-Lucrare de Seminar-

Situația politică din Apusul creștin după anul 1054.

Consolidarea statelor europene

Pr.Prof. Univ.dr.: Dani Dorinel Student: Băițan Alexandru Ionuț

Baia mare, 2020

 Introducere

Evul mediu este socotit ca întîrziindu-se pînă la sfîrşitul secolului al XV-

lea şi începutul celui următor (Renaştere, Reforma). Evurile se împart în
perioade mai mici, numite de obicei epoci. In Istoria bisericească universală,
evurile se caracterizează astfel : în evul antic, creştinismul s-a răspîndit şi
organizat în lumea greco-romană ; este epoca cea mai importantă : a constituirii
Bisericii, doctrinei şi cultului, a persecuţiilor, a Sinoadelor ecumenice, a marilor
Părinţi şi scriitori bisericeşti. În evul mediu, se convertesc la creştinism
popoarele germane, slave şi altele, puterea papală creşte, se diferenţiază, are loc
Schisma cea mare (1054), se produc conflicte între papalitate şi puterea
lumească. În evul modern , puterea papală descreşte, Biserica Occidentală se
dezbină prin Reforma protestantă, Biserica Ortodoxă e stăpînită în mare parte de
turci, se formează apoi Biserici naţionale autocefale; în general se întinde
curentul laic, antibisericesc.

Împărţirea fie în evuri, fie în perioade mai mici este relativă, subiectivă,
convenţională şi diferită pentru Orient şi Occident. Ea este totuşi necesară şi
trebuie să ţină seama de natura şi de importanţa evenimentelor care constituie
criteriul împărţirii. In locul împărţirii în evuri, care sînt prea întinse, s-a adoptat
în manualul de faţă împărţirea în perioade mai mici, care este aplicată de unii
istorici bisericeşti mai noi1.

1
Preot prof. dr. IOAN RĂMUREANU, Preot prof. dr. MILAN ŞESAN, Preot prof. dr. TEODOR BODOGAE,
Istorie Bisericească Universală, VOL. I (1— 1054), Toparită cu binecuvantarea Preafericitului Părinte Teoctist
Patriarhul Bisericii Ortodixe Române, Ediția a III-a revazută și completată, Editura institutului Biblic și de
misiune teologică, București 1987, p8-9.
 Situația politică din Apusul creștin după anul 1054.

Văzută din Apus, schisma este socotită o acțiune unilaterală grecească: un

act de rebeliune greacă împotriva autorității papale, până atunci recunoscută și
acceptată. Pentru catolici, singurii răspunzatori de acest act de sectarism sunt
patriarhii: Fotie (858-867; 877-886) și Mihail Cerularie (1043-1058). Cauzele
generale ale schismei, Schisma nu poate fi privită și înteleasă numai în
momentul conflictelor din secolele IX-XI, ca o simplă “cearta de cuvinte” între
oameni capriciosi și orgoliosi. Cauzele schismei sunt multe, vechi și adânci. Ele
vin de dincolo de purtătorii de cuvânt ai celor două Biserici, care au fost la
vremea lor patriarhii Fotie si Mihail Cerularie și papii Nicolae I si Leon al IX-
lea. S-a zis cu drept cuvânt că schisma bisericească a fost precedată de una
politică.

În realitate, nici schisma nici insuccesul încercărilor de reunire nu pot fi

explicate prin factori socio-politici sau culturali. Dificultățile create de istorie ar
fi putut fi depășite dacă ar fi existat un criteriu eclesiologic comun de rezolvare a
problemelor teologice, canonice sau liturgice care separau Răsăritul și Apusul.
Dar apariția primatului roman în Evul Mediu, ca formă ultimă în probleme doc-
trinare, se afla într-un contrast izbitor cu conceptul de Biserică dominant în
Răsărit. Astfel, n-a putut exista acord asupra problemelor înseși, nici asupra
modalității de a le rezolva, câtă vreme a existat deosebire de păreri cu privire la
noțiunea de autoritate în Biserică.

  Această ruptură s-a văzut mai ales în încoronarea lui Carol cel Mare ca
împărat “roman” (800). Constituirea lumii romane în două părți deosebite
administrativ și politic prin crearea unei capitale noi în răsărit de către
Constantin cel Mare la anul 330 a dus la mari consecințe politice, culturale și
sociale. Existența a două imperii creștine, unul grec-oriental și altul german-
occidental, le punea în opoziție pe chestiunea legitimitatii titlului de “imperiu
roman”, revendicat de fiecare din ele împotriva celuilalt2.

1.Primele încercări de reunire

Încercările de reconciliere dintre cele două Biserici, cea răsăriteană și cea

apuseană, au avut nu numai motive religioase ci și politice (cel puțin în Evul
Mediu). Împărații bizantini, care cu greu mai puteau înfrunta expansiunea
popoarelor turcice, au fost nevoiți să ceară sprijin militar de la puterile apusene;
acestea condiționau însă acordarea acestui sprijin de reunificarea celor două
Biserici sub autoritatea supremă a papei de la Roma. Astfel, în urma dezastrului
de la Manzikert (26 august 1071, când însuşi împăratul Roman al IV-lea
Diogenes a fost capturat de către sultanul turcilor selgiucizi, Alp Arslan, iar
bizantinii au pierdut cea mai mare parte a provinciei Asia Mică) împăratul
Mihail al VII-lea Duca (1071-1078) a căutat o apropiere față de papa Grigore al
VII-lea cerându-i ajutor împotriva turcilor și făcând prima încercare de reunire.

Papa Grigore al VII-lea, în celebrele sale Dictatus Papae, a impus însă un

alt mod de a privi lucrurile, în sensul că scaunul Romei este ecumenic și deci nu
are nevoie de sinoade ecumenice, iar în această calitate el este deasupra puterii
politice, idee care va fi susținută și ajunsă la apogeu în timpul papei Inocențiu al
III-lea. În fapt, papa Grigore al VII-lea a pus bazele noii atitudini a papalității
față de ortodocși. Era o atitudine cu două fețe: una de speculare a situațiilor
grele pentru bizantini și de unire acceptată; alta de aprobare și favorizare a unor
planuri de cucerire a Imperiului Bizantin și de unire silită. Deși sunt două
moduri de a proceda, ele trebuiau totuși să ducă la același rezultat: unire forțată,
cauzată de primejdii creștine sau necreștine. O scrisoare a lui Grigore al VII-lea
către împăratul german Henric al IV-lea demonstra clar intențiile sale unioniste:
„Ceea ce mă îndeamnă foarte mult la acesta, este faptul că Biserica de
2
Creștin ortodox, accesat în data de 15.12.2020, ora 13:00.
Constantinopole, care e despărțită de noi în chestiunea Sfântului Duh, așteaptă
împăcarea ei cu Scaunul apostolic”.

2.În perioada cruciadelor

În timpul primei cruciade (1096-1099) relațiile dintre Imperiul Roman de

Răsărit și cruciații apuseni au fost, inițial, de colaborare. Împăratul Alexie I
Comnenul, al cărui principal scop era recucerirea de la turcii selgiucizi a
teritoriilor pierdute, spera să poată prelua controlul asupra cruciaților. În
schimbul sprijinului acordat pentru traversarea Mării Marmara spre Asia Mică și
a proviziilor livrate, Alexie le-a cerut conducătorilor cruciați să-i jure supunere
și să cedeze Imperiului Bizantin orice teritorii recucerite de la turcii selgiucizi.
Căpeteniile cruciaților, deși la început au refuzat, au trebuit să respecte aceste
condiții, după mai multe compromisuri și după ce aproape că au izbucnit lupte
în Constantinopol și în vecinătatea acestuia. Ei (cu excepția contelui Raimond al
IV-lea de Toulouse) au depus jurământ de credință împăratului Alexie. Armata
bizantină, condusă de generalul Tatikios, s-a alăturat cruciaților în marșul lor
prin Asia Mică. Primul obiectiv era Niceea, vechi oraș bizantin, ocupat de turcii
selgiucizi. Alexie, temându-se că luptătorii cruciați vor jefui Niceea și o vor
distruge, a acceptat în secret predarea orașului; cruciații s-au trezit astfel cu
stindardele bizantine fluturând pe zidurile cetății. Lor nu li s-a permis să ia pradă
din oraș, iar accesul în oraș era redus la mici cete, escortate de bizantini. Această
situație a dus la o nouă escaladare a tensiunilor dintre cruciați și bizantini.
După cucerirea Ierusalimului (1099), cruciații nu numai că nu și-au
respectat jurământul de de credință față de împăratul Alexie, dar au înființat în
orient Regatul Ierusalimului și alte „state cruciate” (la Edessa, Antiohia și
Tripoli) pe teritorii care aparținuseră Imperiului Bizantin. Mai mult, la Ierusalim
a fost instalat un „patriarh latin”, ceea ce a dus la o rupere aproape completă a
relațiilor cu Constantinopolul.

Consolidarea statelor europene

Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) a rezistat aproape două secole în

fața valului de cuceriri ale turcilor otomani, dar din falnicul imperiu de altădată
mai rămăsese doar capitala Constantinopol, cu periferiile sale, și câteva insule
din Marea Egee. În aceste condiții, împărații bizantini au căutat din nou să
obțină sprijin de la creștinii apuseni, dar aceștia au condiționat iarăși sprijinul lor
militar de unificarea celor două Biserici. Biserica răsăriteană (bizantină) deși se
opunea ferm uniunii „politice” (așa cum o vedea papalitatea), nu era principial
opusă ideii unei uniuni negociate și încheiate conform vechilor uzanțe: pentru
aceasta, ea cerea întrunirea unui sinod ecumenic în care spera, în ceea ce o
privește, să facă să prevaleze Ortodoxia. Multă vreme papii au refuzat ideea unui
sinod în care cele două părți să fie reprezentate în mod egal, totuși, ideea a
reapărut la începutul secolului al XV-lea. Sinodul, reunit mai întâi la Ferrara,
apoi la Florența (1438-1439), constituia astfel, prin el însuși, o adevărată victorie
morală pentru Biserica Răsăriteană.

Delegația venită de la Constantinopol avea în fruntea ei chiar pe împăratul

Ioan al VIII-lea Paleolog (1425 - 1448) și pe patriarhul Iosif al II-lea al
Constantinopolului și cuprindea 23 de mitropoliţi şi delegaţi teologi din
Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Discuțiile teologice purtate în
cadrul Sinodul de la Ferrara-Florența au arătat dificultatea unui acord de fond:
spiritele nu erau pregătite să-și revizuiască pozițiile adoptate. Mai cu seamă
problema relativă la Filioque era blocată de deciziile dogmatice luate deja de
Biserică romano-catolică, pe care aceasta refuza să le retracteze. Cât despre
problema primatului papal, ea nu a fost nici măcar discutată serios. După câteva
luni de dezbateri, bizantinii se găseau în fața unei alternative: să cedeze în fața
punctului de vedere papal sau să întrerupă tratativele și să rămână singuri în fața
pericolului otoman. Presiunile politice au înclinat balanța în favoarea primei
soluții și, în cele din urmă, reprezentanții Bisericii răsăritene au cedat și au
semnat actul unificării3.

Concluzie

Papalitatea filogermană reformistă din secolul al XI-lea nu a mai fost

deloc în ton cu acest tip de sinodalitate. Cruciații au făcut mult pentru a
antagoniza cele două civilizații deosebite din punct de vedere cultural, din
Răsărit și din Apus. Iar când papalitatea, zguduită de Marea Schisma Apuseană,
și Bizanțul, amenințat de turci, au fost de acord, în final, să țină un sinod de
unire la Florența, era prea târziu ca să mai creeze atmosferă de respect reciproc
și de încredere, singura care ar fi îngăduit un dialog teologic autentic.

Bibliografie

3
Wikipedia, accesat în data de 15.12.2020, la ora 13:00, https://ro.orthodoxwiki.org/Marea_Schism%C4%83
1. Preot prof. dr. IOAN RĂMUREANU, Preot prof. dr. MILAN ŞESAN, Preot
prof. dr. TEODOR BODOGAE, Istorie Bisericească Universală, VOL. I (1—
1054), Ediția a III-a revazută și completată, Editura institutului Biblic și de
misiune teologică, București 1987.

2. Creștin ortodox, accesat în data de 15.12.2020, ora 13:00

https://www.crestinortodox.ro/religie/marea-schisma-de-la-1054-96495.html

3. Wikipedia, accesat în data de 15.12.2020, la ora 13:00,

https://ro.orthodoxwiki.org/Marea_Schism%C4%83