cǎ toate au devenit noi” (2 Cor. 5,17).
Prin Taina Botezului, credinciosul reface actul mântuitor al lui Hristos, adicǎ „trecerea de la
moarte la înviere” (Rom. 6, 3-4). Este o schimbare generalǎ de condiţie cǎci însuşi viaţa lui
Hristos trece în viaţa celui botezat, eliberându-l de „omul cel vechi” şi de „trupul pǎcatului”.
Creştinul are o identitate personalǎ nouǎ participând la aceastǎ comuniune nouǎ. Iar aceastǎ
comunitate este dovada întrupǎrii Fiului lui Dumnezeu în Iisus Hristos. Aceasta este întemeiatǎ
de Dumnezeu pentru a reuni pe toţi oamenii în Hristos (Ef. 2,16). De aceea în bisericǎ nu putem

95
Joseph Ratzinger, Das neue Volk Gottes. Entwürfe zur Ekklesiologie, Patmos, Düsseldorf, 1972, p.12.
74
vorbi de nici un fel de discriminare, nici de neam, nici de condiţie socialǎ, fiindcǎ toţi suntem
una cu Hristos (Gal. 3, 27-28). Biserica creştinǎ se menţine în aceastǎ stare de comunitate prin
mǎrturisirea aceleiaşi credinţe, slujire reciprocǎ şi solidaritate. Forma cea mai concretǎ a acestei
comuniuni este Sfânta Liturghie care presupune o mǎrturisire o rugǎciune şi o împǎrtǎşire
comunǎ: “Sunteţi, aşadar, cu toţii tovarăşi de drum şi purtători de Dumnezeu şi purtători de
temple şi purtători de Hristos şi purtători de cele sfinte, în toate împodobiţi cu poruncile lui Iisus
Hristos; ducând o altă viaţă, nu iubiţi nimic altceva decât numai pe Dumnezeu”.96
În comunitatea Bisericii, fiecare creştin primeşte un dar şi o misiune personalǎ, o slujire proprie
dar toate aceste daruri şi slujiri felurite (1 Cor. 12,12) formeazǎ un „cor”:

”Fiecare din voi deci să fiţi în cor; şi în armonia înţelegerii dintre voi, luând în unire
melodia lui Dumnezeu, să cântaţi prin Iisus Hristos cu un glas Tatălui, ca să vă audă şi
să vă cunoască prin faptele bune pe care le faceţi, că sunteţi mădulare ale Fiului Său. Vă
este, dar de folos să fiţi într-o unire şi fără prihană, pentru ca să aveţi pururea parte de
Dumnezeu”. Biserica este o comunitate mărturisitoare numai prin coordonarea şi
armonia credincioşilor ei într-o slujire unică (Rom. 12,6; 1 Cor.12,4).
Spiritualitatea creştinǎ autenticǎ. Creştinii sunt chemaţi sǎ îşi exprime credinţa lor într-un
chip de vieţuire fǎrǎ ambiguitǎţi dar asta nu înseamnǎ cǎ lipsite de riscuri sau suferinţǎ. În
predica de pe munte, Mântuitorul descrie calea vieţii nu ca un învǎţǎtor de porunci, ci ca Cel ce
este Calea, Adevǎrul şi Viaţa. Evanghelia lui Hristos este împlinire Legii (Mt. 5.17). Însǎ Iisus
nu face doar o altǎ prezentare a Legii, ci descoperǎ noile valori ale Împǎrǎţiei lui Dumnezeu
(Mt. 13,52), necunoscute în Vechiul Testament.
Astăzi, când trăim vremuri tulburi, „dezinteresul faţă de religia tradiţională şi abandonul
valorilor tradiţionale nu este un rezultat al lipsei de valori ci mai degrabă al schimbării valorilor
tradiţionale cu altele care par noi”.97. Noutatea Evangheliei stă în faptul că ea nu se limitează la
respingerea păcatelor, ci ia în considerare, ca motiv exclusiv al faptelor, iubirea faţă de
Dumnezeu şi faţă de aproapele: ”Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot

96
Sfântul Ignatie Teoforul, Către Efeseni, IX. 2 în: PSB, vol. 1, p.160.
97
I.P.S. Prof. Univ. Dr. Arhiepiscop Dr. Teodosie Petrescu, Rolul valorilor creştine în societatea actuală,
„Observator de Constanţa”, Anul VII. Nr.1.628, 8-9 februarie 2003, p.1.
75
sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, asemenea
acesteia: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. De aceste două porunci atârnă toată legea
şi prorocii” (Mt. 22, 37-40).
Viaţa în duhul Evangheliei (1 Cor 9,23) are integritatea sa ca nu permite atitudini care se
resping ca idolatria şi adorarea lui Dumnezeu (1 Cor. 10, 20-21). Astfel, dupǎ cum existǎ o
înlǎnţuire a patimilor, tot aşa existǎ o înaintare pe treptele virtuţilor, care se desfǎsoarǎ ca o
scarǎ. Aceastǎ scarǎ se aseamǎnǎ cu scara lui Iacov nu pentru cǎ se sǎvârşesc una dupǎ alta ci
pentru cǎ ele stau împreunǎ, „cǎci nu e cu putinţǎ ca un chip al virtuţii, despǎrţit de celelalte sǎ
fie el însuşi, de sine virtutea desǎvârşitǎ”. Dacǎ legea veche a oprit nedreptatea ce se manifesta
prin fapte rele, Sfânta Evanghelie opreşte nu doar fapta ci şi originea gândului care stǎ la baza
pǎcatului. Aceasta insistǎ asupra unitǎţii în bine, între interios şi exterior, între partea ascunsǎ şi
cea aratatǎ: „Cel ce are poruncile Mele şi le pǎzeşte, acela este cel care Mǎ iubeşte. De Mǎ
iubeşte cineva, el va pǎzi cuvântul Meu” (In. 14,21,23).
Cuvintele Mântuitorului din Evanghelia dupǎ Ioan scoate cel mai bine în evidentǎ
specificul moralei creştine şi anume legǎtura dintre poruncile evanghelice şi iubirea lui
Dumnezeu. În primul rând respectarea formalǎ a poruncilor, care se limiteazǎ la a nu face rǎu
aproapelui deoarece Dumnezeu ne-a creat şi mântuit din iubire. Faptele creştine sunt fapte ale
iubirii şi Dumnezeu rǎsplǎteşte pe mǎsura iubirii şi smereniei 9Mc. 9, 35). În al doilea rând nu
doar pietatea spiritualizatǎ fǎrǎ realizarea concretǎ a poruncilor nu este o pietate evanghelicǎ. În
definitiv nu se cautǎ fapta ci pe cel care o face şi prin ce o face şi pentru cine o face. De aceea,
„faptele primesc un aspect personal aşa de pozitiv încât identitatea creştinului nu poate fi
definită fără manifestările şi acţiunile sale”.98
Sfânta Scripturǎ şi tradiţia Bisercii identificǎ spiritualitate creştinǎ cu sfinţenia sau curǎţia
inimii. Aceasta înseamnǎ a trǎi în totalǎ credincioşie faţǎ de Dumnezeu, revenirea la nevinovǎţie
şi simplitate. Contrariul inimii curate este duplicitatea care nu poate sǎ pǎstreze cursul vieţii
într-o mişcare neschimbatǎ şi paşnicǎ.
Aşteptarea eshatologicǎ. De la început Biserica s-a organizat ca o comunitatea istoricǎ,
orientatǎ spre împǎrǎţia eshatologicǎ. „Cetǎţenia noastrǎ este în ceruri” (Filip 3, 20), spune
Sfântul Apostol Filip, deoarece creştinii nu au în istorie „cetate stǎtǎtoare” (Evr. 13,14). O

98
Pr. prof. dr. I. Bria, op. cit., p. 249.
76
caracteristicǎ esenţialǎ a creştinului este aceea cǎ el acceptǎ ceea ce Dumnezeu pregǎteşte ca
realitate ultimǎ şi anume Împǎrǎţia Sa, „viaţa care va sǎ vinǎ”, în care întreaga creaţie ca fi
trasnfiguratǎ.
Iisus Hristos introduce Împǎrǎţia lui Dumnezeu în realitatea temporalǎ şi spaţialǎ a
existenţei umane: „iatǎ Împǎrǎţia lui Dumnezeu este înlǎuntrul vostru” (Lc. 17,21). Astfel, aşa
cum Iisus Hristos S-a Înǎlţat la ceruri, creştinii vor fi strǎmutaţi în Împǎrǎţia lui Dumnezeu,
pentru ca astfel firea omeneascǎ sǎ fie scoasǎ din stricǎciune şi din moarte şi „Domnul
Dumnezeu va lumina peste ei şi vor împǎrǎţi în vecii vecilor” (Apoc. 22,5).
Misiunea este un criteriu fundamental al Bisericii, nu numui în sensul că Biserica este
instrumentul misiunii, ci şi că ea, Biserica, este scopul sau realizarea misiunii99. De la începutul
creştinismului, răspândlrea Evangheliei a fost inseparabilă de formarea de comunităţi creştine,
prin convertire personală, mărturisirea credinţei şi botezul în numele Sfântei Treimi (Fapte 2.
9—10, 37— 18). Chemarea misionară a Bisericii ţine de natura ei apostolică, Misiunea este un
act de fidelitate a Bisericii faţă de cele douăsprezece pietre de temelie - cei doisprezece apostoli
ai Mielului (Apoc. 21, H). Faptul acesta pune în lumină valoarea universală a mesajului
Evangheliei (Fapte 14, 27 ; I Tim. 3, 16). Tocmai de aceea Biserica este deschisă pentru toate
neamurile şi culturile (Fapte 1, o ; I Tim. 3, 16), aşa cum arată prezenţa atâtor neamuri la
Cincizecime (Fapte 2, 9— 12), simbolul reconstituirii unităţii omenirii prin reconcilierea în
Hristos (Fapte 10,34—36). Imaginea Bisericii la Cincizecime este reversul turnului Babel, de
aceea proiectul ei apostolic este «zidirea» Trupului lui Hristos (Ef. 4, 12). În plus, datoria de a
predica Evanghelia (Fapte 11, 17) provine şi din aceea că adevărul trebuie să fie întrupat în fapt
(In 3, 21). Scopul misiunii este pătrunderea Duhului lui Dumnezeu într-o situaţie personală şi
într-un mediu social.
Dar dincolo de convertirea subiectivă, propovăduirca Evangheliei însenmnă şi anunţarea
eliberării celor săraci şi celor oprimaţi (Gal. 2, 10). Istoria misiunii este adesea istoria eliberării
culturale, sociale şi politice. În fine, nu trebuie să fie eludat sensul profetic al misiunii, deoarece
prin mărturia ei, Biserica anunţă judecata lui Hristos care se manifestă atât in istorie cât şi la
sfârşitul acesteia.100

99
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 255.
100
Ibidem, p. 256.
77
Între misiunile din Apus şi Răsărit, de-a lungul istoriei, diferenţa este foarte clară. Apusenii
(catolici şi protestanţi) văd extinderea Bisericii orbis terrae, iar Ortodoxia vede misiunea
împlinită prin extensiunea lui Hristos Cel mort, înviat şi preaslăvit în cei care cred. “După teoria
creştinismului apusean, după care mântuirea constă în rezolvarea juridică exterioară a
diferendului dintre Dumnezeu şi oameni, Biserica nu mai are rol absolut necesar. În mod
consecvent, protestanţii au slăbit caracterul văzut al Bisericii. Catolicismul, nerupând în mod
tranşant legătura cu viaţa creştină dinainte de scolastică, a păstrat Biserica, dar i-a acordat mai
mult un caracter instituţional decât sfinţitor şi îndumnezeitor, un rost asemănător cu al celorlalte
instituţii lumeşti. Dar Hristos ne mântuieşte întrucât Se sălăşluieşte întru noi prin Duhul Său Cel
Sfânt. Prin această odihnă iradiază în noi, din trupul Său pnevmatizat puterea mântuitoare şi
îndumnezeitoare a noastră”101.
Practica misionară, atât pe plan intern cât şi pe plan extern, a Bisericii Ortodoxe a depins de
condiţiile istorice, uneori nefavorabile în cure ea s-a dezvoltat. În aceste condiţii, Ortodoxia n-a
neglijat misiunea în spaţiu, adică Biserica în mişcare, preocupată cu catolicltatea ei geografică,
cu extinderea şi prezenţa ei în afară», dar ea a preferat misiunea în timp, adică Biserica în
construire, preocupată cu dinamismul ei eclezial, intern istoric, prin succesiunea generaţiilor de
creştini.

101
Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol II, EIBMBOR, Bucurreşti. 1978, p. 195-196.
78
CONCLUZII

Misiunea Bisericii este opera istorică şi spirituală a adunării iudeilor şi neamurilor în Hristos.
Este misterul creşterii istorice a trupului spiritual, trup în care sunt încorporaţi şi iudeii şi
neamurile. Acest mister Dumnezeu nu L-a descoperit oamenilor dintotdeauna. El S-a revelat
mai întâi prin Duhul Sfânt Apostolilor şi profeţilor, neamurile fiind admise în această moştenire
(Efes. 3, 5-6). Epistolele pastorale, ca grup, sunt cea mai importantă sursă pentru înţelegerea
vieţii Bisericii în perioada de tranziţie de la sfîrşitul erei de pionierat şi începutul erei organizării
instituţionale care este descrisă în Epistolele lui Ignatius. Două sau trei tendinţe sînt demne de
remarcat.
În primul rînd, ascensiunea ereziei este mai evidentă. împotrivirea faţă de adevăr şi abaterile
doctrinare apar în toate epistolele pauline. Galatenii atacă legalismul, 1 Corinteni afirmă că unii
nu credeau în învierea trupului, Coloseni reflectă atacurile unor culte filozofice. Acestea însă au
fost atacuri sporadice şi locale, cu excepţia tendinţei iudaizatoare, dar chiar şi aceasta a variat ca
intensitate şi caracter în diferite locuri. în epistolele pastorale apar aceleaşi erori, dar ele sînt
intensificate şi constituie o ameninţare viitoare pe care predicatorii mai tineri trebuie să o
înfrunte.

Cuvântul care porneşte prin rostire la învăţătură e felurit şi se alcătuieşte, în felurite chipuri,
din patru feluri: cuvântul din învăţătură, cel din citire, altul din faptă şi allut din har. Apoi,
precum apa este una prin fire, dar se preface, şi se schimbă, după însuşirea felurilă a
79
 pământulul din care vine, într-o calitate sau alta, încât e simţită la gust o dală ca amară,
altă dută ca dulce, iar altă dată ca mirositoarc, aşa şi cuvântul rostit. Schimbându-se după
starea morală a fiecăruia, se cunoaştc din lucrarea lui şi din folosul ce-l dă.”102

Datorită acestei ameninţări, în epistolele pastorale se pune un accent mai puternic pe formularea
crezului decît în scrierile anterioare. Formulele doctrinare specifice din Epistola către Tit,
porunca de a ţine „dreptarul învăţăturilor sănătoase, pe care le-ai auzit de la mine" (2 Tim. 1:13)
şi propoziţiile frecvente care au formă de crez (1 Tim. 1:15; 2:3-5; 3:16; 4:10; 2 Tim. 1:10; 2:8;
3:16) îi arată cititorului că epistolele pastorale au fost scrise unei Biserici care începea să-şi
exprime credinţa în termeni coerenţi. Asemenea exprimări ale crezului erau obişnuite, deoarece
formula: „Adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvîntul care zice..." este folosită pentru a
introduce mai multe asemenea afirmaţii, ca şi cum ele ar fi folosite în mod obişnuit în învăţătura
orală a Bisericii (1 Tim. 1:15; 3:1; 4:9; 2 Tim. 2:11; Tit 3:8).
Expresia „învăţătură sănătoasă" apare de asemenea frecvent (1 Tim. 1:10; 6:3; 2 Tim. 1:13; 4:3;
Tit 1:9; 2:1; 2:8). Adjectivul „sănătos" este folosit de obicei în legătură cu faptele bune sau cu
principiile corecte. Crezul şi trăirea nu sînt despărţite niciodată în Biblie. Deşi conştiinţa de sine
a Bisericii ca instituţie a început să apară (1 Tim. 3:15), ea nu a dat naştere la o ierarhie fixă sau
la o organizare mecanică. Vitalitatea şi conduita spirituală erau mai importante decît ritualurile
sau strategiile, iar dorinţa misionară era încă vie. în ciuda persecuţiei incipiente şi a ereziilor,
Biserica încă mai continua să crească rapid.
În Epistolele Sfântului Apostol Pavel, scrise pentru a da răspuns unor cerinţe imediate, desluşim
elementele principale ale teologiei creştine, în centrul căreia se află Hristos cosmic. Gândirea sa
teologică izvorăşte din experienţă, din trăire, mai mult decât dintr-un discurs raţional, deoarece
Pavel ni se descoperă ca trăitor mistic care a izbutit să pătrundă realitatea tainică a tuturor
lucrurilor în Hristos. Căci Hristos nu este doar Mesia, Cel în care s-au împlinit profeţiile şi
făgăduinţele Vechiului Testament, ci Fiul lui Dumnezeu, Cel preexistent şi veşnic, prin care au
fost create toate lucrurile şi care, după ce a suferit umilinţe şi moartea pe cruce, a fost ridicat de-
a dreapta lui Dumnezeu, fiind preaslăvit de întreaga făptură.

102
Grigorie Sinaitul, Capete în acrostih, p, 93—94, Filoc. rom., vol. 7. p. 123-134.
80
De aceea, El este Capul noii umanităţi Mântuite, noul "Israel al lui Dumnezeu", în care evreul şi
barbarul devin una (Efeseni 2, 14-19), adică, Biserica, care este în acelaşi timp Trupul Lui
Mistic, în adevăratul creştin, Hristos este cel care trăieşte (Galateni 2, 20), transformându-1
întru asemănare cu El încă în această viaţă, însă în mod deplin la înviere. Viaţa nouă în Hristos
nu mai este "potrivit trupului", care în viziunea lui Pavel este starea de păcat, ci "potrivit
spiritului" şi începe de la botez. Prin Botez, credinciosul devine părtaş morţii şi învierii lui
Hristos (Romani 6, 3-6), primind putere de la Duhul Sfânt (Galateni 5, 16), să împlinească
cerinţele morale ale noii vieţi. Comuniunea Duhului Sfânt îi uneşte pe toţi în legătura iubirii
(Coloseni 3, 14). Această comuniune este menţinută şi exprimată prin Euharistie, Jertfa creştină,
"comuniunea cu Trupul lui Hristos" (I Corinteni 10, 16), fiind împlinită pe deplin la sfârşitul
veacurilor, când Domnul va reveni în slavă, slava în care vor fi părtaşi viii şi morţii (I
Tesaloniceni 4, 13-17). Atunci totul va fi învăluit în iubire, profeţiile se vor fi încheiat, limbile
vor înceta, iar noi nu vom cunoaşte ca prin ghicitura, ci faţă către faţă (I Corinteni 13).
Gândirea Sf. Apostol Pavel a pătruns şi nuanţat întreaga teologie creştină. Din nefericire,
adeseori, gândirea sa a fost exprimată şi elaborată parţial şi trunchiat, fără o viziune de
ansamblu. Aşa se face că Fer. Augustin va elabora teologia harului, a predestinaţiei şi a liberului
arbitru pornind de la anumite elemente prezente în epistolele pauline, dându-le accente
apologetice, care le depărtează de esenţa teologiei pauline. La fel se va întâmpla şi cu doctrina
justificării prin credinţă, ruptă din contextul general paulinic, care va deveni temeiul
lutheranismului, iar predestinaţionismul, al calvinismului.
În sec. XVIII şi XIX, teologia paulina va fi pusă în balanţă cu cea petrină, cu nuanţe care o
îndepărtează de interpretările clasice date de Sfinţii Părinţi. Pavel a scris Epistolele sale cu un
scop determinat, şi anume, de a răspunde problemelor cu care se confruntau Biserica şi
persoanele cărora le erau adresate, urmărind întărirea dreptei credinţe, pe de o parte, şi apărarea
ei faţă de ereziile, care începuseră să-şi facă apariţia, pe de altă parte. Cele 14 Epistole incluse în
canonul Noului Testament sunt, în ordine cronologică, următoarele: Epistola întâi către
Tesaloniceni (Corint, în anul 52); Epistola a doua către Tesaloniceni (Corint, 52); Epistola către
Galateni (Efes, 54); Epistola întâi către Corinteni (Efes, 56); Epistola a doua către Corinteni
(Macedonia, 57); Epistola către Romani (Corint, 58); Epistola către Efeseni (Roma, 62-63);
Epistola către Filipeni (Roma, 62-63); Epistola către Coloseni (Roma, 62-63); Epistola către
Filimon (Roma, 62-63); Epistola către Evrei (Roma, 63); Epistola întâi către Timotei
81
(Macedonia, 63); Epistola către Tit (Macedonia, 65); Epistola a doua către Timotei (Roma, 66),
considerată ca fiind "testamentul spiritual" al Sf. Apostol Pavel.
Sf. Apostol Pavel rămâne, fără egal, între cei care şi-au asumat sarcina de a propovădui
învăţătura creştină. El a fost cel care a propovăduit înnoirea omului în Hristos: "Prin urmare,
dacă este cineva în Hristos, el e făptură nouă; cele vechi au trecut, iată că toate au devenit noi"
(II Corinteni 5, 17). Pavel însuşi este exemplul acestei reînnoiri: "Fiţi următorii mei, aşa cum eu
sunt al lui Hristos" (I Corinteni 11, 1).
Trimiterea lui Hristos în lume trebuia continuatǎ de cǎtre oameni. Dupǎ înǎlţarea Sa la
cer, Sfinţii Apostoli au fost primii aleşi sǎ- i ducǎ mai departe lucrarea de slujire fiind investiţi
cu misiunea de a propovǎdui pretutindeni cuvântul lui Dumnezeu. Sfintele Evanghelii, Faptele
Apostolilor şi Epistolele Sfântului Apostol Pavel surprind aceastǎ misiune ele fǎcând referire nu
doar la misiunea Sfinţilor Apostoli ci la vocaţia misionarǎ a tuturor oamenilor.

82