Viața bisericească

în Moldova și Maramureș
secolul XVII

Student:
Alexandru Rusu
Baia Mare
2020
 1. Moldova

Prin 1598, numărul Episcopiilor moldovene a crescut, prin înfinșarea eparhiei Hușilor. Dintre
cârmuitorii Episcopiilor Roman, Rădăuți și Huși în secolul al XVII-lea, s-a remarcat însă prea
puțini. Țara trecea printr-o vreme grea, unde mereu se făcea silirea conducatorilor de a se retrage
din cauza instabilității lor pe scaune. Înființându-se Episcopia Hușilor, au survenit schimbări și în
componența teritorială a celor patru eparhii. Astfel, Mitropolia cuprindea acum partea sudică din
ținutul Sucevei, apoi ținutuire din Iași, Neamț, Hârlău și Cârligătura.

1.1 Episcopia Romanului.

Întemeierea Episcopiei de la Roman a fost întotdeauna un mister pentru istoricii români,
din această cauză nu avem o dată clară care sa ateste acest edificiu religios.
Romanul era, la finele secolului al XIV-lea, o localitate veche. Cea dintâi aşezare de pe
vatra oraşului, din zilele noastre, avea particularităţi de tip rural. Treptat, în contextul condiţiilor
economico-sociale din secolul XIV, localitatea aceasta a căpătat înfăţişarea unui oraş care, pentru
un timp, a avut o importanţă politică mai deosebită. Oraşul era apărat de o fortificaţie militară
care, pe vremea domnului Roman I (1392-1394), potrivit vestigiilor arheologice descoperite, a
fost reconstruită şi consolidată. De reţinut faptul că oraşul oferea condiţii prielnice organizării şi
funcţiotnării unui centru eparhial.1
După moartea episcopului Agafion(1606), scaunul vlădicesc a fost ocupat pentru scurt
timp de Anastasie Crimca, cel care, prin februarie 1608 a fost ridicat în scaunul metropolitan de
la Suceava. Locul său la Roman a fost luat de Mitrofan de la Secu. În 1610 cumpăra o carte de
cântări de psaltichie, în grecește și slavonește, pe care “a dat-o ucenicului său, ieromonahul
Varlaam”.
Pe 30 martie 1613 era episcop Pavel, pe care-1 întîlnim ca martor ai multe aote de
danie ale lui Ştefan Tomşa pentru ctitoria sa de la Solca. Episcopul Pavel s-a retras
din scaun, ca şi înaintaşul sau,proba bil în prima jumătate a anului 1616 şi s-a aşezat
la mînăstirea Neamţ. Mai tîrziu a ajuns episcop la Huşi.
Urmaşul său Atanasie, - fost egumen, la minăstirea Bistriţa şi apoi op la Rădăuţi, a avut o
lungă păstorire la Roman, până la începutul anului 1629. Este întâlnit în peste 20 de acte ale
vremii, fie martor, fie în acte prin care domnii ţării întăreau episcopiei diferite sau privilegii. La
21 aprilie 1629, vlădica Atanasie apare ca mitropolit de Suceava, în locul lui Anastasie Crimca.
Probabil tima parte a anului 1633, sub domnia lui Moise Movilă (1633) s-a retras din
scaun, aşezîndu-se la Dragomirna, unde-1 întîlnim în 1639, ca “fost episcop”. Înseamnă că îşi
avea metania acolo şi desigur tot acolo a fost şi îngropat.
O păstorire mai lungă a avut episcopul Anastasie, fost la Rădăuţi, din obştea mânăstirii
Moldoviţa (1644—1657). Cu toate acestea, este întâlnit în puţine documente de la Vasile Lupu şi

1
Melchisedec Ștefanescu, Cronica Romanului și a Episcopiei de Roman, vol. I, Bucuresti, 1875, p. 92.
de la Gheorghe Ştefan. În timpul păstoririi sale, Romanul a fost cercetat în două rânduri de
patriarhul Macarie al Antiohiei, însoţit de fiul său, arhidiaconul Pavel din Alep (noiembrie 1653
şi octombrie 1656). Se pare că s-a retras din scaun. A fost îngropat în pridvorul bisericii de la
Moldoviţa ( ianuarie 1660).
A urmat Sava, călugărit la Secu, fost episcop de Huşi şi Rădăuţi. La Roman este atestat
documentar la 10 mai 1658, pentru ca, la 6 martie 1660, să-l întâlnim în scaunul mitropolitan.
A urmat o scurtă păstorire a episcopului Sava, pînă în prima jumătate a anului 1689, cînd a
fost ridicat în scaunul mitropolitan. LA Roman a fost trecut episcopul Misail de la Rădăuţi.
Acesta este întâlnit în mai multe hrisoave domneşti, prin care se acordau diferite scutiri
episcopiei, sau ca membru în Divanul domnesc, alături ceilalţi vlădici ai ţării. A păstorit
pînă spre sfîrşitul anului 1701, sau începutul lui 1702, când a ocupat scaunul
mitropolitan în locul Sava.

1.2 Episcopia Rădăuților.

După alegerea lui Teodosie BarBovschi în scaunul mitropolitan, la Rădăuți a fost mutat
episcopul Ioan, cel dintâi cârmuitor al noii eparhii a Hușilor, probabil cu metania la Râșca.
Presupunem că alegerea lui s-a făcut în prima jumătate a lunii aprilie 1605. Numele său este
întîlnit în câteva acte ale Movileștilor, până la 15 iunie 1608. Și-a sfârșit viața în a doua jumatate
a aceluiași an.
La 9 ianuarie 1609 era episcop la Rădăuți Efrem, din mănăstirea Moldovița, care-i urmase
lui Ioan și la Huși. Numele său mai este întâlnit în câteva acte de danie de la domnitorul Ștefan II
Tomșa.
La 1 octombrie 1613 era episcopul Atanasie, fost egumen la Bistrița. Atanasie era
considerat în mai multe acte ale acestui domn, mai ales în cele de danie pentru mânăstirea Solca.
Probabil Alexandru Movilă a fost acela care a redat scaunul vlădesc de la Rădăuți lui Efrem, în
prima jumătate a anului 1616, iar Atanasie a fost mutat la Roman, în locul lui Pavel. Episcopul
Efem a avut alese preocupări artistice și culturale. A fost unul din îndrumătorii școlii de copiere a
manuscriselor slavone, care luase naștere la Moldovița încă din secolul al XVI-lea, așa cum lucra
și școala de la mănăstirea Dragomirna, sub îndrumarea mitropolitului cărturar Anastasie Crimca.
Urmașul lui Efrem în scaunul de la Rădăuți a fost episcopul Evloghie, cu metania la
Solca, sprijinit de Ștefan Tomșa, care voia, prin aceasta, să ridice prestigiul ctitoriei sale de la
Solca.
Locul său la Rădăuți a fost ocupat de episcopul Anastasie, atestat documentar între anii 1639 și
1644.
În 1667, a fost trecut în scaunul vlădicesc de la Rădăuţi episcopul Serafim de la
Huşi. Locul său la Rădăuţi a fost ocupat de Misail, care a păstorit din 1685 pîna la
începutul anului 1689, cînd a luat locul lui Sava la Ro man, acesta fiind ridicat în
scaunul mitropolitan.
 În aceste împrejurări, la Rădăuţi a fost ales Lavrentie de la Bogdana. Ca
episcop, este întîlnit în numeroase acte de danie sau ca mem bru al divanului ţării,
alături de ceilalţi ierarhi ai ţării.

1.3 Episcopia Hușilor.

În timpul primei domnii a lui Ieremia Movilă (1595-1600), mitropolit al ţării fiind
fratele său Gheorghe, a avut loc fapt de mare însemnătate pentru viaţa bisericească a
Moldovei, şi anume înfiinţarea Episcopiei Huşilor. Noua episcopie a luat naştere în 1598. într-
un hrisov al lui Ieremia Movilă din 15 decembrie 1598, sunt menţionaţi ca martori şi ierarhii
moldoveni de atunci: mitropolitul Gheorghe Movilă, cu episcopii Agafton al Romanului,
Teodosie Barbovschi al Rădăuţilor şi Ioan al Huşilor.
Primul episcop, Ioan, se pare că era călugărit la Râşca. A fost singurul dintre ierarhii
ţării, care, în 1600, la intrarea lui Mihai Viteazu în Moldova, nu şi-a părăsit scaunul. Ca episcop
de Huşi, a avut desigur de luptat cu greutăţile începutului, străduindu-se să dea noii eparhii o
organizare cât mai corespunzătoare, după chipul celorlalte eparhii ale ţării. Ieremia Vodă
Movilă a înzestrat episcopia cu mai multe sate.
Noul episcop, Efiem de la Moldoviţa, a avut o păstorire scurtă, fiind mutat apoi la
Rădăuţi. Abia la 20 mai 1617 apare în acte un nou episcop de Huşi, cu numele Mitrofan —
probabil fostul episcop de Roman —, ales pe la începutul lui 1616, sub Alexandru Movilă.
Numele său este trecut în mai multe acte ale vremii, fie ca martor, fie în acte domneşti de danie
către Episcopie. Acelaşi domn, apoi Gaspar Graţiani (1619—1620) porunceau sluj-başilor din
ţinutul Fălciu şi din Huşi să nu; se mai amestece în treburile satelor Episcopiei. Probabil acest
ultim domnitor 1-a înlocuit cu epis-copul Pavel (c. 1620), fost la Roman.
Ajungînd domn Alexandru Iliaş (1620—1621), a reaşezat în scaun pe Mitrofan, în toamna
anului 1620. Şi această păstorire a fost de scurtă durată, pînă pe Ia sfîrşitul anului 1622, fiind
din nou înlocuit cu Pavel, desigur de către Ştefan II Tomşa, ajuns domn pentru a doua oară
(1621—1623). De data aceasta, Pavel şi-a păstrat scaunul şi sub domnul următor, Radu Mihnea
(1623—1626). Dar în cursul anului 1626, Miron Barnovschi a reaşezat în scaun pe episcopul
Mitrofan. Episcopul Pavel s-a retras la mînăstirea Neamţ, unde a şi murit. Mitrofan a păstorit la
Huşi — pentru a treia oară — pînă la începutul anului 1634, cînd a fost mutat în Roman. în
această perioadă este întîlnit în mai multe acte ale lui Miron Barnovschi şi ale domnilor
următori. Considerăm că desele schimbări de la Huşi între Mitrofan de Secu şi Pavel de Neamţ
au fost nişte stări de provizorat, un fel de «loco-tenente episcopale».
A urmat episcopul Gheorghe, probabil fost egumen la Şecu, sub care Vasile Lupu a acordat mai
multe scutiri Episcopiei. A luat parte la lucrările Sinodului de la Iaşi din 1642. Probabil s-a
retras din scaun la începutul anului 1645.
 Urmaşul lui la Huşi a fost episcopul Teofan (nu Iorest, cum au socotit unii
istorici) ales înainte de 10 ianuarie 1657, cu o păstorire foarte scurtă. La 29 martie 1660, în
scaunul de la Huşi păstorea episcopul Serafim.
La 11 ianuarie 1683, era episcop ia Huşi Mitrofan, fost călugăi la mînăstirea Bisericani.
Este vorba de episcopul tipograf, ucenic aj mitropolitului Dosoftei, căruia i-a tipărit cîteva din
lucrările sale Psaltirea slavo-românâ (1680), Molitvelnical de-nţăles (1681), Viaţa ş petrecerea
svinţilor (1682—1686). La rugămintea patriarhului Dositei a Ierusalimului, afilat în Moldova,
ieromonahul Mitrofan a făcut o tipo grafie grecească la Cetăţuia, lîngă Iaşi, unde a tipărit lucrările
: Desprt primatul papei, a lui Nectarie al Ierusalimului (1682), Dialog contrt ereziilor, a lui
Simeon al Tesalonicului (1683) şi Slujba SlintUo Serghie şi Vach (1685). A format de asemenea
cîţiva ucenici, care i-ai continuat activitatea tipografică.
Munca sa rodnică de rlispîndire a cuvîntului tipărit a fost apre ciată îndeosebi de
mitropolitul Dosoftei, care 1-a ajutat să fie ridicat 1< treapta de episcop al Huşilor. Dar
în 1686, cînd Dosoftei a trebuit si plece în Polonia cu regele Jan Sobieski, a fost nevoit
să-şi pară sească scaunul şi episcopul Mitrofan, care a trecut în Ţara Românească Aici
s-a pus în slujba lui Şerban Cantacuzino, care 1-a numit condu cător al tipografiei
domneşti din Bucureşti, îngrijind de tipărire; Bibliei din 1688 şi a altor cărţi. în 1691 a
ajuns episcop al Buzăului desfăşurînd şi acolo o rodnică activitate, mai ales prin
înfiinţare* primei tipografii din acel oraş. Episcopul Mitrofan, se înscrie între mari
vlădici cărturari din trecutul Bisericii noastre, iar prin activitatea des făşurată în cele
două ţări, el a adus o contribuţie însemnată la întă rirea conşitiinţei de unitate naţională
românească.
După ce Mitrofan a părăsit Moldova, tot lui Calistru Vartic i s-c încredinţat cîrmuirea
Episcopiei Huşilor, pînă Ia alegerea lui Varlaan de la Secu. Alegerea acestuia va fi avut
loc în a doua jumătate < anului 1689, cînd s-au completat şi celelalte scaune vacante.
Nou cîrmuitor s-a dovedit, în cursul celor aproape două decenii de arhi păstorire,
preocupat mai mult de propriile sale interese decît de alt Episcopiei. A ridicat un schit
din lemn, cu hramul Bunavestire, în satu Brădiceşti, în.părţile Huşilor, căruia i-a purtat
apoi o permanentă grijă creîndu-i o înfloritoare situaţie materială. Episcopul a primit ca
danie sau a cumpărat el însuşi zeci de moşii sau părţi de moşii pentri schitul său, mai
ales în prrţile Huşilor.

2. Maramureș

Ținut al cnezatelor și voievodatelor, loc al binecuvântărilor prin focul credinței și vlădicia

ortodoxă a mănăstirii Peri, puritate prin poezia populară și viața păcurărească 2, chintesența

2
Iacob Demer, Ioan Marin, Maramureșul românesc, „Editura Cartea Românească”, București, 1934, p. 14-15.
permanentizării dialogului divinului cu umanul, perihoreză a tradiției și a binelui comun, așa este
apreciată zona de Nord a României, Maramureșul, încă din cele mai vechi timpuri și până astăzi.
Viața bisericească din aceste ținuturi era una cât se poate de activă, fiind în strânsă
legătură cu Episcopia Haliciului, întemeiată între 1141-1152, ridicată mai apoi la gradul de
Mitropolie între 1299-1347. Raportul cu această episcopie era unul permanent, fiind caracterizat
de numărul mare de preoți care se hirotoneau pentru ținuturile Maramureșului. După 1387,
maramureșenii își îndreptă atenția spre Moldova sau ținuturile Galiției, solicitând episcopilor,
hirotonia unui număr însemnat de preoți3.
Nu trebuie omis faptul că, în cursul istoriei se vorbește despre existența unor horepiscopi
care aveau binecuvântarea de a hirotonii preoți și diaconi pentru satele în care maramureșenii își
manifestau trăirea sentimentului religios. Mărturiile vremilor trecute atestă prezența unei forme
de organizare administrativă, stavropighia, atribut al celei mai vechi mănăstiri existente la acea
vreme, mănăstirea Peri. Aceasta a purtat pecetea ctitoriei lui Balc și Drag Vodă, fii lui Sas
Voievod, urmașul direct al lui Dragoș Voievod care a descălecat în Moldova înainte de Bogdan
din Cuhea Maramureșului. La data de 13 august 1391, mănăstirea Peri intră sub jurisdicția
Patriarhiei de Constantinopol odată cu numirea egumenului Pahomie ca exarh de către patriarhul
Antonie al-IV-lea. Desemnarea a avut loc în contextul unei situații delicate, manifestate de
dorința egumenului Ioan de la mănăstirea Muncaciului, ca regele Vladislau să-și extindă
jurisdicția și peste Maramureș4, fapt ce va avea loc abia în 1400, prin înființarea unei episcopii la
Muncaci.
Până în secolul al-XV-lea, viața bisericească din Maramureș era liniștită, dar situația se
schimbă odată cu părăsirea Maramureșului și implicit a ortodoxiei de către neamul Drăgoșeștilor,
mânați de dorința de a intra în rândul nobililor maghiari pentru a obține numeroase foloase
materiale și un nou statut social. Acest act nesăbuit a adus o seamă de consecințe negative pentru
viața bisericească și socială a maramureșenilor, procesul de maghiarizare fiind doar la un pas.
Situația tulburătoare a maramureșenilor a fost întreținută până în 1570 și de conflictul românilor
cu rutenii, cei din urmă având intenția de a își extinde teritoriile peste zonele locuite de
maramureșeni. În cadrul acestui conflict, mulți preoți ortodocși au fost supuși unor taxe abuzive
venite din partea Muncaciului.
Ca urmare a presiunilor și dorințelor maramureșenilor de exprimare a credinței ortodoxe
în deplină libertate teritorială, principii de la Belgrad semnează un act de pace la Speyer, ceea ce
favorizează intrarea Maramureșului în componența Ardealului și recunoașterea exarhilor
mănăstirii Peri, ca episcopi, iar mănăstirea, ca reședință episcopală. Acest fapt este atestat prin
manuscrisul Disertatio de Episcopatu Maramorosieni, făcându-se următoarea precizare: „ego
vero hanc residentiam Eppi Mramorosiensis in Monasterio O.S Basilli honosi S. Michaelis”5.
Dar la 7 mai 1619 era amintit ca «episcop român în Maramureş» Spiridon care, cu

3
Simeon Reli, Biserica Ortodoxă Română din Maramureș în vremurile trecute, „Editura Mitropoliei Moldovei”,
Cernăuți, 1938, p. 24-26.
4
Tit Bud, Disertațiune despre episcopii și vicarii români din Maramuresiu, „Editura Tipografia Diecezană”, Gherla,
1891, p. 4-19.
5
Tit Bud, Disertațiune despre episcopii și vicarii români din maramuresiu, p. 6.
puţin timp înainte, plecase în Moldova, lăsînd anumite obiecte şi bani la doi
credincioşi din părţile Năsăudului.
La 2 august 1620, principele .Gabriel Bethlen încredinţa arhiereulu grec Ieremia
păstorirea credincioşilor ortodocşi din comitatele Maramureş, Sâros, Zemplen şi Abauj,
deci peste o parte din eparhia Mun caciului. Acest Ieremia era originar din
Macedonia, fost călugăr le Athos, apoi 20 de ani mitropolit al Pelagoniei şi Perlapului.
Din cauze opresiunii turceşti, s-a refugiat în Ţara Românească, iar de aici îi
Transilvania, unde şi-a cîştigat încrederea principelui, care 1-a numi episcop pentru
comitatele amintite. A păstorit numai pînă după Paş tile anului 1621, cînd a plecat
în Rusia, apoi în patria sa, pierzîn du-i-se urma.
Schimbările politice survenite au avut repercusiuni şi asupra vie ţii bisericeşti de aici.
Astfel, prin pacea de la Mikulov (azi îi Cehoslovacia) din 1622, Habsburgii cedau lui
Gabriel Bethlen — îi stăpînire viageră — şapte comitate situate în nordul Transilvaniei ş
Ungariei: Borsod, Abauj, Zemplen, Szabolcs, Ugocea, Bereg şi Sati Mare. în toate
acestea, mai ales în cel din urmă, se afla şi o populaţi românească. De acum înainte,
principii Transilvaniei se vor amestec direct şi în numirea episcopilor ortodocşi din
Muncaci (aflat în Bereg
La 10 februarie 1623 Bethlen acorda episcopului Petionie juris dicţie asupra unor
comitate din Ungaria, dar şi peste Maramure; Peste cîteva luni numai, la 1 iunie
1623, Maramureşul era atribu episcopului Eftimie de la Vad, probabil la rugămintea
credincioşilo români de acolo, care voiau să fie păstoriţi de un ierarh din neami lor.
La 1 ianuarie 1627, Bethlen numea ca episcop de Muncaci şi Mc ramureş pe Ioan
Grigorie, care a păstorit pînă prin 1633.
La 12 aprilie 1650 principele Gheorghe Râkoczy II numea pe Savu. (Sava) ca episcop de Vad,
dar jurisdicţia lui se întindea şi peste Maramureş, căruia i s-au fixat şapte condiţii calvinizante.
Peste un an, principele înştiinţa pe bistriţeni că Sava plecase în Moldova.
La numai cîteva zile după plecarea lui, acelaşi principe numea pe Mihail Molodeţ ca episcop
numai' în Maramureş, ca sufragan al mitropolitului din Alba Iulia. I s-au impus şi lui cele şapte
condiţii pe care trebuise să le îndeplinească şi Sava (predicarea Evangheliei în limba poporului,
supunerea faţă de superintendentul calvin din Alba Iulia ş.a.). Se pare că a fost hirotonit de
Varlaam al Moldovei. A păstorit pînă pe la sfîrşitul anului 1656, cînd a murit sau a fost înlăturat
din scaun. Este pomenit în cîteva însemnări de pe cărţile de slujbă bisericească.
In acest timp, la Muncaci păstorea episcopul Ioanichie Zăican, hirotonit, probabil, tot de Varlaam
al Moldovei, prin 1650. In anii 1659—1660, la curtea Râkoczeştilor din Muncaci se găseau doi
domni români pribegi : Gheorghe Ştefan, fost al Moldovei şi Constantin Şerban Basarab al Ţării
Româneşti, Cel din. urmă a zidit acum o bi¬serică de piatră în Muncaci, terminată — după cum
arată o pisa¬nie — la 13 mai 1661, sub episcopul Ioanichie Zăican. Dar peste cîţiva ani, acest
domn intervenea la Sofia Bâthory, văduva lui Gheorghe Râkoczy II, să înlăture din scaun pe
Ioanichie şi să pună în locul său pe Petru Par tenie Rotosinschi (1664), cu reşedinţa în mînăstirea
din Muncaci. Acesta era ucenic al lui Vasile Tarasovici şi primise uniaţia, hirotonit ca arhiereu
unit, în 1651, la Alba Iulia, de mitropoli¬tul Simion Ştefan, asistat de doi vlădici, veniţi probabil
tot din Mara¬mureş sau judeţele învecinate : Sava (poate fostul episcop) şi Gri-gorie, Neputînd să
ocupe atunci scaunul din Muncaci, a stat pînă în 3 664, la înlăturarea lui Ioanichie, în Ungvâr
(Ujhorod).
După moartea lui Mihail Molodeţ, principele Gheorghe Râkoczy II, prin diploma sa din 28
decembrie 1656, a pus Maramureşul sub oblă-duirea mitropolitului Sava Brancovici din Alba
Iulia. Acelaşi lucru l-au făcut urmaşii săi Acaţiu Barcsai şi Mihail Apaffi. Numirea lui a fost
anunţată în «congregaţia (adunarea) comitatului» din 4 martie 1662, iar la 28 iulie s-a prezentat
personal în faţa ei cu decretul prin care i se acorda cîrmuirea duhovnicească peste credincioşii
români şi ruteni de aici. Adunarea a luat act de numirea lui Sava Brancovici, punîndu-i anumite
condiţii.
Deşi este pomenit în puţine acle ale comitatului, totuşi, mitropolitul şi-a exercitat
jurisdicţia asupra Maramureşului în tot cursul păstoririi sale. în 1672 a sfinţit mînăstirea Moisei,
închinată Putnei, întreţinut apoi strînse legături culturale-duhovniceşti cu moldovene.