UNIVERSITATAEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE PASTORALĂ

CONTEXTUL ISTORIC, POLITIC ȘI RELIGIOS AL PRODUCERII

SCHISMEI DE LA 1054

PROFESOR COORDONATOR STUDENT

PR.PROF.UNIV.DR. MARIN COJOC ARHID.CONSTANTIN GAMA

2020
CUPRINS

1.Introducere…………………………………………………1

2.Cauzele schismei……………………………………………2

a) Cauze politice şi istorice ale schismei .................4

b) Cauze religioase ale schismei...............................5

3.Desfăşurarea schismei………………………………………6

a) Prima etapă a schismei.........................................7

b) A doua etapă a schismei........................................8

4.Concluzia……………………………………………………9

5.Bibliografie………………………………………………….10

INTRODUCERE
Schisma de la 1054 sau Marea Schismă este tragicul eveniment de la 16 iulie care a marcat
istoria şi viaţa Bisericii de aproape o mie de ani.
Această schismă a dus la împărţire, luând astfel naştere două Biserici separate: cea
Ortodoxă, cu centrul la Constantinopol şi cea Romano-Catolică cu centrul la Vatican (Roma).
,, Schisma a fost un eveniment complex, cu implicaţii: istorice, politice şi religioase
majore ce n-a putut fi depăşit până azi. Din păcate încercările ulterioare de a elimina starea de
schismă şi a reface unitatea bisericească dintre Răsărit şi Apus s-au soldat cu eşec.
Reproşurile religioase şi-au găsit loc atât înainte cât şi după terminarea schismei. Chiar
dacă există şi la unii teologi ortodocşi expresii incriminatoare la adresa Apusului ca
Papalitatea schismatică Wl. Guettée sau Schisma Bisericii Romane I. Karmiris, schisma a fost
privită în Răsărit ca rezultat al unei înstrăinări reciproce şi învrăjbiri crescânde între
reprezentanţii creştinismului Oriental şi ai celui Occidental, manifestate în special prin
atitudinea patriarhilor de la Constantinopol şi papilor de la Roma, puse în practică brusc şi
chiar violent pe fondul unor ambiţii reciproce.
Nu este prima ruptură între cele două Biserici dar este cea mai gravă, având
consecinţe şi în epoca modernă.
Cât priveşte caracterul ei, schisma este vazută din Orient la început ca o rupere de
raporturi oficiale obişnuite între două Biserici autocefale, precedată bine-nţeles de o serie de
cauze care au dus la o înstrăinare reciprocă. Din Apus, deşi i se recunoaşte complexitatea şi
vechimea cauzelor, este socotită o acţiune unilaterală grecească: rebeliune împotriva
autorităţii papale, revoluţie conştientă, bruscă şi violentă, un act de sectarism, de care se fac
vinovaţi numai grecii, îndeosebi cei doiPatriarhi Fotie şi Mihail.
In consecinţă, voi privi cu secole în urmă, în istoria Bisericii pentru a analiza
motivele şi evoluţia acestei nefericite Schisme.

Cauzele Schismei
a) Cauze politice şi istorice ale schismei

Sub aspect politic o primă evidențiere a diferențelor dintre Răsărit și Apus s-a făcut la
sfârșitul secolului al III-lea.
,,Împăratul Dioclețian (284-305) și-a stabilit capitala la Nicomedia, în Orient,
înțelegând că există o lume orientală cu concepțiile și mentalitatea ei, deosebită de cea
occidentală. Acest gest politic a lui Dioclețian a constituit primul pas spre distrugerea unității
teritoriale a Imperiului roman. Deși Dioclețian în calitate de protoaugust își stabilise reședința
la Nicomedia, Roma continua să joace rolul de capitală a Imperiului. Abia la 11 mai 330 –
data inaugurării Constantinopolului ca noua capitală a Imperiului de către Constantin cel
Mare (306-337) –vechea Romă pierdea din importanța ei politică, rămânând izolată și
vulnerabilă în fața năvălirilor populațiilor migratoare, în timp ce Noua Romă se bucura de
atenție și protecție deosebită.
În 395, împăratul Teodosie I împarte teritoriul Imperiului roman între fiii săi: Arcadiu
(395-408) preia conducerea Orientului, în timp ce Honorius (395-423) devine stăpânul
Occidentului, ceea ce a evidențiat o nouă delimitare politică – de data aceasta de facto – între
Orient și Occident care a contribuit la sporirea rivalității dintre Constantinopol și Roma.
Roma a decăzut din punct de vedere politic, în urma căderii Imperiului roman de apus în 476
sub ocupația lui Odoacru, regele tribului germanic al herulilor. Astfel, Imperiul roman de
Răsărit, numit începând din secolul al VII-lea Imperiul bizantin era considerat continuatorul
legitim al fostului Imperiu roman, ceea ce a accentuat și mai mult resentimentele apusenilor
față de răsăriteni”2.
 Deși împăratul Iustinian I (527-565) a refăcut parțial vechiul Imperiu roman, rolul
politic al Romei rămânea în continuare pe plan secund față de cel al Constantinopolului.
Odată cu înscăunarea lui Iustinian I a fost promovat un model de subordonare a Romei față de
deciziile luate în Orient, ca expresie a ascendentului puterii imperiale în raport cu Biserica. În
viziunea politico-religioasă a lui Iustinian, Italia nu era decât o provincie a Imperiului roman
de Răsărit, iar papa de la Roma era considerat patriarhul Apusului, aparținând, la fel ca
patriarhii răsăriteni Bisericii imperiale; deci și papa trebuia să se supună politicii bisericești
promovată de către împărat.
În 568, longobarzii cuceresc Italia. Imperiul va deţine în continuare o fâşie îngustă de
pământ care lega Ravenna de Roma, supusă atacurilor permanente ale barbarilor. Episcopii
Romei îşi îndreaptă atenţia spre suveranii Apusului câştigaţi la creştinism, în condițiile în care
Imperiul Roman de Răsărit nu este în stare să apere Roma și Italia de atacurile migratorilor.
Prin urmare, Roma avea de ales între a fi încorporată într-un regat barbar sau a recunoaște în
continuare puterea imperială bizantină de la care solicita ajutor și protecție.
Iconoclasmul a jucat un rol important în emanciparea Scaunului Apostolic roman față
de Bizanț. Criza iconoclastă a facilitat și a grăbit apropierea episcopilor Romei de noii
suverani ai Apusului, în special de franci cărora le va fi cerut ajutorul. În 731, împăratul Leon
III (717-731) dispune scoaterea de sub jurisdicţia Romei şi transferarea în jurisdicţia
Constantinopolului a provinciilor Calabria, Sicilia şi Illyricum, deschizând o nouă dispută
între Răsărit şi Apus privind problema Illyricului.

2. Nicolae Chifăr, Istoria Creştinismului, Vol. 1, Ed. Universităţii ,,Lucian Blaga”, Loc apariţie Sibiu-2007, p.
328

O etapă esențială în procesul de emancipare a Romei de sub tutela Bizanțului s-a

produs odată cu cucerirea Ravennei de către longobarzi, în 751, fapt care l-a determinat pe
papa Ștefan al II-lea să caute ajutor în Apus. În condițiile incapacității militare a Bizanțului,
papa Ştefan II cere ajutor lui Pepin cel Scurt (741-768), care, între 754-756 a trecut Alpii;
regele francilor a distrus Regatul longobard. Teritoriile cucerite de franci, care includeau și
exarhatul de Ravenna – vechea posesiune bizantină ocupată de longobarzi în 751 – au fost
dăruite papei Ştefan II ca Patrimonium Sancti Petri, punându-se astfel bazele statului papal
(Respublica Romanorum) care a dăinuit până în 1870. Întemeierea statului pontifical s-a
realizat în detrimentul longobarzilor, însă a adus și un grav prejudiciu Bizanțului, deoarece
regatul franc a înlocuit Bizanțul în poziția de protector secular al ierarhilor apuseni. Statul
papal al cărui suveran era papa putea face concurență Imperiului bizantin, fiind perceput ca un
rival al Bizanțului. concurență Imperiului bizantin, fiind perceput ca un rival al Bizanțului.
În plus, încoronarea lui Carol cel Mare, la 25 decembrie 800 de către papa Leon al III-
lea (795-816) a însemnat crearea unui nou imperiu creştin. Întrucât în concepția medievală
timpurie persista ideea despre un singur imperiu creștin, al cărui suveran era încoronat de
papa de la Roma, crearea Imperiului franco-german însemna escaladarea concurenței politice
dintre Răsărit și Apus, ambele imperii justificându-și dreptul de moștenire al vechiului
Imperiu Roman.

b) Cauze religioase ale schismei

Sub aspect religios schisma este motivată de atitudinea diferită a grecilor şi a latinilor
faţă de înţelegerea şi transpunerea în practică a adevărului de credinţă creştin. Latinii acordau
o mai mare atenţie problemelor de cult şi aspectului moral-disciplinar, în timp ce grecii,
înclinaţi spre filosofie şi metafizică, analizau doctrina creştină, ceea ce nu rareori a dat naştere
la erezii. Chiar înainte de declanşarea disputelor finalizate cu Marea Schismă, între Răsărit şi
Apus existau concepte contradictorii. De exemplu, în Răsărit: nu și-au găsit justificarea o serie
de concepte apusene precum:

1) concepţia lui Tertulian că biserica este o instituţie administrativă pământească;

2) concepţia lui Augustin despre determinismul harului pentru dobândirea mântuirii;
3) teoria despre primatul papal, fundamentată pe concepţia Fer. Augustin despre
civitas Dei şi civitas terrena asupra cărora are autoritate doar episcopul Romei;
4) promovarea învăţăturii despre purgatoriu de Grigorie cel Mare (590-604), deşi
această concepţie origenistă a fost condamnată de Iustinian şi Sinodul V;
5) Introducerea lui Filioque, ratificată mai întâi de sinoadele de la Toledo (447 şi 589)
şi de la Aachen (809);
6) Introducerea Missei sau Liturghiei romane;
7) Tendinţa spre generalizarea celibatului preoţesc;
8) Introducerea pascaliei romane.

,,În anul 482 este publicat Henotikon-ul de Zenon (474-491) cu scopul împăcării dintre
calcedonieni și necalcedonieni. Acest decret nu numai că nu a realizat împăcarea dorită, ci
fiind respins de Biserica Romei, a declanșat schisma religioasă dintre Răsărit și Apus
cunoscută sub numele de Schisma acachiană, după numele patriarhului Acachie al
Constantinopolului (472-479) care a durat până în 519. Cei 35 de ani cât a durat această
schismă au contribuit la accentuarea animozităților dintre Roma și Constantinopol. Deși
decretul Henotikon reprezenta o expresie a autocrației imperiale, acesta a fost contestat de
către episcopul Romei, întrucât nu se încadra în mecanismul sinodal de luare a deciziilor în
cadrul Bisericii”3.
În anul 588 cu ocazia unui sinod local organizat la Constantinopol, Ioan IV Postitorul
(582-595) îşi ia titlul de Patriarh Ecumenic; în replică Grigorie cel Mare s-a intitulat servus
servorum Dei, dar şi papă – pater patrum, adică Patriarh al Apusului, eliminând orice
tentativă de autocefalie locală în Occident.
Un prim rechizitoriu al diferenţelor cultice între Răsărit şi Apus s-a făcut la Sinodul II
Trulan, din 691-692. La acest sinod, apusenii au fost acuzați că au introdus celibatul preoțesc
obligatoriu, că postesc sâmbăta, că mănâncă brânză și ouă în sâmbetele și duminicile Postului
Mare, că-l zugrăvesc pe Iisus în icoane în chip de miel. Mult mai grave au fost acuzaţiile
aduse latinilor de Fotie, în Enciclica către Patriarhii din Răsărit în care erau încriminate
diferenţele dogmatice, cea mai disputată fiind problema adaosului Filioque. Papa Leon III
(795-816) s-a opus introducerii lui Filioque în Biserica Romei. Generalizarea lui prin acţiune
susţinută a împăraţilor franco-germani a dus la acceptarea lui de papa Benedict VIII (1002-
1024), la 14 februarie 1014. Dacă până atunci se mai spera că în urma tratativelor teologice,
Biserica Apusului va reveni la simbolul de credință niceo-constantinopolitan fără adaosul
Filioque, de acum înainte era clar pentru răsăriteni că acest adaos devenea normă de credință,
având și girul autorității papale.
Folosirea pâinii nedospite sau azimei în Apus, practică generalizată începând din secolul al
IX-lea, a figurat pe lista diferențelor dintre Orient și Occident, știut fiind faptul că răsăritenii
au folosit la euharistie pâinea dospită.
 La rândul lor, apusenii au întocmit un rechizitoriu la adresa răsăritenilor acuzându-i de
simonie, de hirotonie în treapta episcopală a unor eunuci, de rebotezarea celor botezaţi în
numele Sfintei Treimi, de acceptarea căsătoriei preoţilor şi de însuşirea unor concepţii eretice,
ca de exemplu: se alătură maniheilor, spunând că numai pâinea dospită dă viaţă; se aseamănă
pnevmatmahilor pentru că nu acceptă adaosul Filioque în simbolul niceo-constantinopolitan;
învaţă ca donatiştii, că numai Biserica creştină este cea adevărată.
Consemnarea schismei de la 1054 n-a fost un act spontan şi unilateral, ci un fenomen complex
marcat de contextul politic şi religios manifestat mai ales în timpul derulării celor două faze
ale ei, în secolele IX şi XI.

3. Geneza si evolutia schismei, in „Ortodoxia”, an XI (1954), nr. 2-3, p. 163-217. 

Desfășurarea schismei

a) prima fază: izbucnirea conflictului dintre Fotie (858-867; 877-886) şi Nicolae I

(858-867);
b) a doua fază: ,,s-a derulat în prima jumătate a secolului XI, în timpul papei Leon
IX (1048-1054) şi a patriarhului Constantinopolului, Mihail Cerularie (1043-1058)”4.

a) Prima etapă a schismei

Iconoclasmul înfrânt definitiv la 11 martie 843 a marcat viaţa politică şi religioasă în
Bizanţ, lăsând loc tensiunilor în Biserica din Constantinopol, cât şi în cadrul relaţiilor cu
Biserica Romei şi cu puterea imperială bizantină.
După moartea patriarhului Metodie (14 iulie 843), prin voinţa împărătesei Teodora a
fost numit patriarh Ignatie (847-858), fiul fostului împărat Mihail I Rangabe (811-813).
Sinodul a înclinat spre alegerea lui Gregorius Azbestas al Siracuzei, care ar fi continuat linia
conciliantă a lui Metodie.
În scurtă vreme Ignatie a intrat în conflict cu clericii vicioşi şi cu camarila din jurul
împăratului. Ignatie nu a fost omul potrivit pentru o asemenea conjunctură; patriarhul nu a
răspuns îndată la provocările papei.
În 858 patriarhul Fotie organizează un sinod la Constantinopol, ţinut în două sesiuni
(859 şi 861) numit primul-al doilea. Sinodul a aprobat alegerea lui Fotie ca patriarh,
respingând pretenţiile lui Nicolae I de a impune primatul universal și asupra Bisericii
Răsăritului. În esență, Scaunul Apostolic roman contesta canonicitatea înlăturării lui Ignatie
din fruntea Bisericii răsăritene și înlocuirea sa cu Fotie, schimbări petrecute fără consultarea
instanței papale. Prin aceasta Nicolae I urmărea să afirme primatul papal în virtutea căruia
putea pretinde dreptul de a arbitra orice conflict ierarhic sau controversă doctrinară din sânul
Bisericii. Papa Nicolae I, înştiinţat de Leon, trimisul împăratului Mihail III (842-867) a
dezaprobat atitudinea trimişilor săi la şedinţa sinodului din 861 şi în sinodul ţinut în 863 la
Roma a excomunicat pe Fotie şi tot clerul său. Astfel, papa Nicolae I face primul pas spre
schismă.
,,Patriarhul Fotie a jucat un rol decisiv în păstrarea Bulgariei și a întregii peninsule
Balcanice în sfera de influență imperială, mai ales că, o țară care accepta creștinismul de la
Constantinopol intra și sub autoritatea politică a imperiului”5. Papa Nicolae I a încercat să-l
atragă și pe hanul bulgar Boris la creștinism, însă acesta a fost botezat în 863/864 la
Constantinopol de către patriarhul Fotie, luând cu acest prilej numele nașului său, împăratul
Mihail al III-lea (842-867). Așadar, în 864, ţarul Boris I se converteşte la creştinism, sub
patronajul Constantinopolului, însă convertirea lui viza şi obţinerea autocefaliei sau cel puţin
a autonomiei bisericeşti a Bulgariei, dar Bizanţul nu era dispus să acorde un astfel de statut
Bisericii bulgare, din considerente politico-bisericești. De aceea, în 866 o delegație bulgară
sosea la Roma, cerând papei Nicolae I să trimită un arhiepiscop, iar misionarii franci să
continue slujirea preoțească printre bulgari. Suveranul bulgar a înaintat papei o listă cu 106
întrebări, privind credința și disciplina creștină. Țarul Boris Mihail I și-a îndreptat atenția
către apus de teamă ca nu cumva dependența bisericească de Constantinopol să ducă la
pierderea independenței politice.

4. RAMUREANU, Pr. Prof. Ioan I., SESAN, Pr. Prof. Milan, BOGODAE, Pr. Prof. Teodor, Istoria
bisericească universală, Ed. Bucuresti 1987, vol. I, p.573. 
5.IBIDEM

În acest timp, Fotie era considerat la Roma un uzurpator, spre deosebire de Ignatie
(847-858; 867-877), văzut ca ierarh legitim. Astfel disputa pentru hegemonie ecleziastică în
Balcani s-a suprapus peste una dintre cele mai complicate crize care au intervenit între
Scaunul Apostolic și patriarhia de la Constantinopol, cunoscută sub numele de schisma
fotiană.
Patriarhul Fotie nu a răspuns îndată la provocările papei. Situaţia s-a complicat în 866,
când papa Nicolae I, grăbindu-se să satisfacă cererea ţarului Boris Mihail I (853-881) de a-i
trimite episcopi şi preoţi latini, a trimis în Bulgaria pe episcopii Paul şi Formosus, cu un
număr de clerici şi un răspuns la cele 106 întrebări puse de bulgari, sub titlul Responsa ad
consulta Bulgarorum.
Fotie a fost indignat de atitudinea latinilor, pe care i-a acuzat, prin enciclica din
primăvara anului 867, că au intrat în Bulgaria ca nişte lupi şi au introdus Filioque în simbolul
de credinţă. În vara lui 867, s-a organizat sinodul de la Constantinopol. Fotie l-a excomunicat
pe papa Nicolae (care a și murit pe 13 noiembrie 867) şi a condamnat inovaţiile latine ca
eterodoxe.
,,Pe 23 septembrie 867, este asasinat împăratul Mihail III, iar în locul său a fost
proclamat Vasile I Macedoneanul (867-886), creatorul unei noi dinastii bizantine, dinastia
macedonienilor. După venirea sa pe tron, împăratul Vasile I l-a readus în fruntea Bisericii pe
Ignatie, ca o premisă a reluării relațiilor cu Roma, situație consfințită de facto în cadrul
Sinodului din 869-870”6. Deci, în locul lui Fotie, care a fost anatemizat, a venit Ignatie, numit
patriarh în sinodul dintre 7 octombrie 869 şi 28 februarie 870. După moartea papei Nicolae I
i-a urmat papa Adrian II (867-872). În acest context, în 28 februarie 870, s-a prezentat la
sinod o delegaţie bulgară din partea țarului Boris pentru rezolvarea problemei dependenţei
Bisericii bulgare; s-a decis că Biserica bulgară este subordonată Constantinopolului; Ignatie a
hirotonit pentru Biserica bulgară un arhiepiscop în persoana lui Iosif şi un număr de episcopi
şi a acordat Bisericii bulgare o oarecare autonomie. Pe 23 octombrie 877, Ignatie a murit şi
după trei zile a fost numit patriarh Fotie; s-a organizat sinod între octombrie 879 şi martie 880
care a fost socotit în Răsărit al VIII-lea sinod ecumenic. Pe 27 septembrie 887, patriarhul
Fotie s-a retras din scaun.

b) A doua etapă a schismei

A doua fază a schismei s-a petrecut în secolul XI, în timpul papei Leon IX (1048-
1054), la Constantinopol fiind patriarh Mihail Cerularie (1043-1058). După patriarhul Fotie a
urmat o nouă perioadă de separare între cele două Biserici. De această dată considerațiile
politice au fost determinante. Perioada care a urmat morții lui Vasile al II-lea Bulgaroctonul
(1025) a fost una a începutului unei profunde decadențe a Bizanțului. În contextul crizei
interne, o nouă amenințare venită din est, aceea a turcilor selgiucizi, a luat proporții
îngrijorătoare. Situația istorică a determinat Bizanțul să caute ajutor în Occident. Slăbit în
interior, Imperiul nu a mai putut face față invaziilor venite din Orient, iar echilibrul deja fragil
a fost rupt. În aceeași perioadă, pericolul normand l-a forțat pe papă să-și îndrepte privirile
către Bizanț. Din acest moment a început lunga istorie a negocierilor, ce nu s-a încheiat decât
în momentul căderii imperiului. Așadar, contactul dintre Orient și Occident a devenit mai
degrabă rodul unei necesități: împăratul Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1054)
negociază cu papa Leon al IX-lea apărarea comună a Italiei împotriva normanzilor.

6.Bănescu Nicolae, Chipuri din istoria Bizanţului, Ed. Albatros, Bucureşti, 1871

Pentru a se ajunge la împăcare, împăratul Constantin al IX-lea Monomahul a convocat

un sinod la Constantinopol în care să se discute şi inovaţiile imputate apusenilor, de răsăriteni;
papa a trimis la Constantinopol o delegaţie în frunte cu Humbert, cardinal de Silva Candida,
un antigrec recunoscut.
,,Cardinalul Humbert, fără autorizarea prealabilă a papei Leon IX, mort în 19 aprilie
1054, a compus un act de excomunicare, pe care l-a prezentat la 16 iulie 1054 în catedrala
Sfânta Sofia; prin acest act, el anatemiza pe patriarhul Mihail Cerularie, pe clericii și
credincioșii Bisericii Ortodoxe”7.
În replică, la 24 iulie 1054, Mihail Cerularie a convocat un sinod la Sfânta Sofia în
care a rostit anatema contra papei Leon IX, a cardinalului Humbert, a delegaților papali și a
Bisericii Romane. Însă, evenimentul care a provocat ruptura ireconciliabilă dintre cele două
lumi creștine a fost cucerirea Constantinopolului de către apuseni, în timpul celei de a IV-a
cruciade în 1204. Încercările de unire care au urmat au desăvârșit schisma (Lyon, Ferrara-
Florența) au desăvârșit schisma, deschizând o adevărată prăpastie între cele două Biserici. De
la încetarea raporturilor oficiale și dispută de cuvinte, schisma a devenit o stare de permanent
conflict confesional. Între timp, vechilor deosebiri li s-au adăugat altele noi: învățătura despre
purgatoriu, indulgențele, proclamarea solemnă a primatului și infailibilității papale la
Conciliul I Vatican (1869-1870).
Prin declarația comună citită concomitent la 7 decembrie 1965 de Atenagora (1949-
1972) și papa Paul al VI-lea au fost ridicate reciproc anatemele rostite în 16 și 24 iulie 1054.

CONCLUZII

Evenimentul de la 1054 a marcat toată istoria Bisericii Creştine şi a Europei. Acest

eveniment a separat în timp statele catolice de cele ortodoxe, atât din punct de vedere
teologic cât şi politic, conducând la cucerirea Bizanţului de către turci, în anul 1453. Au urmat
apoi şi alte consecinţe negative, care au slăbit şi mai mult unitatea creştinilor.

          Excomunicările rostite de către cele două părţi la 16 şi 24 iulie 1054 au fost ridicate
reciproc şi concomitent abia la 7 decembrie 1965. Au mai rămas însă consecinţele schismei şi
deosebirile dogmatice, cultice şi canonice. Din anul 1979, aceste deosebiri constituie obiectul
unui dialog teologic prin care cele două Biserici speră depăşirea neînţelegerilor şi
refacerea unităţii şi comunităţii Bisericii Creştine. Acest dialog este impulsionat şi de
Mişcarea Ecumenică”8. 

7. RAMUREANU, Pr. Prof. Ioan I., SESAN, Pr. Prof. Milan, BOGODAE, Pr. Prof. Teodor, Istoria
bisericească universală, Ed. Bucuresti 1987, vol. I, p.573. 
8.Corneliu MUHA, Religie – Auxiliar didactic pentru elevi, clasa a XI-a, Editura Sf. Mina, Iaşi, 2009, p.48-49.

BIBLIOGRAFIE
1. Bănescu Nicolae, Chipuri din istoria Bizanţului, Ed. Albatros, Bucureşti, 1871
2. Nicolae Chifăr: Istoria Creştinismului
3. RAMUREANU, Pr. Prof. Ioan I., SESAN, Pr. Prof. Milan, BOGODAE, Pr. Prof.
Teodor, Istoria bisericească universală
4. Corneliu MUHA, Religie – Auxiliar didactic pentru elevi, clasa a XI-a, Editura Sf.
Mina, Iaşi, 2009
5. Geneza şi evoluţia schismei, în ,,Ortodoxia”, nr. 3-4/1954, p.163-217.