Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași

Eclesiologia paulină în
epistola către Efeseni

̴̴ lucrare de seminar ̴

Profesor :
Pr. Dr. Asist. Paul
Cezar Hârlăoanu
Student:

Bibire Răzvan- Nicolae

Iași, 2017

1.Introducere

În calitate de adevăraţi creştini, mărturisim cu convingere că diferitele dezbinări care

continuă să existe în societatea umană, catastrofalele diferenţe economice şi sociale sunt
cauzate de păcat sub diferitele sale aspecte, păcat care implică de asemenea suferinţă umană.
Diferenţele care coexistă în sânul unei familii umane şi în diferitele părţi ale creaţiei
sunt voite de Dumnezeu. Păcatul însă, mai ales păcatul mândriei, al lăcomiei, al urii şi al
egoismului duc la o sporită dezbinare chiar şi între membrii aceleiaşi comunităţi. Chiar la
întemeierea sa, la praznicul Cincizecimii, Sfânta Biserică a arătat că Dumnezeu vrea ca
1
 Eclesiologia paulină în Epistola către Efeseni

dezbinarea popoarelor pământului, a cărei cauză este păcatul, să fie depaşită şi unitatea să
domnească din nou în relaţiile dintre oameni.
Întruparea este întâi de toate un eveniment care a avut loc odată în timp și care posedă
toată puterea de eternitate. Şi această întrupare petrecută, în măsura în care este o unire
perfectă, indisolubilă, deşi neamestecată a celor două naturi – natura divină şi natura umană-
formează Biserica. Biserica este Trupul lui Hristos, întrucât ea intră într-o unitate de viaţă cu
El. Ca să fie înţeles bine sensul acestor cuvinte, se cuvine să fie transcris textul cu care începe
capitolul „Biserica” , din care s-a extras şi citatul : „Biserica lui Hristos nu este o instituţie, ea
este o viaţă nouă cu Hristos şi în Hristos, condusă de Duhul Sfânt”1.
Aceeaşi definiţie o găsim şi în Învăţătura de credinţă ortodoxă, unde Biserica este
descrisă ca semnul nevăzut al întrupării Fiului: „Biserica este prelungirea tainică a Întrupării
Domnului”2. Iar în Teologia Dogmatică, Biserica, extensiunea lui Hristos: „Hristos
mântuieşte pe oameni înrtucât se extinde în ei, întrucât îi încorporează în Sine şi întrucât îi
asimilează treptat cu omenitatea Sa înviată. Biserica este această extindere a lui Hristos în
oameni (...) , Biserica este extensiunea socială a lui Hristos cel înviat”3.
Definirea Bisericii drept „prelungirea întrupării” nu trebuie înţeleasă ca dizolvând
evenimentele întrupării şi Cincizecimii într- un proces istoric. Distincţia dintre Logos întrupat
şi Biserică, Trupul Său, nu se anulează întrucât prin formula „continuarea întrupării” se vrea
numai să se accentueze natura organică – sacramentală a relaţiei dintre persoana lui Iisus
Hristos şi „trupul tainic”, precum şi aspectul Bisericii în comunitate de persoane. Cu toate
acestea, analogia Bisericii cu un organism trebuie să ţină seama de elementele specifice
relaţiilor persoanelor ce se stabilesc în comuniunea cu Hristos, în comunitatea bisericească.
Este adevărat că Sfinţii Părinţi descriu Biserica într-un mod hristologic. Un curent
patristic puternic a scos în evidenţă efectul întrupării Fiului, prin care se creează o unitate
între Dumnezeu şi om. Biserica este adusă în relaţie cu întruparea nu numai în sens istoric, ci
şi în sens soteriologic antologic. Sfântul Maxim Mărturisitorul, de pildă, numeşte întruparea
„poarta Bisericii”. După el, iconomia divină cuprinde două lucruri fundamentale, cea prin care
Dumnezeu S-a făcut om sau întruparea şi cea prin care omul se aseamănă cu Dumnezeu sau
dumnezeirea. Astfel, istoria iconomiei se împarte în timpul întrupării şi cel al dumnezeirii4.
Dar nici eclesiologia paulină, nici cea patristică nu înţelege unitatea Hristos –
Biserică,identică cu procesul întrupării. Acest realism poate fi înţeles în sensul că Hristos şi
Biserica se află într-o relaţie soteriologică unică. Întemeind Biserica, Iisus Hristos nu este un
intermediar sau instrument între Dumnezeu şi om, un fondator al unei instituţii, ci întruparea
Sa are consecinţe soteriologice care se transmit Bisericii, comunitatea care reprezintă pârga
umanităţii răscumpărate. De fapt, în toate lucrurile Sale, Hristos se transmite Bisericii pentru
că prin toate afectează umanitatea ce o purta; s-ar putea spune, așadar, că toate momentele din
viaţa Sa au efecte eclesiologice: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu (...), Care cu
vărsarea prețiosului Tău Sânge ai întemeiat Biserica, iar cu moartea Ta o ai ridicat, cu Învierea

1
Sergiu Bulgakoff, Ortodoxia, trad. N. Grosu, Sibiu, 1933, p. 1;
2
***, Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, p. 135;
3
Diac. Ioan Bria, Aspectele ecleziologiei contemporane, în rev. “S.T.”, XX, 1968, nr. 1-2, p. 27-28;
4
Idem;
2
 Eclesiologia paulină în Epistola către Efeseni

o ai săvârşit, cu Înălţarea Ta o ai binecuvântat şi cu pogorârea Sfântului Tău Duh o ai sfinţit şi

o ai lăţit...”5.
Hristos actualizează continuu mântuirea lumii în mod personal şi sacramental în şi
prin Biserică. Biserica devine „trupul tainic” prin care Hristos se împărtăşeşte şi slujeşte
lumii.

2. Biserica- Trupul Tainic al Mântuitorului

În epistola către Efeseni, sensul care predomină este cel de Trup tainic al Domnului,
prin care se reliefează partea supranaturală a Bisericii, adică acela de adunare a credincioșilor
în Hristos. În acest sens, trebuie să precizăm ca apostolul face deosebire clară între Hristosul
natural- logosul întrupat- şi Hristosul preamărit, devenit Cap al Bisericii. Chiar din felul cum
aşază denumirile Mântuitorului, Sfântul Apostol Pavel ne arată dacă vorbeşte de Mântuitorul
Hristos ca persoană sau de Hristos, Cap al Bisericii. Astfel, când menționează numai numele
„Iisus” (Gal. 6, 17) sau când aşează cuvântul „Iisus” înaintea cuvântului „Hristos” , atunci se
referă la Iisus Hristos ca persoană, când, însă foloseşte numai numele „Hristos” (Efes. 2, 4-
12; 4, 14, 13) sau aşează cuvântul „Hristos” înaintea cuvântului „Iisus”(Efes. 2, 13), vorbeşte
de Hristos cel preamărit.
5
***, Slujba sfinţirii Bisericii, p. 53;
3
 Eclesiologia paulină în Epistola către Efeseni

În felul acesta, când ne asigură că ne-am sculat împreună cu El spre „înnoirea vieţii”
(Rom. 6, 3- 4), când zice despre creştini că sunt membre ale trupului lui Hristos (I Cor. 12,
12), apostolul vorbeşte tot despre Biserică, înţeleasă ca Trup tainic al Domnului. Distincţia
netă între rolul lui Hristos ca persoană şi între rolul lui Hristos preamărit în viaţa Bisericii, o
accentuează Sfântul Apostol Pavel mai cu seamă în epistola către Efeseni (5, 23- 27).
Hristosul natural ne-a răscumpărat (1, 7), Hristosul tainic ne sfinţeşte, Hristosul natural a
murit pentru noi, ne-a împăcat cu Tatăl Său (2, 16), dar Hristos tainic ne uneşte cu Dumnezeu
(2, 19). Într- un cuvânt, Hristosul tainic este Biserica, „împlinirea Celui ce plineşte toate întru
toţi. (Efes. 1, 22- 23)”6.

„Unirea dintre ce este dumnezeiesc şi ce este omenesc depăşeşte hotarele acestei lumi;
mortarul ei este iubirea suprafirească a lui Dumnezeu faţă de noi, a noastră faţă de Dumnezeu
şi iubirea firească faţă de semeni şi faţă de noi înşine. Unitatea aceasta, e întemeiată pe
împărtăşirea vieţii dumnezeieşti care îşi are izvorul în plinătatea lui Hristos”7.

În gândirea Sfântului Apostol Pavel, trupul nu este niciodată despărţit de principiul

care-l animă, iar prin acest cuvânt putem înţelege omul întreg format din trup şi suflet.

Sfântul Ioan Gură de Aur, care urmăreşte sensul autentic şi profund al concepţiei
despre biserică, nu deplasează accentul de pe înţelesul corporal al cuvântului „Biserica este
Trupul lui Hristos, ceea ce este tot una cu fiinţa corporală a lui Hristos, Hristos Însuşi existând
în mod corporal”.

Sfântul Apostol Pavel numeşte Biserica „Trupul lui Hristos”(Efes. 1, 23), iar pe
credincioşi, „mădulare ale acestui Trup” (Efes. 5,30), încât atunci când vorbeşte despre Trupul
tainic nu-l socoteşte o simplă abstracţie, o figură fără stil, ci o realitate de ordin oral, spiritual,
pe care o face inteligibilă printr-o metaforă. Astfel, pentru trupul tainic al lui Hristos, cea mai
bună analogie este aceea a trupului omenesc. După cum esenţial la un trup este unitatea
organelor într- un principiu comun de viaţă şi de mişcare, deşi ele prezintă o varietate cu
diverse structuri şi funcţii, tot astfel este şi în Biserică. Diversitatea organelor şi unirea lor
într-un singur Trup tainic (Efes. 6, 15- 16), sunt cele două caractesistici ale Bisericii. Între
membrele Trupului tainic este o strânsă legătură şi o intercomuniune harică. Noi, ca mădulare
ale Trupului tainic, suntem încorporaţi acestuia (Efes. 2, 19- 22), iar prin harul ce-l primim în
Biserică, suntem meniţi să ajungem la asemănarea cu Dumnezeu (Efes. 2,5). Iată cum redă
această realitate Sfântul Grigorie Teologul: „Ce este această nouă taină în mine? Sunt muritor
şi nemuritor, sunt una cu Hristos, ca să înviez cu El, să moştenesc cerul cu El, să devin al lui
Dumnezeu, să devin Dumnezeu”8.

Funcţiunile membrelor Trupului tainic sunt diferite, căci „El a dat pe unii ca să fie
apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii binevestitori, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea
sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos” (Efes. 4, 11- 12), exprimate ca într- o
imagine.

6
Magistrand Leon Arion, Concepţia paulină despre Biserică cu privire specială la Epistola către Efeseni, în rev.
„S.T.”, XVII, (1965), 7-8, p. 403;
7
N. Chiţescu, Biserica Trupul tainic al Domnului, în rev. „B.O.R.”, LX, (1942), 7- 8, p. 315;
8
Magistrand Leon Arion, op. cit. p. 404;
4
 Eclesiologia paulină în Epistola către Efeseni

Dar această imagine exprimă în modul cel mai evident şi ideea de unitate a creştinilor
în Hristos şi în Biserică. De aceea Sfinţii Părinţi vor dezvolta această idee, făcând să decurgă
din ea imperative morale de maximă importanţă pentru menţinerea unităţii creştine, pentru
păstrarea Trupului tainic „fără răni”, după expresia Sfântului Vasile cel Mare „fără schisme şi
fără erezii”9. Completând imaginea Bisericii, ca trup al lui Hristos, Sfântul Ioan Gură de Aur
subliniază două idei:

1. Trupul nu este creaţia hazardului, ci este opera unui iscusit meşter, care împleteşte
frumosul cu utilul. În trup nu este nimic lipsă şi nimic de prisos.

2. Fiecare mădular are de îndeplinit o anumită slujbă. Împlinirea ei contribuie la armonia

şi progresul întregului, neîmplinirea slujbei aduce pagubă şi tulburare a ordinii fireşti. „Deci,
zice marele ierarh, trupul nu este alcătuit la întamplare, ci cu multă artă, căci dacă unul din
mădulare nu este la locul său, tot trupul suferă. De aceea, nu este de ajuns să fii unit cu trupul
întreg, ci se cuvine să-ţi ocupi locul tău; căci de vei trece în alt loc, nu te-ai unit şi Duhul nu
te primeşte. Nu vezi ce se petrece în anumite împrejurări, oasele îşi schimbă locul, trecând
unele în locul celuilalt?... De aceea, mulţi socotesc că trebuie să le îndepărteze... Acesta este,
deci, sensul cuvintelor apostolului: „potrivit alcătuindu-se şi încheindu-se”, înseamnă că
nimeni să nu ocupe alt loc decât cel care i se cuvine10.

„Universitate în diversitate- iată specificul dintotdeauna al Bisericii”11.

a) Sfânta Treime- izvorul şi arhetipul Bisericii

Pentru creştinul ortodox, Sfânta Treime este izvorul, punctul de plecare şi ţinta ultimă
a întregi teologii şi spiritualităţi, a întregii antropologii şi eclesiologii, a întregii înţelegeri a
lumii şi a existenţei . Sfânta Treime este concepţia ortodoxă despre lume.
Biserica în calitatea ei de mediu de restaurare a oamenilor, în comuniunea ei de iubire
cu Dumnezeu, nu poate avea alt izvor şi un alt model decât Sfânta Treime. De aceea, când
Iisus vorbeşte de unitatea Bisericii şi se roagă pentru ea, El dă ca exemplu relaţiile
interpersonale din Sfânta Treime. Persoanele umane care formează trupul (tainic) al lui
Hristos participă la viaţa treimică. Biserica înţeleasă ca Trup al lui Hristos este plină de Duhul
Sfânt şi prin aceasta plină de viaţa treimică.
Biserica, însă, în calitatea ei de icoană a Sfintei Treimi nu se zideşte ca o icoană
paralelă sau independentă de Sfânta Treime, ci ca participare la viaţa treimică şi ca strălucire
sau reflectare în lume a acestei participări.
Când cineva devine creştin, membru al Bisericii, aceasta se face prin Botezul în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, ceea ce înseamnă Persoana Tatălui, a Fiului şi a
Sfântului Duh. Aşadar, a deveni creştin înseamnă a restabili sau a începe comuniunea cu
Sfânta Treime. Creştinul este în comuniune cu Sfintele Persoane ale Treimei. Acest loc ni l- a
pregătit Hristos prin Întrupare, Moarte, Înviere şi Înălţarea Sa la cer (Efes. 2, 6).
9
Pr. Asist. V. Mihoc, Ecleziologia Noului Testament, în rev. „S. T.”, XXIX, (1977), 3-4, p. 240;
10
Ierod.Zamfir Modest ,Ecleziologia paulină reflectată în comentariul Sf. Ioan Gură de Aur la Epistola către
Efeseni în rev. „Ortodoxia.” ,XXXIV,(1952), 4, p. 497;
11
Pr. I. Popescu-Mălăeşti, Explicarea Epistolei către Efeseni. în rev. „B.O.R.”, 1925, 6, p. 222
5
 Eclesiologia paulină în Epistola către Efeseni

Prin Sfintele Taine, Liturghie – suntem cuprinşi spiritual şi progresiv în Împătaţia sau
Comuniunea Sfintei Treimi; Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, fiind culmea
acestei comuniuni cu Treimea.
„Biserica este organismul sacramental prin a cărui viaţă sacramentală Dumnezeu este
prezent în lume, căci în Trupul tainic credincioşii se împărtăşesc de energiile divine prin care
se realizează îndumnezeirea şi comuniunea cu lumea”12.

b) Raportul Bisericii cu Dumnezeu Tatăl

În Biserica creştină, activează intens toate persoanele Sfintei Treimi, Dumnezeu fiind
„Tatăl tuturor, care este peste toate şi prin toţi şi întru noi toţi”(Efes. 4,6), înseamnă că noi toţi
suntem copiii Lui. În Tatăl avem originea noastră comună, căci din Dumnezeu „se trage tot
numele pământesc în cer şi pe pământ.” (Efes. 3, 15),Dumnezeu poartă de grijă în egală
măsură pe toţi, învelindu-ne pe toţi cu iubirea Sa, ca pe copiii Săi. A fi din familia lui
Dumnezeu, a fi fiii Aceluiaşi Tată, având aceeaşi credinţă, iată liantul ce uneşte pe creştini
într-o strânsă unitate.

Dumnezeu ne primeşte şi ne tratează pe toţi egal. El este „peste toţi” prin

suveranitatea Sa Atotputernică, este „în toţi” prin extinderea providenţei Sale, El este „în noi
toţi” prin harul Său, prin dragostea Sa (Efes. 4, 6).

Biserica este locul în care şi prin care Dumnezeu vrea să mântuiască pe credincioşi,
trimiţând în ajutorul lor pe Fiul Său şi pe Sfântul Duh. Astfel, planul de mântuire a luat
naştere din veci la Dumnezeu, dar s-a realizat prin intermediul Fiului, în Duhul Sfânt.

În Hristos, Dumnezeu Tatăl „ne-a ales pe noi mai înainte de întemeierea lumii, ca să
fim sfinţi şi fără de prihană înaintea lui; dinainte rânduindu-ne spre înfierea Lui, în dragoste,
prin Iisus Hristos”(Efes. 1, 4- 5). Acest plan avea să se desăvârşească prin Duhul Sfânt,
deoarece noi, credincioşii, prin Fiul avem „apropierea de Tatăl într-un Duh”(Efes. 2, 18).
Practic, mântuirea continuă să se realizeze în Biserică, care angajează pe toţi creştinii în
unitatea Sa perfectă(Efes. 3, 21).

„Creştinii, prin opera Fiului şi a Duhului Sfânt în Biserică, devin „împreună cetăţeni
cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu(Efes. 2, 18-19), în care Dumnezeu locuieşte ca în templul
Său(Efes. 2, 22)”. În acest sens Biserica este „communio sanctorum” , adică comunitatea
credincioşilor, comunitatea frăţească într-un singur Duh, care prin Botez, în Biserică, sunt
chemaţi la moştenirea Tatălui, formând o unitate în Hristos”13.

c) Raportul Bisericii cu Dumnezeu Fiul

12
Diac. Asist. I. Bria, Ecleziologia comuniunii, în rev. „S.T.” , XX, (1968), 9- 10, p.677- 678
13
Magistrand Leon Arion, op. cit. , p.406
6
 Eclesiologia paulină în Epistola către Efeseni

Epistola către Efeseni dezvoltă pe larg diferitele realităţi ale lui Hristos cu Biserica Sa.
Paralelismul pe care-l stabileşte Sfântul Apostol Pavel între căsătoria naturală şi unirea reală
dintre Hristos şi Biserică pune şi mai mult în lumină caracterul comuniunii.
„Relaţia intimă a Domnului cu credincioşii Săi evocă în mintea Sfântului Ioan Gură de
Aur textul de la Facere: „şi vor fi amândoi un trup” (2, 24). Cu ajutorul acestei imagini
scripturistice, el urmăreşte să precizeze în Omilia a XX-a la Efeseni în ce constă identitatea
reală a Bisericii cu trupul Domnului. Dumnezeu a îngăduit lui Adam, zice el, să aibă de soţie
pe sora sa, sau mai bine zis, nu pe sora sa, ci pe fiica sa, şi mai mult încă, nu pe fiica sa, ci
ceva mai presus de fiică, adică chiar trupul său, iar totalul l-a făcut din început, reunindu-i pe
amândoi într-un singur trup”14.
„El este izvorul şi vârful operei lui Dumnezeu. Din El purcede totul, prin El este creat
totul, spre el se orientează totul, în El totul se desăvârşeşte şi-şi găseşte plenitudenea. Venirea
lui Hristos a avut drept scop restabilirea armoniei primordiale în univers, prin punerea tuturor
sub ascultarea Sa şi prin reluarea legăturii între cer şi pământ, între lumea spirituală şi om,
legătură ce fusese ruptă prin păcat. În felul acesta, Mântuitorul Hristos devine „vârful şi
piramida întregii existenţe, Capul care domină şi dă plenitudine la toate” cele din ceruri şi cele
de pe pământ”15.

Capul-Hristos comunică Trupului Său slava şi perfecţiunea Sa, însă nu în mod absolut.
Dar şi Trupul contribuie într-un fel la perfecţiunea Capului, căci dacă Trupul este slăvit, având
un Cap divin, Capul se preamăreşte şi prin frumuseţea şi perfecţiunea Trupului Său, după cum
artistul se preamăreşte prin frumusețea operei sale. Deşi Sfânta Biserică şi Hristos se
completează reciproc, Capul rămâne totuşi partea care îndrumă perfecta desfăşurare a vieţii în
imensul organism al Bisericii (Efes. 1, 22; 4, 23).
„Ca să fie Cap al Bisericii, Hristos trebuie să aibă ceva comun cu cei ce constituie
Trupul Lui. Prin calitatea Sa de Dumnezeu, dar şi prin calitatea trupului Său înviat, Hristos e
Capul prin excelenţă a întregii creaţii, fiind ridicat mai presus de tot ce este omenesc şi creat,
neavând mai presus de Sine un alt cap”16.
„Aşadar , când vorbim de Hristos ca principiu de unitate sau ca măsură de perfecţiune,
nu trebuie să-L considerăm ca un element străin vieţii noastre duhovniceşti, ci ca pe unul care,
prin Harul Său, dat la Botez, ajută „frământăturii noastre” să atingă „măsura vârstei
deplinătăţii lui Hristos” (Efes. 4, 13). Tocmai în această intercomuniune a lui Hristos cu
Biserica constă specificul învăţăturii despre Trupul Tainic al Domnului”17.

d) Raporul Bisericii cu Dumnezeu Sfântul Duh

În lucrarea pe care o manifestă în lume împreună cu Hristos, Duhul Sfânt are un rol
deosebit în întemeierea şi susţinerea Bisericii, ca unitate de comuniune, ca unitate în
diversitate. Ca relaţie vie între Tatăl şi Fiul şi ca Cel ce întemeiază aceeaşi relaţie între
14
Sf. Ioan Hrisostom, Comentariile sau explicarea Epistolei către Efeseni, trad. Arhim. Theodosie Athanasiu,
Iaşi, 1962, Omilia XX, p. 191;
15
Diac. H. Rovenţa, Epistola către Efeseni a Sf. Ap. Pavel, introducere şi comentariu, Buc. , 1929, p. 27;
16
Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997, p. 141;
17
Magistrand Leon Arion, op. cit., p. 408- 409;
7
 Eclesiologia paulină în Epistola către Efeseni

membrii Bisericii şi între ei şi Tatăl, Duhul Sfânt constituie expresia deplină nu numai a
deosebirii de persoane în Dumnezeu, ci şi a unităţii desăvârșite dintre ele.
Duhul Sfânt odihnindu-se din veci în Fiul, El se odihneşte după întrupare şi peste
umanitatea personală a lui Hristos şi apoi peste toţi cei ce se unesc prin credinţă cu Hristos şi
totodată cu Tatăl, ca împreună fiii cu Hristos ai Tatălui. Hristos şi Duhul Sfânt devin proprii
credincioşilor nu într-un mod separat, ci într-o intimă comuniune de iubire şi lucrare, ceea ce
face să se impună concluzia că Biserica nu este exclusivă a lui Hristos sau exclusivă a
Duhului Sfânt, după cum susţin unele teze eclesiologice occidentale.

Sfântul Duh a dat la Cincizecime Trupul tainic, viaţa duhovnicească şi tot El, prin
harul Său, revărsat în Sfintele Taine, o întreţine de-a pururi în credincioşi. Epistola către
Efeseni, fără a afirma direct acest lucru, îl lasă să se înţeleagă când vorbeşte despre Sfântul
Duh în care am fost pecetluiţi şi în care avem arvuna vieţii veşnice (Efes. 1, 13-14; 4,30).
Pecetea Duhului este alegerea noastră deosebită spre o nouă viaţă, după cum în Vechiul
Testamnent, evreii, prin pecetea circumciziunii, erau deosebiţi de celelalte neamuri. Arvuna
sau garanţia acestei noi vieţi o avem şi prin Duhul Sfânt, prin care obţinem dreptul de a intra
în împărăţia cerurilor (Efes. 2, 18-19), căci prin El, ca şi prin Fiul, se realizează apropierea
noastră de Dumnezeu (Efe. 2,18) şi tot prin Duhul Sfânt avem „înfierea” către acelaşi Tată,
deşi aceeaşi „înfiere” o primim şi prin Fiul (Efes. 1,5).

„Sfântul Duh este izvorul unităţii prin aceeaşi viaţă duhovnicească ce o împărtăşeşte
tuturor mădularelor Trupului tainic”.18 Biserica este atât opera lui Iisus Hristos, cât şi a
Duhului Sfânt. Biserica există real acolo unde Duhul şi Hristos lucrează în mod nedespărţit
mântuirea tuturor celor înfiaţi. Însă rolul Duhului se deosebeşte de al Fiului prin aceea că Fiul
realizează obiectiv mântuirea, ia Duhul o actualizează în fiecare membru al Bisericii. În
aceasta constă poziţia specială a Duhului Sfânt „că El ne face să asimilăm adevărul lui
Hristos, să credem în El, ne sfinţește şi ne desăvârşeşte.”

Duhul Sfânt ne sfinţeşte direct prin El Însuşi, nu numai prin efectele pe care le produce
în noi. Propriu-zis, la sfinţirea noastră participă toate persoanele treimice. Sfinţirea Duhului
este aceeaşi cu a Tatălui şi a Fiului, datorită consubstanţialităţii celor trei Persoane
dumnezeieşti. Nu există decât o sfinţire, aceea care vine de la Tatăl prin Fiul şi se realizează în
Duhul Sfânt, Care reprezintă capătul treimic al actului de sfinţire în viaţa Bisericii. El
realizează o minunată comuniune a credincioşilor pe care îi uneşte atât de intim în Hristos,
încât El este şi principiul unităţii Bisericii.

Totodată El realizează diversitatea harurilor şi a slujirilor, îmbogăţind cu funcţii

diverse Biserica lui Hristos. Duhul Sfânt a fost trimis ca să sfinţească Biserica în permanenţă
şi să procure astfel credincioşilor, prin Hristos, accesul la Tatăl (Efes. 2,18).

„Oricare ar fi actul concret către care ne înclină Duhul, acesta tinde în definitiv
întotdeauna, la Iisus pe care Duhul ne face sa-L voim şi să-L atingem”19.

3. Însuşirile Bisericii

18
Magistrand Leon Arion, op. cit., p. 409
19
Drd. Ioan Şurubaru, Relaţia dintre Hristos şi Duhul Sfânt în viaţa Bisericii, în rev. „S.T.”, XX, (1968), 9-10, p.
740.
8
 Eclesiologia paulină în Epistola către Efeseni

a) Unitatea Bisericii
Textul clasic despre unitatea Bisericii se află în epistola către Efeseni (Efes. 4, 3-6):
„Nevoindu-vă să păstraţi unitatea Duhului întru legătura păcii. Este un trup şi un Duh, precum
şi chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Un Domn, o credinţă, un botez, un
Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toate şi prin toţi şi întru toţi.” În acest text găsim
toate elementele care stau la baza unităţii Bisericii şi, în acelaşi timp, motivele care determină
această unitate.
În rugăciunea arhierească, Mântuitorul s-a rugat Părintelui Ceresc pentru „ca toţi să fie
una, precum suntem şi Noi”(In. 17, 11), „ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine
şi Eu întru Tine, ca şi aceştia întru Noi să fie una” (In. 17, 21), deci El aşază unitatea Sfintei
Treimi ca temei al unităţii Bisericii. Prin aceasta „rugăciunea arhierească a Mântuitorului este
expresia unei fuziuni nemărginite de dragoste şi de chemare divină la unitate”20.
Pentru Sf. Ap. Pavel, fiecare creştin devine, prin Taina Sf. Botez, mădular al unui vast
organism spiritual, Trupul lui Hristos.
Epistola către Efeseni, care este rezultatul cel mai precis al gândirii eclesiologice a Sf.
Ap. Pavel, are în centrul preocupărilor sale ideea unităţii Bisericii. În dezvoltarea ideii despre
unitatea creştinilor, Apostolul pleacă la constatarea stării de dezbinare care există între vechii
iudei şi păgâni, înainte de întruparea Mântuitorului (Efes. 2,12). În locul urii şi al neînţelegerii
generate de păcat, jertfa de pe Cruce a Mântuitorului a întemeiat „pacea” (Efes. 2,15), care
sălăşluieşte în sânul Bisericii.
Creştinii sunt „împreună cetăţeni cu sfinţii” (Efes. 2,19), ei sunt „pietre vii”, care
constituie o măreaţă zidire duhovnicească, un locaş al lui Dumnezeu (Efes. 2,20-22). Ideea de
unitate a Bisericii apare mai ales în folosirea expresiei de Trup tainic al Domnului.
Unitatea Bisericii constă în aceea că Sfântul Duh îi asigură unitatea de credinţă şi de
acţiune. De aceea, Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă să păstrăm „unitatea Duhului în legătura
păcii”(Efes. 4,3).
Biserica este una şi datorită unităţii scopului ei, preamărirea lui Dumnezeu prin ferirea
celor chemaţi. Pe credincioşi îi uneşte chemarea pentru acelaşi scop, pentru nădejdea vieţii
celei veşnice. Această nădejde este subliniată de Sf. Ap. Pavel prin cuvintele: „ precum şi
chemaţi ați fost la o singură nădejde a chemării voastre”(Efes. 4,4). Pentru a dobândi această
nădejde şi a ajunge la viaţa veşnică, trebuie ca toţi creştinii să întărească unitatea Bisericii,
având privirile aţintite şi acţionând în comun spre atingerea acestui scop.
Biserica este una şi prin unitatea de credinţă (Efes. 4, 5), a credinţei în Mântuitorul,
căci legătura credinţei uneşte pe toţi cei ce cred şi mărturisesc pe Iisus Hristos, după cum
aceeaşi credinţă le deschide la toţi calea spre Hristos. Biserica este una după cum există un
singur Botez (Efe. 4,5), prin care pătrundem în împărăţia lui Dumnezeu. Fiind uşa prin care
intrăm în Biserică, botezul are darul să înlăture deosebirile dintre creştini, făcându-i pe toţi
fraţi. Biserica reflectă în sine imaginea unităţii treimice.

20
Pr. Ioan Sărăbuş, Ecleziologia în scrierele Sf. Ap. Şi Ev. Ioan, în rev. „O”, XXII, (1965), 3, p. 313.
9
 Eclesiologia paulină în Epistola către Efeseni

b) Sfinţenia Bisericii
Hristos cel jertfit, sursa sfinţeniei Bisericii. Sfinţenia Bisericii stă în strânsă legătură cu
unitatea ei. Căci cu cât este mai unită Biserica cu Hristos în ea însăşi, deci cu cât este unită
mai intim cu Capul ei cel Sfânt, cu atât e şi mai sfântă în calitate de Trup al Lui. Păcatul sau
contrariul sfinţeniei, este în fond un păcat împotriva unităţii. Sfinţenia Bisericii şi a
membrelor ei decurge din unirea cu trupul sfinţit prin ascultaree şi jertfă a Domului. Sfinţenia
Bisericii şi a membrilor ei e forma în care se arată strânsa lor unire cu Hristos21.
Fiind trupul tainic al lui Hristos, Biserica îşi primeşte sfinţenia de la întemeietorul ei.
Biserica este sfântă prin adevărul sfânt pe care îl posedă şi pe care i l-a încredinţat
Mântuitorul, căci El s-a rugat pentru Sfinţii Apostoli cu aceste cuvinte: „sfinţeşte-i întru
adevăr” (In. 17, 17).
Mântuitorul Hristos şi-a vărsat sângele pe crucea Golgotei pentru a curăţi şi sfinţi
Biserica, „s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând pată sau întinăciune, ori altceva de
acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Efes. 5, 27). După cuvântul Sf. Ioan Gură de
Aur, sângele şi apa care au curs din coasta Mântuitorului constituie mijlocul haric prin care
Hristos a sfinţit Biserica Sa.22 În felul acesta, Domnul Hristos îşi prezintă mireasa slăvită, aşa
cum se cuvine unui mire ca El, fără întinăciune şi neprihănită (Efes. 5, 27).
„Chipul Bisericii prezentat de Sf. Ap. Pavel este luminos, strălucit, neprihănit, pentru
că Hristos, Mirele ei, o hrăneşte prin Sf. Treime, o învaţă prin cuvântul Său divin, o încălzeşte
prin dragostea Sa dumnezeiască, într-un cuvânt îi poartă de grijă ca mereu să fie „sfântă şi
fără prihană”(Efes. 2, 21). Biserica, în totalitatea ei este sfântă, iar dacă unele membre fac
excepţie (II Tim. 2, 20), aceasta nu prejudiciază sfinţenia ei şi curăţia ei, căci marea slavă a
Bisericii este de a fi sfântă cu membrii ei păcătoşi”23.
Biserica este tocmai spitalul duhovnicesc care îi adună pe cei păcătoşi spre a-i vindeca.
Când fariseii Îl acuzau pe Mântuitorul că stă cu vameşii şi păcătoşii, El a spus: „Nu cei
sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”(Lc. 5, 31). Am putea spune că Biserica este
compusă din păcătoşi care se mântuiesc, deoarece nimeni nu este fără păcat: „dacă zicem că
păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi”(I In. 1, 8). Sfinţenia
absolută este numai a lui Dumnezeu. În lumina acestei sfinţenii, el „găseşte greşeli chiar
îngerilor”(Iov 4, 18). Cei ce cred, pot ajunge doar la o sfinţenie relativă. Acest ideal al
sfinţeniei noastre relative este obligatoriu pentru toţi membrii Bisericii.
„Deşi nu au ajuns încă la desăvârşire, totuşi membrii Bisericii sunt numiţi „sfinţi”, căci
participă la sfinţenia Bisericii, prin Sfintele Taine”24.
Prin sporirea în sfinţenia dobândită, înaintăm spre înviere. Prin sfinţenie, Biserica este
pelerină spre cer, ca şi credincioşii ei. Sfinţenia are un caracter dinamic, nu o însuşire statică.

21
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, p. 177.
22
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la Ioan, Omilia 47, LIX, p. 413.
23
Magistrand Leon Arion, op. cit., p. 412- 413
24
Asist. V. Mihoc, op. cit.,. p. 245.
10
 Eclesiologia paulină în Epistola către Efeseni

c) Sobornicitatea Bisericii
Dacă prin însuşirea unităţii se afirmă simplu că Biserica este una, prin sobornicitate se
arată de ce natura este această unitate. Ea este o unitate realizată şi menţinută prin
comuniunea membrilor ei, nu printr- o simplă contopire a tuturor într-un tot uniform.
Pentru Sfântul Apostol Pavel, Biserica este una şi sobornicească, deoarece ea elimină
tot ceea ce se opune unităţii şi sobornicităţii, suprimând, din punct de vedere religios toate
diferenţele şi toate inegalităţile dintre noi. Domnul Hristos „în trupul Său”, vrea ca „întru Sine
să-i zidească pe cei doi într-un om nou” şi să-i împace prin Cruce pe amândoi cu Dumnezeu
(Efes. 2, 14- 17). De aici reiese caracterul universalist al Bisericii creştine, mai ales că
Domnul a prezis că întreaga creştinătate nu va fi decât o singură turmă şi un păstor, o singură
cetate, un singur locaş în care Hristos va fi singurul Conducător, iar Dumnezeu singurul Tată
(Efes. 11, 20- 22)25.
Integrarea tuturor credincioşilor în Biserică a avut drept urmare o prefacere lăuntrică
puternică, o rupere totală cu viaţa de păcătoşenie dinainte de convertire, încât, odată deveniţi
membri ai Bisericii, se poate vorbi de ei ca de o „făptură nouă zidită întru Hristos Iisus spre
fapte bune” (Efes. 11, 10). Această „făptură nouă” în care suntem zidiţi nu este alta decât
Biserica, Trupul tainic al Domnului.

d) Apostolicitatea Bisericii
Aşa precum prin toate celelalte trei însuşiri se vede Hristos ca ultima temelie şi izvor
al Bisericii, aşa se vede şi prin apostolicitate. Apostolii nu au vorbit despre ei, ci despre
Hristos. Ei nu şi-au luat de la ei aceasta, ci de la Hristos. Pe credinţa lor, pe mărturia lor, pe
vorbirea lor despre Hristos, pe totala închinare a fiinţei lor lucrării de a face cunoscut şi de a
comunica pe Hristos, s-a întemeiat şi se prelungeşte Biserica26.
Apostolicitatea Bisericii este foarte clar exprimată în Noul Testament. Sf. Ap. Pavel
scrie efesenilor: „zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul
unghiului fiind însuşi Iisus Hristos” (Efes. 2, 20). De aceea, însuşi apostolii şi proorocii sunt
temelia Bisericii.
Scopul întăririi şi desăvârşirii creştinilor s-a făcut ca toţi să slujească lui Hristos şi ca
toţi să contribuie la „zidirea Trupului lui Hristos”, adică al Bisericii (Efes. 4, 12) care se înalţă
mereu ca un „locaş sfânt în Domnul” (Efes. 2, 21).
„Apostolicitatea Bisericii este asigurată şi de succesiunea apostolică, prin care se pune
în lucrare puterea Bisericii, pentru mântuirea credincioşilor. Hirotonia este de o însemnătate
hotorâtoare pentru caracterul apostolic al Bisericii”27.

25
Magistrand Leon Ation, op. cit., p. 413;
26
Pr. Prof. D. Stăniloae, op. cit. ,p. 192;
27
Pr. Prof. Dr. I. Todoran, Apostolicitatea Bisericii, în rev. „M. A.”, VII, (1962), 3- 6, p. 332;
11
 Eclesiologia paulină în Epistola către Efeseni

„Apostolii ca martori şi prooroci ai Lui, deplin împuterniciţi prin plinătatea harului

primit la Cincizecime de la Duhul Sfânt şi ca temelie a Bisericii lui Hristos, El rămânând
piatra cea din capul unghiului, totdeauna prezent viu şi activ în ea, în Duhul Sfânt”28.

4. Concluzie
În ziua Cincizecimii a luat fiinţă efectiv Biserica, ca obşte organizată ierarhic,
începându-şi misiunea ei mântuitoare prin puterea Sfântului Duh.

Sfântul Ioan Gură de Aur, scrie : „Numesc Biserică nu numai locaşul, ci şi felul de
viaţă, nu doar zidurile, ci şi legile Bisericii... Căci Biserica nu este numai un zid şi acoperiş, ci
credinţă şi viaţă”29.

În noţiunea de Biserică se deosebesc două elemente: pe de o parte aspectul ei spiritual

şi nevăzut, ca purtătore a darurilor şi puterilor prin care transformă obştea credincioşilor în
Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, aspectul văzut şi extern, ca totalitatea celor ce
mărturisesc credinţa în Hristos30. Cele două aspecte formează o unitate divino-umană
indivizibilă.

Pentru fiecare credincios, este o cinste de a trăi în Biserică, dar aceasta înseamnă o
supunere totală către El, dar nu din constrângere sau teamă de pedeapsă, ci cu voia şi din
libertate, din conştiinţă că ceea ce doreşte Mântuitorul este în deplin acord cu ceea ce avem
noi nevoie, o supunere din dragoste, îzvorâtă din dragostea Sa nemărginită pentru noi
(Efes. 5).
28
Ibidem;
29
Pr. Asist. Vasile Mihoc, op. cit., p. 241;
30
Hristou Andrutsos, Dogmatica, trad. rom. De Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1930, p. 279- 279;
12
 Eclesiologia paulină în Epistola către Efeseni

Biserica este un trup viu şi însufleţit de Hristos şi Duhul Sfânt, fiinţa ei existând în
iubire şi în unitatea Duhului şi a vieţii tuturor membrilor săi. „Biserica este o viaţă
binecuvântată în Sfântul Duh sau Sfântul Duh trăind în umanitate. Prin Biserică oamenii
participă la viaţa divină a Sfintei Treimi, Biserica este viaţa în Hristos, care viaţă rămâne unită
cu Sfânta Treime şi este viaţa în Sfântul Duh prin care devenim fiii Tatălui ceresc”31.

Propovăduirea Evangheliei, însuşirea ei, împărtăşirea cu Sfintele Taine, diferitele

daruri date de Duhul Sfânt în Biserică au drept scop realizarea unei făpturi noi, transformarea
făpturii vechi în una nouă. Învăţătura creştină nu este teorie, ci trăire care înalţă fiinţa noastră
pe piscurile vieţii duhovniceşti, spre asemănarea cu Dumnezeu (Efes. 4, 22- 24).

Umanitatea noastră în Biserică aduce după sine umanitatea morală. În Epistola către
Efeseni (cap. 4 şi 5), Sf. Ap. Pavel pune în contrast cu viaţa dinainte de primire a Botezului (4,
18- 19), viaţa cea nouă a celor trecuţi la creştinism, viaţă virtuoasă.

Dumnezeu ne-a dat tot ceea ce era necesar ca să ne mântuiască. A dat pe Fiul Său ca
Răscumpărător, ne-a dat harul, ne-a dat credinţa, ca şi toate mijloacele de desăvârşire, nu
pentru meritele deosebite ale noastre, ci din dragostea Sa nemărginită faţă de creatura Sa.
Noi nu- I putem da nimic în schimb, decât recunoştinţa puterii şi iubirii Sale, printr-un
act de supunere şi proslăvire. Prin fericirea creaturii se proslăveşte Dumnezeu şi acesta este
scopul suprem al Bisericii.

5. Bibliografie

I. Izvoare:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2008;

2. ***Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1952;

3. ***Slujba sfinţirii Bisericii, Ed. Tipografia Cărţilor bisericeşti, Buc. 1923, p. 53.

II. Autori patristici:

1. Sf. Ioan Hrisostom, Comentar la Ioan, LIX, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 2005;

2. Sf. Ioan Hrisostom, Comentariile sau explicarea Epistolei către Efeseni, treducere de
Arhim. Theodosie Athanasiu, Iaşi, 1902.

31
Doctorand Ştefan Sandu, Fiinţa Bisericii după doctrina celor trei confesiuni creştine, în rev. „Ortodoxia”,
XXIV, (1970), 4, p. 543- 544.
13
 Eclesiologia paulină în Epistola către Efeseni

III. Studii si articole:

1. Andrutsos, Hristou, Dogmatica, traducere de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Ed.

Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1930;

2. Arion, Magistrand Leon, Concepţia paulină despre Biserică cu privire specială la

Epistola către Efeseni, „S.T.”, 1968, nr. 1- 2;

3. Bria, Diac. Ioan, Aspectele ecleziologiei contemporane, în rev. “S.T.”, XX, 1968, nr.
1-2, p. 27-28;

4. Idem, Ecleziologia comuniunii, „S.T.”, 1968, nr. 9- 10;

5. Bulgakoff, Sergiu, Ortodoxia, traducere de N. Grosu, Sibiu, 1933;

6. Chiţescu, Nicolae, Biserica, Trupul tainic al Domnului, „B.O.R.”, 1942, nr. 7-8;

7. Mihoc, Asist. Vasile, Ecelziologia Noului Testament, „S.T.”, 1977, nr. 3- 4;

8. Popescu- Mălăieşti, Pr. Ioan, Explicarea Epistolei către Efeseni, „B.O.R.” , 1925. Nr.
6;

9. Rovenţa, Diac. H., Epistola către Efeseni a Sf. Ap. Pavel, introducere şi comentar,
Bucureşti, 1929;

10. Sandu, Drd. Ştefan, Fiinţa Bisericii după doctrina celor trei mari confesiuni
creştine, Ortodoxia, 1970, nr. 4;

11. Săbăduș, Ioan, Eclesiologia în scrierile Sf. Ap. Și Ev. Ioan, Ortodoxia, 1965, nr. 3;

12. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1997;

13. Șurubaru, Drd. N. Ioan, Relația dintre Hristos și Duhul Sfânt în viața Bisericii,
„S.T.”, 1968, nr. 9- 10;

14. Todoran, Pr. Prof. Dr.Isidor, Apostolicitatea Bisericii, „Mitropolia Ardealului”, 1962,
nr. 3- 6;

15. Zamfir, Drd. Ierom. Modest, Ecleziologia paulină reflectată în comentariile Sf. Ioan
Gură de Aur la epistola către Efeseni, Ortodoxia, 1982, nr. 4.

14
 Eclesiologia paulină în Epistola către Efeseni

6. Cuprins

1. Introducere ............................................................................................................. 2
2. Biserica- Trupul Tainic al Mântuitorului .................................................................4

a) Sfânta Treime- izvorul şi arhetipul Bisericii .......................................................5

b) Raportul Bisericii cu Dumnezeu Tatăl ...............................................................6

c) Raportul Bisericii cu Dumnezeu Fiul .................................................................7

d) Raporul Bisericii cu Dumnezeu Sfântul Duh ....................................................8

3. Însuşirile Bisericii ......................................................................................................9

a) Unitatea Bisericii ................................................................................................9

b) Sfinţenia Bisericii ..............................................................................................10

c) Sobornicitatea Bisericii .....................................................................................11

15
 Eclesiologia paulină în Epistola către Efeseni

d) Apostolicitatea Bisericii ....................................................................................12

4. Concluzie...................................................................................................................13

5. Bibliografie................................................................................................................14

6. Cuprins ......................................................................................................................16

16