UNIVERSITATEA TEHNICĂ DIN CLUJ NAPOCA

CENTRUL UNIVERSITAR NORD BAIA MARE FACULTATEA DE

LITERE
DEPARTAMENTUL DE ȘTIINȚE SOCIO-UMANE, TEOLOGIE, ARTE
DOMENIUL DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
MASTERAT
TEOLOGIE CREȘTINĂ ȘI SPIRITUALITATE EUROPEANĂ

Andreas Freyberger și problema unirii religioase

-lucrare de seminar-

Coordonator:
Pr. lect. univ. dr. Tâmbuș Ioan
Masterand:
Bondre Vlad

Baia-Mare
2014
 Cuprins:

Considerații istorice asupra problemei unirii Bisericilor................................................3

Andreas Freyberger-personalitate marcantă...................................................................5

Istoria Bisericii Române Unite.......................................................................................7

Concluzii...................................................................................................................... 13

Bibliografie.................................................................................................................. 14
 Considerații istorice asupra problemei unirii Bisericilor

Pentru a determina ascensiunea noastră invocată de dorința de unire a

Bisericilor, trebuie să vedem mai întâi, ce a însemnat Marea Schismă din 1054, ca mai
apoi să prezentăm un scurt istoric al evenimentelor ce au precedat-o, urmărind
întregirea Bisericilor.
Așadar, până la schisma din 16 iulie 1054, Biserica de Răsărit și Biserica de
Apus au format o singură Biserică, numită și Universală. „A toți să fie una” este
rugăciunea pe care a îndreptat-o Mântuitorul spre Tatăl înainte de patimile Sale.
Unitatea aceasta în Hristos va fi semnul, prin care lumea va crede că Iisus a fost trimis
de Tatăl, că El este Fiul. Dacă Tatăl și Fiul una sunt, așa trebuie să fie și creștinii în
care sălășluiește Hristos. ( In 17: 21-23).
Excomunicarea patriarhului Fotie de către papa Nicolae I, condamnarea făcută
de patriarh la adresa inovațiilor latine, anatema făcută de cardinalul Humbert prin care
îi acuza pe credincioșii Bisericii Ortodoxe de diferite erori și pretenția papilor la
jurisdicție universală asupra întregii Biserici de Apus și Răsărit, au determinat marea
ruptură dintre bisericile surori.
Din nefericire, schisma cea mare a durat până în timpul nostru. Datorită mișcării
ecumenice din secolul nostru, s-a pus problema refacerii unității tuturor Bisericilor
creștine, mai ales refacerea unității dintre Biserica de Răsărit și cea de Apus. 1
Teofilact al Bulgariei (1108), credea în șansa unirii, de aceea spunea: „Nu cred
că greșelile latinilor sunt așa de multe și atât de grave, încât să poată motiva o
schismă între Biserici”, iar egumenul unei mănăstiri din Italia, Bruno de Segni,
susținea „că în ciuda tuturor diferențelor de tradiții și de obiceiuri, între Biserici
poate exista o singură familie legată indisolubil de capul ei, Hristos, după care prin
credință în El formează și Biserica un singur trup”.2

1
Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Manual pentru Seminariile teologice, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004, p. 260.
2
Idem, Istoria Bisericească Universală pentru Institutele teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, p. 29.
 Ruptura, nu a pus capăt oricărui contact între Apus şi Răsărit. Patriarhiile
răsăritene au rămas în comuniune, cel puţin parţială, cu latinii şi chiar la
Constantinopol, biserici şi mănăstiri latine au continuat să existe. Pe la 1180 se mai
împărtăşeau apuseni în Bisericile greceşti şi invers. Abia mai târziu, prin cucerirea
Constantinopolului, la 13 aprilie 1204, de către cavalerii occidentali ai cruciadei a IV-
a, despărţirea creată de cardinalul Humbert s-a adâncit tot mai mult între cele două
Biserici, ducând la acţiuni de adevărată „răcire a dragostei dintre mulţi”.3
Deși nevoia unirii s-a ivit și simțit curând după schismă, ea s-a simțit din partea
grecilor ca interes politic, iar din partea latinilor ca bun prilej de a se impune grecilor
autoritatea Bisericii romane, cu acele inovații împotriva cărora grecii protestau. Aceste
încercări au eșuat, relațiile dintre Biserici s-au înrăutățit, acoperind glasul iubirii
frățești. Această situație a făcut pe unii să deznădăjduiască și să afirme că refacerea
unității pierdute este imposibilă, dar dorul după unitate nu s-a stins.4

3
Idem, p. 7.
4
Pr. prof Nicolae Mladin, Adevărata cale spre refacerea unității Bisericii lui Hristos, în „Ortodoxia”, Revista
Patriarhiei Române, Anul XIV, Nr. 3, Iulie-Septembrie, București, 1962, p. 334.
 Andreas Freyberger-personalitate marcantă

A redacta o monografie istorică și a prezenta datele istorice despre un

eveniment important pentru viața Bisericii Românești, este o muncă laborioasă și
bogată, de aceea mulți cronicari ca Gheorghe Șincai, Petru Maior, Timotei Cipariu,
Zenovie Pâșclișanu, au încercat să așterne pe hârtie date cât mai importante despre
acest eveniment. Cea mai tânără generație de cercetători ai trecutului greco-catolic
încearcă să facă legătura cu izvoarele Unirii de la 1700. Un izvor de primă importanță
este acela a lui Andreas Freyberger, călugăr iezuit aflat în serviciul direct al papei
înscris în Societatea lui Iisus.
Fiind de origine sileziană, Andreas Freyberger s-a născut la Olbersdorf în 24
septembrie 1670. A intrat în 27 octombrie 1685 la școala Neisse în Silezia, pe când
abia împlinise 15 ani. După terminarea studiilor, a redat câțiva ani latina în orașul său.
Apoi a fost promovat în funcția de prefect al arhivei colegiului San Clemente din
Praga, funcție în care a rămas mai bine de 38 de ani. Freyberger și-a dorit mult să plece
misionar în Indii, dar sănătatea șubredă și criteriile după care superiorii iezuiți își
recrutau în acest sens misionarii i-au interzis mult visata împlinire. S-a dedicat
convertirii evreilor din Praga care datorită lui au trecut la creștinism. În anul 1700 se
pare că a călătorit în Transilvania și a luat parte activă la evenimentele legate de Unirea
românilor cu Roma.5
Despre activitatea lui Andreas Freyberger putem spune că a fost una intensă. A
scris numeroase cărți cu conținut religios ca: Historica relatio unionis Walachicae cum
Romana Ecclesia factae a 1701 eorumque, quae in unionis negation subsecuta sunt
usque ad Novembrem anii 1702 (Relatare istorică despre unirea Bisericii Românești cu
Biserica Romei făcută în anul 1701și despre cele ce au urmat în problema unirii până
în noiembrie 1702), Sagena Evanghelica, seu conciones in diversis Provinciae
cathedris, atiam Dresdae in capella Regia dictae (Evanghelia sau predicile în diferite
provincii, scaune, în capela regală din Dresda), Exempla tragica Patris Joannis Bisseli

5
Andreas Freyberger, Relatare istorică despre unirea Bisericii Românești cu Biserica Romei făcută în anul
1701și despre cele ce au urmat în problema unirii până în noiembrie 1702, traducere în română de Ioan
Chindriș, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1996, p. 8.
in idioma germanicum translata ( Exemplu tragic al Papei Ioan Bisselii tradus în limba
germană).6
Cea mai importantă carte pentru români este cea legată de problema Unirii de la
1700. Această carte este o cronică amănunțită asupra evenimentelor care au constituit
revenirea românilor la religia mamă a Romei, după despărțirea de aproape un mileniu
cauzată de năvălirea slavilor, de căderea românilor sub imperiul bisericii proslavnice.
Cronica lui Freyberger se păstrează în arhivele din Viena și Arhiva Provincială a
Moraviei din Brno. Acest text a fost redactat în 1702 și cuprinde convertirea unui
întreg popor la catolicism. Autenticitatea cărții a fost pusă la îndoială, dar reiese că
Freyberger a fost în Ardeal când a avut loc Unirea Bisericilor, deoarece el cunoștea
toate evenimentele și problemele românilor. Andreas Freyberger a venit în Ardeal o
dată cu iezuitul Carol Neurautter, pe care l-a asistat la toate acțiunile legate de
problema Unirii.7
Această operă a lui Freyberger debutează cu o sumă a cunoștințelor despre
români. Aceștia trăiesc în cunoscutele trei țări din care Dacia Transalpina și Moldova
au principiile lor proprii. Trecând apoi la cei din Transilvania, Andreas constată că ei
sunt răspândiți în tot principatul. Este descrisă situația poporului sub principii calvini,
a bisericii minată de superstiții, starea mizeră a preoțimii ținută în situație iobăgească.
Principalele piese de coloratură ale operei rămân diplomele lui Leopod I din 1699-
1701, scrisoarea mitropolitului Teodosie către Atanasie Anghel și afurisenia
mitropoliților orientali în frunte cu Calinic al Constantinopolului.
Pentru a înțelege cronica lui Andreas Freyberger, trebuie să facem o incursiune
în cadrul istoric al problemei Unirii Bisericii Românești cu Biserica Romei, de aceea
vom prezenta datele istorice care au condus la această unire, urmând să prezentăm
concluzia pe care Freyberger o aduce asupra acestui eveniment major.

6
Elena Mușețescu, Dicționar Latin-Român, Editura Polirom, București, 2004.
7
Clemente Plăianu, Silvestru Prunduș, Catolicism și ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române
Unite, Cluj-Napoca, 1994, p. 20-22.
 Istoria Bisericii Române Unite

Începutul instituțional al Bisericii Române Unite cu Roma este marcat de unirea

Mitropoliei Ortodoxe din Ardeal cu Biserica Romei începând cu anul 1697.
Trebuie să observăm că Unirea din Transilvania, a avut predecesori în Biserica
Moldovei și Țării Românești. Încercare de unire a Mitropoliei Moldovei cu Biserica
Romei a fost întreprinsă către sfârșitul secolului al XVI-lea de mitropolitul Gheorghe
Movilă, în înțelegere cu domnitorul Petru Șchiopul. Planul inițial prevăzuse ca o
delegație moldoveană avându-l în frunte pe mitropolit să se deplaseze la Roma, pentru
a cere comuniunea cu Sfântul Scaun. Răspunsul Romei a fost că uniunea este posibilă
doar după înlăturarea unor neajunsuri care erau prezente în Mitropolia Moldovei, ceea
ce a făcut ca lucrurile să stagneze. Mitropolia Moldovei și-ar fi dorit ca relațiile de
comuniune cu Roma să fie stabilite fără îndeplinirea altor cerințe, ceea ce a făcut ca
proiectul de unire din 1588-1589 să rămână fără rezultatul dorit. Dorința de Unire, a
avut la bază un cadrul social, politic și economic. Moldova avea nevoie de sprijinul
economic al Romei, pentru a se putea redresa, dar și din dorința de a deveni o Biserică
autonomă în cadrul unei Biserici care îi putea oferi acest statut.8
Există indicii cu privire la faptul că și în Țara Românească se dorea o unire cu
Roma tot din aceleași principii și că Mihai Viteazul a fost adeptul unirii ecleziastice
cu Biserica Romei.  Papa Clement al VIII-lea i-a spus explicit într-o scrisoare adresată
lui Mihai Viteazul că „noi și toți principii catolici ne bucurăm pe deplin de adevărata
unire a bisericii tale cu biserica romană, fără de care nu există mântuire”. Moartea
lui Mihai Viteazul a însemnat eșecul proiectului de unire ecleziastică a mitropoliilor
românești cu Biserica Romei.9
Unirea Bisericii Române cu Biserica Romei s-a făcut în Transilvania. Supus
unor crunte şi prelungite presiuni pentru a adera la catolicism, o parte din poporul

8
Cesare Alzati, În inima Europei, Editura Fundația Culturală Română, Cluj-Napoca, 1998, p. 152-155.
9
Ardeleanu Ion, Arimia Vasile, Bondoc Gheorghe, Mihai Viteazul în conştiinţa europeană : Documente
externe, vol. V, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1982, p. 265.
român din Transilvania a acceptat pentru înșelarea şi potolirea celor ce exercitau
asupra lui această silnicie, o dependență administrativă de Roma papală, dar şi-a
păstrat în realitate tot conținutul credinței şi cultul său ortodox. În anul 1687, armatele
austriece, ale Casei de Habsburg, ocupau Transilvania, după ce au obținut victoria în
câmpul de la Mohacs. Ca să-şi asigure dominaţia în Transilvania, Imperiul habsburgic
trebuia să sporească componenţa, la început disparentă a „statului catolic”. De aceea
odată cu trupele imperiale au venit în Transilvania, în 1687-1688 şi iezuiţii. În această
situaţie „statul catolic” din Transilvania şi iezuiţii veniţi aici au sfătuit curtea
imperială să întindă mrejele catolicizării spre marea masă românească a cărei religie
nu făcea parte din nici una din cele patru religii recepte, cu drepturi politice. 10
Românii erau considerați tolerați, iar pentru a se bucura de drepturi, românii
trebuiau să treacă la una din religiile dominante: catolică, luterană, calvină sau
unitariană.11 Preoții sau parohii se socoteau printre iobagi, nume care indică servajul.
În ceea ce privește contribuțiile, transporturile, încasarea dărilor, precum şi a altor
sarcini, angarale şi servituți, nu se făcea nici o deosebire între ei şi laici, fiind supuși şi
ei robiei.12
În 1692, episcop în Transilvania era Teofil, care încerca să păstreze un echilibru
între pretențiile episcopului Țării Românești și a superintendentului calvin. Printr-un
memoriu din septembrie 1697, îndată după definitivarea stăpânirii Austriei asupra
Transilvaniei, prin pacea de la Zenta în septembrie 1697, „statul catolic” ardelean
cerea împăratului să facă un apel către preoţii ortodocşi români ca să îmbrăţişeze
catolicismul, promiţîndu-le scăparea de povara dărilor şi împărtăşirea de privilegiile
preoţilor romano-catolici. Cu acest memoriu pleca la Viena iezuitul Barany, parohul
bisericii romano-catolice din Alba Iulia. Iată ce se stipula în memoriu: „Cu supunere
cerem de la Maiestatea Sa o diplomă pentru unirea românilor care locuiesc în
Transilvania şi care nu pretind altceva decât ca Maiestatea Sa să se îndure a-i face
părtaşi pe preoţii şi călugării de rit grec, de aceleaşi privilegii şi drepturi de care se

10
Andreas Freyberger, op.cit. p. 40-41.
11
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Uniatismul din Transilvania, Încercare de dezbinarea a poporului român,
Editura Apolgeticum, București, 1973, p. 18.
12
Prof. dr. Mihail Dan, În jurul unirii cu Roma, în „Mitropolia Banatului”, Anul VIII, nr. 7- 9, Timișoara,
1958, p. 303.
bucură acum nu numai preoţii catolici, ci chiar şi preoţii unitarieni, luterani şi
calvini”13.
Rezoluţia imperială voia să lase impresia că preoţii ortodocşi români sunt liberi
să se decidă pentru oricare din cele patru religii recepte. Dar faptul că guvernatorul şi
cancelarul Transilvaniei, conţii calvini Banfi şi Bethlen, chemaţi de împărat la Viena,
la 7 octombrie 1697, pentru consultare în problema emiterii acelei rezoluţii, se opun, e
o dovadă că ea era dată în folosul catolicismului.
Cea mai apropiata de sufletul romanilor era religia catolică. Neschimbând nimic
din ritul oriental, cu care erau obișnuiți, nici din obiceiuri, iar dogmele erau propriu-
zis, o problemă ce nu atingea cu nimic mulțimea de credincioși, în anul 1697,
episcopul Teofil, care a primit Scaunul Episcopesc în condițiile obișnuite (acceptând
cele 19 puncte calvinești) s-a sfătuit cu clerul și convoacă un sinod general la Alba
Iulia. Aici Teofil arată situația grea, de asuprire a poporului român, fiind amenințată
însăși existenta națiunii. Lămuri asistența și asupra condițiilor de unire cu Roma,
precum și marea asemănare de credință ce există, față de marile deosebiri ale
calvinilor. Iată care este crezul mărturisit de Teofil: „noi, am hotărât cu unanimitate
de glasuri că voim să ne reîntoarcem în sânul Sfintei Maicii Bisericii Romano-
Catolice și că ne reunim cu dânsa, primind și crezând toate cele pe care le primește.
Recunoaștem că Papa de la Roma este capul universal al bisericii creștine întinse în
toată lumea. Nu ne îndoim că pâinea azimă este materie suficientă pentru Cina
Domnului”.14 Sinodul fixează în scris mărturisirea de credință prin care promit să
accepte punctele care despart Răsăritul de Apus. În același document ei cer ca românii
să primească drepturile celorlalte confesiuni din Transilvania.15
Un alt interes urmărit de curtea imperială prin trecerea românilor ortodocşi în
dependenţa papalităţii, a fost ruperea lor din legăturile bisericeşti cu românii din
Principate. Dat fiind că românii constituiau marea majoritate a populaţiei din
Transilvania, Casa de Habsburg îşi dădea seama că o viitoare ridicare culturală şi o
inevitabilă dezvoltare a conştiinţei naţionale a acestei populaţii o vor face să tindă şi la

13
Ștefan Lupșa, Biserica Ardeleană şi „unirea” în anii 1697-1701, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul
LXVI, nr. 9-10, București, 1948, p. 478.
14
Andreas Freyberger, op. cit. p. 45.
15
Ploscaru Ioan, Scurtă istorie a Bisericii Române, Editura Helicon, Timișoara, 1999, p. 19.
o realizare a unităţii sale politice cu români din Principate. Cea mai bună asigurare
împotriva acestei eventualităţii periculoase pentru Imperiul habsburgic era
desprinderea cât mai completă.16
După moartea lui Teofil, în locul lui ajunge Atanasie Anghel, care a continuat
eforturile de unire a Bisericii Române cu Biserica Romei. Calvinii aveau încredere in
el, deși era încă foarte tânăr. Este numit episcop apoi merge la București pentru a fi
sfințit. A fost hirotonit episcop în ziua de 22 ianuarie 1698 de către mitropolitul
Teodosie al Mitropoliei Ungrovlahiei și de patriarhul Dositei al Ierusalimului. Aici sta
șapte luni, timp în care se dau două documente care privesc unirea românilor cu
Biserica Romei. Este lămurit de patriarhul Dositei al Ierusalimului și care îi dă o
scrisoare cu sfaturi ortodoxe. La punctul 5 scrie: „Sfintele slujbe sa fie citite numai in
slavonește sau elinește, iar nu pe românește sau in alt chip, deoarece limba
românească e puțină și îngusta...".17
Întors în Ardeal, tânărul Atanasie își da seama în ce dezastru se afla Biserica
română și căuta să ia legătura cu părintele Barany. El vede ce deosebire este în puterea
catolicilor față de calvini. Calvinii băteau din picior, iar catolicii făceau propuneri. În
acest timp Barany era la Viena, unde arătase împăratului dorința românilor de a se uni
cu Roma. Cardinalul Ungariei Kolonich îi scrie lui Atanasie, arătându-i în ce consta
Unirea, promițând în schimb drepturi și imunități. La 7 octombrie 1698, Atanasie
convoacă Sinodul General de la Alba-Iulia, pentru a hotărâ Unirea religioasă. Aici se
întocmește un lung manifest care începe așa: „noi, vlădica, protopopii și popii Biserici
Române, dăm de știre tuturor, că din bunăvoința noastră ne unim cu Biserica Romei și
voim sa trăim cum trăiesc mădularele și popii acestei Biserici sfinte...Nimeni să nu-i
clătească pe Uniți din obiceiurile Bisericii răsăritene, ci toate ceremoniile,
sărbătorile, posturile, cum până acum, așa și de acum înainte să fim slobozi a le tine
după calendarul vechi...”.18
După această mărturisire, împăratul Leopold a dat în 1698 un document care
prevedea faptul că unirea cu Biserica Romei și acceptarea Papei ca și conducător al
Bisericii va scuti poporul de la plata tributului către nobilimea maghiară.

16
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, op. cit. p. 22.
17
Ploscaru Ioan, op. cit. p. 20.
18
Andreas Freyberger, op. cit. p. 57.
 Textul semnat la 7 octombrie 1698 şi susţinut de Atanasie purta numele de
„Cartea de mântuire” și nu promitea în fond aproape nimic Bisericii Romano-
Catolice. O problemăivită a fost problema autenticității Unirii, cauzată de lipsa în
original a rapoartelor, deoarece această Unire era continuarea rezoluției din 1697, de
pe vremea episcopului Teofil.
Trecerea la greco-catolicism a stat sub semnul unei duble condiții: acceptarea
celor patru puncte florentine în care se stipula ca Papa să fie cap Bisericii, acceptarea
dogmei Filioque, azima în serviciul liturgic, existența Purgatoriului și păstrarea
tradițiilor răsăritene. Ce interesau pe credincioși era ca ritul să nu se schimbe după cel
latin, nici calendarul și să nu fie considerați tolerați ci „fii patriei”.
Unirea din Transilvania atenta stării protestante, de aceea Gheorghe Banffy nu
va recunoaște Unirea. Pentru a rezolva problema, Atanasie va apela la cardinalul
Kollonich în vederea emiterii unei diplome care să recunoască Unirea.
În 1699 împăratul Leopold I va da Prima Diplomă Leopoldină a Unirii sau
Decretul de înființare a Bisericii Unite. Diploma a fost contestată de țăranii ortodocși
și de comercianții bulgaro-greci.
Ulterior Atanasie tipărea cu cheltuiala lui Brîncoveanu o Cazanie-
Kiriacodromion în care se susţinea învăţătura că Duhul Sfînt purcede numai de la
Tatăl, învăţătură pe care n-a corectat-o nici după ce a fost admonestat prin scrisori de
cardinalul Colonici.
În epilogul cărţii se scria că „ea s-a tipărit nu cu socoteala aceea ca să facem
strămutare împotriva Scripturii sau în rânduiala dogmelor, ce ţine şi porunceşte
pravoslavnica Biserică a Răsăritului”.19
În acelaşi timp a tipărit Atanasie un Catehism-Bucoavna care menţinea
învăţăturile ortodoxe. Apoi a trimis o scrisoare către Brâncoveanu, în care declara că
„unirea s-a făcut numai în aparenţă, iar popii s-au unit pentru a fi scutiţi de dări”.
Atanasie nu făcea de la sine paşi hotărâţi pentru progresul uniatiei, căci pretinsul sinod
de la Alba Iulia, din 5 septembrie 1700, unde toţi protopopii (în număr de 54), cu câte
doi preoţi şi cu câte trei mireni ar fi aprobat o declaraţie de acceptare a uniaţiei
asemenea celei latineşti interpolată în actul de la 7 octombrie 1698, este o pură
19
Pr. Teodor Popescu, Cum s-au făcut unirile cu Roma, în „Ortodoxia”, Anul I, nr. 2-3, București, 1949, p.
141-142.
invenţie. Căci declaraţia respectivă există numai în latineşte, fără semnături, pretinzând
că e o copie după originalul depus de Barany la Episcopia romano-catolică din Alba
Iulia, însă nu se găseşte20. În 6 ianuarie 1701, Atanasie convoacă un alt Sinod în care
se hotărăște menținera lui în scaunul episcopal.
Pentru Atanasie Anghel au urmat ani grei, fiind atacat atât de calvini, cât și
de Arhiepiscopia Bucureștilor. Atanasie Anghel a fost chemat la Viena în 5 februarie
1701, pentru a da explicații. Acesta primește un rechizitoriu cu 22 de puncte și cererea
de a se supune Papei și de a fi resfințit ca episcop Unit.21
În aceste condiții în 19 martie 1701, împăratul Leopold va da a Doua Diplomă
Leopoldină, unde Atanasie va fi numit episcop al românilor uniți din Transilvania. La
25 martie același an, Atanasie este sfințit episcop unit și va întrerupe relațiile cu
mitropolitul Țării Românești. Atanasie se angajează să fie supus eminentisimului și
promite că va face publică mărturisirea de credință la reșendința lui de la Alba-Iulia.
De asemenea promite că va fi până la moarte supus capului întregii Biserici Creștine.
Ajuns la reședința episcopală, în 25 iulie 1701, Atanasie a adunat întreg poporul și i-a
îndemnat să facă mărturisirea de credință catolică publică. În momentul înscăunării ca
episcop unit, ortodocșii strigau că nu pot accepta un episcop unit în Biserica zidită de
voievozii ortodocși. Prin această mărturisire plină de glorie s-a produs Unirea Bisericii
Românești cu Biserica Romei, unire ce a produs dezbinări între cele trei țări
românești.22

20
Silviu Dragomir, Românii din Transilvania şi unirea cu Biserica Romei, Editura Institutului Biblic și de
Misiune, București, 1963. p. 904.
21
Arpad Bitay, Un amănunt necunoscut din viața lui Atanasie Anghel, în „Revista Istorică” Anul XXI nr. 4-5,
București, 1935, p. 21-22.
22
Andreas Freyberger, op. cit. p. 115-117.
 Concluzii

Andreas Fereyberg prezintă evenimentele ce au dus la unirea Bisericilor într-un

mod elaborat. Aceasta începe izul istoric al evenimentelor pe vremea când se afla în
Transilvania, fiind de față la tot procesul Unirii. Astfel, se poate afirma că anul 1701 a
reprezentant încheierea etapelor întemeieri Biserici greco-catolice din Transilvania.
Aceste etape, desfășurate pe parcursul a cinci ani, 1697-1701, începute pe vremea
episcopului Teofil, dar definitvate în timpul episcopatului lui Atanasie, au fost extrem
de dificile pentru preoţi români, ei find preocupaţi să lupte pentru drepturile şi
libertăţile care li se cuveneau. Unirea s-a realizat formal, fără ca enoriaşi ori preoţi să
fie lămuriți cu adevărat despre conținutul și reala ei intenție. Unirea nu a reprezentat
decât un compromis, prin care ambele părți s-au străduit să piardă cât mai puţin şi să
câştige cât mai mult.23
Toată bunăvoința și smerenia Bisericii ortodoxe, tot respectul și uneori
admirația ei pentru ceea ce are sacru și măreț catolicismul, nu ajung însă să schimbe
actualele atitudini și raporturi confesionale, dacă Biserica romană nu va recunoaște și
îndrepta ceea ce din partea ei provoacă și revoltă pe ortodocși. Creștinește, nici un om
nu poate fi privit cu mândrie și cu dispreț, nici atins în dreptul de a se convinge în
chestiuni de credință, de aceea o parte dintre românii din secolul XVIII nu au aderat la
catolicism.
Creștinismul a adus libertate morală și legea dragostei și a instaurat în lume o
slujire pentru mântuirea oamenilor. Cât timp Bisericile vor împlini această slujire se
vor găsi pe calea cea bună a misiunii lor dumnezeiești. Ceea ce trebuie să le preocupe
nu este supunerea uneia asupra alteia ci cum să se împace și să ajute toate pentru
săvârșirea lucrului lor comun.24

23
Lupaş Ioan, Biserica ortodoxă română din Transilvania şi unirea religioasă încursul veacului al XVII-lea,
Editura Tipomur, Târgu-Mureş, 2004, p. 39-45.
24
Teodor Popescu, Atitudini și raporturi interconfesionale. Considerațiuni istorice asupra problemei unirii
Bisericilor Ortodoxă și Romano-Catolică, în „Ortodoxia”, Anul IX, nr. 3, București, 1957, p. 404-405.
 Bibliografie

1. Izvoare:
BIBLIA sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea
Sfântului Sinod, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2001.
2. Cărți:
Andreas Freyberger, Relatare istorică despre unirea Bisericii Românești cu Biserica
Romei făcută în anul 1701și despre cele ce au urmat în problema unirii până în
noiembrie 1702, traducere în română de Ioan Chindriș, Editura Clusium, Cluj-Napoca,
1996.
Ardeleanu Ion, Arimia Vasile, Bondoc Gheorghe, Mihai Viteazul în conştiinţa
europeană : Documente externe, vol. V, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, București, 1982.
Cesare Alzati, În inima Europei, Editura Fundația Culturală Română, Cluj-Napoca,
1998.
Clemente Plăianu, Silvestru Prunduș, Catolicism și ortodoxie românească. Scurt
istoric al Bisericii Române Unite, Cluj-Napoca, 1994.
Lupaş Ioan, Biserica ortodoxă română din Transilvania şi unirea religioasă încursul
veacului al XVII-lea, Editura Tipomur, Târgu-Mureş, 2004.
Ploscaru Ioan, Scurtă istorie a Bisericii Române, Editura Helicon, Timișoara, 1999.
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Uniatismul din Transilvania, Încercare de dezbinarea a
poporului român, Editura Apolgeticum, București, 1973.
Silviu Dragomir, Românii din Transilvania şi unirea cu Biserica Romei, Editura
Institutului Biblic și de Misiune, București, 1963.

3. Studii și reviste:
Arpad Bitay, Un amănunt necunoscut din viața lui Atanasie Anghel, în „Revista
Istorică” Anul XXI nr. 4-5, București, 1935.
 Pr. prof Nicolae Mladin, Adevărata cale spre refacerea unității Bisericii lui Hristos,
în „Ortodoxia”, Revista Patriarhiei Române, Anul XIV, Nr. 3, București, 1962.
Pr. Teodor Popescu, Cum s-au făcut unirile cu Roma, în „Ortodoxia”, Anul I, nr. 2-3,
București, 1949.
Prof. dr. Mihail Dan, În jurul unirii cu Roma, în „Mitropolia Banatului”, Anul VIII,
nr. 7- 9, Timișoara, 1958
Ștefan Lupșa, Biserica Ardeleană şi „unirea” în anii 1697-1701, în „Biserica
Ortodoxă Română”, Anul LXVI, nr. 9-10, București, 1948.
Teodor Popescu, Atitudini și raporturi interconfesionale. Considerațiuni istorice
asupra problemei unirii Bisericilor Ortodoxă și Romano-Catolică, în „Ortodoxia”,
Anul IX, nr. 3, București, 1957.

4. Manuale și dicționare:

Elena Mușețescu, Dicționar Latin-Român, Editura Polirom, București, 2004.

Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Manual pentru
Seminariile teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2004.
Idem, Istoria Bisericească Universală pentru Institutele teologice, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993.