UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAȘI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC
MASTER DIDACTIC TEOLOGIE, ANUL 1

Recenzie

Împărtășirea Sfântului Duh

Pr. Profesor Boris Bobrinskoy

Prof. Univ. Dr. Bolocan Carmen Mariana

Student:
Boacă Ionuț Mirel

2023
 1.1. Date despre autor

Părintele Boris Bobrinskoy, fost decan al Institutului Ortodox Sfântul Serghie din
Paris, este unul dintre cei mai renumiți teologi ortodocși ai secolului al XX-lea, cunoscut mai
ales pentru "aportul său adus în transmiterea teologiei Sfintei Trimi și a Duhului Sfant, într-un
limbaj accesibil lumii contemporane, reînoită pe izvoare biblice, patristice și liturgice”.
Renumitul cleric și teolog s-a născut în anul 1925, la Paris, într-o familie de emigranți
ruși. În 1944 și-a început studiile în Teologie la Institutul Sfântul Serghie din Paris.
După absolvirea institutului, studiile masterale le-a urmat în Atena, Grecia.
La întoarcerea în Franța, a început să predea istorie la institut, apoi, începând cu anul
1954 va deveni profesor de Dogmatică, poziție pe care a ocupat-o până în 2009.
În 1987, părintele Boris a susținut doctoratul în teologie în cadrul institutului Sfântul
Serghie.
Între anii 1993 – 2005 a fost decan al institutului, iar în perioada 1997 – 2007 a fost
Președinte al Comisiei Teologice de pe lângă Adunarea Episcopilor Ortodocşi din Franţa.
Este autorul a numeroase studii, articole şi cărţi, dintre care amintim: Taina Bisericii,
Cerurile deschise, Împărtăşirea Sfântului Duh, Ce este icoana etc.
A trecut la cele veșnice pe 6 august 2020.

1.2. Duhul Cincizecimii

Biserica, botezată şi regenerată prin Sângele lui Hristos, este pecetluită, întărită o dată
pentru totdeauna în viata cea nouă care este viata Duhului, viată în Duhul lui Dumnezeu.
Sfântul Pavel descrie pe larg experienţa duhovnicească a Bisericii întru Duhul:
„Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt Cel dăruit nouă" (Rom.
5, 5).
O invocare continuă în Duhul preschimbă Biserica însăşi într-o comunitate euharistică,
adăpat la „băutura duhovnicească" ( 1 Cor. 10,4).
Lucrarea Duhului constă în zidirea Trupului unic al lui Hristos care este Biserica,
diversificând harismele şi slujirile, dar aceasta întotdeauna în perspectiva unităţii edificiului
duhovnicesc ale cărui pietre sunt creştinii (cf. 1 Cor. 12 şi 13).

1.3. Slujirea Duhului în Biserică

Scrierile patristice oglindesc în aceeaşi măsură ca şi Noul Testament mărturisirea
fundamentală de credinţă a Bisericii în Iisus Hristos Cel mort şi înviat, în certitudinea trăirii
prezenței Duhului de viaţă dătător. Mai mult decât o reflexie asupra Duhului, Părinţii ne
împărtăşesc o experiere a Duhului însuşi în Biserică.
Sfântul Irineu, ca şi autorii creştini ai primelor trei veacuri, nu face încă speculaţii
asupra a ceea ce se vor numi „relaţiile imanente" veşnice dintre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Tot
ceea ce caută să aprofundeze şi să propovăduiască referitor la Sfânta Treime priveşte numai şi
numai mântuirea noastră. Viziunea sa teologică asupra lumii şi a omului este întotdeauna
treimică. Repetă adesea că Tatăl, cu Mâinile Sale, care sunt Cuvântul şi Duhul, 1-a făcut pe
om, plămădindu-1 din ţărână şi din Duhul Sfânt. Cuvântul şi Duhul constituie astfel cei doi
mijlocitori ai revelaţiei iubirii şi comuniunii cu Tatăl.
La Sfântul Irineu se poate observa o dublă mişcare a harului treimic: pe de o parte,
împărtăşirea harului dumnezeiesc pe care Tatăl îl dăruieşte Fiului, iar Fiul îl revarsă asupra
Bisericii, har care este Duhul; pe de altă parte, acelaşi Duh este Cel care readuce făptura la
Tatăl, prin Fiul. Duhul Sfânt nu cunoaşte limite în lucrarea Sa de pătrundere a acestui aluat
omenesc din care trebuie să plămădească o unică Pâine, Trupul lui Hristos. Este o aceeaşi
lucrare a Duhului, asupra Fiului dar şi asupra Bisericii, în taine ca şi în omul însuşi.
El a fost primul teolog care, în mod consecvent şi susţinut, a plasat Persoana Sfântului Duh
într-un sistem pe deplin trinitar.

1.4. Duhul Sfânt în cultul Bisericii

Duhul Sfânt este Cel care întipăreşte în noi dorul de Dumnezeu, Cel care ne întoarce
spre Domnul Iisus pentru ca, prin El, să ne înfăţişeze Tatălui. Pe de altă parte, Duhul este şi
termen al binecuvântării Tatălui prin Fiul. Cultul creştin este, deci, o închinare în duh şi în
adevăr (Ioan 4, 23-24), o închinare duhovnicească (Rom. 12, 1), în acelaşi timp prin puterea
Duhului care lucrează în Biserică, cât şi prin scopul acestei închinări, care este cel de a ne face
pnevmatofori, purtători de Duh, preschimbaţi de El în omul cel nou, până vom ajunge toti „la
măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos" (Efes. 4, 13), la starea lui Hristos smerit şi preaslăvit
(Filip. 2, 6-11).
Cultul creştin ne integrează în marea mişcare a rugăciunii, a mijlocirii pământeşti şi
cereşti a Marelui Arhiereu Iisus, dar trebuie să adăugăm că Duhul Sfânt constituie obiectul,
conţinutul unic al acestei invocări, al acestei „epicleze" a lui Hristos. Cultul creştin în
întregime constituie astfel o epicleză neîncetată care culminează în Cincizecimea perpetuă,
adică în prezența permanentă a Duhului în Biserică, Templul Său.
În epoca Sinodului al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381), la sfârşitul
conflictului, odată cu izbânda Bisericii asupra ereziei pnevmatomahilor, este afirmată şi
justificată din punct de vedere teologic egalitatea de închinare şi slăvire a Duhului cu Tatăl şi
cu Fiul (termenii aparţin Sfântului Vasile şi au fost preluaţi întocmai în învăţătura despre
Sfântul Duh mărturisită în Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan). De acum înainte,
Duhul Sfânt nu mai este doar „locul" şi puterea închinării, ci chiar termen al acesteia; nu mai
este doar „spaţiul sfinţirii, ci Sfinţitorul însuşi, asemenea Tatălui şi Fiului.

1.5. Inițierea creștină și Euharistia

Adevăratul Săvârşitor al iniţierii baptismale este Duhul Sfânt însuşi, marele Slujitor al
Tainelor ecleziale. În El şi prin El se realizează întâlnirea şi unirea cu Iisus Hristos. La rândul
Său, Domnul devine Dătător al Duhului; această dăruire este inaugurată într-o Cincizecime
personală la botez şi se perpetuează în viața Bisericii, prin Cincizecimea euharistică. Întreaga
derulare a rânduielilor baptismale implică o acţiune constantă şi tainică a Duhului; Acesta
insuflă omului dorul de Dumnezeu şi-i dezvăluie chipul lui Hristos.
 Pregătirea catehumenală, exorcismele, lepădarea de Satana, alipirea de Hristos, fiecare
etapă a luptei duhovniceşti se desfăşoară sub semnul şi întru puterea Duhului.
Prin sfinţirea apei botezului, mediul viu al apei este exorcizat de puterile diavoleşti şi
pătruns de harul Duhului. Untdelemnul, apa, mirul (iar mai târziu darurile euharistice, pâinea
şi vinul) sunt pnevmatizate şi devin instrumentele şi vehiculele sfinţirii omului. În sfârşit, în
afundarea baptismală, moartea şi naşterea coincid: moartea omului vechi şi a păcatului,
naşterea la viata cea nouă în împărăţia Duhului care infuzează sămânţa vieţii în trupurile
noastre muritoare.
În realitate, rolul Sfântului Duh depăşeşte cadrul unei formule punctuale. Euharistia
Bisericii (şi Biserica euharistica) este în întregime epicleză-invocare, aşa cum este în
întregime memorial şi comuniune, dar totdeauna în Duhul.
Putem deosebi două orientări ale epiclezei euharistice şi deci ale Bisericii: epicleza
către Hristos, care nu se poate face decât în Duhul („Şi Duhul şi mireasa zic: Vino, Doamne
Iisuse", Apoc. 22, 20), şi epicleza propriu-zisă a Sfântului Duh, care se alătură rugăciunii lui
Hristos însuşi pentru trimiterea celuilalt Mângâietor (loan 14, 16). Întreg cultul Bisericii
trebuie înţeles în perspectiva acestei mijlociri cereşti a lui Hristos pe lângă Tatăl pentru
trimiterea Duhului peste Biserică, peste Sfintele Daruri, peste comunitatea credincioşilor,
peste lume.

1.6. Înălţarea, temelie a mărturiei misionare a Bisericii.

Rugăciunea Bisericii este, deci, în ansamblul său, o înălţare continuă a omului către
intimitatea dumnezeiească, o procesiune care se alcătuieşte şi care, urmându-L pe Iisus, urcă
către Tatăl. Rodul acestei înălţări este îndumnezeirea firii omeneşti iar momentul culminant al
acestei îndumnezeiri este comuniunea euharistică, în care Dumnezeu însuşi Se face hrană
pentru noi şi ne preface prin unire.
La temelia mărturiei misionare se află trăirea personală a vieţii Bisericii; condiţia
acestei trăiri este vederea lui Hristos, întâlnirea cu Hristos Care, prezent printre noi, nu
încetează de a şedea în slavă de-a dreapta Tatălui. Tema biblică a înălţării este şi cea a preoţiei
cereşti a lui Hristos, constituind în primul rând o categorie teologică esenţială a vieţii liturgice
a Bisericii.
Cele două dimensiuni, cea liturgică şi cea misionară, sunt legate în fiinţa lor lăuntrică. Ele
reprezintă firea însăşi a Bisericii, care constă în primul rând în a te ruga şi a te avânta spre
întâlnirea cu Hristos; în al doilea rând, în a întrepătrunde pământul cu cerul, în a înălţa pe
fiecare om către destinul său veşnic.
Rugăciunea Bisericii nefiind închisă în sine, ci îmbrăţişând întregul univers, misiunea
Bisericii nu are nici ea alt scop decât pe acela de a înălţa pe toti oamenii la slăvirea şi
închinarea Prea Sfintei Treimi.
 1.7. Cum se situează Hristos și Sfântul Duh, unul față de celălalt în
Liturghie?
Taina lui Hristos, Cuvântul veşnic şi întrupat, Dumnezeu-Omul şi Domnul slavei, este
o taină nedespărţită de Duhul Sfânt. Acesta odihneşte peste Fiul din veşnicie şi îl umple
deplin pe Iisus încă din prima clipă a întrupării Sale la Nazaret şi până în momentele Crucii,
Învierii şi Înălţării. Întreaga viață a lui Iisus este „constituită" de prezența Duhului Sfânt,
începând cu zămislirea feciorelnică de la Nazaret. Iisus a fost alcătuit, format, purtat de Duhul
Sfânt, însufleţit de Duhul, ascultând de Duhul, mânat de Duhul.
Taina lui Hristos nu trebuie restrânsă la cadrul vieţii Sale pământeşti. Iisus este viu în slava
Tatălui, El este prezent în Biserica pe care o însufleţeşte şi pe care o păstrează în Duhul.
Este evident că rolul Duhului Sfânt nu este nici secundar, nici exterior, în zidirea tainei
Hristosului total. El continuă, în timpul Bisericii - Trup al lui Hristos -, ca şi în devenirea
omului - chemat să fie hristos după har.

1.8. Structura pascală a inițierii, a Botezului

Botezul creştin este, aşadar, o taină cu adevărat pascală. El îl face pe creştin părtaş la
moartea şi la învierea lui Hristos. Textul capital în această privinţă este Epistola către Romani
6 3-5: „Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne~am botezat întru moartea Lui ne~am
botezat? Deci ne-am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat
din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii Căci dacă am fost
altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui".
Acest dublu aspect al botezului, de a fi în acelaşi timp şi moarte şi înviere în Hristos,
este esenţial. Numai prin moartea şi învierea lui Hristos poate fi omul izbăvit de păcat şi
născut la o viată nouă. Botezul nu are nici o eficacitate în sine, ci doar ca participare la
lucrarea mântuitoare a Domnului. În botez este, deci, o convergență, cea a trecutului şi a
viitorului, cea a luptei care se pregăteşte să înceapă, dar şi a izbânzii care determină şi
încununează întreaga existenţă creştină, cea a curăţirii şi a iertării, cea a lepădării de Satana şi
a alipirii de Hristos.
Convertirea baptismală se situează pe trei nivele:
a) este o lepădare de Satana, care este exorcizat şi alungat;
b) este o eliberare de condiţia păcătoasă care-1 împiedică pe om şi îl paralizează;
c) este o pocăinţă personală profundă şi o încredinţare deplină în voia milostivirii
dumnezeieşti.

1.9. Sfântul Duh în Euharistia Bisericii

În prima etapă a vieţii creştine, încă de la intrarea în Biserică, botezul şi mirungerea ne
altoiesc întru Paștile şi Cincizecimea mântuirii noastre. Viaţa creştinului nu va fi decât o
realizare progresivă, crescândă, neîncetată a acesteia. Semnul permanent al acestui botez
mereu reînnoit în Duhul Sfânt se situează în reunirea săptămânală a Bisericii în Euharistie.
Dacă botezul ne altoieşte pe Trupul lui Hristos şi deşteaptă simţurile noastre duhovniceşti,
Euharistia ne dă hrana fiinţială care ne va face să creştem din zi în zi.
La rândul său, Euharistia este locul unde legătura nedespărţită şi slujirea reciprocă a lui
Hristos şi a Duhului sunt cele mai puternice.
Înaintea sfinţirii, Duhul este chemat peste slujitori şi peste adunare spre a-i curaţi, ca să nu
constituie o piedică la sfinţirea Darurilor euharistice. În timpul sfinţirii, epicleza este
momentul prin excelenţă al invocării Sfântului Duh peste pâinea şi vinul puse înainte, dar
totodată şi in acelaşi timp şi peste toată adunarea, într-o continuă Cincizecime care se
perpetuează în Biserică din Euharistie în Euharistie.
După sfinţire, Biserica se roagă ca Dumnezeu să-i dăruiască roadele Duhului: „Trezirea
sufletului, iertarea păcatelor, împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea împărăţiei
cerurilor, iar nu spre judecată sau spre osândă" (epicleza Sfântului Ioan Gură de Aur), „pe
noi toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin
împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh..." (epicleza Liturghiei bizantine a Sfântului Vasile cel
Mare).

Concluzii
Această lucrare, a părintelui Boris Bobrinskoy are o valoare extraordinară pentru Teologia
Ortodoxă, cu un limbaj accesibil și este destinată oricărei persoane care dorește să afle mai
multe persoana Sfântului Duh.