Episcopul Dr.

Vasile Stan

Ținut al cnezatelor și voievodatelor, loc al binecuvântărilor prin focul credinței și

vlădicia ortodoxă a mănăstirii Peri, puritate prin poezia populară și viața păcurărească1,
chintesența permanentizării dialogului divinului cu umanul, perihoreză a tradiției și a binelui
comun, așa este apreciată zona de Nord a României, Maramureșul, încă din cele mai vechi
timpuri și până astăzi.
Viața bisericească din aceste ținuturi era una cât se poate de activă, fiind în strânsă
legătură cu Episcopia Haliciului, întemeiată între 1141-1152, ridicată mai apoi la gradul de
Mitropolie între 1299-1347. Raportul cu această episcopie era unul permanent, fiind
caracterizat de numărul mare de preoți care se hirotoneau pentru ținuturile Maramureșului.
După 1387, maramureșenii își îndreptă atenția spre Moldova sau ținuturile Galiției, solicitând
episcopilor, hirotonia unui număr însemnat de preoți2.
Nu trebuie omis faptul că, în cursul istoriei se vorbește despre existența unor horepiscopi
care aveau binecuvântarea de a hirotonii preoți și diaconi pentru satele în care maramureșenii
își manifestau trăirea sentimentului religios. Mărturiile vremilor trecute atestă prezența unei
forme de organizare administrativă, stavropighia, atribut al celei mai vechi mănăstiri existente
la acea vreme, mănăstirea Peri3. Aceasta a purtat pecetea ctitoriei lui Balc și Drag Vodă, fii lui
Sas Voievod, urmașul direct al lui Dragoș Voievod care a descălecat în Moldova înainte de
Bogdan din Cuhea Maramureșului. La data de 13 august 1391, mănăstirea Peri intră sub
jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol odată cu numirea egumenului Pahomie ca exarh de
către patriarhul Antonie al-IV-lea. Desemnarea a avut loc în contextul unei situații delicate,
manifestate de dorința egumenului Ioan de la mănăstirea Muncaciului, ca regele Vladislau
să-și extindă jurisdicția și peste Maramureș4, fapt ce va avea loc abia în 1400, prin înființarea
unei episcopii la Muncaci.

1
Iacob Demer, Ioan Marin, Maramureșul românesc, „Editura Cartea Românească”, București, 1934, p. 14-15.
2
Simeon Reli, Biserica Ortodoxă Română din Maramureș în vremurile trecute, „Editura Mitropoliei Moldovei”,
Cernăuți, 1938, p. 24-26.
3
Izvoarele istorice subliniază rolul important al mănăstirii Peri, arătând că prima carte bisericească tipărită în limba
română ar fi fost sub pecetea acesteia. Acest aspect nu este contestat, deoarece, lupta pentru păstrarea identității
naționale și a credinței ortodoxe a determinat dorința arzătoare a prezenței cuvântului lui Dumnezeu în casa fiecărui
creștin, iar acest lucru s-a făcut cel mai bine prin tipar. Prezența tipăriturilor românești împrospăta oficierea cultului
într-o limbă autentică, multă vreme acesta săvârșindu-se în slavonă. A se vedea Tit Bud, Date istorice despre
protopopiatele, parohiile și mănăstirile române din Maramureș: Din timpurile vechi până în 1911, „Editura
Tipografia Diecezană”, Gherla, 1911, p. 87.
4
Tit Bud, Disertațiune despre episcopii și vicarii români din Maramuresiu, „Editura Tipografia Diecezană”,
Gherla, 1891, p. 4-19.
 Până în secolul al-XV-lea, viața bisericească din Maramureș era liniștită, dar situația se
schimbă odată cu părăsirea Maramureșului și implicit a ortodoxiei de către neamul
Drăgoșeștilor, mânați de dorința de a intra în rândul nobililor maghiari pentru a obține
numeroase foloase materiale și un nou statut social. Acest act nesăbuit a adus o seamă de
consecințe negative pentru viața bisericească și socială a maramureșenilor, procesul de
maghiarizare fiind doar la un pas. Situația tulburătoare a maramureșenilor a fost întreținută până
în 1570 și de conflictul românilor cu rutenii, cei din urmă având intenția de a își extinde
teritoriile peste zonele locuite de maramureșeni. În cadrul acestui conflict, mulți preoți ortodocși
au fost supuși unor taxe abuzive venite din partea Muncaciului.
Ca urmare a presiunilor și dorințelor maramureșenilor de exprimare a credinței ortodoxe
în deplină libertate teritorială, principii de la Belgrad semnează un act de pace la Speyer, ceea
ce favorizează intrarea Maramureșului în componența Ardealului și recunoașterea exarhilor
mănăstirii Peri, ca episcopi, iar mănăstirea, ca reședință episcopală. Acest fapt este atestat prin
manuscrisul Disertatio de Episcopatu Maramorosieni, făcându-se următoarea precizare: „ego
vero hanc residentiam Eppi Mramorosiensis in Monasterio O.S Basilli honosi S. Michaelis”5.
Până în anul 1740, în Maramureș au activat 23 de episcopi, cei mai de seamă dintre
aceștia provenind din clerul mănăstirii Peri. Diploma lui Georgiu Racoti din 1656, îl amintește
pe Sava Brancovici, dar nu trebuie omiși nici Dumitru Popu, Dositei Theodorovici sau Iosif
Stoica, cel din urmă fiind considerat protectorul Episcopiei Maramureșului până în prezent. În
această perioadă a avut loc trecerea la greco-catolicism prin stăpânirea habsburgică asupra
teritoriilor din Transilvania. Maramureșul se află din nou într-o perioadă de grea încercare,
căreia i se mai adaugă evenimentul anexării la Episcopia Română unită cu Gherla din anul 1853.
Secolul al-XIX-lea vine cu o nouă speranță asupra vieții bisericești din Maramureș,
deoarece se înființează Mitropolia Ardealului sub înalta ținută a mitropolitului Andrei Șaguna.
În acest context, Maramureșul intră sub jurisdicția mitropoliei prin decretul 177 al anului 1864.
Duhul credinței și năzuința unor contexte favorabile exprimării sentimentului religios a marcat
un număr de 74 de parohii ortodoxe existente până în 1937, an în care Episcopia Ortodoxă a
Maramureșului a fost reînființată6.
Pe baza canonului 34 Apostolic, prin Consiliul de Miniștrii și prin dorința
maramureșenilor, se reînființează Episcopia Maramureșului la data de 14 iulie 1937, aprobată
prin ordinul 1874, publicat în Monitorul Oficial la 23 iulie, numărul 167, în care se precizează

5
Tit Bud, Disertațiune despre episcopii și vicarii români din maramuresiu, p. 6.
6
Vasile Augustin, Episcopia Maramureșului: Organizarea administrativă, „Editura Universității de Nord”, Baia
Mare, 2006, p. 113-137.
următoarele: „Consiliul de miniștrii, în ședința din 14 iulie 1937, luând în deliberare referatul
domnului ministru al cultelor și artelor (Victor Iamandi), cu numărul 13356 din 12 iulie 1937,
în conformitate cu dispozițiunile art. 3 din Legea pentru Organizarea Bisericii Ortodoxe
Române, pe baza art. 14 al Legii pentru unificare și simplificarea măsurilor financiare
excepționale promulgată de I.D.R cu nr. 1872 din 8 iulie 1937, decide: reînființarea Episcopiei
Maramureșului; sediul acesteia la Sighet; cuprinsul protopopiatelor și alte aspecte
administrative”7.
După aproximativ 200 de ani de la desființarea Episcopiei Maramureșului, glasul
rugăciunilor, dorul de fosta episcopie, dar și dorința unității în credință a reînviat. Pentru a putea
funcționa prevederilor legale ale Statutului de funcționare al Bisericii Ortodoxe Române, era
necesară o întâlnire a Adunării Eparhiale Constitutive. Aceasta are loc la Cernăuți, la data de
20 iulie, sub patronajul episcopului Hotinului, a arhiereului vicar al Bucovinei în a cărei
jurisdicție se aflase episcopia Maramureșului8, și a delegaților Ministrului Cultelor. În sala
Sinodală a palatului mitropolitan unde s-a pecetluit unirea Bucovinei cu patria Mamă,
ÎnaltPreasfințitul Mitropolit Visarion rostește un cuvânt solemn prin care atestă unirea
Bisericească: „Noi, cei de față, avem norocul de a întâlni, manifestând lumii e lângă unitatea
politica începută în 1918, și una religioasă întârziată, nimicind și sub această înfățișare un
hotar pus între noi bisericește de neamurile străine de ieri. Dureros că nu s-a săvârșit în acel
an și unirea integrală religioasă a tuturor românilor, pentru că era necesar să ne prezentăm
lumii imediat, nu numai ca un singur trup etnic, ci ca un singur suflet, prin credință”9.
La Sighet, la reședința episcopală, încep lucrările de organizare a palatului administrativ
prin strădania multor credincioși dornici de a avea în mijlocul lor un episcop. Întregul coridor
și câteva camere încep a fi pictate cu scene religioase, se zidește pristolul, catapeteasma, dar
toate acestea aveau nevoie de oblăduirea unui episcop. La data de 1 noiembrie 1938, după
săvârșirea Sfintei Liturghii din catedrala Patriarhală de la București, membrii Sfântului Sinod
împreună cu clerici și mireni, un număr total de 256 votanți, pășesc în Camera deputaților pentru
a se consulta cu privire la numele episcopului ce urmează a fi ales. Înainte de anunțarea
candidaturilor, Preasfințitul Nicolae Colan dă citire mesajului trimis de către regele Carol al-II-
lea cu ocazia acestui fericit eveniment, aducându-se cu acest prilej, aminte de greaua încercare

7
Monitorul Oficial, Nr. 176, 23 iulie 1937.
8
Episcopia Maramureșului s-a aflat multă vreme sub jurisdicția Mitropoliei Bucovinei, și implicit a mitropolitului
Visarion Puiu. Aceasta s-a făcut prin aducerea aminte a descălecărilor lui Dragoș și Bogdan. În toată această
perioadă, Episcopia Maramureșului a avut parte de protecție, clerul a avut parte de îmbărbătare, iar credincioșii au
fost mângâiați cu aleasă prețuire.
9
Foaia Oficială a Arhiepiscopiei și Mitropoliei Bucovinei, 15 decembrie, nr. 20/1937, p. 297-299.
prin care viața bisericească din Nordul Țării a trecut. Ordinea de zi este completată de cuvântul
Preafericitului Părinte Miron Cristea, care face ample precizări asupra situației nefaste prin care
au trecut maramureșenii, felicitând totodată stăruința lor în dreapta credință. Sub patronajul
Preasfințitului Visarion Puiu se deschide ședința de vot prin numirea celor trei candidați: Vasile
Stan, Iuliu Scriban – care își va retrage candidatura în turul doi de
scrutin, și Eugen Laiu - care nu îndeplinește decât 45 de voturi10.
Asemenea alegerii Sfântului Apostol Matia ca și continuator al
misiunii de propovăduire și purtare de grijă asupra creștinilor, Vasile
Stan primește cu brațele deschise crucea și misiunea păstoririi
Episcopiei Maramureșului, exclamând: „Primesc cu vădită emoție
vestea că prin votul domniilor voastre am fost destinat să încep șirul
ierarhilor în cea mai tânără Episcopie Ortodoxă, în Episcopia
Episcopul Vasile Stan
Maramureșului”11.
Bucuria întronării în calitatea de Episcop al Maramureșului a fost desăvârșită de
discursul Regelui Carol al-II-lea, care îi oferă un îndreptar asupra păstoririi acestei eparhii,
afirmând: „Întărindu-te astăzi ca prim episcop al reînființatei Episcopii a Maramureșului,
îndeplinesc o plăcută datorie către Neam și Biserica strămoșească…dacă oștirea este chemată
să apere granițele Patriei prin jertfa de sânge, Biserica este chemată a le apăra prin întărirea
sufletească ți puterea morală a locuitorilor mărginași ai țării. Eparhia ce ți-o încredințez
astăzi, dându-ți cârja episcopală, este un semn vădit că, în sufletul Meu de Suveran și
credincios al Bisericii noastre ortodoxe, am grija deosebită pentru locuitorii acestor plaiuri
istorice ale Maramureșului…grija ce vei pune în chivernisirea eparhiei se întinde peste cele
sufletești și bisericești asupra celor lumești ale credincioșilor. Preasfinția Ta trebuie să fii un
stâlp al propășirii economice și culturale ale regiunii…să te binecuvânteze Cel Atotputernic în
înalta misiune sufletească și națională, însoțit de toate urările Mele pentru Preasfinția Ta și de
toată dragostea Mea pentru locuitorii Eparhiei”12.
Atitudinea marcantă a episcopului Vasile Stan stă în strânsă legătură cu pregătirea sa
teologică, dar și cu îndeletnicirile sale didactice deprinse încă din copilărie. Izvoarele istorice
subliniază parcursul ascendent al acestuia, făcând referire la pregătirea sa intelectuală. Vasile
Stan s-a născut în anul 1875, în ziua de 30 ianuarie, o zi de aleasă ținută teologică, deoarece la

10
Nuțu Roșca, Istoria Bisericii Ortodoxe Române din Maramureș, „Editura Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului
și Sătmarului”, Baia Mare, 2015, p. 798-799.
11
BOR, Anul LVII, nr. 1-2/1939, , apud. Nuțu Roșca, op. cit., p. 801.
12
Idem, p. 803-804.
acea dată se face pomenirea Sfinților Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigore de Dumnezeu
Cuvântătorul și Ioan Gură de Aur, stâlpii teologiei răsăritene și mărturisitori neclintiți ai
Adevărului. Originar din satul Sohodol de pe valea Arieșului, Vasile Stan începe să-și clădească
viitorul intelectual, fiind înscris la școala gimnazială de la Brad, Beiuș și Brașov, ca mai apoi
în 1893-1896 să urmeze cursurile Institutului Teologic din Sibiu. Obține în următorul an
diploma de bacalaureat, urmând a se înscrie la cursurile școlii din Brașov în urma cărora devine
profesor de limba română în satul natal, existând posibilitatea predării și a unor ore de religie,
avându-se în vedere profilul pe care îl absolvise. Mânat de dorința înțelegerii supreme a
divinului, a metacunoașterii și a literaturii, urmează cursurile Facultății de Filozofie din
Budapesta începând cu 1898, fiind înscris ca student bursier pe baza unui protocol cu
Arhiepiscopia din Sibiu care îl susține în demersul său intelectual. Anul 1908 încununează tot
efortul depus deoarece își susține teza de doctorat intitulată Elemente maghiare în limba
moților.
În 1850, Institutul Teologic de la Sibiu își extinde aria curriculară printr-o nouă secție,
Pedagogică. În cadrul acesteia, în 1902-1919 dr. Vasile Stan își expune valențele sale didactice
ca profesor de limba română, ca mai apoi, în 1919-1927 să devină director al Școlii Andrei
Șaguna.
Viața personală a profesorului doctor Vasile Stan a stat mereu sub darul
binecuvântărilor, fapt atestat de frumoasa familie pe care și-o întemeiază în 1905, prin căsătoria
cu Ana Vidrighin, din care rezultă două fiice: Irina și Liliana. Dorința de a slujii lui Dumnezeu
îi este îndeplinită în 1906, când este hirotonit diacon, mai apoi preot, ca în 1921 să devină
protopop. Din nefericire, anul 1925 îl găsește văduv de soție, ceea de determină ca întreaga lui
viață să și-o dedice slujirii lui Dumnezeu și a aproapelui, fapt pentru care intră în monahism.
Vrednic monah al mănăstirii Cozia, Vasile Stan este hirotesit protosinghel de către Nicolae
Bălan, bucuria duhovnicească fiindu-i întregită la data de 4 aprilie 1926 prin numirea sa ca
arhimandrit. Doi ani mai târziu primește demnitatea de arhiereu vicar al Mitropoliei Ardealului,
primind numele de Rășinăreanul13.
Activitatea didactică și pastorală a episcopului Vasile Stan a fost una remarcabilă,
deoarece în întreaga sa misiune pedagogică și liturgică s-a arătat a fi autentic, plin de credință
și nădejde, îngrijindu-se în mod constat de cei ce aveau nevoie de o mângâiere. Pasiunea sa
didactică l-a determinat să dezvolte în permanență mijloace prin care să-i ajute pe viitorii
învățători sau profesori, îndemnându-i pe cei care stăteau în preajma lui să devină cu adevărat

13
Mircea Păcurariu, Dicționarul Teologilor Români, „Editura Enciclopedică”, București, 2002, p. 450-451.
fii ai Luminii, ca prin aceasta să poată oferii lumină. Evenimentul Unirii din 1918 îl găsește în
preajma copiilor de țărani, cărora dorește a le împărtăși din izvoarele nesecate ale dragostei de
neam, ale culturii și ale credinței ortodoxe. Exemplul cel mai elocvent în acest sens este
reprezentat de grija față de Ion Petru Stan, un copil orfan din Țara Moților, asupra căruia
veghează neîncetat, oferindu-i posibilitatea unei alese educații prin aducerea lui în Sibiu.
Datorită efortului propriu și a suportului moral al arhiereului Vasile Stan, copilul Ion Petru Stan
devine Ion Stan Arieșeanul, un excelent cărturar și scriitor al revistelor Gândul Nostru și
Luceafărul.
Opera episcopului Vasile Stan a fost una însemnată, de o calitate excelentă, alcătuită din
cuvântări rostite cu diferite ocazii, elemente catehetice și scrieri literare. În calitatea sa de
redactor al revistei Vatra Școală de la Sibiu, publică numeroase articole menite să vină în
ajutorul elevilor dornici de a se îndeletnici cu literatura română și străină. Printre operele sale,
cele mai de seamă sunt: Gramatica limbii maghiare întocmită pentru școlile normale, Secretul
Succesului, Predica în Biserică: Importanța și necesitatea ei, Centenarul lui Șaguna și opinia
publică românească, etc14.
Alături de alesele sale valențe pastorale și didactice, episcopul Vasile Stan se definește
ca un mare patriot și iubitor de țară. Acest aspect reiese din grija pe care o poartă Episcopiei
Maramureșului în vremurile tulbure venite odată cu Dictatul de la Viena, dar mai ales prin
contribuția sa în ceea ce privește evenimentul Unirii din anul 1918.
La 1 decembrie 1918, se pronunță decretul prin care Transilvania, Crișana, Banatul și
Maramureșul se anexează Vechiului Regat, formând România Mare. Evenimentul afirmă
autonomia teritoriilor, libertate confesională pentru locuitorii din Transilvania, înfăptuirea unui
regim democrat, o reformă agrară nouă, pace și dreptate. Bucuria și însemnătatea evenimentului
a adus la Alba Iulia mulțime mare de popor din toate zonele țării. Pentru ca această bucurie să
fie întregită de prezența clerului bisericesc, Mitropolitul Nicolae Bălan - cel care a făcut legătura
între mișcarea românilor din Transilvania cu Guvernul de la Iași și cu Diplomații Aliaților, îl
trimite ca reprezentant al mitropoliei Transilvaniei pe Vasile Stan, împreună cu încă 130 de
delegați. Deși nu se găsesc informații cu privire la citirea unei petiții sau prezentarea unei
declarații venite din partea dr. Vasile Stan, cu siguranță, simpla lui prezență a întărit în mod
vădit idealul unirii românilor. Deși exista în același context al întregirii, dorința de unitate

14
Eugen Goia, Episcopul Vasile Stan, accesat la URL: https://arhivaromaneasca.wordpress.com/arhive/arhive-
ignorate/eugen-goia-episcopul-vasile-stan, la data de 12.02.2018, ora 12:48.
Bisericească, aceasta nu a avut loc din pricina reprezentanților greco-catolici, motivând că încă
nu a sosit timpul potrivit pentru acest eveniment15.
Dragostea pe care arhiereul vicar al Sibiului o purta maramureșenilor, întărește încă
odată patriotismul de care dădea dovadă. Deși nu era încă uns ca episcop al Maramureșului16,
dorința dr. Vasile Stan a fost de a ridica la Sighet o catedrală reprezentativă pentru dragostea
credincioșilor de acolo. Acest vis a fost pus în practică prin colaborarea mitropoliei Sibiului cu
credincioșii maramureșeni, idealul fiind desăvârșit de dorința regelui Carol al-II-lea de a dona
un clopot pentru noul sediu episcopal. Manifestarea dragostei regelui față de maramureșeni prin
darul făcut, nu a putut rămâne nemarcată, motiv pentru care, Preasfințitul Vasile Stan
demarează lucrările de construcție a clopotniței. Aceasta era construită din lemn, având brodate
numeroase elemente decorative maramureșenești: funia – care simboliza viața și moartea,
crucea – simbolul creștin, cocoșul - care simboliza sufletul, elemente în formă de unghie – care
simbolizau sămânța vieții. Această clopotniță avea a fi sfințită la data de 15 octombrie 1939,
fapt ce reiese dintr-o scrisoare pe care episcopul o trimite familiei sale de la Sibiu, menționând
că: „realizarea clopotniței a fost încurcată de clopotul cel mare, fiind necesară zidirea cu încă
un metru a acesteia”17.
La data de 28 septembrie a anului 1939, episcopul maramureșenilor trimite o circulară
întregii eparhii, precizând: „Cu multă bucurie înștiințăm iubita noastră preoție că, Episcopia
Ortodoxă a Maramureșului nu va mai fi mută. Cu ajutorul lui Dumnezeu am putut termina
clopotele viitoarei catedrale episcopale și le-am așezat într-o clopotniță“18. Circulara a fost
emisă cu scopul de a aduna cât mai mulți credincioși la slujba de sfințire, la care au participat
trei episcopi: Preasfințitul Vasile Stan, Preasfințitul Nicolae al Oradei și Preasfințitul Eugen
Laiu Suceveanu – vicar al Mitropoliei Bucovinei19.
Cei peste 2000 de credincioși adunați, au putut auzi în ziua prăznuirii Sfântului Mucenic
Lucian, cele patru clopote care reproduceau melodia troparului Sfintei Cruci: Mântuiește
Doamne poporul Tău și binecuvântează moștenirea Ta. Fiecare dintre cele patru clopote au fost
închinate unei personalități, ca semn al prețuirii reciproce cu credincioșii maramureșeni. Primul
clopot, acordat în Do diez, a fost închinat Majestății Sale, Carol al-II-lea, ca simbol al supunerii

15
Mircea Păcurariu, op. cit., p. 451.
16
De la decretul privind reînființarea Episcopiei Maramureșului și până la alegerea lui Vasile Stan în calitate de
episcop a trecut mai bine de un an. A se vedea Renașterea, Anul XVI, nr. 5/1938, p. 5

17
Laurențiu Batin, Sfințirea clopotelor nou înființatei Episcopii a Maramureșului. Sighet, 15 octombrie, 1939, în
„Philologica Jassyensia”, An X, nr. 1/2014, p. 683.
18
Arhiva Parohiei Vișeul de Sus, Dosar nr. 1939, Circulară către toate oficiile protopopești și parohiale din
Maramureș, apud. Laurențiu Batin, op.cit., p. 683.
19
Biserica și Școala, An LXVIII, nr. 43/1936, p. 366.
față de conducător. Donatorului Mitiță Constantinescu i-a fost închinat cel de-al doilea clopot,
acordat în Fa, simbolizând prețuirea față de jertfa și osteneala materială necesară înălțării
clopotniței. Cel de-al treilea clopot, acordat în Sol diez, este închinat Mitropolitului Visarion,
ca semn al aprecierii față de dragostea pe care a purtat-o episcopiei Maramureșului pe vremea
când aceasta se afla sub jurisdicția Mitropoliei Bucovinei. Ultimul clopot, acordat în Do diez,
este închinat episcopului Vasile Stan, personalitate marcantă a Maramureșului prin deschiderea
și dragostea Sa față de credincioșii acestor meleaguri. Din păcate, soarta acestor clopote a fost
periclitată odată cu Dictatul de la Viena, oastea armatei maghiare prăbușind clopotnița, iar
clopotele fiind împărțite credincioșilor de peste Tisa20.
Dictatul de la Viena a făcut parte din șirul suferințelor pe care Preasfințitul Vasile Stan
le-a îndurat alături de comunitatea căreia i slujea. Acest act abuziv venit din partea Germaniei
și Italiei împotriva României, a permis Ungariei să ocupe teritorii vaste din țară, inclusiv pe
cele din Maramureș. La data de 31 august, Preasfințitul Vasile Stan primește ordinul de
evacuare al sediului episcopiei, dar grija pentru credincioșii păstoriți de el îl determină a rămâne
alături de ei până la data de 2 septembrie, când soldații maghiari încep distrugerea sediului
episcopiei prin înlăturarea stemei aflate pe frontispiciu și arborarea steagului maghiar21.
Mânat de dorința estompării invaziei maghiare, episcopul Vasile Stan poposește la Cluj,
întâlnind pe Mitropolitul Nicolae Bălan și pe episcopul Nicolae Colan, cărora le cere ajutor.
Situația extraordinară în care se afla episcopia Maramureșului nu putea să găsească rezolvare
prin opunere de rezistență, motiv pentru care i se cere vlădicăi Vasile Stan, să se retragă la
Sibiu, până când situația va deveni mai puțin tensionată. Găsind ascultare față de mitropolit,
Preasfințitul Vasile Stan îi solicită acestuia din urmă, deschidere sufletească față de credincioșii
din Maramureș care aveau nevoie de mângâiere permanentă. Menționează în acest context
hotărârea de a lăsa ca vicar episcopesc pe Alexie Latiș, arhimandrit la catedrală pe Gherasim
Agapie și un sold de bani care să acopere pe trei luni salariile preoților maramureșeni22.
Aprins de focul dragostei față de episcopia sa, față de cler și popor, Preasfințitul Vasile
Stan se deplasează până la Budapesta, pentru a căuta toate mijloacele necesare opririi invaziei
maghiare. Într-un protocol de pace i se cere acestuia trecerea la cetățenia maghiară, ca mai apoi
să i se refuze cererea. Acest fapt nu reprezintă o pierdere a demnității în fața dușmanului, ci
expresia supremei fidelități față de libertatea religioasă a maramureșenilor. Supunerea

20
Laurențiu Batin, op. cit., p. 686-687.
21
Alexandru Moraru, Momente însemnate din Istoria Bisericii Ortodoxe Române în mileniul al-II-lea și începutul
mileniului al-III-lea, Cluj Napoca, 2010, p. 55.
22
Florian Dudaș, Teroare în Maramureș, Editura Lumina, Oradea, 1991, p. 6.
Preasfințitului Vasile Stan atestă în cel mai vădit mod, jertfa sinelui pentru binele aproapelui,
în cazul de față, a comunității pe care o păstorea.
Fără câștig de cauză, la data de 6 octombrie 1940,
episcopul Vasile Stan îi cere lui Ion Antonescu, refugiu,
mutând sediul episcopiei de la Sighet la Sibiu. Aceasta
funcționează până la data de 12 septembrie 1944, dată la care,
Guvernele Aliate hotărăsc ca Transilvania să fie restituită
României prin Tratatul de pace de la Paris. În perioada 15-17
octombrie a aceluiași an, Preasfințitul Vasile Stan se întoarce
la Sighet. Găsește palatul episcopiei devastat, credincioși și
clerici înspăimântați de evenimentele trecute, fapt pentru care
se îmbolnăvește. Este dus la Sibiu pentru îngrijiri medicale, dar
Mormântul de la Sibiu
trece la cele veșnice la data de 13 aprilie 194523.
Mitropolitul Antonie Plămădeală concluzionează șirul evenimentelor nefaste petrecute
în partea de nord a Transilvaniei, afirmând: „Suferințele îndurate de Biserica Românească din
Transilvania ocupată nu vor putea fi niciodată evaluate exhaustiv, nici cântărite…nu s-ar putea
cuprinde vreodată profunzimea durerilor”24.
Asupra vieții și activității episcopului Vasile Stan, nu poate exista nici o privire critică,
deși au fost cazuri în care s-a încercat acest lucru. În acest sens, trebuie amintită reacția redacției
Gazetei Unirea de la Blaj, care făcea remarci nefaste asupra situației prin care treceau
credincioșii din Maramureș, exprimând dispreț față de numărul redus al acestora. Se fac
observații negative asupra personalității Preasfinției Sale Vasile Stan, acuzat de persiflare, ca
urmare a afirmațiilor sale cu privire la invazia neamurilor străine care reduceau semnificativ
duhul românismului maramureșean. Gazetarii considerau prin aceasta că episcopul Vasile Stan
își numește credincioșii trădători de țară, deși afirmația Preasfinției Sale avea menirea de a
consolida elementul românesc și bucuria reînființării Episcopiei Maramureșului: „Voi năzui să
ridic în Maramureș crucea ortodoxă, prin ea să abat privirile cetățenilor mei de la alte
orizonturi, de peste granițe”25.
Reînființarea Episcopiei Maramureșului în anul 1937 poate fi considerata ca răspunsul
cel bun pe care credincioșii din ținutul de nord al Țării îl primesc ca urmare a rugăciunilor și

23
Nuțu Roșca, op. cit., p. 823-826.
24
Antonie Plămădeală, De la Alecu Russo la Nicolae de la Rohia, „Editura Tiparul Tipografiei Eparhiale”, Sibiu,
197, p. 78.
25
Ion Mateiu, Tulburători de Bucurii Românești, în „Renașterea”, Anul XVII, nr.2/1939, 8 ianuarie, p. 1-2.
stăruințelor lor în dreapta credință. Deși acest eveniment a animat întreaga suflare, desăvârșirea
lui s-a făcut prin alegereaa dr. Vasile Stan ca episcop al acestei comunități. În neîncetata lui
lucrare de reîmprospătare a sentimentului național și religios, Preasfinția Sa pune pecetea
binecuvântărilor asupra Maramureșului. Își închină întreaga existență slujirii lui Dumnezeu și
aproapelui, devine un arhitect al frumosului și binelui comun, nu cunoaște sub nici o formă
osteneala, luptând cu dreaptă credință în propășirea caracterului autentic al sentimentului
religios, fiind un exemplu al vremurilor trecute și al celor prezente.
Pentru întreaga strădanie a Preasfințitului
Vasile Stan, comunitatea credincioșilor din Maramureș
i-a înveșnicit prezența printr-o serie de elemente
arhitecturale, menite să ofere rezonanță și noblețe. În
acest sens, în cadrul Catedralei Episcopale din Baia
Mare se află sala Episcop Dr. Vasile Stan, sală ce
găzduiește Adunarea Eparhială a Episcopiei
Maramureșului și Sătmarului, sinaxe sau expoziții de Sala Episcop Dr. Vasile Stan

icoane.
La Sighet, în Palatul Episcopal – căruia
episcopul Vasile Stan i-a acordat multă atenție
înnobilându-l cu alese elemente arhitecturale, se
găsește o sală care îi poartă numele. În fiecare an, în
această sala se organizează concertul de colinde:
Crăciun în Maramureș, concert la care participă
numeroase coruri ale episcopiei Maramureșului și
Sătmarului. Palatul Episcopal din Sighet

În cadrul parohiei ortodoxe Înălțarea Domnului

din Târgu Lăpuș, există o bibliotecă ce poartă numele
Biblioteca parohială Episcop Dr. Vasile Stan,
bibliotecă ce găzduiește aproximativ 8000 de volume.
Aceasta permanentizează și actualizează mereu
cuvintele Preasfințitul Vasile Stan care spune: „În lume
nu este ceva mai nobil, mai măreț, mai sublim, decât să
dai lumină – binele dumnezeiesc – după care suspină
toată făptura. Voi sunteți chemați să închegați, prin Biblioteca Parohiei Înălțarea Domnului

cultură, marea cucerire a neamului nostru – România

întregită – pe care am visat-o și pentru care au luptat și au murit marii noștri înaintași, cu
arma, cu scrisul, cu brațele”.

Vlad Ioan BONDRE *

Bibliografie:

Augustin, Vasile, Episcopia Maramureșului: Organizarea administrativă, „Editura Universității de Nord”, Baia
Mare, 2006.
Batin, Laurențiu, Sfințirea clopotelor nou înființatei Episcopii a Maramureșului. Sighet, 15 octombrie, 1939, în
„Philologica Jassyensia”, An X, nr. 1/2014.
Biserica și Școala, An LXVIII, nr. 43/1936, p. 366.
Bud, Tit, Date istorice despre protopopiatele, parohiile și mănăstirile române din Maramureș: Din timpurile vechi
până în 1911, „Editura Tipografia Diecezană”, Gherla, 1911.
Bud, Tit, Disertațiune despre episcopii și vicarii români din Maramuresiu, „Editura Tipografia Diecezană”,
Gherla, 1891.
Demer, Iacob, Marin Ioan, Maramureșul românesc, „Editura Cartea Românească”, București, 1934.
Foaia Oficială a Arhiepiscopiei și Mitropoliei Bucovinei, 15 decembrie, nr. 20/1937.
Mateiu, Ion, Tulburători de Bucurii Românești, în „Renașterea”, Anul XVII, nr.2/1939, 8 ianuarie.
Monitorul Oficial, Nr. 176, 23 iulie 1937.
Moraru, Alexandru, Momente însemnate din Istoria Bisericii Ortodoxe Române în mileniul al-II-lea și începutul
mileniului al-III-lea, Cluj Napoca, 2010.
Păcurariu, Mircea, Dicționarul Teologilor Români, „Editura Enciclopedică”, București, 2002.
Plămădeală, Antonie, De la Alecu Russo la Nicolae de la Rohia, „Editura Tiparul Tipografiei Eparhiale”, Sibiu,
1997.
Reli, Simeon, Biserica Ortodoxă Română din Maramureș în vremurile trecute, „Editura Mitropoliei Moldovei”,
Cernăuți, 1938.
Roșca, Nuțu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române din Maramureș, „Editura Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului
și Sătmarului”, Baia Mare, 2015.
https://arhivaromaneasca.wordpress.com

*PhD Candidate, Faculty of Orthodox Theology at the “1-st December 1918” University, Alba Iulia, Romania. Contact:
vladbondre@yahoo.com