Teologie Morală Ortodoxă

anul IV, sesiunea iunie 2019

Suport de curs
S. Moldovan, FTEO-ULBS
(pentru animație a se urmări în modul expunere
diapozitive/slide-show)

Cuprins
• 1. Completare la sem. I: Clasificarea păcatelor și iertarea acestora
• 2. Terapeutica comportamentului uman: despătimirea și virtuțile
• 3. Virtuțile în context eclezial
• 4. Virtutea chibzuinței/Metanoia
• 5. Virtutea cumpătării/Căsătoria

• 1. Completare la sem. I: Clasificarea păcatelor și

iertarea acestora
(a se revedea din anul III cap. „Evaluarea morală”)
 Raportul dintre păcat și patimă
• Păcatul, ca noțiune generică = orice comportament/acțiune care
produce răul = o pierdere în termeni de viață ca dar al lui Dumnezeu,
pentru săvârșitor sau pentru pentru alții (de obicei, și…și…).
• Patima/viciul = păcatul ca deprindere/obișnuință păcătoasă a
comportamentului (v. schema patimii pe actul volitiv).
• Orice patimă este păcat, dar nu orice păcat este patimă.

Două tradiții majore de înțelegere a păcatului

• - Juridică - (predominantă în iudaismul din epoca Mântuitorului și în
tradiția morală creștină romano-catolică), prin analogie cu dreptul penal:
păcatul este o încălcare conștientă și voită a Legii/Voii divine;
• - Medicală - (predominantă în tradiția morală creștină ortodoxă), prin
analogie cu starea trupului: păcatul este o boală a sufletului, în raport cu
sănătatea care constă în re/cunoașterea lui Dumnezeu și a voii Lui.

• Ele sunt predominante, nu exclusive (găsim din ambele, în ambele tradiții

creștine).
• Temă: identificați exemple relevante în acest sens.

Tipuri de păcate (clasificare)

• După etapele actului volitiv:
- „cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul”;
- gândul păcătos (etapa intenției)// păcatul cu gândul (etapele deliberării și
hotărârii) // păcatul cu fapta (etapele mijloacelor și finalizării);
- Suntem responsabili și de gândurile păcătoase, dacă provin din dispoziția
afectivă proprie (circuitele amintirii).
• După satisfacțiile scontate:
- trupești (prin care se urmărește o satisfacție/plăcere pe cale senzorială; de
ex., prin mâncare, băutură, relații intime etc);
- sufletești (în care satisfacția nu este legată de simțuri, chiar dacă săvârșirea
implică trupul; de ex., slava deșartă; a da o palmă cuiva etc.)
• N.B.: toate păcatele sunt, în principiu, sufletești, întrucât sufletul este
autorul acțiunii umane („din inimă ies cele ale omului”) și, de asemenea,
trupești, întrucât orice acțiune umană naturală presupune participarea
trupului (de ex., gândurile implică activitatea creierului). Clasificarea
„sufletești/trupești” se referă la absența sau prezența simțurilor în
satisfacția păcătoasă.
 Tipuri de păcate
• După tipul de săvârșire:
- prin comitere (făcând ceva rău; ex., împotriva unei porunci care ne
cere să nu facem ceva);
- prin omitere (nefăcând ceva bine; ex., omiterea unei porunci care ne
cere să facem ceva).
• După relația cu săvârșitorul:
- proprii (din proprie inițiativă și fără ajutor);
- străine (complicitate la păcatele altora, la orice etapă a actului volitiv
s-ar afla).

Tipuri de păcate, după cauză

• - din ignoranță/neștiință (de ex., accidentale);
• - din neglijență/delăsare (de ex., conștiință laxă…);
• - din slăbiciune (de ex.: teamă, constrângere exterioară, aspectul de
dependență al patimilor …);
• - din răutate (de ex., când sunt conștient că celălalt suferă din cauza
mea).
• Aceste cauze pot fi simultane.
• Temă: A se clarifica expresiile: „cu voie sau fără de voie”, „cu știință
sau cu neștiință”.

Tipuri de păcate, după gravitate

• - ușoare (accidentale// fără urmări importante pentru săvârșitor și
ceilalți// la care se poate renunța ușor // de care ne vindecăm
repede);
• - grele (prin recădere//cu urmări serioase // de care nu reușim să ne
vindecăm); („păcatul greu este cel care mă stăpânește/de care nu mă
pot lăsa”).
• - care se iartă (a se vedea par. 2);
• - care nu se iartă/de moarte („spre moarte”, 1 Ioan 5.16-17).
 Păcatele de moarte
• Cele prin care cineva îşi rupe comuniunea de viaţă cu Dumnezeu.
• Exprimă moartea sufletească a săvârșitorului și expunerea acestuia la
moartea veșnică.
• Prin analogie cu moartea trupească, cea sufletească se caracterizează prin
lipsa de sensibilitate/durere la perspectiva, săvârșirea sau amintirea unui
păcat (a se vedea, Sf. Ioan Sinaitul, Scara, Cuv. XVII).
• Dacă pocăința presupune durere/părere de rău pentru păcat, pocăința =
viață; lipsa pocăinței = moarte; => tot păcatul nepocăit este de moarte.
• „ Păcat spre moarte este tot păcatul nepocăit. Chiar de s-ar ruga un Sfânt
pentru un asemenea păcat al altuia, nu e auzit.” (Sf. Marcu Ascetul, Despre
legea duhovnicească, 41, în Filocalia, vol. 1).

Păcatele de moarte - clasificare

• Strigătoare la cer
• Capitale (studiate în sem. I)
• Împotriva Duhului Sfânt

Păcatele strigătoare la cer (cf. Gen 4,10)

• Împotriva vieții, a firii, a Legii morale naturale:
• - Uciderea (inclusiv avortul);
• - Nerespectarea/nesprijinirea părinților;
• - Asuprirea celor defavorizați (văduve, orfani, dizabili, săraci…);
• - Neplata corespunzătoare a lucrătorilor;
• - Păcatele împotriva firii (de natură sexuală).*

• *„Sodomia, adică desfrâul împotriva firii, precum şi împiedicarea cu

știință a zămislirii de prunci şi lepădarea lor.” (Învăţătura de credinţă
creştină ortodoxă (Catehismul oficial al BOR), Întrebarea 110).
 Păcatele împotriva Duhului Sfânt (cf. Mt
12,22-32; clasificate după virtuțile teologice)
• Împotriva evidenței cu care Dumnezeu Se revelează (iconomia proprie
a Duhului Sfânt) prin cele trei virtuți:
• - în raport cu credința: necredința (ateismul); fanatismul
(fundamentalismul);
• - în raport cu credința: deznădejdea; nerușinarea (în sens spiritual; a
se vedea Sf. Nicodim Aghiotitul, Despre cei care păcătuiesc cu
nădejdea iertării);
• - în raport cu credința: ingratitudinea/nemulțumirea față de
Dumnezeu; invidia față de iubirea arătată de El celorlalți.

Iertarea păcatelor
• Toate păcatele au fost iertate obiectiv prin Jertfa Mântuitorului, dar
subiectiv avem parte de iertare dacă ne-o însușim prin:
• - pocăință/metanoia/schimbarea vieții;
• - iertarea semenilor noștri (condiția din Rugăciunea domnească).

• În Taina Mărturisirii și prin Cuminecare primim puterea de a ne însuși

iertarea ca vindecare de păcate și înnoire a vieții; realizarea acestei
însușiri în viața noastră înseamnă punerea în lucrare a acestei puteri
prin despătimire și cele care urmează.

Iertarea ca realizare a vindecării sufletului prin pocăință (nu

doar ca dezlegare sacramentală – care ne oferă puterea iertării)
„Să nu stăruim în gânduri care ne prezintă păcatele noastre micşorate şi
care ne spun ca nişte oracole că am primit iertarea. Întărindu-ne
împotriva lor, Domnul a zis: «Păziţi-vă pe voi de prooroci mincinoşi,
care vor veni la voi în piele de oaie, iar e dinăuntru sunt lupi răpitori».
Căci câtă vreme mintea noastră este încă tulburată de păcat, încă n-
am primit iertarea Lui, fiindcă n-am făcut încă roade vrednice de
pocăinţă. Şi roada căinţei este nepătimirea sufletului; iar nepătimirea
înseamnă ştergerea păcatului. Dar nu avem încă desăvârşită
nepătimire, dacă aici suntem tulburaţi de patimi, aici nu. Deci n-am
primit încă desăvârşit nici iertarea păcatelor.” (Sf. Maxim Mărturisitorul,
Cuvânt ascetic, 44, în Filocalia, Vol. 2).
 2. Terapeutica comportamentului uman:
despătimirea și virtuțile

Principii terapeutice
• Dacă este cazul, ca măsură de prim ajutor, tratament clinic/medicamentos
(ex., dezalcoolizare);
• Oprirea consumului (abstinența; sloganul AA: „one day at a time”/„numai
astăzi [să nu consum]”);
• Identificarea și rezolvarea problemei/lor de fond, care a/au condus la
împătimire (dpv spiritual, a nevoii de Dumnezeu/împlinirea erosului).
• Numai împlinirea reală a nevoilor noastre ne poate feri de „compensarea
fatală” care duce la împătimire.
• Nimeni nu renunță la ceva ce pare bun, decât pentru ceva ce pare mai bun
(este posibilă trecerea de la o adicție la alta) sau pentru ceva cu adevărat
bun (împlinirea reală, autentică). Cf. Sf. Pavel: „nu vă îmbătaţi de vin, …, ci
vă umpleţi de Duhul.” (Efes 5.18).
• Caracterul gradual al (împătimirii și) despătimirii: A face ceea este posibil
astăzi, ca să putem mai mult mâine.

Căile despătimirii
• Recunoașterea neputinței, mărturisirea gândurilor, iertarea,
acceptarea situației, predarea în voia lui Dumnezeu, ascultarea de
duhovnic/îndrumător.
• Paza simțurilor (terapia ambientală) – evitarea expunerii la obiectul
patimii și la stimuli asociați (ne reamintesc obiectul patimii);
• Paza gândurilor (terapia cognitivă) – alungarea gândurilor pătimaşe
înainte de a deveni intenţii; evitarea „conversaţiei”;
• Paza poruncilor (terapia comportamentală), prin împlinirea şi a celor
negative, care cer să renunţăm la ceva („tăierea voii”, „lepădarea de
sine”) şi a celor pozitive care ne cer să realizăm ceva (rugăciunea,
postul, milostenia);
 Intervenții la nivelul actului volitiv
Paza simțurilor: evitarea expunerii la obiectul patimii

Paza gândurilor Componentă cognitivă

Înțelesuri (prin simțiri)

Gând
Judecată greșită
simplu
Deliberare
Gând „Tăierea voii”/paza poruncilor
Luptă
Însoțire pătimaș Hotărâre
Capacitate Intenţie /Alegere Efort Realizare
volitivă Tulburare Dispoziţie Consimțire Înrobire Păcatul cu fapta
Atac/ispitire Patimă afectivă (păcatul cu gândul) Plăcere
activată sau/și
Patimă latentă durere
Deprindere
Poftă irațională Patimă/viciu

Recunoașterea patimii și a neputinței

de a renunța singur/ Mărturisire/ Componentă afectivă
Predare în voia lui Dumnezeu

Intervenții
în componenta afectivă (circuitul plăcere excesivă – durere)
Recunoașterea și tratarea
adecvată a traumei
+ -

+ -
Durere
(nevoie - - Traumă,
dobândită) - - excesivă Presiunea
Nevoie Poftă Consum Plăcere mediului
social
reală

Raportul dintre despătimire și virtute

• Despătimirea are două componente:
• 1) negativă – ca „lepădare de sine”//„tăiere a
voii/nevoință”//„moarte de bunăvoie/mortificare”// „moarte a
omului vechi”//„renunțare la lume” – toate acestea sunt forme de
anihilare a separării de Dumnezeu și de Viață (negare a negației, nu au
un scop în sine; scopul lor este componenta pozitivă); (a se vedea şi
Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 45, în Filocalia Românească, vol.2).
• 2) pozitivă – dobândirea simultană, treptată, a virtuților, adică a unui
nou comportament, de viață nouă, „viața în Hristos”, cea a „omului
nou”, caracterizată de „roadele (deci și semnele, n.n.) Duhului” (Gal
5,22-23; cf. 1 Cor 13).
 Definirea virtuţii după
Sf. Maxim Mărturisitorul
• CD I.1: „Dragostea este o dispoziţie bună şi afectuoasă a sufletului, datorită
căreia el nu cinsteşte nici unul din lucruri mai mult decât cunoştinţa lui
Dumnezeu. Dar este cu neputinţă să ajungă la deprinderea dragostei cel ce
este împătimit de ceva din cele pământeşti.”

• Obs: Pentru Sf. Maxim virtutea este sinonimă cu iubirea autentică, iar
iubirea autentică înseamnă activarea permanentă a tuturor puterilor
noastre, sufleteşti (cognitive şi afective) şi trupeşti, către relaţia cu
Creatorul nostru. Dacă patima este o deprindere patologică, iubirea este o
deprindere virtuoasă, iar virtutea o deprindere de a iubi autentic.

Virtutea ca reorientare a erosului către

Împlinitorul său
• CD I.4: „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu preţuieşte cunoştinţa Lui mai mult
decât toate cele făcute de El şi stăruie pe lângă ea neîncetat cu mare dor
[eros].”
• CD III.71: „Patima de ocară a dragostei ocupă mintea cu lucrurile materiale;
iar patima de laudă a dragostei o leagă de cele dumnezeiești.”
• CD II.48: „ Dacă mintea cuiva caută pururea spre Dumnezeu, pofta
[dorinţa] lui de asemenea creşte covârşitor după dragostea
dumnezeiască, iar iuţimea [vigoarea] i se întoarce întreagă spre iubirea
dumnezeiască. […] Acela, strângând la sine partea pătimitoare a sa, s-a
întors spre iubirea dumnezeiască neîncetată, mutându-se cu totul de la cele
pământeşti spre cele dumnezeieşti.”

• Obs: Orientarea erosului (nevoia noastră de iubire, sens, viaţă veşnică)

către Creator, singurul care îl poate împlini, antrenează toate puterile
noastre în aceeaşi direcţie, iar acestea funcţionează firesc, conform
scopului existenţei lor (v. slide următor).

Virtutea ca funcţionare firească/sănătoasă

a puterilor sufleteşti
• CD II.83: „ Fireşte este pentru partea raţională din noi să se supună raţiunii
dumnezeieşti şi să stăpânească peste partea neraţională. Să se păzească
aşadar această rânduială în toate şi nu va mai fi răul în făptură, nici vreo
putere care să atragă spre rău.”
• CD IV.15: „ Sufletul se mişcă cum se cuvine când facultatea lui poftitoare
[dorinţa] s-a pătruns de înfrânare, iuţimea [vigoarea] stăruie în dragoste,
întorcându-se de la ură, iar raţiunea se îndreaptă spre Dumnezeu, prin
rugăciune şi contemplaţie duhovnicească.”
• CD IV.44: „ Dacă vrei să fii drept, dă fiecărei părţi din tine, adică sufletului şi
trupului, cele de care sunt vrednice. Părţii raţionale a sufletului dă-i citiri,
vederi duhovniceşti şi rugăciune; iuţimii dă-i dragoste duhovnicească ce se
opune urii; părţii poftitoare dă-i cumpătare şi înfrânare; iar trupului, hrană
şi îmbrăcăminte, atât a cât sunt de trebuinţă.”
 Virtuţile specifice puterilor sufleteşti
• Rugăciunea (Cuvântul Ascetic, 25 (în FILOCALIA ROMÂNEASCĂ, vol II):
„- Cum poate mintea să se roage neîncetat?
- Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea alipită de Dumnezeu cu evlavie
multă şi cu dor şi a atârna pururea cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate,
orice ai face şi ţi s-ar întâmpla.”
• Înfrânarea (Cuvântul Ascetic, 23):
„- Cum veştejeşte înfrânarea pofta?
- Întrucât te face să te reţii de la toate care nu împlinesc o trebuinţă, ci aduc o
plăcere; şi te îndeamnă să nu te împărtăşeşti de nimic decât de cele trebuincioase
vieţii, nici să urmăreşti cele dulci, ci cele de folos, şi să măsori cu trebuinţa
mâncările şi băuturile.”
• Iubirea (ca efort pozitiv faţă de aproapele): Cuvântul Ascetic, 20:
„- Cum îmblânzeşte iubirea iuţimea?
- Fiindcă are puterea să se milostivească şi să facă bine aproapelui şi să fie cu
îndelungă răbdare faţă de el şi să îndure cele vin de la el.”

Componenta cognitivă a virtuţii ca iubire

(virtutea ca „dreaptă judecată”)
• CD III.1: „Folosindu-ne cu dreaptă judecată de înţelesurile lucrurilor,
dobândim cumpătare, iubire şi cunoştinţă. Iar folosindu-ne fără
judecată, cădem în necumpătare, ură şi neştiinţă.”
• A se vedea şi CD IV.44, mai sus: „… Părţii raţionale a sufletului dă-i
citiri, vederi duhovniceşti şi rugăciune…”

Componenta afectivă a virtuţii

(virtutea ca nepătimire)
• CD II.7: „Ceea ce iubeşte cineva aceea şi îmbrăţişează cu toată puterea,
dispreţuind toate cele care îl împiedică de la acel lucru, ca să nu fie lipsit de el.
Cine iubeşte, aşadar, pe Dumnezeu stăruie în rugăciune curată şi aruncă de la
sine toată patima care îl împiedică de la aceasta.”
• CD II.3: „Când patimile stăpânesc mintea, o leagă de lucrurile materiale şi,
despărţind-o de Dumnezeu, o fac să se ocupe cu acelea. Când însă o stăpâneşte
iubirea de Dumnezeu, o dezleagă de legăturile lor, înduplecând-o să dispreţuiască
nu numai lucrurile ce cad sub simţuri ci şi însăşi viaţa noastră vremelnică.”
• CD III.50: „De vom iubi pe Dumnezeu cu adevărat, vom lepăda patimile prin
însăşi această iubire. Iar iubirea faţă de El stă în a-L preţui pe El mai mult decât
lumea şi sufletul mai mult decât trupul şi a dispreţui lucrurile lumeşti şi a ne
îndeletnici cu El pururi prin înfrânare, dragoste, rugăciune, cântare de psalmi şi
cele asemenea.”
• Obs: A nu se înţelege „dispreţuirea” ca o defăimare a darurilor Creatorului, ci ca o
aşezare a lor valorică după Creatorul însuşi şi numai în relaţie cu Acela! Nu
darurile în sine ne împiedică în relaţia cu Dăruitorul, ci tocmai detaşarea de Acela
şi încercarea de a le poseda – compensatoriu, deci pătimaş - „pe cont propriu”.
 Virtutea în raport cu trupul
şi cu bunurile materiale
• CD III.10: „Pe cine iubeşte cineva, pe acela se şi grăbeşte să-l slujească.
Dacă iubeşte deci cineva pe Dumnezeu, acela se şi grăbeşte să facă cele
plăcute Lui. Iar dacă îşi iubeşte trupul, se grăbeşte să îndeplinească cele ce-l
desfătează pe acesta.”
• CD III.9: „“Nimenea, zice Apostolul, nu şi-a urât trupul său”, dar “îl
struneşte şi târăşte robit”, nedându-i nimic mai mult afară de hrană şi
îmbrăcăminte, iar din acestea numai atâta cât este de trebuinţă pentru a
trăi. Aşa îşi iubeşte cineva fără patimă trupul şi-l hrăneşte ca pe un slujitor
al celor dumnezeieşti şi-l hrăneşte numai cu cele ce-i împlinesc cele de
trebuinţă.”
• CD IV.66: „Scriptura nu înlătură nimic din cele date nouă de Dumnezeu
spre folosire, dar pedepseşte lipsa de măsură şi îndreaptă lipsa de
judecată. De pildă nu opreşte pe om să mănânce, să facă copii, să aibă
avere şi să o chivernisească drept. Dar îl opreşte de la lăcomia pântecelui,
de la desfrânare şi celelalte. Nu-l opreşte, nici să cugete la acestea, căci
pentru acestea s-au făcut, dar îl opreşte să cugete pătimaş.”

Virtutea ca şi compătimire (altruism)

• CD I.25: „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, cu siguranţă iubeşte şi pe aproapele. Iar unul ca
acesta nu poate păstra banii, ci-i foloseşte cu dumnezeiască cuviinţă, dând fiecăruia din cei
ce au trebuinţă.”
• CD III.18-19: „ Iubitorul de plăceri iubeşte argintul ca să-şi procure desmierdări printr-însul;
iubitorul de slavă deşartă, ca să se slăvească printr-însul; iar necredinciosul ca să-l ascundă şi
să-l păstreze, temându-se de foamete, de bătrâneţe, de boală sau de ajungerea între străini.
Acesta nădăjduieşte mai mult în argint decât în Dumnezeu, Făcătorul tuturor lucrurilor şi
Proniatorul tuturor, până şi al celor mai de pe urmă şi mai mici vietăţi. Patru sunt oamenii
care se îngrijesc de bani: cei trei de mai înainte şi cel econom. Dar numai acesta se
îngrijeşte în chip drept, ca să nu înceteze adică niciodată de a ajuta pe fiecare la trebuinţă.”
• CD IV.98: „ Prietenii lui Hristos iubesc din inimă pe toţi, dar nu sunt iubiţi de toţi. Iar prietenii
lumii nici nu iubesc pe toţi, nici nu sunt iubiţi de toţi. Prietenii lui Hristos păstrează
dragostea neîntreruptă până la sfârşit; ai lumii, până ce se ciocnesc întreolaltă din pricina
lucrurilor lumii.”
• CD IV.55: „Cel ce iubeşte pe Hristos, desigur că-L şi imită, după putere. Astfel Hristos n-a
încetat să facă bine oamenilor; iar răsplătit cu nerecunoştinţă şi cu hulă, se purta cu
îndelungă răbdare; în sfârşit, bătut şi omorât de ei, răbda, neînvinuind pe nimeni. Aceste
trei sunt faptele dragostei faţă de aproapele, fără de cari cel ce zice că iubeşte pe Hristos
sau că va dobândi Împărăţia Lui, se amăgeşte pe sine…”.
• Obs: A se vedea slide-ul „Tipuri majore de raport/atitudine faţă de sine, de semeni şi de
lume” din semestrul I.

Comportamentul pătimaş vs. comportamentul virtuos/duhovnicesc

Patimă Virtute Virtute specifică
Intelect Preocupare „Judecată dreaptă” Rugăciune
frecventă, gânduri /înțelepciune neîncetată, meditaţie,
obsesive/ /chibzuință paza gândurilor
„judecată greșită”

Dorință/apetit Compulsivitate, poftă „Iubire rațională” Înfrânare, cumpătare

nestăpânită („sete”)/
„iubire irațională”

Vigoare Impulsivitate/ Angajare pozitivă față Răbdare, filoponie,

„ură irațională” de aproapele curaj
(„iubire”)
Manifestarea Iubire de sine Iubire de sine
puterii de a iubi „trupească” (egoism, duhovnicească,
narcisism), altruism, comuniune.
posesivitate. Nepătimitor (auto-
Pierderea auto- control) și
controlului compătimitor
 Manifestarea virtuoasă a puterii de a iubii
(a se compara cu slide-ul similar din sem. I - „regimurile iubirii”)

Dependenţă Nevoi Împlinire Mişcarea puterii de a iubi

Comuniune
Iubire
Iubire cu
de Dumnezeu
Ontologică Sens Creatorul Eros
de semeni
Viaţă veşnică Ceilalţi
şi de sine
Sine
Consum cupătat
şi altruist de
Validare Fără
Naturală Imagine
Apărare Dependenţă ataşament
(după Relaţii
Supravieţuire naturală afectiv faţă de
cădere) Bunuri
(Maslow) „consumabile”
(„nepătimitor şi
compătimitor”)

Rolul împlinirii poruncilor

în dobândirea virtuţii
• CD I.61: „„Iar Eu vă spun vouă, spune Domnul, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi
bine celor ce vă urăsc pe voi, rugaţi-vă pentru cei care vă blestemă.” (Mt. 5,44)
De ce a poruncit acestea? Ca să te slobozească pe tine de ură, de întristare, de
mânie şi de ţinerea de minte a răului şi să te învrednicească de cea mai mare
avuţia care este dragostea desăvârşită.”
• CD I.79: „Milostenia tămăduieşte iuţimea sufletului; postul veştejeşte pofta; iar
rugăciunea curăţeşte mintea şi o pregăteşte spre contemplarea lucrurilor Căci
Domnul ne-a dăruit poruncile pentru şi potrivit cu puterile sufletului.”
• CD IV.56: „Tot scopul poruncilor Mântuitorului este să slobozească mintea de
necupătare şi de ură şi să o ducă la dragostea lui şi a aproapelui, din care se
naşte în mod efectiv lumina sfintei cunoştinţe.”
• CD IV.78: „Dumnezeu, care ţi-a făgăduit ţie bunurile veşnice şi a dat în inima ta
arvuna Duhului, ţi-a poruncit să ai grijă de viaţa ta, ca omul dinlăuntru,
izbăvindu-se de patimi, să înceapă de aci înainte a se bucura de bunuri.”
• Obs: Aşadar, scopul poruncilor nu este supunerea, ci despătimirea (ca
însănătoşire a sufletului), nepătimirea, compătimirea, ca şi căi spre împlinirea
vieţii noastre.

Izvoarele virtuţii
• CD II.32: „Trei sunt cele ce ne mişcă pe noi spre cele bune: Seminţele
naturale, Sfintele puteri şi hotărârea cea bună. Seminţele naturale, de
pildă atunci când ceea ce vrem să ne facă nouă oamenii facem şi noi
lor asemenea, sau atunci când, văzând pe cineva în strâmtoare şi
nevoie, ne milostivim de el în chip natural. Sfintele Puteri, de pildă
atunci când, mişcându-ne noi spre un lucru bun, aflăm un ajutor bun
şi izbutim în acest lucru. Iar hotărârea cea bună, atunci când,
deosebim binele de rău, alegem binele.”
• Obs: Este vorba de legea morală naturală, inspiraţia şi ajutorul de Sus
şi hotărârea proprie (auto-determinarea).
 Insuficiența informării (cunoașterii teoretice)
• CD III,66: „Cunoştinţa fără pasiune a celor dumnezeieşti încă nu
înduplecă mintea să dispreţuiască până la capăt cele materiale, ci ea
se aseamănă înţelesului simplu al unui lucru ce cade sub simţuri. De
aceea se găsesc mulţi dintre oameni, care au multă cunoştinţă, dar
care se tăvălesc în patimile trupului ca nişte porci în mocirlă. Căci
curăţindu-se pentru puţină vreme cu sârguinţă şi dobândind
cunoştinţă, ne mai având pe urmă nici o grijă, se aseamănă lui Saul,
care învrednicindu-se de împărăţie dar purtându-se cu nevrednicie, a
fost lepădat cu mânie înfricoşată din iad.”

Caracterul practic şi gradual

al despătimirii şi deprinderii virtuţii
• CD II.47: „Sunt unele lucruri care opresc patimile din mișcarea lor şi nu le
lasă să sporească în creștere; şi sunt altele care le împuținează şi le duc
spre micșorare. De pilda postul, osteneala şi privegherea nu lasă pofta să
crească; iar singurătatea, contemplația, rugăciunea şi dragostea de
Dumnezeu o împuținează şi o sting cu totul.”
• CD III.71-72: „ … în care lucruri zăboveşte mintea, în acelea se şi lărgeşte, cu
acelea îşi nutreşte şi pofta şi iubirea, fie cu cele dumnezeieşti şi proprii şi
inteligibile, fie cu lucrurile şi cu patimile trupului. […] Dacă prin urmare
printr-o deprindere îndelungată cu înfrânarea de plăceri şi printr-o
îndeletnicire cu cele dumnezeieşti rupem puţin câte puţin această
legătură şi afecţiune, mintea se lărgeşte în cele dumnezeieşti, înaintând
treptat în ele, şi-şi descoperă demnitatea proprie. Iar sfârşitul este, că îşi
mută tot dorul spre Dumnezeu.”

Rolul adversităților (necazuri, suferinţe)

în deprinderea virtuţii
• CD II.39: „Numai cine a cunoscut slăbiciunea firii omeneşti a făcut experienţa puterii dumnezeieşti
iar unul ca acesta, izbutind prin ea în unele lucruri, iar în altele silindu-se să izbutească, nu va
dispreţui niciodată pe nici un om. Căci ştie că, precum i-a ajutat lui şi l-a slobozit din multe şi grele
patimi, poate să ajute tuturor dacă vrea, şi mai ales celor ce se nevoiesc de dragul Lui, deşi pentru
anumite judecăţi nu izbăveşte pe toţi deodată de patimi, ci ca un doctor bun şi de oameni iubitor,
vindecă pe fiecare dintre cei ce se străduiesc la timpul său.”
• CD II,41: „Aproape tot păcatul se face de dragul plăcerii. Iar desfiinţarea lui se face prin reaua
pătimire şi întristare, fie de bună voie, prin pocăinţă, sau prin vreo certare adusă de Providenţa
dumnezeiască. „Căci dacă ne-am judeca pe noi înşine, nu am mai fi judecaţi; iar judecaţi fiind de
Domnul, suntem pedepsiţi ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea”. (1Cor. 11,31)
• CD II,43: „Dacă ai purtări rele, nu ocoli reaua pătimire, ca smerindu-te prin ea să verşi trufia din
tine.
• CD II,44: „Unele ispite aduc oamenilor plăceri, altele întristări şi iarăşi altele dureri trupeşti. Căci
după pricina patimilor aflătoare în suflet, aduce şi doctorul sufletelor leacul prin judecăţile Lui.”
• 11.66: „Cel ce a păcătuit nu poate scăpa de judecata viitoare fără să rabde aici osteneli de bună
voie sau necazuri fără de voie.”
• CD II,82: „Numai acesta vrea cu tot dinadinsul să se mântuiască, cel care nu se împotriveşte
leacurilor doftoriceşti iar acestea sunt durerile şi întristările aduse de diferite lovituri. Cel ce se
împotriveşte însă nu ştie ce negustorie se face aici, nici ce câştig va ieşi aici.”
 Verificarea virtuţii
• CD IV.54: „Nu socoti că ai ajuns la nepătimirea desăvârşită, câtă vreme lipseşte lucrul. Când
se arată însă şi te lasă nemişcat atât lucrul cât şi amintirea lui de după aceea, să ştii că ai
intrat în hotarele ei. Totuşi, nici atunci să nu dispreţuieşti grija, deoarece numai virtutea
prelungită omoară patimile, pe când cea neglijată le scormoneşte iarăşi.
• CD IV,41: „Cel ce iubeşte încă slava deşartă sau e legat de vreunul din lucrurile materiale
sau se supără pe oameni pentru cele vremelnice, sau ţine minte răul, sau are ură faţă de ei,
sau slujeşte gândurilor urâte. Dar pentru sufletul iubitor de Dumnezeu toate acestea sunt
străine.
• CD III,76: „Patima iubirii de argint se dă pe faţă în bucuria pe care o are cineva când
primeşte şi în întristarea ce-o are când dă. Unul ca acesta nu economiseşte bunurile pentru
a ajuta pe cei lipsiţi.
• CD IV,40: „Dragostea faţă de Dumnezeu doreşte pururi să întraripeze mintea spre vorbirea
dumnezeiască; iar cea către aproapele o face să cugete totdeauna cele bune despre el.”
• CD II.67: „Pentru cinci pricini, spun unii, că îngăduie Dumnezeu să fim războiţi de către
draci. Cea dintâi, pentru ca războiţi fiind şi războindu-ne în apărare, să venim la puterea de-
a deosebi virtutea şi păcatul A doua, ca dobândind prin luptă şi durere virtutea, să o avem
sigură şi nestrămutată. A treia, ca înaintând în virtute, să nu ne îngâmfăm, ci să învăţăm a
ne smeri A patra, ca după ce am fost ispitiţi de păcat, să-l urâm cu ură desăvârşită. A cincea,
care e mai presus de toate, ca devenind nepătimaşi, să nu uităm slăbiciunea noastră, nici
puterea Celui ce ne-a ajutat.”

Realitatea hristomorfică şi îndumnezeitoare

a virtuţilor
• CD II.52: „Mintea unindu-se cu Dumnezeu şi petrecând în El prin rugăciune şi dragoste, se face
înţeleaptă, bună, puternică, iubitoare de oameni, milostivă, îndelung răbdătoare şi simplu vorbind,
poartă în sine aproape toate însuşirile dumnezeieşti. Dar despărţindu-se de El şi lipindu-se de cele
materiale, sau se face dobitocească, ca una ce a devenit iubitoare de plăcere, sau sălbatică,
războindu-se cu oamenii pentru acestea.”
• CD IV,70: „Dacă „Hristos locuieşte în inimile noastre prin credinţă”, după dumnezeiescul Apostol
(Efes. 3,17), pe de altă parte „toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei sunt ascunse în El”
(Colos. 2,3), atunci toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei sunt ascunse în inimile noastre. Şi
se vor face cunoscute pe măsura curăţirii fiecăruia prin porunci.”
• CD IV,72: „De aceea zice Mântuitorul „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe
Dumnezeu” (Mt. 5,8). Deci Îl vor vedea pe El şi comorile din El atunci când se vor curăţa pe ei înşişi
prin dragoste şi înfrânare; şi cu atât mai mult cu cât vor spori curăţirea.”
• CD IV,75: „Curăţeşte-ţi mintea de mânie, de amintirea răului şi de gânduri urâte. Şi atunci vei putea
cunoaşte sălăşluirea lui Hristos.”
• Capete despre cunoştinţa de Dumnezeu, II, 71: „Cuvântul lui Dumnezeu şi al Tatălui se află tainic
în fiecare din poruncile sale; iar Dumnezeu şi Tatăl se află întreg nedespărţit în întreg Cuvântul Său
în chip firesc. Cel ce primeşte prin urmare porunca dumnezeiască şi o împlineşte pe Cuvântul lui
Dumnezeu aflător în ea. Iar cel ce a primit pe Cuvântul prin porunci a primit totodată prin El pe
Tatăl care se află în El în chip firesc. Căci a zis: “Amin zic vouă, cel ce primeşte pe Cel ce-l voi
trimite, pe mine mă primeşte, iar cel ce mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce m-a trimis pe
Mine”. Aşadar cel ce a primit o poruncă şi a împlinit-o pe ea, a primit tainic pe sfânta Treime.”

3. Virtuțile în context eclezial

 Sinopsa virtuților

CREDINŢA se referă la relaţia directă

VIRTUŢILE TEOLOGICE NĂDEJDEA cu Dumnezeu
DRAGOSTEA

CHIBZUINŢA (asemenea punctelor

VIRTUŢILE CARDINALE CUMPĂTAREA cardinale, orientează
CURAJUL în viaţa morală)
DREPTATEA

Virtuțile și tainele Bisericii

Virtute TAINA
Credinţa BOTEZUL
Nădejdea MIUNGEREA
Dragostea EUHARISTIA
Chibzuinţa POCĂINŢA/METANOIA
Cumpătarea CĂSĂTORIA
Curajul MASLUL
Dreptatea PREOŢIA

4. Virtutea chibzuinței - Metanoia

• Chibzuința – știința de a folosi cele mai bune mijloace în vederea
realizării unui scop. În cazul de față, cele mai bune mijloace de a
realiza schimbarea vieții de la patimi la virtute (metanoia).
• Mijloace fundamentale ale pocăinței (factorii pocăinței) :
• 1) Resocializarea – Biserica, o comunitate pentru (re)nașterea de Sus
(FA 2,44-46).
• 2) Iubirea (duhovnicească) de sine - „iubește … ca pe tine însuți” (Mt
19.19 și par.; v. și Mt 16.26 și par.; Efes 5.29; Ps 23.4).
 Iubirea faţă de sine:
Relația dintre persoană și propriul trup
• Dimensiunea voluntară/auto-control - diverse funcţii şi
procese: mobilitatea (poziţia, mersul, gesturile), vorbirea,
glutiția, excreția…
• Dimensiunea involuntară/necontrolate volitiv - majoritatea
funcţiilor şi proceselor vitale: neuroendocrine, metabolismul,
homeostazia etc.; nevoile/necesităţile (piramida lui A.
Maslow).

Evoluția predominanței celor două

dimensiuni de-a lungul vieții (prin educaţie)
Dimensiunea Dimensiunea
involuntară voluntară

Parcursul vieţii

Relația dintre cele două dimensiuni pe

parcursul unei zile
Somn

Alimentare
Dimensiunea
Eliminare voluntară
Dimensiunea
involuntară

24 de ore
 Vulnerabilitate
Auto-control scăzut
Expunere crescută la adversități

Dimensiunea
Dimensiunea voluntară
involuntară

24 de ore

Intimitatea
Zonă de protecţie faţă de adversităţi
Ex.: hainele, locuinţa (camerele)…

Dimensiunea
Dimensiunea voluntară
involuntară

24 de ore

Intimitatea/universul privat
- Cadrul în care manifestarea dimensiunii involuntare este recunoscută
şi protejată individual şi social (bunul simţ, bunele maniere, legislaţia
specifică);
- Inviolabilă;
- Asociată cu două afecte care exprimă conștiința vulnerabilității:
„pudoare” (în raport cu sine) şi „ruşine” (în raport cu ceilalți).
 Rolul trupului în apropierea dintre persoane
Sufletul (ex., ce se discută)
Starea vremii Interese punctuale Colaborare Despre cunoștințe comune Despre sine/ secrete personale

Voluntar/impersonal Involuntar/personal

Privire Salut verbal Strângere de mână Strângere la piept Sărut pe obraz Sărut pe gură ….
Personal/voluntar Impersonal/Involuntar
Trupul
Apropiere/Cunoaștere
Dinspre stăpânirea de sine (auto-control) spre accesul celuilalt la lipsa de auto-control

Semnificația morală a îmbrăcămintei

• Rolurile hainelor: protecție (ex. termoreglare), intimitate,
personalizare, etichetă socială (ex., uniforma), seducție (mai ales în
cazul femeilor).
• Problema morală a seducției:
• - ceea ce este firesc (v. rolul curtatului) – semnalizarea prin
înfrumusețare erotică decentă a disponibilității pentru căsătorie;
• - ceea ce este nefiresc – indecența erotică („arta de a te dezbrăca
îmbrăcându-te”) și/sau semnalizarea când nu este cazul (fetiță,
femeie căsătorită, femeie vârstnică).

5. Virtutea cumpătării – Căsătoria

• Cumpătarea – arta de a trăi echilibrat, cu măsură, evitând lipsurile şi

excesele.
• Modul cel mai propriu de a măsura/determina echilibrul („unde, cât şi
cum”) este îndreptarea/canalizarea vieţii spre scopul ei cel mai
important, anume împlinirea ei autentică.
 Căsătoria - şcoală a cumpătării
• Sensul alterităţii de gen – persoana celuilalt, ca „ajutor” (Gen 2.18) în
vederea propriei orientări/canalizări a vieţii (analogia plantelor
reciproc agățătoare); două proiecte de viață devin unul singur: „vor fi
amândoi un trup/o carne (mia sarx)” (Gen 2.24).
• Căsătoria - „în Hristos și în Biserică” (Efes 5.32) => familia - „mica
biserică” (Sf. Ioan Hrisostom).
• Căsătoria/familia ce ipostas al Bisericii are aceleaşi atribute ca şi
Biserica, în moduri specifice.

Scopurile/atributele căsătoriei creștine

• Unicitatea/unitatea – „bărbat al unei singure femei” (1 Tim 3.2) –
problema divorțului/recăsătoriei; fidelitatea conjugală; cum se cultivă
unitatea (încrederea vs. neîncrederea şi pretenţiile faţă de celălalt);
• Sfințenia – căsătoria ca macerare a egoismului/filautiei („două săbii într-o
teacă”); necazurile vieții conjugale/familiale;
• Catholicitatea/universalitatea – familia de familii: comunitatea/parohia;
• Apostolicitatea – valori comune între toţi membrii familiei; aceeași
credință (același duhovnic); (Taina Cununiei pentru căsătorie mixtă?)
• Rodnicia – Relaţia Creatorului cu creaţia şi a lui Hristos cu Biserica este
rodnică (v. Gen 1.28; FA 12.24; Efes 1): problema procreației.

Relaţiile intime din punct de vedere ortodox

• „Nunta este/să fie cinstită, patul este/să fie neîntinat” (Evr 13.4; v. și
Tobit 8.4-8) – să nu facem lucruri incompatibile cu icoanele de
deasupra patului conjugal; ceea ce nu unim cu Hristos este mort și
aduce moarte (Pilda aluatului), inclusiv în relaţiile intime.
• A se vedea, mai sus, par. „Rolul trupului în apropierea dintre
persoane”: relaţia intimă ca dărire de sine, semn al deplinei încrederi
în celălalt, pe care îl primesc în relaţia de stăpânire/ne-stăpânire de
sine cu mine însumi (v. 1 Cor 7,4).
• Armonizarea cu perioadele liturgice (post, Cuminecare; renunțare
pentru „ceva mai bun”; cf. 1 Cor 7); respectarea perioadei de sarcină
și alăptare; armonizarea cu disponibilitățile și neputințele celuilalt
(ex., bolile).
 Raportul moral dintre relația intimă şi procreaţie
„Îngerii sunt modelul
monahilor, iar monahii
Hrană Relaţii intime
modelul mirenilor”
(Sf. Ioan Scărarul)
Îngeri - -
„îndestulaţi cu puţin” (Sf. -
Monahi
Maxim, Ambigua) („fameni pentru Împărăţie”; Mt 19.12)
Numai cu intenţia de a procrea
De regulă: după măsura Deschise procreaţiei, chiar şi când nu o
necesităţii; intenţionează („surpriza” Creatorului)
Mireni
în perioadele de post: ca şi Este scopul evitării prea-desfrânării
monahii (adulter) o justificare pentru relaţiile
care evită procreaţia?

Parentalitate responsabilă (față de

Săvârșitorul Tainei Căsătoriei și darurile Lui)
• „Planningul familial”, un aspect al planificării vieții în general, dar al cui
plan? „Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ!” se aplică și în viața
de familie, în relaţiile intime şi în procreaţie.
• Dumnezeu este Părintele și Plămăditorul fiecărui copil (cf. Efes 3.15; a se
vedea Dosarul informativ).
• Suntem adesea inconsecvenți în relația cu Dumnezeu: după ce dăm peste
degetele Creatorului, îi reproșăm că nu e prezent și că ne lasă, pe noi şi pe
„copiii doriţi”, în nenorociri.
• Copilul – niciodată inoportun („lumina de sub obroc” Mt 5.15), o verigă a
lanțului inter-generațional => toți cei care beneficiem de venirea pe lume a
unui om, avem o responsabilitate față de acela: „purtați-vă sarcinile unii
altora și așa veți împlini legea lui Hristos” (Gal 6.2).

Bibliografie
• Obligatorie: de studiat „Dosarul informativ privind procreaţia,
păcatele împotriva venirii pe lume a omului şi atitudinea Bisericii
Ortodoxe faţă de acestea”!
• Recomandată:
• Dr. Christa Todea-Gross, Pr. Ilie Moldovan, Îndrumarul medical şi
creştin despre viaţă al Federaţiei Organizaţiilor Ortodoxe Pro-Vita din
România, Editura Renașterea, 2008 (accesibil on-line aici:
https://www.provitabucuresti.ro/docs/biblio/Christa.Todea.Gross.Indr
umarul.medical.crestin.al.Federatiei.Provita.Ortodoxa.pdf).