Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași

Curs Liturgică

Anul IV, semestru 2

Profesor:
Pr. Prof. Dr. Sava Viorel
 Sfânta Liturghie
Liturghia creștină în Biserica Veche
(până la formarea Liturghiilor ortodoxe)

Liturghia, jertfa Legii celei Noi și instituirea ei

Centrul activității de răscumpărare al Mântuitorului îl constituie moartea
Sa pe Cruce „El a făcut aceasta o dată pentru totdeauna, aducându-Se jertfă
pe Sine însuşi.”(Evr 7₂₇). Pentru ca toți să se poată împărtăşi de roadele acestei
jertfe, Mântuitorul a întemeiat Jertfa cea Nouă. Întemeierea jertfei a fost
prevestită de Mântuitorul Hristos înainte de patima Sa „Eu sunt pâinea cea vie,
care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar
pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.”(In 6₅₁). Instituirea
a avut loc în ajunul morții lui Hristos pe Cruce (Matei 26₂₆-₂₈, Lc 22₁₉-₂₀).
În locul jertfei Legii Vechi (Ieş 24₈), Hristos întemeiază un nou Legământ
între Dumnezeu şi oameni, pecetluit cu trupul şi sângele Său, iar la Cină erau
oferite anticipat Apostolilor sub forma pâinii şi a vinului. Această jertfă trebuia
adusă de acum înainte de ucenicii: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu care se
frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea”(I Cor 11₂₄). Slujba în
care se săvârşeşte Sf. Jertfă este Sf. Liturghie. Originea ei este jertfa de pe
Cruce a lui Hristos, şi anticipată de EL în chip nesângeros la Cina cea de Taină.
❖ Definiție: Liturghia este slujba care definește Biserica și definește
slujirea noastră. Liturghia este slujba Bisericii prin excelență.

Raportul dintre ritualul pascal iudaic,

Cina cea de taină și Liturghia creștină
Potrivit datelor din Sf. Evanghelie Cina cea de Taină a fost de fapt o masă
specială după cum interpretează unii exegeți. Acestei mese Mântuitorul i-a dat
un carater religios, instituind în cursul ei Sfânta Euharistie. Această masă
pascală avea loc în fiecare familie în seara zilei de 14 Nissan după un anumit
ceremonial stabilit de Lege și Tradiție. Ceremonial respectat și de Mântuitorul.
După ce veneau de la templu se așezau la masă, unde erau 2 pâini, mielul
pascal fript, un vas cu vin și pahare, ierburi amare și un vas cu oțet care amintea
de suferințele evreilor în robia Egiptului. Șeful familiei lua una din pâini, o
binecuvânta și o împărțea celorlalți, apoi luând paharul îl amesteca cu puțină apă
îl binecuvânta, bea din el și îl da celorlalți. Acum urma masa în cadrul căreia se
beau 4 rânduri de pahare. La sfârșit, seful familiei primea un pahar cu vin
amestecat cu apă și rostea o rugăciune de mulțumire, iar apoi se cântau Psalmii
113-118 și 135 (136), numiți hallel (de laudă).
Când începea să se întunece se aprindea o lumină, apoi cel mai tânăr din
familie aducea un lighean cu apă și un șervet unde se spălau pe mâini toți de la
1
masă. La Cina cea de Taină Hristos îndeplinește aceasta prim spălarea picioarelor
ucenicilor Săi după cum relatează Sf. Ioan (Ioan 13₃-₁₅).
Unui astfel de ritual s-a conformat și Mântuitorul Histos la Cina cea de
Taină. Cei mai mulți cercetători sunt de părere că pâinea pe care Mântuitorul a
binecuvântat-o și a dat-o ucenicilor Săi, era una din cele 2 pâini obișnuite la
Cina pascală a iudeilor. Iar paharul pe care l-a oferit Apostolilor a fost al treilea
sau al patrulea pahar ritual din care beau toți începând cu șeful familiei.
Mântuitorul nu a folosit azima, ci pâine obișnuită, deoarece Cina a avut loc
cu o zi înainte de începerea serbării Paștelui iudaic, adică în seara zilei de joi
13 Nissan, când azimele nu se puseseră în folosință, iar la formulele de
binecuvântare a pâinii și a vinului („Acesta este trupul Meu…” și „Acesta este
sângele Meu…”) se indică sensul nou al celor săvârșite: anticiparea jertfei
mântuitoare, care va avea loc următoarea zi, care sfințește și inaugurează un
Nou Legământ. Când Mântuitorul adaugă cuvintele de mulțumire și de laudă (Matei
26₂₈) ia naștere Liturghia creștină prin anunțarea Paștelui celui nou.
Liturghia creștină nu a luat naștere dintr-o dată, fără un precedent în
trecut. Ea este întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de Taină, în ce privește
ideile principale care alcătuiesc sămânța ei originară și fondul comun al
anaforalelor liturgice, și formele ei de exprimare, provin dintr-o vechime,
continuând o tradiție și un ritual inspirat din Vechiul Testament.
Faptul că Hristos a întemeiat Euharistia în cadrul Cinei nu înseamnă că
Liturghia ar constitui o simplă continuare sau o copie a unor uzuri rituale iudaice
în creștinism, cum afirmau unii protestanți. Masa euharistică nu cunoaște alt fel
de bucate, în afară de pâine și vin. La Euharistie s-a întrebuințat mereu pâinea
dospită, nu azima, și s-a folosit un sngur pahar comun. Euharistia nu era o masă
comună și nu avea carater particular, la ea participă toți membrii Bisericii. Ea
amintește de moartea și jertfa Mântuitorului: „Căci de câte ori veţi mânca
această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va
veni”(I Cor 11₂₆), de aceea participă la ea numai cei botezați.

Diferitele numiri ale jertfei liturgice

Slujba Legii celei Noi nu a fost cunoscută la început sub denumiea de
Liturghie. Înainte de folosirea acestei denumiri, se foloseau alți termeni care
indicau ființa, esența sau scopul, fie un rit sau altul ca o parte de căpetenie a
ritualului sacru.

Cele mai vechi numiri folosite în epoca apostolică

Cele mai vechi numiri sunt următoarele: frângerea pâinii (κλάσις τοũ άρτου
[FA 2₄₂,₄₆, 20₇]), Cina Domnului (κυριακόν δεĩπνου [I Cor 10₂₁]), binecuvântare
(ευλογία) sau paharul binecuvântării (τό ποτήριv της ευλογίας [I Cor 10₁₆]), pâine
și paharul Domnului (I Cor 11₂₆-₂₇).

2
 ➢ Frângerea pâinii - κλάσις τοũ άρτου (FA 2₄₂-₄₆, 20₇)
Aceasta se referea la esențialul ritualului săvârșit de Hristos (Matei 26₂₆)
și la Emaus, după Înviere (Luca 24₃₀,₃₅).
➢ Cina Domnului (κυριακόν δεĩπνου [I Cor 10₂₁])
Este întrebuințată astăzi la protestanți, sugera strânsa legătură cu Cina
cea de Taină, unde Hristos întemeiază Jertfa Legii celei Noi, a cărei repetare
sau imitare era ritualul euharistic creștin din această vreme.
➢ Binecuvântare (ευλογία) sau paharul binecuvântării - τό ποτήριv της
ευλογίας (I Cor 10₁₆)
Acesta e un amănunt care reprezenta o imitație a ceea ce a făcut Hristos:
„…a luat Iisus pâine și binecuvântând, a frânt…”(Marcu 14₂₂).
➢ Pâine și paharul Domnului (I Cor 11₂₆-₂₇)
Elementele Jertfei - pâinea și vinul întrebuințate în Euharistie.
Alte numiri ale Jertfei în epoca următoare epocii apostolice
Alte numiri care indică valoarea de jertfă a Liturghiei sunt: înălțare,
aducere sau ofrandă, Euharistie sau mulțumire, Masa Domnului. Alte numiri se
referă la caracterul ei de lucrare sfântă și publică săvârșită de sfințiții slujitori
în folosul credincioșilor.
Liturghie
Cuvântul care e întrebuințat în Biserica și în teologia ortodoxă este cel de
Liturghie. Termen vechi de origine greacă, întrebuințat înainte de epoca creștină,
dar în înțelesul său actual s-a întrebuințat mult mai târziu. În antichitatea greacă
precreștină termenul a avut o însemnătate nereligioasă, dar în scrierile profane
se întrebuința pentru a indica activitatea slujitorilor cultului din religiile păgâne.
În creștinism termenul de λειτουργία a căpătat întrebuințare religioasă
datorită Septuagintei, care îl folosește pentru a traduce cuvântul evreiesc
abodah, îndicând funcțiunile preoților și leviților din Vechiul Testament. Cu acest
înțeles îl folosesc autorii cărților Noului Testament. Sf. Evanghelist Luca vorbind
despre Zaharia spune: „Și împlinindu-se zilele slujbei (slujirii) lui… [αί ημέραι της
λειτουργίας αύτοũ]”(Luca 1₂₃). În acest fel a intrat cuvântul λειτουργία în
terminologia creștină.
În antichitatea creștină cuvântul liturghie avea un înțeles mai larg decât
cel de azi, el indica totalitatea actelor de cult precum și administrarea lor, adică
ceea ce înțelegem prin cult și prin slujire preoțească. Undeva prin secolele V-VI
înțelesul acestui termen s-a restrâns la Cina cea de Taină și apoi la ceea ce
înțelegem azi prin Liturghie.

În Biserica apuseană cuvântul liturghie continuă să-și păstreze sensul vechi

până azi, iar pentru Liturghia propriu-zisă ei folosesc termenul de missa, provenit
din formula finală cu care se încheia Liturghia apuseană: Ite! Missa est! (Mergeți!
Slujba sfântă s-a sfârșit!).
3
 Istoria Liturghiei creștine

I. Liturghia creștină în primele 3 secole

Liturghia în epoca Sfinților Apostoli
Prima Liturghie a fost săvârșită de Hristos la Cina cea de Taină, când a
înființat Sf. Euharistie, temelia Legii celei Noi. Ceea ce a făcut EL constituie
elementul esențial din care s-a dezvoltat treptat toată rânduiala Liturghiei.
Mântuitorul le-a spus Apostolilor să facă și ei asta: „Aceasta faceți întru
pomenirea Mea”(Luca 22₁₉). Conformându-se acestei porunci, Apostolii și ucenicii
lor săvârșeau în fiecare duminică jertfa Mântuitorului întru aducere-aminte de
EL. Când ei se întâlneau pentru rugăciune, mulțumeau, și se rugau ca Domnul să
prefacă pâinea și vinul în Trupul și Sângele Său, cu care se împărtășeau.
Pe baza unor mențiuni din Noul Testament, referitoare la săvârșirea Sfintei
Euharistii, se poate presupune că ritualul euharistic consta în următoarele: se
aduceau pâine și vin, iar liturghisitorul făcea rugăciuni de mulțumire, apoi amintind
de patimile și moartea lui Hristos rosteau cuvintele spuse de Mântuitorul la Cină,
binecuvântau pâinea și vinul, iar apoi urma frângerea pâinii și împărtășirea. Se
făceau rugăciuni pentru diferite categorii de credincioși(I Tim 2₁), iar la rugăciuni
poporul răspundea la sfârșit cu „Amin”(I Cor 11₁₆).
La aceste elemente principale ale Liturghiei din această perioadă s-au
adăugat și altele, amintite și în unele din cărțile Noului Testament. Nu e tocmai
sigur dacă sărutarea păcii (I Tes 5₂₆, I Petru 5₁₄) se practica încă de atunci în
adunările liturgice, tot așa de puțin sigură este mărturisirea de credință la care
face aluzie Sf. Pavel (I Tim 6₁₂).
În legătură cu Euharistia aveau loc și harismele, acea revărsare de daruri
spirituale, caracteristică Bisericii primare (I Cor 14). În afară de ritualul
euharistic în această perioadă, intrau și următoarele elemente componente, ce
se pot deduce din aluziile cărților Noului Testament:
➢ Lecturile din epistolele Sfinților Apostoli, alături de cele din VT, care
făceau parte din ritualul sinagogii (FA 13₅, I Tes 5₂₇)
➢ Predica, într-o formă simplă, de omilie, o explicație asupra textelor
citite (FA 20₇,₁₁) unde se folosește termenul oμιλέω (I Tim 4₁₃)
➢ Cântările religioase (I Cor 16₂₆) între acestea probabil au fost imne din
Noul Testament (Lc 1₆₈-₇₉, Lc 2₂₉-₃₂), dar și fragmente de proză citate
în scrierile Sf. Pavel (Rom 12₁₁-₁₂, Efs 5₁₄)
➢ Rugăciunea – preocuparea principală a primilor creștini (FA 2₄₂)
➢ Colecte pentru săraci (I Cor 16₁-₂), obișnuite și în serviciul sinagogii,
ca o aplicație practică a îndemnurilor morale
Relația dintre Liturghia de azi și Liturghia apostolică este asemenea relației
dintre stejar și ghindă.
4
 Liturghie și agapă
În veacul apostolic, mesele frățești erau conexate cu Euharistia (Iuda 12),
pe care unii le consideră ca o prelungire a meselor iudaice de sâmbăta păstrate
de creștinii recrutați dintre evrei. Nu se știe clar dacă agapa urma sau preceda
Cina euharistică. Cei mai mulți liturgiști cred că agapa preceda Euharistia,
deoarece primii creștini căutau să-L imite pe Hristos care a înființat Euharistia.
În unele scrieri vechi (Didahia celor 12 Apostoli, cap 9-10) se păstrează și
formulele de binecuvântare a pâinii și a vinului, întrebuințate la agape.
Euharistia și agapa erau de la început 2 lucruri distincte, care au existat
până la începutul secolului II. Unii teologi protestanți sunt de părere că Euharistia
s-ar fi născut din agapă ca un rit prescurtat al acesteia, iar la sfârșitul secolului
I, când edictele Împăratului Traian nu au mai permis practicarea agapelor cu
ceremonialul de până atunci. Agapa ar fi servit ca punct de trecere de la ritualul
iudaic, la cel euharistic.
Ca și harismele, agapele se pretau ușor la abuzuri, chiar și Sf. Pavel mustră
abuzurile ce se făceau și poruncește ca agapele să aibă loc în familii.
Agapa nu a fost parte esențială din ritualul euharistic, aceasta a dispărut
o dată cu această formă de viață. Acolo unde s-a menținut mai mult timp agapa
a fost despărțită de Euharistie și a evoluat luând aspectul unui ospăț pentru
săraci. Ea se confundă cu ospețele funerare, care încă au loc în unele părți ale
Ortodoxiei, la înmormântări și la parastase. Tot ca resturi din vechile mese
frățești din Biserica veche pot fi socotite și mesele comune care au loc în jurul
bisericilor, la unele mari praznice, mai ales la hramuri de biserici și la Paști când
se aduc ofrande la biserică, se binecuvintează și se împart oamenilor.

Liturghia creștină în secolul II

Izvorul cel mai important pentru reconstituirea rânduielii Liturghiei din
secolul II este Apologia I a Sf. Iustin Martirul, scrisă pe la 150, iar în capitolele
65-67 autorul explică rânduiala Sf. Liturghii. Aceste capitole alcătuiesc cea mai
detaliată prezentare a Liturghiei creștine din primele 3 secole. În capitolul 65
este descrisă o Liturghie baptismală, cap 66 dă o explicație dogmatică a ritualului
euharistic, iar cap 67 descrie o liturghie duminicală obișnuită.
Liturghia catehumenilor (cap 67) consta în următoarele:
➢ Citiri din Sf. Scriptură, cât îngăduia timpul
➢ Predica proestosului liturghisitor
La acestea se poate să fi fost adăugat cântarea religioasă, de care Sf.
Iustin nu vorbește.
Liturghia euharistică se săvârșea stând toți în picioare (67₅), se compunea
din următoarele:
➢ O rugăciune generală făcută de toți (posibil ectenia mare de mai târziu)
➢ Sărutarea păcii, prima dată menționată ca act liturgic (65₂)

5
 ➢ Se aduc proestosului pâine și vin amestecat cu apă (65₃), aceasta fiind
prima mărturie documentară a folosirii apei la Sf. Euharistie.
➢ Proestosul înalță rugăciuni și mulțumiri, iar poporul răspunde cu „Amin”.
În cursul rugăciunii se amintește de patimile și moartea lui Hristos,
rostindu-se cuvintele Mântuitorului la Cina cea de Taină.
➢ Urma împărtășirea: diaconii dădeau celor de față și tot ei duceau
Euharistia și celor absenți.

Liturghia în secolul III

(Liturghia descrisă în „Rânduielile bisericești”)
O descriere completă a Liturghiei nu întâlnim în sec III, din cauza
disciplinei arcane, care interzicea expunerea misterelor creștine sub ochii celor
neinițiați, sau lipsa momentelor de a pune în discuție cultul creștin, sau Liturghia
era pentru creștini un lucru familiar și cunoscut. În scrierile Părinților bisericești
din sec III, nu aflăm decât mențiuni sau aluzii izolate despre starea Liturghiei
din vremea lor.
Izvoarele despre starea Liturghiei din primele 3 secole sunt scrierile
preudo-grafice din grupa cunoscută sub denumirea colectivă de Rânduieli
bisericești, dintre care cele mai importante sunt următoarele 3:
➢ Rânduiala bisericească egipteană
➢ Constituțiile Apostolice
➢ Testamentum Domini
Prima provine din sec III, iar celelalte 2 provin în forma lor actuală din
secolele IV-V, dar ele conțin și folosesc materiale mai vechi. Acestea sunt
primele documente care ne transmit adevărate formulare liturgice, adică
descrieri ca în Liturghierul de azi. Se socotește în general că mai toate rânduielile
bisericești de mai sus derivă din lucrarea lui Ipolit: Tradiția apostolică, care era
socotită pierdută, dar care s-ar regăsi în traducerea egipteană cunoscută sub
denumirea de Rânduiala bisericească egipteană.
Cea mai impotantă din rânduielile bisericești e colecția Constituțiile
Apostolice, opera unui compilator necunoscut, de origine probabil siriană, din a
doua jumătate a secolului IV și este împărțită în 8 cărți.
Material de interes liturgic - privitor la biserică, la rânduielile de cult și
la funcțiile liturgice ale membrilor ierarhiei bisericești - cuprind cărtile: a 2-a
(cap 57-59), a 7-a (cap 33-49) și a 8-a (cap 4-42). Cea mai importantă este
cartea a 8-a (cap 5-15), unde găsim primul formular de Liturghie cunoscut până
acum. Este vorba de o Liturghie de tip sirian (antiohian), săvârșită la hirotonia
unui episcop. Aceasta e denumită de obicei Liturghia Clementină, deoarece la
Cart IV, cap 18 se spune: „Constituțiile sunt date de Sfinții Apostoli, prin
Clement, episcopul Romei, care le-ar fi consemnat în scris”.
În amândouă rânduieli (cărțile 2 și 8), se disting cele 2 părți: Liturghia
catehumenilor și Liturghia credincioșilor.

6
 Iată rânduiala Liturghiei Clementine descrisă în cartea 8, cu mențiuni și
deosebiri de cea din cartea 2:
Liturghia catehumenilor (cap 6-10) începe cu 4-5 lecturi biblice, primele 2
din VT și restul din NT. Primele 3 erau citite de citeț, iar a 4-a (Evanghelie),
de diacon sau preot. Între lecturile din VT și cele din NT se cântau psalmi
responsoriali de cântăreț și de popor. După citirea Evangheliei urma predica
(cântarea psalmilor și predica sunt menționate în cartea 2).
Urmau 4 ectenii: prima pentru catehumeni, a 2-a pentru energumeni, a 3-
a pentru candidații la botez, iar a 4-a pentru penitenți. Fiecare ectenie era
urmată de o rugăciune rostită de episcop pentru fiecare categorie de participanți
la slujbă, apoi ieșeau succesiv din biserică pe măsură ce erau binecuvântați de
episcop.
După ieșirea penitenților, toți cei rămași se ridicau în picioare și începea
Liturghia credincioșilor, cu o nouă ectenie (ectenia mare) și o rugăciune a
episcopului pentru credincioși, după care urma sărutarea păcii și spălarea mâinilor
liturghisitorilor. Diaconii aduceau episcopului pâinea și vinul alese pentru Sfânta
Jertfă, iar episcopul rostea asupra lor o lungă rugăciune euharistică,
asemănătoare cu anaforaua din Liturghia Sf. Vasile. Urma o nouă ectenie și o
rugăciune de mulțumire după împărtășire, apoi se făcea concedierea credincioșilor
cu formula: „Ieșiți în pace”, rostită de diacon.
Rânduieli ale Liturghiei, asemănătoare cu cea din Constituțiile Apostolice
găsim și în celelalte 2 documente literare din această categorie (Tradiția
apostolică a lui Ipolit).

Uniformitatea liturgică în primele 3 secole

Chiar dacă scrierile din grupa Rânduielilor liturgice provin din regiuni
diferite, textele şi regulile liturgice se aseamănă, ceea ce indică pentru toate o
sursă comună, care poate fi lucrarea Tradiţia apostolică a lui Ipolit. Toate
descriu starea Liturghiei de la începutul sec III, adică tipul primitiv al Liturghiei.

II. Liturghia creștină din secolul IV înainte

Riturile liturgice și Liturghiile creștine de azi
Originea și formarea riturilor liturgice
Rânduiala generală a Liturghiei a fost respectată pretutindeni în Biserica
primelor 3 veacuri, ea se înfățișează „ca un tip uniform, dar încă fluid şi
susceptibil de modificări de amănunt”. Sfinții Apostoli, dar și ucenicii lor au
adus contribuția lor personală la ritul uniform, adaptând rânduiala Liturghiei la
nevoile și credințele locale.
Diversificarea tipurilor locale de Liturghii a început prin multiplicarea şi
diversitatea textelor anaforalei. La început, fiecare ierarh improviza această
rugăciune bazată pe aceleași idei sau sentimente, cunoscute şi respectate de toţi
7
liturghisitorii. În Bisericile răsăritene necalcedoniene se păstrează multe
anaforale, care sunt atribuite unuia sau mai multor Apostoli. Unele din acestea
se distingeau prin frumusețea lor și au fost întrebuințate mai mult decât altele,
devenind uzuale în anumite Biserici locale şi dând numele autorilor lor, Liturghiei
întregi în care erau folosite, deşi Liturghiile nu reprezintă niciodată, în întregime,
opera unei singure persoane. Acestea sunt rezultatul unei evoluții, sunt o operă
colectivă a Bisericii, operă în care monahismul are rolul cel mai important.
Alte anaforale au rămas ca piese de schimb și se întrebuinţează, în unele
Biserici necalcedoniene, numai la anumite zile din cursul anului, înlocuind anaforaua
principală a Liturghiei respective. Un principal element, care a adus o variație în
textul anaforalelor, a fost modul diferit al așezării dipticelor, în unele anaforale
acestea erau puse înainte de sfințirea Darurilor (anaforale de tip alexandrin),
iar în altele au fost puse după sfințirea Darurilor (anaforale de tip antiohian),
iar în altele, dipticele sunt peste tot în anafora (anaforalele riturilor apusene).
Elementele care reprezentau contribuţia marilor liturghisitori, micile
adaptări locale, dar şi micile modificări provenite din dezvoltare s-au exercitat
nu numai în textul anaforalelor, ci şi asupra celorlalte rugăciuni şi rituri care cu
timpul s-au adăugat, atât înainte, cât şi după anafora. Ele au dus treptat la
anumite diferențe liturgice, dintre care unele se pot constata din secolul III,
prin compararea între ele a textelor liturgice din diferitele documente din acea
epocă. Aceste diferențe la început sunt mici, dar ele se reduc la variații în textul
rugăciunilor, la ordinea lecturilor folosite, la textul și numărul cântărilor, etc.
Aceste deosebiri se dezvoltă treptat, astfel ritul liturgic primitiv uniform,
pornit din Ierusalim și răspândit de Apostoli în diverse Biserici locale, s-a
cristalizat în forme diferite, în special atunci când rugăciunile nu mai erau
improvizate și erau scrise. Treptat, simplele obiceiuri în materie de cult, au
devenit rituri, care s-au dezvoltat în ceremonii din ce în ce mai dezvoltate și mai
complexe. Totodată s-a fixat și tema rugăciunilor și a formularelor. Mai târziu
s-au adoptat formulele fixe și nu se mai lăsa nimic pe seama improvizației.
Dintre diferitele variante liturgice, s-au impus în uz, mai ales cele din
centrele mai importante din punct de vedere religios sau misionar și politic sau
administrativ. Bisericile locale mai mici și mai noi, au adoptat rânduiala și
formularul liturgic aflate în uz în orașele de căpetenie ale Imperiului Roman
(Ierusalim, Antiohia, Alexandria, Roma, și mai târziu Constantinopol). Au rămas
cu timpul singurele în circulație acestea, fiind puse sub numele unora dintre marii
teologi și Părinți bisericești. O dată cu înființarea patriarhatelor în sec. IV-V,
apar diferite forme de Liturghii, corespunzătoare acestor patiarhate, în termeni
tehnici se numesc rituri liturgice-surse, adică originare sau principale.
Fiecare din riturile originare, legate de patriarhate, se ramifică în mai
multe Liturghii derivate. În Răsărit, un eveniment deteminant pentru consacrarea
Liturghiilor aflate azi în uz, a fost fragmentarea unității celor 2 mari patriarhate
răsăritene: Antiohia și Alexandria, prin despărțirea Bisericilor necalcedoniene și
transformarea lor în Biserici autonome în urma Sinodului IV Ecumenic.
8
 Secolul V constituie o perioadă crucială pentru formarea riturilor liturgice
răsăritene. Bisericile necalcedoniene se vor dezvolta independent și separat de
Constantinopol, creându-și fiecare un rit liturgic propriu. Concomitent, Apusul se
dezvoltă și el din punct de vedere liturgic pe un drum propriu, deosebit de cel al
Răsăritului creștin și determinat de spiritul latin al popoarelor formate pe vechiul
teritoriu al Imperiului Roman de Apus și creștinate sub tutela Romei.

Clasificarea riturilor liturgice

Clasificarea riturilor liturpice-surse şi a diferitelor tipuri sau grupe de
Liturghii derivate din ele nu este însă uniformă la toţii liturgiştii.
Noi adoptăm, împărţirea tuturor Liturghiilor creştine în patru grupuri,
reducându-le la cele patru rituri-surse principale:
➢ Ritul antiohian (sirian)
➢ Ritul alexandrin (egiptean)
➢ Ritul galican
➢ Ritul roman
Vom prezenta, pe scurt, fiecare din aceste rituri, stabilind la fiecare
originea şi caracterele distinctive, formele cele mai vechi şi Liturghiile derivate
din ele, întrebuinţate astăzi în diferite Biserici creştine. Toate Liturghiile
existente azi în Bisericile răsăritene derivă din cele două Liturghii de origine
apostolică: cea a Sf. Iacob şi cea a Sf. Marcu.
Prima a dat naştere Liturghiilor din grupa ritului antiohian, iar cea de a
doua a dat naştere Liturghiilor din grupa ritului alexandrin.

Liturghia Sf. Iacob și Liturghiile derivate din ea

(Liturghiile ritului antiohian sau Liturghiile de tip sirian)
Liturghia reprezentativă a vechiului patriarhat al Antiohiei a fost Liturghia
Sf. Iacob, ruda Domnului. Alcătuită la Ierusalim, a trecut la Antiohia, unde a
înlocuit Liturghia mai veche a acestui oraș, adică ritul antiohian pur, oglindit în
Liturghia Clementină. De aici a devenit Liturghia întregului patriarhat al Antiohiei,
a întregii Sirii răsăritene. Rânduiala ei generală din epoca veche poate fi
reconstituită cu ajutorul datelor din unele scrieri patristice și documente din
secolele IV-V.
Cea mai dezvoltată descriere a Liturghiei complete e cea din Cartea 8 a
Constituțiilor Apostolice, pe care am numit-o Liturghia Clementină, care e de
fapt o variantă antiohiană a Liturghiei Sf. Iacob din sec IV.
În Cateheza V mystagogică, Sf. Chiril al Ierusalimului descrie Liturghia
credincioșilor, cum se săvârșea la Ierusalim în mijlocului sec IV (~348). Teodor
de Mupsuestia face același lucru în Catehezele baptismale, explicând Liturghia
sirienilor din răsărit. Date izolate asupra formei aceleiași Liturghii la Antohia din
secolul IV ne dau unele din Omiliile exegetice ale Sf. Ioan Gură de Aur, iar
pentru Asia Mică, canoanele Sinodului local de la Laodiceea.
9
 Liturghia Sf. Iacob în secolele IV-V era folosită aproape în tot Răsăritul,
iar apoi în Grecia. La sfârșitul secolului VII, părinții sinodului quinisext (can 32)
o pomenesc ca Liturghie normală a Răsăritului creștin, alături de Liturghia Sf.
Vasile. Din ea au derivat toate Liturghiile folosite la sirieni. În Asia Mică și în
Grecia ea a dat naștere Liturghiilor mai noi, a Sf. Ioan și a Sf. Vasile (bizantine),
care i-au luat locul curând. În Ierualim era întrebuințată în sec IX, iar în restul
Orientului ortodox (Siria de V și E), s-a menținut până în secolul XII, când a
început să fie treptat înlocuită de Liturghiile bizantine.
Din sec IV Liturghia Sf. Iacob era săvârșită în 2 limbi: în greacă la orașe
și în siriacă la sate. După despărțirea Bisericilor monofizite și nestoriene,
redactarea greacă a rămas numai în întrebuințarea ortodocșilor din vechile
patriarhate, a Antioniei și a Ierusalimului (numiți și melchiți), care au tradus-o
și în siriacă veche, întrebuințând-o până în secolele XII-XIII, când au adoptat
ritul bizantin. Astăzi redactarea greacă se oficiază o dată pe an, de Sf. Iacob
(23 oct) sau în duminica cea mai apropiată de această dată în unele biserici de
limbă greacă, iar la Ierusalim se oficiază în prima duminică după Crăciun când
este pomenit și Sf. Iacob, între rudele apropiate Mântuitorului.
Manuscrisele (cele mai vechi din sec X-XII) în care s-a păstrat textul
grecesc al Liturghiei, ne transmit o formă evoluată, cu dezvoltări care reprezintă
influențe ale Liturghiilor mai noi, derivate din ea, mai ales cele bizantine.
Rânduiala pe scurt a acestei Litughii, cum se săvârșește la greci este
următoarea:
După pregătirea Darurilor la proscomidiar, preotul, în fața Sfintei Mese cu ușile
împărătești închise zice o rugăciune pentru iertarea păcatelor. Apoi deschide uşile împărăteşti şi
rosteşte o formulă doxologică în cinstea Sf. Treimi (binecuvântarea de început), apoi o rugăciune
pentru Biserică şi o a treia rugăciune pentru cădire. Cădeşte Sfânta Masă, dă Evanghelia
diaconului şi fac amândoi vohodul cu Evanghelia, cântând împreună Unule-Născut, lasă Evanghelia
pe amvonul din mijlocul bisericii şi se întorc în altar, preotul zice în taină o nouă rugăciune (a
intrării şi a trisaghionului), iar diaconul, cu faţa spre credincioşi, zice o ectenie scurtă. Urmează
Sfinte Dumnezeule şi citirea Apostolului, în timp ce diaconul cădeşte, iar preotul zice în taină o
rugăciune a cădirii.
Diaconul zice o a doua ectenie (asemănătoare cu ectenia întreită şi cu ectenia de la Litie
din ritul bizantin), în timp ce preotul zice în taină rugăciunea Evangheliei (aceeaşi din ritul
ortodox). Diaconul citeşte apoi Evanghelia, preotul predică de pe amvonul din mijlocul bisericii,
apoi se întoarce în altar, unde zice în taină o rugăciune a Evangheliei, în timp ce diaconul zice o
a treia ectenie, mai lungă, care cuprinde şi ectenia de cerere din ritul bizantin, după ecfonisul
acesteia, asemănător cu cel dinaintea Heruvicului din ritul bizantin, diaconul rosteşte o formulă
care aminteşte de evacuarea catehumenilor din biserică.
Credincioşii cântă apoi Hemvicul Să tacă tot trupul, în timp ce diaconul cu preotul fac, în
tăcere, Vohodul mare, aducând Darurile pe Sf. Masă, iar în fața Sfintelor Uși, la intrarea în
altar, se întrerupe cântarea Hemvicului şi preotul rostește cu voce tare rugăciunea punerii înainte
a Darurilor (cea de la proscomidie din ritul bizantin: „Dumnezeule, Dumnezeule, Cel ce pe pâinea
cea cerească…”). După depunerea Darurilor pe Sf. Masă, preotul le cădeşte, zicând în taină o
rugăciune a cădirii.
Se rosteşte Simbolul credinţei, preotul zice în taină rugăciunea păcii şi se face sărutarea
păcii, preotul zice din nou o rugăciune a plecării capetelor, după care urmează un fel de dialog
între preot şi diacon, apoi între clerici şi credincioşi pentru binecuvântare reciprocă, necesară ca
10
pregătire pentru săvârşirea Jertfei, asemănător cu dialogul dintre preot şi diacon de după
intrarea cu Darurile, din Liturghierul ortodox.
Diaconul rosteşte apoi o lungă ectenie mare (mult mai frumoasă şi mai cuprinzătoare decât
cea din ritul bizantin), în timpul căreia preotul citeşte în taină patru rugăciuni deosebite şi
consecutive, dintre care a treia este rugăciunea punerii-înainte a Darurilor, de după Vohodul
mare, din Liturghia bizantină a Sf. Vasile. Urmează apoi formulele introductive la anaforă,
inclusiv dialogul introducerii, cu unele mici variante verbale faţă de cele corespunzătoare din ritul
bizantin. Preotul începe apoi să citească în taină Anaforaua, întreruptă de aceleaşi ecfonise şi
răspunsuri ale credincioşilor ca şi la ritul bizantin, dar cu o participare mai largă a acestora.
Textul anaforalei seamănă mai mult cu al anaforalei din Liturghia bizantină a Sf. Vasile, mai ales
la diptice, unde rugăciunile de mijlocire încep cu pomenirea celor vii şi continuă cu pomenirea
morţilor, deci invers decât în ritul bizantin.
Urmează o ectenie diaconală, Tatăl nostru, apoi rugăciunile, formulele pregătitoare pentru
împărtăşire, asemănătoare cu cele din ritul bizantin: frângerea Sf. Trup, plinirea potirului,
turnarea apei calde, încă o rugăciune pregătitoare, apoi împărtăşirea clericilor şi a credincioşilor,
un imn de mulţumire al preotului pentru împărtăşire (rezumat al celui corespunzător din Liturghia
noastră), o rugăciune a cădirii Darurilor, ectenia zisă de diacon, rugăciunea plecării capetelor
zisă de preot în taină, apoi rugăciunea amvonului, diaconul rosteşte formula de concediere:
„Mergeţi cu pace!”, iar preotul, din altar, încheie cu o scurta formulă de binecuvântare, zisă în
taină („S-a binecuvântat Dumnezeu, Cel ce ne binecuvintează și ne sfinţeşte pe noi prin
împărtăşirea Sfintelor şi a Preacuratelor Sale Taine, acum şi pururea și în vecii vecilor. Amin!”).

Din Liturghia Sf. Iacob derivă toate Liturghiile folosite azi în Bisericile
răsăritene, calcedoniene și necalcedoniene, și anume:
➢ Liturghiile din uzul sirienilor iacobiți (de vest)
➢ Liturghiile bizantine (Liturghiile Sf. Ioan și a Sf. Vasile)
➢ Liturghia Bisericii armene
➢ Liturghiile sirienilor orientali (persanii nestorieni), numite uneori Liturghii
de rit chaldeian.
Liturghiile din uzul sirienilor iacobiți
Iacobiții din fostul patriarhat al Antiohiei și al Ierusalimului despărțiți de
Biserică după Sinodul de la Calcedon au păstrat versiunea siriacă a Liturghiei Sf.
Iacob, folosită ca Liturghie normală, cu unele particularități după învățătura lor.
Liturghia siriacă a Sf. Iacob se întrebuințează la sirienii răsăriteni din Malabar
și la Maroniții din Libia.
În Biserica veche, anaforaua era improvizată de ierarhi importanți ai
Biserici, iar acum există un număr mare anaforale. Iacobiții păstrează până
astăzi cele mai multe anaforale, în număr de 67. Astăzi se întrebuințează numai
o parte din ele ca piese de schimb în unele zile liturgice.
La iacobiți există și o Liturghie a Darurilor mai înainte sfințite, cu o formă
de epicleză adresată Mântuitorului.
Liturghiile bizantine
Despre acestea avem prezentat în următoarele cursuri…
Liturghia Bisericii armene
Biserica armeană are o singură Liturghie, pusă pe seama Sf. Grigorie
Luminătorul, folosită de armenii gregorieni și de cei uniți. Aceasta derivă din
11
Liturghia Sf. Iacob, poate fi coniderată ca reprezentând un stadiu mai vechi al
Liturghiei bizantine. Specific ritului armean, este folosită azima (nu e influență
catolică) și nu se folosește apa la pregătirea Sf. Euharistii.
Biserica armeană este singura Biserică ce nu folosește anaforale de schimb.
Liturghiile sirienilor orientali din Iran, Curdistan și Malabar și chaldeeni
Aceștia au o variantă a vechii Liturghii siriene a Sf. Iacob cu unele
particularități specifice Bisericii nestoriene. Această Liturghie mai este numită
și Liturghia Sfinților Apostoli Adai și Maris (Adai este Tadeu), întemeietorii
Bisericilor din Edesa și Seleucia, se folosește în siriacă veche. După o tradiție
nestoriană, fixarea definitivă a textului acestei Liturghii, în forma ei de azi, se
datorează patriarhului nestorian Jesuyab III, pe la începutul secolului VII.
Pe lângă anaforaua folosită, se mai folosesc 2 din vechile anaforale liturgice
răsăritene, ca piese de schimb:
➢ Anaforaua lui Teodor de Mopsuestia (†428)
✓ Aceasta este folosită în duminicile dintre ajunul Crăciunului și Florii
➢ Anaforaua lui Nestorie
✓ Întrebuințată la 5 sărbători pe an
Liturghia nestoriană păstrează 4 lecturi biblice, din care una sau două din
VT: Lege și Profeți. Caracteristicile cultului nestorian sunt: coacerea pâinii
dospite de către clerici, lipsa cuvintelor de instituire din anaforaua liturgică a
acestei liturghii și dipticele înaintea epiclezei.

Liturghia Sfântului Marcu şi Liturghiile derivate din ea

(Ritul liturgic alexandrin sau liturghiile de tip egiptean)
Formularul liturgic întrebuințat în Biserica Egiptului, a fost cunoscut ca
Liturghia Sf. Marcu, deoarece tradiția atribuie lui activitatea de evanghelizare
a Egiptului. Documentele care ne-au descris formele ei cele mai vechi sunt:
➢ Anaforaua din Evhologhionul lui Serapion, episcop de Thmüis (sec IV)
✓ La epicleză, se cere coborârea Cuvântului (o λόγος) pentru prefacerea Darurilor.
➢ Fragmentul de anafora egipteană din secolele VI-VII
✓ Scris pe un papirus descoperit între ruinele unei mănăstiri copte de la Dêr-Balyzeh
➢ Liturghia descrisă în Rânduială bisericească egipteană
✓ Este o traducere a lucrării Tradiția apostolică a lui Ipolit din Roma (sec III)
✓ Nu toți liturgiștii o consideră o sursă pentru constituirea vechii liturghii egiptene.
Până în secolul V, Liturghia Sf. Marcu a circulat în Egipt în limba geacă.
Redactarea greacă a rămas mai departe în întrebuinţarea ortodocşilor până în
secolele XII-XIII, când a fost înlocuită cu Liturghiile bizantine, din partea
cărora primise mai dinainte multe influenţe (un rit sumar al proscomidiei la
început, ritul Vohodului mare, imnul Unule-Născut şi Heruvicul).
După ce copții s-au despărţit de Biserica din Constantinopol, adoptând
monofizitismul, şi-au tradus Liturghia în limba lor națională (coptă), punând-o
totodată sub numele Sf. Chirii al Alexandriei. Liturghia coptă este Liturghia Sf.
Marcu tradusă în limba coptă.
12
 Această versiune coptă a păstrat mai bine cadrul primitiv al Liturghiei
egiptene, deși a primit și ea influențe bizantine (limba coptă, și anume dialectul
ei bohairic, pe când în uzul civil a fost înlocuită cu araba). Versiunea coptă a
Liturghiei Sf. Marcu păstrează unele expresii în limba greacă, ca: Κύριε ελέησον,
Ειρήνη πάσι (scrise cu caractere copte). Anaforaua acestei Liturghii se
întrebuinţează azi la copţi în timpul Postului Mare, în postul Crăciunului şi la
pomenirea morţilor.
În afară de Liturghia zisă a Sf. Chiril cu anaforaua originală, copții
monofiziți au 2 anaforale mai noi, una numită a Sf. Vasile (cea normală a copților)
și alta a Sf. Grigore de Nazianz la sărbătorile Mântuitorului. Ambele sunt în
limba coptă, dar sunt redactări și în greacă.
Din ritul alexandrin derivă și Liturghia Bisericii etiopiene sau abisiniene, ea
e numită și Liturghia celor 12 Apostoli, care e o taducere etiopiană și prelucrare
mai dezvoltată a Liturghiei copte a Sf. Chiril. Există și 18 anaforale de schimb1,
traduse după cele ale copților și iacobiților sirieni și atribuite la diferiți autori:
Anaforaua Domnului nostru Iisus Hristos, Anaforaua Sf. Fecioare Maria, etc.
Toate sunt mai noi, unii le socotesc din secolul XIII sau mai târziu.
Particularitățile principale ale Liturghiilor de rit alexandrin sunt:
➢ La Liturghia catehumenilor se fac 4 lecturi din NT:
✓ Prima din epistolele Sf. Pavel, a 2-a din epistolele sobornicești, a 3-a din Fapte
și a 4-a din Evanghelii
➢ Epicleza
✓ În ritul antiohian este după anamneză, iar în Liiturghiile ritului alexandrin este
împărțită în 2 formule, una înainte de cuvintele Mântuitorului de la Cină, iar a
doua după anamneză
➢ Dipticele (Rugăciunea de mijlocire generală pentru Biserică)
✓ Este așezată cu mult înainte de epicleză, la începutul anaforalei.
Edițiile cărților liturgice ale Bisericilor necalcedoniene, tipărite de catolici
pentru Uniții orientali, nu merită toată încrederea, din cauza modificărilor
introduse în ele de editorii catolicizați, de aceea pentru restabilirea textului
autentic trebuie să apelăm la vechile manuscrise. Biserica Romano-Catolică a
dezbinat toate Bsericile din lume.

Riturile liturgice apusene

1. La Roma, dar şi în Apus a fost la început întrebuințat ritul primitiv,
uniform, al Liturghiei oficiate în Biserica creştină. Curând Roma s-a singularizat
din punct de vedere liturgic, având în uz o Liturghie cu caracter aparte, de
origine obscură, deosebită de celelalte, în timp ce în celelalte părți apusene se
păstra ritul liturgic primitiv, adus din răsărit cu primii misionari creștini. De prin
secolul V, avem în Apus 2 Liturghii deosebite: cea de la Roma - din care s-a
dezvoltat ritul roman, și cea din sudul Italiei, care a dat naștere ritului galican.
De fapt denumirea de rit galican se dă propriu-zis ritului liturgic dezvoltat la

1
În Liturgica Specială, părintele profesor Ene Braniște spune că sunt 14.
13
început în Galia și răspândit apoi (sec V-VI) și în Bretania, Irlanda și Anglia, în
diferite variante. În general sub denumirea aceasta se indică Liturghiile localizate
în toate părțile Bisericii apusene vechi, în afară de Roma.
Privitor la ritul galican părerile sunt împărțite. E sigur că acesta derivă din
Liturghia orientală, reprezintă dezvoltarea locală a ritului liturgic primitiv, adus
în Galia de misionarii veniți din Asia Mică, unde era și Sf. Irineu de Lyon, cel
mai important centru al Galiei de sud. Acest rit a fost înlocuit de ritul roman,
cel mai mult s-a ținut în Spania, dar mai supraviețuiește în 2 orașe: Milano și
Toledo. În Milano se oficiază Liturghia ambroziană (a Sf. Ambrozie), iar la
Toledo, Liturghia mozarabă (întrebuințată de creștinii de limbă arabă) numită și
goto-hispanică sau isidoriană (sub numele Sf. Isidor de Sevilla). Aceste două
Liturghii reprezintă supravieţuiri romanizate ale vechiului rit galican, ele poartă
urmele unor influențe orientale, dar și ale influenței Romei, provenite din perioada
sforţărilor de supremaţie a ritului roman. Dintre acestea, cea mai de seamă e
aplicarea calendarului la Liturghie, adică variaţia rugăciunilor după zilele anului.
Dintre formele vechi ale ritului galican, ne-au rămas cele descrise în două
scrisori ale Sf. Gherman al Parisului (secolele VI-VII) şi în diferite manuscrise
cuprinzând colecţii de Liturghii apusene: Missale Gothicum (secolele VII-VIII),
Sacrmentarium Gallicanum (Bobbio), Missale Gatticanum vetus, etc.
2. Cât priveşte missa, e o Liturghie anonimă, care se deosebește prin
particularitățile sale de toate Liturghiile celorlalte rituri liturgice, find
îndepărtată de ritul uniform al Liturghiei din primele 3 secole. Data când începe
izolarea Romei de restul Bisericii nu e sigură. Poate că traducerea în latină a
ritului primitiv, oficiat inițial în greacă, a auzat unele deosebiri ale Liturghiei
apusene. Unii cred că moificarea fizionomiei Liturghiei romane ar fi opera lui
Papa Damasus (366-384), pe când alții o atribuie lui papa Ghelasie I (492-496).
Această modificare s-a făcut în etape, fiind accentuată prin revizuirea la
sfârșitul secolului VI, de Sf. Grigore cel Mare (500-604) și apoi continuată de
papii și Sinoadele de mai târziu, terminând cu Sinodul Tridentin (sec XVI).
Deşi, Roma s-a găsit izolată de Apus din punct de vedere liturgic, episcopii
Romei au încercat de la începutul secolului V să impună Liturghia lor celorlalte
Biserici din Italia și din Apus, ceea ce se vede dintr-o scrisoare a lui papa
Inocenţiu I către episcopul Decentius din Eugubium (416), dar încercările lor au
rămas mult timp fără succes. Acțiunea de înlocuire a Liturghiei galicane prin cea
de rit roman se intensifică în sec VI-VII, și culminează în secolul VIII, când
alianța politică dintre papi și regii carolingieni ai Franței au înlesnit înlăturarea
completă a Liturghiei galicane. Pepin cel scurt și fiu său Carol cel Mare au impus
ritul roman în imperiul lor, cel din urmă a silit sinodul de la Aquisgranum (802)
să ia măsuri de constrângere în acest sens împotriva preoților care s-ar opune.
Prin astfel de măsuri, popoarele din imperiul lui Carol cel Mare, până prin secolele
XI-XII Roma şi-a impus treptat Liturghia sa în tot Apusul (în afară de oraşele
Milano şi Toledo), nu fără opoziţie şi concesiuni. Liturghia romană a primit şi ea
unele influenţe din partea celei galicane.
14
 În Evul Mediu s-au format diferite tipuri localizate ale acestei Liturghii,
având fiecare unele caractere specifice. Astfel de Liturghii proprii aveau unele
dioceze mai depărtate de Roma, ca: Lyon, Paris, Trêves, York, Salisbury, ş.a.,
precum şi unele din marile ordine călugăreşti, ca: Dominicanii, Franciscanii,
Cartusienii, ş.a. Aceste Liturghii, au suferit şi unele influente din partea
Liturghiei de rit galican, dar şi din partea Liturghiilor răsăritene. Chiar dacă ele
sunt considerate ca reprezentând rituri liturgice deosebite de cel roman, ele nu
sunt de fapt decât variante locale ale acestuia, multe din ele au ieşit din
întrebuinţare, fiind înlocuite de missa romană.
În întreaga creștinătate catolică există o singură Liturghie: Missa. Este
uniformă peste tot în Biserica papală. Puține excepții care reprezintă resturi ale
altor rituri liturgice apusene vechi (Liturghia milaneză sau ambroziană sau cea
mozarabă) sau variante locale ale ritului roman (Liturghia lioneză, Liturghiile
diferitelor ordine călugărești, etc) se deosebesc prea puțin de Missa, ca să
merite numele de Liturghii aparte, diferite de cea romană.

Rit liturgic și confesiune

Prin strânsa legătură dintre învățătura de credință și cultul unei confesiuni,
ritul liturgic poartă, prin definiie, un caracter profund confesional. În
dezvoltarea cultului, fiecare confesiune are propriul rit liturgic, adică un mod de
a oficia cultul divin public. Aceasta caracterizează înregul ansamblu al serviciilor
divine și al riturilor religioase care alcătuiesc cultul oricărei confesiuni.
Având în vedere importanţa cultului ca formă de manifestare a vieţii
religioase, apartenenţa confesională a unor grupuri de credincioşi e indicată
adesea prin ritul liturgic respectiv, deoarece acesta exprimă mai precis caracterul
specific al unei confesiuni decât învățătura ei. De exemplu, credincioşilor Bisericii
armene li se spune „creştini de rit armean”, deoarece această Biserică se
deosebeşte de celelalte Biserici creştine prin învățătura și disciplina ei.
Această constatare rămâne valabilă și pentru confesiunile în care s-a
dezvoltat ori s-au păstrat anumite rituri liturgice, cum este cazul Bisericii
Romano-Catolice, în care ritul roman și resturile vechiului rit galican, au un aer
comun care trădează identitatea familiei confesionale din care fac parte. Când
grupuri de credincioși aparțin altui rit decât cel al confesiunii de care aparțin,
trebuie privite ca excepții de la regula generală sau chiar ca anomalii. Aceasta
este situația uniaților care aparțin Bisericii Catolice, dar și-au păstrat ritul
liturgic al Bisericilor de origine: „catolici” de rit grecesc (ortodox) sau greco-
catolici, catolici de rit armean, etc. Un caz asemănător îl reprezintă comunități
de francezi trecuți la ortodoxie, care nu au adoptat ritul liturgic ortodox, dar
și-au făcut un rit propriu (Liturghia de tip galican după Sf. Gherman al Parisului),
care e o încercare de revenire la vechiul rit galican, aici este vorba de ortodocși
cu un rit liturgic apusean oficiat în limba franceză.

15
 Liturghiile oficiate astăzi în Răsărit și la romano-catolici
În lumea creștină de azi, se săvâșesc următoarele Litughii:
În Răsărit:
În Bisericile Ortodoxe (calcedoniene), de rit bizantin:
➢ Liturghia Sf. Vasile cel Mare
➢ Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur
✓ Derivate din redactarea greacă a Liturghiei Sf. Iacob, ieșită din uz în sec XII-XIII
✓ Limbile de oficiere: greaca, paleo-slava (din sec IX), româna (din secolele XVI-
XVII), georgiana (din sex X-XI) și araba (din sec XVII).
În Bisericile necalcedoniene (monofiziți și nestorieni):
➢ Liturghia Sf. Iacob
✓ Ieșită din versiunea siriacă a vechii Liturghii a Sf. Iacob, cu aproximativ 67 de
anaforale de schimb + anaforaua proprie
✓ Liturghie folosită în Biserica sirienilor iacobiți, în Biserica maroniților din Liban
(monoteliți uniți cu Roma) și în Biserica creștinilor tomniți din India (Malabar)
➢ Liturghia Sfinților Apostoli Adai și Marij (Maris)
✓ Derivată tot din versiunea siriacă a Liturghiei Sf. Iacob
✓ Folosită în Biserica nestorienilor persani
✓ Are 2 anaforale: una a lui Teodor de Mopsuestia, alta a lui Nestorie
➢ Liturghia Sf. Grigore Luminătorul
✓ Derivată din redactarea greacă a Liturghiei Sf. Iacob
✓ Folosită în Bisericile armele, în limba armeană veche
➢ Liturghia Sf. Chiril (al Alexandriei) – folosită în Biserica coptă
✓ Aceasta e forma evoluată a traducerii Liturghiei Sf. Marcu, cu 2 anaforale de
schimb: una a Sf. Vasile și alta a Sf. Grigore de Nazianz
➢ Liturghia celor 12 Apostoli
✓ Traducere remaniată, în etiopiană, a Liturghiei copte
✓ Folosită în Bisericile Etiopiei, în limba etiopiană veche cu 14 anaforale de schimb

În Apus (Biserica Romano-Catolică)

➢ Missa ritului roman – liturghie anonimă de origine obscură
✓ Folosită la Romano-Catolici, în latină până la Conciliul II Vatican (1963)
➢ Liturghia Sf. Ambrozie (Liturghia ritului milanez)
➢ Liturghia Sf. Isidor de Sevilla (Liturghia ritului mozarab și spaniol)
✓ Ambele sunt resturi romanizate ale vechiului rit galican
✓ Prima folosită la Milano, iar doua la Toledo, în latină, italiană și spaniolă

În ortodoxie și catolicism se oficiază 10 Liturghii. Dacă adăugăm Liturghia

de rit galican al Sf. Gherman al Parisului, folosită de ortodocșii din Franța avem
11, dar dacă avem în vedere Liturghiile ortodoxe, care nu se deosebesc decât
prin anaforale și unele rugăciuni, putem spune că ortodocșii au de fapt o singură
Liturghie cu 2 anaforale, una a Sf. Ioan Gură de Aur și una a Sf. Vasile cel
Mare. În acest caz, numărul Liturghiilor se reduce la 10, iar al anafralelor de
schimb ajunge la aproximativ 100 (la Braniște sunt 88).

16
 Liturghiile ritului bizantin
(Liturghiile ortodoxe)

Originea, formarea și răspândirea Liturghiilor ortodoxe

Liturghiile ortodoxe le vom studia din 3 puncte de vedere:
➢ Tipiconal - rânduiala
➢ Istoric - evoluția rânduielii de când au apărut și până azi
➢ Exegetico-liturgic - interpretarea lor doctrinară, simbolică și mistică
Biserica Ortodoxă, are 3 Liturghii: Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur,
Liturghia Sf. Vasile cel Mare și Liturghia Darurilor mai înainte sfințite (a Sf.
Grigore Dialogul). Ele sunt numite bizantine, deoarece în forma lor de azi s-au
dezvoltat în Bizanț, de unde s-au răspândit în întreaga lume ortodoxă.
Originea Liturghiilor este antiohiană, pentru că derivă din Liturghia Sf.
Iacob. Din Bizanț pornise acțiunea de evanghelizare a regiunilor din Asia Mică,
începând cu Sf. Pavel.
În secolul III se țineau aici sinoade locale provocate de erezia lui Pavel de
Samosata (251, 264-268). Înainte să intre sub influența Constantinopolului,
Cezareea Capadociei - cel mai important centru al Asiei Mici - gravita în jurul
Antiohiei. E ușor de înțeles cum felul antiohian de oficiere al Liturghiei s-a
răspândit în părțile Cezareei și ale Asiei Mici.
Biserica dn Constantinopol, e condusă în vremea organizării ei definitive
(sec IV-V), de episcopi originari din Capadocia, ca Sf. Grigore de Nazianz, sau
din Antiohia ca Sf. Ioan Gură de Aur. Acești episcopi au impus Liturghia din
orașele lor de origine, adică Liturghia Sf. Iacob.

Autorii Liturghiilor ortodoxe. Autenticitatea acestor Liturghii

1. Liturghia Sf. Vasile este cea mai veche dintre cele 3. La origine este o
variantă a Liturghiei Sf. Iacob, localizată în Cezareea. Anaforaua ei a prmit o
formă definitivă prin Sf. Vasile (†379), și a fost cunoscută devreme ca Liturghia
Sf. Vasile. În forma ei mai veche, urmează rânduiala Liturghiei Sf. Iacob.
În biografia Sf. Vasile, atribuită lui Anfilohie de Iconiu (†403), ni se
relatează că la hirotonia sa de episcop, Sf. Vasile s-a rugat 6 zile lui Dumnezeu
să-l învrednicească să compună un formular propriu al anaforalei, cum se făcea
atunci, iar în ziua a 7-a i s-a arătat Mântuitorul în vis îndeplinindu-i dorința.
În 520, Petru Diaconul și alți călugări din Sciția, citează un text din
dipticele Liturghiei Sf. Vasile, într-o scrisoare adresată episcopului Fulgențiu,
unde autorii scrisorii spun că această Liturghie se oficiază în tot Răsăritul.
În 531, Leonțiu de Bizanț ne spune că Teodor de Mopsuestia (părintele
doctrinar al nestorianismului) a compus o anafora „plină de blasfemii”, care se
deosebește de „cea a Apostolilor” (Liturghia Sf. Iacob) și de cea a Sf. Vasile.
17
 Ritul liturgic primitiv, uniform, al Bisericii universale din secolele I-III
același peste tot ca rânduială și plan general, dar cu rugăciuni improvizate
Rituri liturgice Forme vechi ale Liturghii derivate din riturile surse
surse riturilor surse (aflate în uz, ieșite din uz)
Lit clementină din
Cart 8, Const.Ap. Liturghia Sf. Vasile cel Mare
(rit pur antiohian) (ritul Cezareei Capadociei)
Liturgha
bizantină
Ritul antiohian Liturghia Sf. IGA2
Redact. gr. (ritul constantinopolitan)
la sirieni până Forma siriană
Lit Sf. Iacob în sec 13 Liturghia Lit.Sf.Ap. (nest.neuniți)
(form.ierusalimit. armeană Adai & Maris Forma romaniz.
a ritului antioh.) (Malabar,chald.)
Ritul sirienilor de Anaf.lui Nestorie
Răsărit (nestorieni)

vers.siriacă Ritul sir.de Apus Anaf.lui Teodor de

(monof.,nest.) Lit.sir.a Sf.Iacob Mopsuestia
(64 de anaforale)

Ritul maroniților (form. romaniz.

a Lit. Sf. Iacob, la maroniții din Liban

Versiunea Arabă din Didascalia Apostolilor

Ritul Alexandrin Anaf. din Evh. lui Serapion

(Egiptean) Anaf. din Manuscrisul de la Dêr-Balizeh
Redact. gr., la egiptenii
ortodocși până în sec 12-13 Liturghia Sf.Chiril
Lit Sf.Marcu Lit.copților Anaforaua Sf. Vasile
de azi Anaforaua Sf. Grigore de Nazianz
Versiunea coptă
(Lit Sf Chiril) Liturghia celor 12 Apostoli
Lit. bis. Abisiniene
(etiopiene) Anaforale de schimb (14)

Lit. descrisă la (Ps) Gherman al Parisului Ritul ambrozian (Liturghia milaneză)

Missale Gothicum (colecție de misse,sec 7-8)
Ritul Galican Sacramentarium Gallicanum (Bobbio) Ritul mozarab, Lit. spaniolă(goto-spanică)
Missale Gallicanum, ș.a. sau a Sf. Isidor de Sevilla

Forma primitivă, neuzitată și Forme medievale ale Lit.

Ritul roman necunoscută (descrisă parțial ordinelor călugăreşti sau ale Ritul roman actual (Missa)
diferielor dioceze și regiuni cu influențe galicane
în De Sacramentis, sec IV)
apusene (mult dispărute azi)

Liturghia Sf. Vasile e pomenită în can 32 al Sinodului Trullan (692), apoi

de Sf. Ioan Damaschin și Părinții Sinodului VII Ecumenic. Numele Sf. Vasile se
găsește în titlul Liturghiei lui, în manuscrise vechi ce transmit textul Liturghiilor
bizantine, începând cu Codicere Barberini, din sec VIII. Sf. Vasile figurează ca
autor al unei anaforale din Biserica Coptă.

2
Sf. IGA = Sf. Ioan Gură de Aur
18
 2. Mai puțin sigură este autenticitatea Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur,
nici contemporanii lui și nici biografii de mai târziu nu spun că el ar fi alcătuit
vreo Liturghie. Liturgiștii socoteau că prima mențiune s-ar găsi într-o mică
scriere intitulată Despre predania dumnezeieștii Liturghii și atribuită patriarhului
Proclu al Constantinopolului, unde se pune pe seama Sf. Ioan o prescurtare a
Liturghiei din timpul său, posterioară celei făcute de Sf. Vasile după Liturghia
Sf. Iacob. Această mărturie nu are valoare, deoarece scrierea mai sus
menționată constituie un fals târziu.
Cel mai vechi manuscris cu rugăciunile Liturghiei Sf. Ioan este Codicele
Barberini din sec VIII-IX (azi în biblioteca Vaticanului din Roma) și pune sub
numele Sf. Ioan Gură de Aur rugăciunea pentru catehumeni și rugăciunea
proscomidiei de după Vohodul Mare. Sf. Ioan Gură de Aur, apare prima dată în
fruntea unei Liturghii într-un manuscris din secolele VIII-IX (Cod. Bibl. Sin.
rus. 226 din Leningrad) și în altul din secolele XI-XII (Rossanensist, din Bibl.
Vaticanului din Roma).
Vechimea Liturghiei Sf. Ioan este confirmată de unele Liturghii are
Bisericilor necalcedoniene, cărora le-a servit ca sursă sau model. Rugăciunea
euharistică din anaforaua numită a celor 12 Apostoli, este aproape identică cu
cea din Liturghia bizantină a Sf. Ioan. Pasaje întregi din Liturghia Sf. Ioan se
găsesc în Liturghiile perșilor nestorieni, cunoscute sub numele lui Teodor de
Mopsuestia și a lui Nestorie. În concluzie putem spune că Liturghia Sf. Ioan,
care a servit ca model acelor Liturghii, exista sub alt nume înainte de secolele
V-VI, când Bisericile necalcedoniene se despart de Biserica Ortodoxă, iar după
această despărțire ei nu au mai împrumutat nimic de la Bisericile calcedoniene.

Raportul dintre Liturghia Sf. Vasile și cea a Sf. Ioan.

Raportul lor cu Liturghiile de rit antiohian
Cele 2 Liturghii bizantine sunt prelucrări ale vechii Liturghii a Sf. Iacob.
Sunt Liturghii surori, posibil formate în același timp, prima reprezintă probabil
varianta capadociană, iar a doua, varianta constantinopolitană. Ambele urmează
rânduiala generală a Liturghiei Sf. Iacob, dar au alte rugăciuni, mai scurte. Cele
2 Liturghii au aceeași rânduială, dar textul anaforalei diferă și câteva rugăciuni,
și anume: rugăciunea pentru „cei chemaţi”, cele 2 rugăciuni pentru credincioşi,
rugăciunea punerii-înainte, rugăciunea dinainte de Tatăl nostru, rugăciunea de
după împărtăşire şi rugăciunea din timpul „potrivirii” Sfintelor Daruri.
În Biserica veche era obiceiul, ca în cadrul rânduielii stabilite a Liturghiei,
să se adopte rugăciuni, sau anaforale, brodate pe tema tradițională și compuse
de ierarhi iluștri. Probabil opera Sf. Vasile și a Sf. Ioan constă în compunerea
celor 2 anaforale personale, mai scurte decât cea a Liturghiei Sf. Iacob. Cele 2
anaforale sunt singurele care au supraviețuit în ritul liturgic bizantin dintre
diferitele anaforale întrebuințate de mult. Am putea spune că în Ortodoxie se
oficiază o singură Liturghie cu 2 anaforale de schimb.
19
 De la Sf. Vasile și Sf. Ioan, sau din vremea lor, nu provine decât partea
cuprinsă dintre lecturile biblice și rugăciunea amvonului, această parte reprezintă
elementul originar, de sorginte siriană sau capadociană în Liturghia noastră.
Partea de început și sfârșit, dar și unele fragmente ale Liturghiei noastre
(Heruvcul, Crezul, Axionul, etc) sunt adaose posterioare Sfinților Părinți, sau
dezvoltări proprii ritului bizantin, dar vom vedea mai pe larg la capitolul despre
istoria Liturghiei Ortodoxe.

Răspândirea Liturghiilor Ortodoxe.

Traduceri, și limbile în care se săvârșesc
Adoptate de Biserica din Constantinopol, varianta capadociană și cea
constantinopolitană a Liturghiei Sf. Iacob au primit o dezvoltare nouă, prin
elementele bizantine care s-au adăugat o dată cu trecerea timpului, făcându-le
să se deosebească de Liturghia veche a Sf. Iacob. Cu alte cuvinte Bizanțul și-a
compus propriul rit liturgic, ritul bizantin, pe care l-a pus cu timpul sub
autoritatea celor 2 sfinți: Sf. Vasile și Sf. Ioan. Frumusețea acestui rit și
prestigiul Bisericii constantinopolitane (ridicată la rangul de patriarhie în 381),
au contribuit la răspândirea modului constantinopolitan de a oficia Liturghia în
toate Bisericile ce țineau de Constantinopol.
Această răspândire s-a manifestat inițial sub forma influențelor pe care
Liturghiile mai vechi le-au primit de la Liturghiile bizantine, apoi traduceri
parțiale în siriacă, iar cu timpul vechile Liturghii, cu timpul, au fost înlocuite.
Procesul de înlocuire a fost înlesnit de faptul că noile Liturghii nu aveau
modificări fundamentale ale rânduielolor Liturghiilor mai vechi (a Sf. Iacob și a
Sf. Marcu). Răspândirea noului rit a fost înlesnită de unele împrejurări istorice.
Astfel, Antiohia și Siria ajunseră iar sub stăpânirea bizantină sub împăratul
Nichifor Foca, în 989. Începând cu dominația Cruciaților (1084), 2 secole,
patriarhii Antiohiei au avut reședința la Constantinopol, unul din aceștia a fost
Teodor IV Balsamon (†1203). La sfârșitul sec XIII când patriarhii și-au reluat
sediul la Antiohia, au impus ritul liturgic constantinopolitan.
Mănăstirile din restul Ortodoxiei - ca cele ale Savaiților de lângă Ierusalim
sau Sf. Ecaterina din Muntele Sinai - erau aproape toate grecești, sau locuite
de călugări greci, care făceau Liturghia în limba lor, după modul bizantin.
Prestigiul acestor mănăstiri a făcut ca ritul liturgic bizantin să se întindă și la
bisericile din raza lor de influență. În sfârșt toate popoarele ortodoxe din
inițiativa Bizanțului au primit și ele ritul liturgic bizantin.
Procesul de înlocuire a vechilor Liturghii prin cele bizantine s-a intensificat
din sec VIII înainte și s-a încheiat în secolul XIII. De atunci Liturghiile bizantine
au devenit Liturghiile întregii Ortodoxii.
Din punct de vedere geografic, ritul bizantin este ritul liturgic cel mai
răspândt în lumea creștină, după cel roman (latin). Liturghiile bizantine sunt
folosite în toate Bisericile Ortodoxe și chiar la uniții rupți de ele, traduse în
20
limbile naționale folosite în Bisericile respective. Astfel, există taduceri vechi
ale Liturghiilor bizantine în limba siriacă în sec XVII, la melchiți (ortodocșii din
Egipt, Siria și Palestina) și în limba georgiană din sec X-XI înainte. Paralel cu
creștinarea popoarelor slave, Liturghiile bizantine au fost traduse în vechea slavă
(paleoslava/slava bisericească), încă folosită în Bisericile Ortodoxe slave: rusă,
ruteană, ucraineană, bulgară, cehoslovacă, sârbă și polonă. Se manifestă
tendința de a se traduce Liturghiile în limbile vorbite azi de popoarele slave.
În limba română, Liturghiile Ortodoxe au fost traduse și tipărite încă din
secolul XVI (întâi în Ardeal), deși limba slavă nu a fost înlocuită definitiv decât
la sfârșitul sec XVII și începutul sec XVIII.
În secolul XVI, un mitropolit a tradus Liturghierul în română și scrie în
introducerea (Prefața) acestuia următoarele: „Am tradus această carte, să
înțeleagă și popa ce zice și poporul ce aude”. Paralel cu misiunile Bisericii Ruse,
Liturghiile au fost traduse în limbile mai tuturor popoarelor de sub dominața
vechiului imperiu rusesc (limbile: finlandeză, chineză, japoneză, etc).
Există multe traduceri ale Liturghiilor bizantine în limba latină, dar și în
mai toate limbile moderne, făcute mai întâi pentru interese propagandistice sau
științifice, iar mai apoi pentru uzul liturgic al comunităților de apuseni trecuți la
Ortodoxie.

Manuscrise și ediții
Cel mai vechi manunscris unde avem textul Liturghiilor Ortodoxe, adică cel
mai vechi Liturghier, este Codicele grecesc Barberini nr. 336 din biblioteca
Vaticanului. Este și un Evhologhiu, scris pe la sfârșitul secolului VIII în Răsărit,
care conține diverse rugăciuni din rânduiala Sfintelor Taine și a ierurgiilor. Numai
Liturghia Sf. Vasile are un autor, cea a Sf. Ioan si a Sf. Grigore sunt anonime.
Acesta cuprinde numai rugăciunile pe care preotul le rostește în taină, lipsesc
intrucțiunile de tipic, dar și ecteniile.
Manuscrisele ulterioare, se îmbogățesc cu îndrumări de tipic. Cele mai multe
se păstrează în bibliotecile mănăstirilor atonite. În marile biblioteci de stat din
Apus și Răsărit (Bibl Vaticanului, Bibl din Paris, Bibl Muzeului Bizantin - Atena,
etc) au fost editate de: dominicanul Iacob Goar (Eυχολόγιοv sive Rituale
Graecorum), savantul liturgist rus A. Dmitrievski (Descrierea manuscriselor
liturgice păstrate în bibliotecile Răsărtului ortodox) și de liturgistul grec Pan.
Trembella (Cele 3 liturghii după manuscrisele din Atena, 1935).
Prima ediție tipărită a Liturghiilor bizantine în greacă apare în 1526 la
Roma, pentru studiu și propagandă! Tot în 1526 apare la Veneția și prima ediție
liturgică, pentru slujbă, în Evhologhionul mare grecesc, tipărit atunci. Prima ediție
venețiană a Liturghierului, separat de Evhologhiu apare în 1578. Ediții neliturgice
apar în secolele XVI-XVII în Paris, Bruxelles și Anvers. Pentru nevoile liturgice
ale Bisericilor Ortodoxe, Liturghiile se tipăresc ca toate celelalte cărți de slujbă,
exclusiv la Veneția, până în secolul XIX. Abia la începutul secolului XIX încep să
apară ediții tipărite la Atena, Constantinopol, Ierusalim, Alexandria și Tripolis.
21
 Din secolul XVII înainte, au apărut ediții tipărite la mănăstirea
Grottaferrata de lângă Roma, pentru grecii uniți din Italia, precum și la Roma
pentru uniții de rit bizantin și de limbă greacă din diferitele părți ale lumii.
Există multe ediții științifice ale Liturghiilor bizantine în greacă, începând cu cea
din Evhologhionul lui Iacob Goar din sec XVII, până la edițiile moderne de azi.
Prima ediție tipărită a Liturghierului ortodox în limba slavă se datorează
călugărului Macarie, care a tipărit-o în România (la Târgoviște sau la Mănăstirea
Dealu), în 1508.
În limba română, Liturghiile Ortodoxe au văzut tiparul prima dată în 1570,
sub îngrijirea diaconului Coresi, apoi la Iași în 1679 și 1683 sub mitropolitul
Dosoftei. Traducerile lor au fost înlocuite de cea definitivă, datorită Sf. Antim
Ivireanul, tipărită la Râmnic în 1706 și 1713 și apoi răspândită în toată țara.
Pentru foștii uniți ardeleni s-au tipărit ediții la Blaj, începând din anul 1756
înainte.

22
 Întrebuințarea Liturghiilor Ortodoxe
în cursul anului bisericesc

Întrebuințarea celor 3 Liturghii în cursul anului bisericesc

1. Liturghia Sf. Vasile cel Mare
Inițial aceasta a fost Liturghia obișnuită în Biserica Ortodoxă. Chiar în
manuscrisele vechi, precum Codicele Barberini ea e așezată înaintea celorlalte
două și numită Liturghia de toate zilele (καφημερίνη λειτουργία). Datorită lungimi
anaforalei, prin secolele IX-X a fost înlocuită cu Liturghia Sf. Ioan, iar oficierea
ei a fost rezumată doar la 10 zile în cursul anului bisericesc, și anume:
➢ În primele 5 duminici ale Postului Mare
➢ În Joia și Sâmbăta din Săptămâna Patimilor
➢ În ziua de Sf. Vasile (1 ianuarie)
➢ În ajunul Crăciunului (24 dec) și ajunul Bobotezei (5 ian)
În Joia și Sâmbăta Mare Liturghia Sf. Vasile se face unită cu Vecernia.
Când cele 2 ajunuri cad sâmbătă sau duminică, în ziua ajunului se oficiază Liturghia
Sf. Ioan, iar Liturghia Sf. Vasile se face în ziua Praznicului, fără Vecernie.
2. Liturghia Darurilor mai înainte sfințite (a Sf. Grigore Dialogul)
Aceasta se oficiază de obicei miercuri și vineri în Postul Mare, luni și marți
în Săptămâna Patimilor, și în câteva sărbători mai importante: Sf. Haralambie
(10 feb), a doua și a treia aflare a Capului Sf. Ioan Botezătorul (24 feb), Sf.
40 Mucenici (9 mart), ajunul Bunei-Vestiri, dacă acestea cad într-una din zilele
de rând ale săptămânii.
3. Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur
Aceasta este Liturghia normală a Bisericii Ortodoxe, se oficiază de cele
mai multe ori în cursul anului bisericesc. În afară de Postul Mare, Liturghia Sf.
Ioan se oficiază în toate sărbătorile din cursul anului cu excepția celor 3 zile din
perioada Octoihului: 1 ianuarie, ajunul Crăciunului și ajunul Bobotezei.
În Postul Mare, Liturghia Sf. Ioan se face de 8 ori: primele 6 sâmbete
din Postul Mare, în Duminica Floriilor și în ziua Bunei-Vestiri (în orice zi ar cădea,
afară de primele 5 duminici3).
În Biserica grecească, în afară de cele 3 Liturghii bizantine, se oficiază
Liturghia Sf. Iacob, o dată pe an, în ziua Sf. Iacob, la 23 octombrie, sau în
duminica cea mai apropiată de această zi, iar în unele biserici grecești ea se
face și în prima duminică după Crăciun, când Sf.Iacob e pomenit între rudele
după trup ale Domnului.

3
Dacă Buna-Vestire cade într-una din primele 5 duminici ale Postului Mare, se face Liturghia
Sf. Vasile cel Mare.
23
 Timpul săvârșirii Sfintei Liturghii. Zile liturgice și aliturgice
În prima comunitate creștină din Ierusalim, Liturghia se făcea la început
zilnic (FA 2₄₆). Curând, în comunitățile din diaspora, săvârșirea Liturghiei s-a
limitat la o zi, duminica, zi care a devenit liturgică săptămânală prin excelență.
Cu timpul numărul zilelor liturgice din săptămână a sporit la două sau la 4, iar în
Apus în unele părți se făcea zilnic.
Astăzi, în mănăstiri și la unele catedrale se oficiază Liturghia zilnic. În
bisericile de enorie, Liturghia se săvârșește duminică și la sărbători, iar în zilele
de rând când este nevoie, de obicei sâmbăta când se fac parastase. După
Povățuirile din Liturghier, săvârșirea Liturghiei sâmbătă e obligatorie pentru
preoții de enorie.
Cu privire la ora începerii Sf. Liturghii, după predania veche a Bisericii,
este ceasul 3 (ora 9:00), când Hristos a fost răstignit (Matei 15₂₅) și când S-a
pogorât Sf. Duh peste Apostoli. În practică, ora variază, dar nu se poate începe
Liturghia înainte de răsărit și nici după amiază. Excepții de la regulă se fac la
unele Praznice Împărătești: la Paști, la Crăciun și la Bobotează.
În cursul anului bisericesc sunt câteva zile aliturgice, când nu se face
Liturghie și se ajunează, adică se ține post desăvârșit, și anume:
➢ Vinerea Patimilor
✓ Zi de întristare și post, atunci a fost răstignit Hristos, în popor -> Vinerea seacă
➢ Luni și marți în prima săptămână a Postului Mare
✓ Primele zile de post cu ajunare deplină
➢ Miercuri și vineri în săptămâna brânzei
✓ Sunt zile premergătoare Postului și se cântă Aliluia în loc de Dumnezeu este Domnul
➢ Vinerea dinaintea Crăciunului și a Bobotezei
✓ E zi aliturgică numai atunci când aceste praznice pică duminică sau luni
Spre deosebire de romano-catolici, unde se pot face mai multe Liturghii în
aceeași zi și în aceeași biserică (la ei unele bierici au mai multe altare), la noi,
ortodocșii, Liturghia nu se face decât o singură dată în zi în fiecare biserică, de
fieare preot. Mai precis, un preot nu poate săvârși mai mult de o Liturghie pe zi
și într-o biserică nu poate fi slujită mai mult de o Liturghie pe zi. De aceea
bisericile ortodoxe au un singur altar, cu rare excepții.
În Povățuirile din Liturghier scrie: „Această unicitate a Sfintei Jertfe
însemnează numai, o moarte a lui Hristos, moarte pe care o dată a luat-o pentru
noi, şi numai o patimă a Lui, pe care o dată a răbdat-o pentru noi”.

Locul săvârșirii Sfintei Liturghii

Sf. Liturghie se oficiază numai în biseriă, cu antimis, în altar. Dar dacă
printr-o întâmplae biserica s-a întinat prin vărsare de sânge omenesc, prin
năvălirea ereticilor sau a păgânilor, sau prin îngroparea unui eretic, nu se poate
sluji în ea înainte de a fi curățită prin binecuvântarea episcopului.
Canoanele interzic săvârșirea Liturghiei în casele particulare. Doar în cazuri
excepționale, de exemplu pe câmpul de luptă, la hramurile bisericilor și
24
mănăstirilor și la sfințirea bisericilor și numai cu învoirea episcopului locului, se
poate face Liturghie în afara bisericii, într-un loc curat, pe o masă pe care se
întinde Sf. Antimis, care ține locul Sfintei Mese și fără de el nu se poate sluji
Sf. Liturghie nici în biserică și nici în afara bisericii.

Obiectele necesare pentru săvârșirea Sfintei Liturghii

În afară de Sf. Antimis, pentru săvârșirea Sf. Liturghii sunt necesare:
➢ Sfintele veșminte
➢ Sf. Vase (disc, potir, copia, lingurița, steluța) și acoperămintele
➢ Prescuri făcute din făină de grâu și dospite
✓ De reglă 5, iar în caz de lipsă 2, una pentru Agneț, iar cealaltă pentru miride
➢ Vin curat și apă
✓ Culoarea vinului nu are importanță, dar e de preferat să fie roșu
➢ Cărțile de slujbă
✓ Pentru preot Evanghelia și Liturghierul
✓ Pentru cântăreț Apostol și Catavasier sau Liturghier de strană
➢ Mai multe lumini
✓ Cel puțin 2 pe Sf. Masă, una la proscomidiar și câte una în sfeșnicele împărătești
✓ În caz de mare lipsă, cel puțin una (fără de care nu se poate sluji Sf. Liturghie)

25
 Săvârșitorul Sfintei Liturghii
și pregătirea lui pentru slujbă

Cine poate săvârși Sf. Liturghie

Sf. Liturghie o pot săvârși numai arhiereii și preoții care nu sunt opriți de
la slujire. Astfel, preotul nu poate sluji dacă se află sub blestem, dacă e afurisit
de episcop sau dacă e oprit de autoritatea bisericească, sau dacă a săvârșit un
păcat de moarte. Sf. Simeon al Tesalonicului spune cam așa: „Cel vinovat de
greșeli care opresc de la Sf. Liturghie, să se păzească a sluji. Cel care nu face
Liturghie după așezământul Părinților, vinovat va fi Tainelor lui Hristos, vinovat
e cel ce se împărtășește cu nevrednicie, dar mai mult va fi cel ce slujește cu
nevrednicie”. Preotul poate sluji singur sau cu diaconi, arhiereul de obicei slujește
înconjurat de sobor. Însă, diaconul nu poate oficia singur nici o slujbă.

Necesitatea pregătirii speciale a slujitorilor pentru Sf. Liturghie

Săvârșirea Liturghiei este actul sublim pe care îl poate săvârși preotul în
cadrul misiunii sale sacamentale. Dacă celelate slujbe pot fi oficiate fără o
pregătire specială, aceasta nu este posibilă pentru Sf. Liturghie.
În cadrul Sf. Liturghii, preotul vine în contact direct cu Sf. Trup și Sânge
al Domnului. E de înțeles că pentru o astfel de împreună-petrecere a
credinciosului cu Dumnezeu, preotul nu se poate înfățișa oricum. Nu ne putem
înfățișa înaintea lui Dumnezeu fără „haina de nuntă” pe care trebuie să o îmbrace
tot cel ce este poftit la ospățul Stăpânului (Matei 22₁₁-₁₂). Dacă Pravila
bisericească rânduiește pentru credincioși o riguroasă pregătire trupească și
sufletească în vederea împărtășirii cu Sf. Taine, cu atât mai mult se impune
clericilor o asemenea pregătire, deoarece ei se împărtășesc la fiecare Liturghie.
Toată viața preotului trebuie să fie o continuă pregătire și mulțumire pentru
Sf. Liturghie, a cărei săvârșire constituie cea mai înaltă vrednicie cu care
Dumnezeu l-a cinstit pe om și pe care îngerii nu o pot săvârși. Pe lângă curăția
morală, care este o pregătire îndepărtată sau permanentă, el mai are nevoie de
o pregătire apropiată sau nemijlocită, de fiecare dată când trebuie să slujească.
Strădania de purificare a preotului, premergătoare slujbei, a fost
reglementată în niște norme la începutul Povățuirilor din Liturghier, ce reprezintă
sistematizarea unor îndrumări, canoane și hotărâri patristice pe baza unei
experiențe îndelungate. Aceste Povățuiri precizează de la început că pregătirea
preotului este dublă: trupească și sufletească: „Pentru slujirea Dumnezeieștii
Liturghii, preotul este dator a fi curat precum cu sufletul, așa și cu trupul”.
Mai jos vedem îndeaproape condițiile pe care trebuie să le îndeplinească
preotul, dar și impedimentele care îl pot face inapt pentru săvârșirea Sf.
Liturghii, așa cum le găsim expuse în acele Povățuiri.
26
 Pregătirea sufletescă (morală)
În ce constă această pregătire ne spun pe scurt instrucțiunile de tipic din
Liturghier, la începutul Proscomidiei: „Având să săvârșească Sf. Liturghie, preotul
e dator să fie mărturisit și împăcat cu toți, să nu fie supărat pe nimeni, să se
păzească de gânduri rele cât va putea, să se înfrâneze de cu seara, să priveghere
până la vremea Liturghiei și să citească cele rânduite de sfntele Canoane”.
Pregătirea sufletească a preotului poate fi concretizată în împlinirea a 3 condiții:
1. Pacea sufletului
Conform poruncii Mântuitorului:
Matei 5₂₃-₂₄: „Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele
tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi te
împacă cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău”
Prima condiție este pacea inimii, preotul trebuie să fie împăcat cu toată
lumea, să nu intre în slujbă purtând ură, sau gânduri de răzbunare asupra cuiva.
Sf. Ioan Evnghelistul pune că „Dumnezeu este iubire”(I In 4₁₆) și cei ce slujesc
se pot apropia de EL prin iubire. Vechile Pravile canoniseau pe preotul care încalcă
această condiție: „De va sluji preotul cu vrajbă asupra cuiva, să fie oprit de la
Sf. Liturghie 60 de zile”.
Pentru pacea sufletească, preotul e dator ca dimineața să se ferească de
tot ce i-ar tulbura buna dispoziție de liniște cu care trebuie să intre în biserică.
Liturghierul înșiră câteva păcate care i-ar putea tulbura pacea inimii și de care
preotul trebuie să se ferească mai ales în ziua slujirii: supărarea gândurilor,
întristarea, mâhnirea, trândăvia, etc. Nici o grijă lumească nu trebuie să întunece
buna dispoziție cu care preotul trebuie să intre în slujbă.
O frumoasă rugăciune o spune preotul în timpul Heruvicului și sună cam așa:
„Nimeni din cei legați cu pofte sau cu desfătări trupești nu este vrednic să vină,
să se apropie sau să slujească Ție, Împărate al slavei. Căci a luji Ție este lucru
mare și înfricoșător chiar și pentru puterile cele cerești”, iar mai departe spune:
„Toată grija cea lumească acum să o lepădăm!” când intrăm în biserică. Toate
treburile gospodărești trebuie terminate în ajun, sau să fie lăsate în grija maicii
preotese, sau a celorlalți membri ai familiei preotului.
2. Mărturisirea păcatelor
Pacea inimii presupune și curățirea conștiinței și pacea cu noi înșine. De
aceea e bine ca preotul dacă are un păcat mare să nu liturghisească până nu se
va spovedi și va lua canon de dezlegare. În astfel de cazuri mărturisirea preotului
înainte de Liturghie este obligatorie. De asemenea este recomandată spovedania
chiar dacă nu are păcate grele, în fața unui părinte duhovnicesc.
3. Rugăciunea personală
La pregătirea sufletească intră și Pravila de rugăciuni, care constă mai
întâi în cele 7 Laude, care preced Liturghia, pe care orice preot e dator să le
săvârșească de câte ori are de slujit Sf. Liturghie, așa cum se întâmplă la
mănăstiri și la catedrale. La bisericile de mir preotul face Vecernia și Utrenia,
27
dar trebuie să le citească, cel puțin singur, și toate celelalte Laude, de cu seară,
sau la vremea rânduită pentru fiecare.
Pe lângă cele 7 Laude se adaugă și alte slujbe din Ceaslov: Canonul Îngerului
păzitor, Acatistul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Acatistul Mântuitorului,
dar mai presus de toate Rânduiala Sf. Împărtășiri (în Ceaslov și Liturghier).
Aceasta e compusă din 2 părți: una înainte de împărtășire, în care intră Canonul
și cele 12 rugăciuni, și alta după împărtășire unde intră rugăciunile de mulțumire.
Din prima parte se citește, de regulă seara, Canonul urmat de rugăciunile
Pavecerniței, iar restul dimineața înainte de slujbă.
Îndeplinirea Pravilei, pregătitoare pentru Sf. Liturghie, mai ales pentru
împărtășire, nu trebuie să se reducă la o simplă recitare, ci trebuie însoțită de
meditație și înălțarea sufletului nostru la Hristos și la patimile Lui, precum și la
toate momentele din istoria sfântă pe care aceste slujbe le simbolizează.
Citirea Pravilei este o obligație în cadrul pregătirii pentru Sf. Liturghie,
încât nerespectarea ei este considerată ca un păcat de moarte: „Dacă preotul și
diaconul, pravila Bisericii și pregătirea pentru împărtășire, de bunăvoie, din lene
sau din nepurtare de grijă o va lăsa cu totul sau o parte, va greși de moarte”.
Numai din pricina unor lucrări urgente din obligațiile pastorale în vederea mântuirii
sufletelor, nu și-a putut îndeplini pravila, preotul poate face slujba cu datoria
de a împlini, după Liturghie, cele de lipsă. Orice s-ar întâmpla rgăciunile
împărtășirii trebuie citite înainte de Liturghie.

Pregătirea trupească
a) Pentru preoții căsătoriți aceasta începe cu cel puțin o zi înainte prin
abținerea de la împreunarea trupească cu soția, pe când Liturghierul pretinde
acestora abstinență câteva zile: „Preoții și diaconii care au soții sunt datori să
nu se împreuneze câteva zile înainte de a sluji Sf. Liturghie, dar și în acea zi,
că cel care nu se va înfrâna și va sluji greșește”.
Sf. Simeon de Tesalonic precizează că: „Dacă nu mai mult, cel puțin în ziua
și în noaptea dinaintea Liturghiei și ziua de după Liturghie, trebuie a se feri”.
b) Adoua condiție este ferirea de îmbuibarea pântecelui. Trebuie ca preotul
să nu mănânce prea mult în ziua dinaintea slujirii Sf. Liturghii, deoarece prea
multă mâncare și băutură pleacă trupul spre moleșeală și tulbură somnul.
Liturghierul recomandă ajunarea din seara precedentă slujirii, dacă se poate.
c) Preoții care eu prostul obicei de a fuma, să nu pună țigara în gură cel
puțin în noaptea și în ziua slujirii.
d) Pregătirea completă pentru Liturghie necesită o curățenie corporală,
precum și luarea măsurilor care să asigure buna desfășurare a slujbei. Spălarea
trupului din ziua precedentă e necesară: „Având deci fraţilor, încredere ca să
intrăm în Sfânta Sfintelor prin sângele lui Iisus…, să ne apropiem cu inimă curată
în deplinătatea credinţei, curăţindu-ne prin stropire inimile de cuget rău şi
spălându-ne trupul cu apă curată…”(Evr 10₁₉-₂₂).
28
 Ținuta vestimentară a preotului trebuie să fie decentă pentru o înfățișare
cuviincioasă și vrednică de respect în fața credincioșilor.
Povățuirile din Liturghier adaugă în chip expres că pentru slujirea Sf.
Liturghii, preotul și diaconul e dator a fi curat. Precum trupul trebuie să fie
curat, așa și veșmintele să fie curate și întregi, iar dacă veșmintele sunt pătate
și rupte, iar preotul slujește cu ele greșește de moarte, pentru că înaintea lui
Hristos se arată cu nebăgare de seamă. E bine ca preotul să se spele pe dinți
de cu seară, să nu facă asta a doua zi, ca să înghită apă din greșeală.
Toate aceste prescripții, cu privire la înfățișare și la ținuta vestimentară,
au importanța lor, că de respectarea lor depinde o parte din reușta slujbelor
săvârșite de preot. Preotul care are o ținută elegantă și îngrijită este respectat
și bine văzut de credincioșii săi. Este desconsiderat preotul care se prezintă cu
o înfățișare neglijentă și înfățișarea acestuia este în dezacord cu ambianța
estetică în care trebuie să se desfășoare serviciul divin.

Efectele și folosul pregătirii pentru slujbă

Folosul și efectele acesto măsuri preventive în vederea slujirii sunt menite
să creeze acea atmosferă de elevație, de smulgere din preocupările noastre
cotidiene și cu ajutorul lor preotul se izolează oarecum de restul lumii, se
dezlipește treptat de cele pământești, pentru a se putea apropia de Dumnezeu
căruia trebuie să-I slujească.
Pregătit sufletește și trupește, preotul poate merge liniștit spre sfântul
altar pentru a săvârși, cu vrednicie, după cuviință, Sfânta Jertfă.

29
 Rânduiala Liturghiei Sf. Ioan și a Sf. Vasile

Sfânta Liturghie se împarte în 3 părți mari:

Proscomidia
Liturghia catehumenilor
Liturghia credincioșilor
Pentru studierea Liturghiei, vom păstra această împărțire, atât în
expunerea rânduielii, cât și în expunerea istoriei și explicării ei.

I. Rânduiala Proscomidiei
Ce este Proscomidia?
Proscomidia (η πρόφεσις, η προσκομιδή) e prima parte a Liturghiei. Termenul
de proscomidie vine de la grecescul προσκομίζειv = a aduce, a pune înainte. În
înțelesul de azi, proscomidia e rânduiala pregătirii și a binecuvântării Cinstitelor
Daruri. În Liturghier, aceasta are forma unei slujbe cu binecuvântare și otpust.
Proscomidia nu trebuie înțelească ca pe o slujbă diferită de Liturghie, ci
ca pe o parte integrantă și indispensabilă a rânduielii Sf. Liturghii.

Timpul săvârșirii Proscomidiei

La mănăstiri și la catedrale, unde se oficiază toate cele 7 Laude,
Proscomidia se face în timpul Ceasurilor. La bisericile de mir Proscomidia se face
de obicei în timpul Utreniei, iar când Liturghia Sf. Vasile se face unită cu
Vecernia, Proscomidia se face la Ceasul 9 sau în timpul Vecerniei.

Locul săvârșirii Proscomidiei

Proscomidia se face în altar, în partea lui de nord-vest, la proscomidiar.
Proscomidia se deosebește de celelalte părți ale Sf. Liturghii prin faptul că este
făcută numai de preot, fără participarea credincioșilor.

Pregătirea slujitorilor înainte de începerea Proscomidiei

Dacă preotul începe Utrenia, doar cu epitrahilul, după ectenia mare, intră
în altar lasă epitrahilul, vine și se închină în mijlocul bisericii. Când intră în altar
preotul se duce la veșmântar și se îmbracă cu veșmintele în ordinea prevăzută de
Liturghier. După ce se îmbracă se spală pe mâini spunând rugăciunea: „Spăla-voi
întru nevinovăție mâinile mele…”
Dacă preotul s-a închinat la icoane și a îmbrăcat veșmintele dinainte de
începutul Utreniei, îndată după ectenia mare el poate începe îndată a săvârși
rânduiala Proscomidiei.

30
 Rânduiala Proscomidiei
Preotul merge la proscomidiar, unde pregătește tot ce îi trebuie. Când
toate sunt gata, se închină de 3 ori în fața proscomidiarului spunând de fiecare
dată: „Dumnezeule, curățește-mă pe mine păcătosul și mă miluiește!”, apoi ia copia
și prima prescură cu ambele mâini, le ridică în dreptul frunții și zice troparul:
„Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul Legii…”.
1. Pregătirea Sf. Agneț și a potirului
După asta, ia copia și prescura și dă binecuvântarea pentru începutul
Proscomidiei, binecuvântând prescura din care scoate Agnețul, apoi face semnul
Sf. Cruci cu copia peste pecetea prescurii, zicând: (când atinge prescura sus)
„Întru pomenirea Domnului Dumnezeu, (când atinge jos) și Mântuitorului nostru,
(stânga) Iisus (dreapta) Hristos”.
Apoi pune prescura pe talerul de lemn și înfinge copia în dreapta peceții
(stânga preotului) zicând: „Ca un miel spre junghiere S-a adus”, același lucru îl
face în stânga peceții spunând: „Și ca o oaie nevinovată…” apoi sus zicând: „Intru
smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat” și în partea de jos zicând: „Iar neamul Lui
cine-l va spune?”. Apoi înfinge copia în partea de unde s-a tăiat prima dată și
scoate Agnețul spunând: „Că s-a luat de pe pământ viața Lui”. O întoarce cu fața
în jos pe Sf. Disc și taie cruiș miezul fără a o străpunge zicând: (când taie de
sus în jos) „Junghie-Se Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii”, (tăind
de la dreapta la stânga) „pentru viața și pentru mântuirea lumii”. Întoarce Agnețul
cu pecetea în sus și împunge cu vârful copiei în partea dreaptă a ei (unde e partea
IS), zicând: „Iar unul din ostași cu sulița coasta Lui a împuns”.
Acum preotul ia în dreapta vasul cu vin, iar în stânga vasul cu apă și toarnă
din amândouă odată în potir zicând: „Şi îndată a ieşit sânge şi apă, iar cel ce a
văzut a mărturisit şi adevărată este mărturia lui”. Preotul trebuie să aibă grijă
când toarnă vin și apă în potir, să pună apă mai puțină (cel mult 25% apă), pentru
a nu schimba firea vinului. La Liturghia în sobor, când se împărtășesc mai mulți
trebuie pregătit un Agneț mai mare și să se toarne mai mult vin și apă în potir
pentru împărtășire, că după sfințirea Darurilor nu mai e îngăduit a se turna vin
și apă în potir. După aceasta, preotul binecuvintează potirul zicând: „Bineuvântată
este amestecarea Sfintelor Taine, totdeauna…”, apoi acoperă potirul și îl dă mai
la o parte.
2. Scoaterea miridelor
Preotul ia a doua prescură și taie din ea o părticică în formă de triunghi
spunând: „Întru cinstea și pomenirea Preabinecuvântatei, slăvitei, Stăpânei
noastre de Dumnezeu Născătoare…” luând această părticică o pune lângă Agneț
pe sfântul disc cu vârful în sus spunând: „De față a stat împărăteasa…”.
Luând preotul a treia prescură o binecuvintează și scoate pe rând miridele
celor 9 cete îngerești mai mici decât Panaghia (părticica pentru Maica Domnului),
fie pătrate, fie triunghiulare (cum e obișnuit), pe care le așează în stânga
31
Agnețului (dreapta peotului), în șiruri verticale de câte 3 (figura de jos) și rostind
formulele respectivă pentru fiecare categorie de sfinți, în ordinea următoare:
➢ Sf. Ioan Botezătorul
➢ Ceilalți Sfinți Prooroci
➢ Sfinții Apostoli
➢ Sfinții Ierarhi
➢ Sfinții Mucenici și Mucenițe
➢ Sfinții mari pustnici (Cuvioșii părinți și Preacuvioasele Maici)
➢ Sfinții fără e arginți
➢ Sfinții Ioachim și Ana, sfântul zilei și toți sfinții
➢ Sfântul a cărui Liturghie o săvârșim

Așezarea Agnețului și a miridelor pe Sf. Disc

Preotul ia a 4-a prescură și scoate din ea 3 părticele, pentru episcopul

locului, pentru conducătorii statului și pentru ctitori, apoi cu vârful copiei scoate
firimituri mici de prescură pe care le așează pe disc în partea stângă a preotului
și citind rugăciunea pentru pomenirea generală a celor vii („Primește Doamne,
jertfa aceasta…”), după care îi pomenește după nume pe credincioșii vii, scoțând
pentru fiecare câte o miridă și adăugând-o la cele pentru vii, cu cuvintele:
„Pomenește, Doamne, pe robul Tău (sau robii Tăi) X…”
Ia a 5-a prescură, o binecuvintează și din ea scoate firimituri mici, pentru
morți făcându-le o mică grămăjoară, în partea dreaptă, și citind în taină
rugăciunea pentru cei morți („Pentru pomenirea și iertarea păcatelor tuturor celor
din veac adormiți întru buna credință…”) la sfârșitul căreia pomenește pe toți
morții, pentru fiecare scoate o miridă, adăugând-o la celelalte și zicând: „Pentru
pomenirea și iertarea păcatelor robului lui Dumnezeu X…”.
Apoi preotul scoate din prescura a 4-a o miridă pentru el, pe care o pune
între cele pentru vii și morți zicând: „Pomenește Doamne, după mulțimea milei
Tale, și a mea nevrednicie…”. Acum se scoate și mirida pentru cerere specială
(dacă este), citindu-se rugăciunea respectivă din Liturghier.
Preotul ia buretele și strânge miridele sub Agneț, ca să nu cadă.
32
 Se aduce cădelnița pe care preotul o binecuvintează, zicând rugăciunea:
„Tămâie îţi aducem Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru…”. Preotul ia steluța, o
tămâiază, apropiind-o de fumul cădelniței, o sărută și o pune pe Sf. Disc, zicând:
„Şi venind steaua, s-a oprit deasupra locului unde era Pruncul”.
3. Acoperirea Darurilor
Preotul ia acoperământul discului, îl apropie de fumul cădelniței, îl sărută
și acoperă discul spunând: „Domnul a împărățit…”. La fel face și cu acoperământul
poritului zicând: „Acoperit-a cerurile bunătatea Ta, Hristoase, și de lauta Ta
este plin tot pământul…”. Apoi făcând la fel cu acoperământul cel mare, acoperă
cu el discul și potirul zicând: „Acoperă-ne cu acoperământul aripilor Tale…”.
4. Cădirea Darurilor, binecuvântarea lor, apolisul și cădirea finală
La sfârșit preotul ia cădelnița și tămâiază Darurile, spunând de 3 ori:
„Binecuvântat ești, Dumnezeul nostru, Cate ai binevoit așa, slavă Ție!”, apoi se
închină de 3 ori și spune rugăciunea Proscomidiei: „Dumnezeule, Dumnezeul nostru,
Cel ce pe pâinea cea cerească…” binecuvântând Cinstitele Daruri, la cuvintele:
„Însuți binecuvintează această punere-înainte…”. După aceasta face apolisul mic,
apoi ia cădelnița și cădește proscomidiarul cu Darurile, Sf. Masă și tot altarul,
zicând în taină troparul: „În mormânt cu trupul…” și în continuare Psalmul 50.

Momentele distincte ale Proscomidiei

Recapitulând, am putea împărți Proscomidia în câteva părți distincte:
➢ Binecuvântarea preced. de metanii și troparul „Răscumpăratune-ai pe noi…”
➢ Ritualul scoaterii Agnețului
➢ Ritualul pregătirii potirului
➢ Ritualul scoaterii și așezării miridelor
✓ Mirida Născătoarei de Dumnezeu (Panaghia, Bogorodicina)
✓ Miridele sfinților (9 cete)
✓ Miridele pentru vii (începând cu cele 3 miride speciale)
✓ Miridele pentru morți
✓ Mirida pentru preot
✓ Miridele speciale (doar dacă este cazul)
➢ Tămâierea și rgăciunea pentru binecuvântarea Darurilor
➢ Apolisul și cădirea finală

Continuarea proscomidirii după începerea Liturghiei

La bisericile de mir, unde credincioșii aduc pomelnice și după ce începe
Liturghia, se mai pot scoate miride cât timp Darurile nu sunt acoperite, de aia
unii preoți fac Proscomidia până la acoperirea Darurilor, înainte de cădirea de la
Heruvic. În cazul acesta cădirea de la sfârșitul Proscomiiei coincide cu cea de la
Heruvic. Alți preoți fac toată Proscomidia, înainte de începerea Liturghiei, dar
lasă răsfrânte marginile acoperămintelor dinspre preot spre a putea pune miridele
când citește pomelnicele venite după acoperire. Pomelnicele venite după Heruvic
se pomenesc la Axion, iar cele venite după Axion, la Liturghia următoare.
33
 II. Rânduiala Liturghiei catehumenilor
Rtualul pregătirii pentru începerea Sf. Liturghii
Liturghia catehumenilor ține de la binecuvântarea mare, până la cuvintele:
„Câți sunteți chemați ieșiți…”.
Înainte de începerea Liturghiei, preotul stă în fața Sf. Mese, face 3
metanii, zicând: „Dumnezeule, curățește-mă pe mine păcătosul și mă miluiește!”,
apoi cu mâinile ridicate spune Împărate ceresc (de 3 ori), închinându-se de
fiecare dată, apoi „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu…”(de 2 ori) și „Doamne,
buzele mele vei deschide…”(o dată).
Între Paști și Înălțare se zice Hristos a înviat în loc de Împărate ceresc,
iar de la Înălțare până la Rusalii se începe direct cu „Slavă întru cei de sus…”.
Dacă preotul poartă culion, rămâne cu capul descoperit până la rugăciunea
amvonului.
Se închină de 2 ori, sărută Evanghelia, Sf. Masă și Sf. Cruce, și chipul
sfântului a cărui Liturghie o va săvârși din Liturghier și se mai închină o dată.

Prima parte a Liturghiei (până la Vohodul mic)

După acet ritual, preotul începe Liturghia, astfel: Ia Evanghelia în ambele
mâini și face cu ea semnul Sf. Cruci peste antimis, în timp ce spune cu glas tare:
„Binecuvântată este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sf. Duh…”, după care așază
Evanghelia pe antimis, închide ușile împărătești și rostește ectenia mare cu
ecfonisul „Că Ție se cuvine toată slava…”. Acum la strană se cântă Antifonul 1,
în timp ce preotul citește în taină rugăciunea Antifonului 1.
După primul Antifon, urmează ectenia mică cu ecfonisul „Că a Ta este
stăpânirea…”, după care urmează Antifonul 2, în timp ce preotul citește în taină
rugăciunea Antifonului 2. După Antifonul 2 urmează ectenia mică cu ecfonisul „Că
bun și iubitor de oameni Dumnezeu ești…”, iar la strană se cântă Antifonul 3, și
preotul citește rugăciunea Antifonului 3.

Vohodul mic
Cânt se cântă „Slava…” Fericirilor, preotul deschide ușile împărătești, face
o mică plecăciune spre popor și face vohodul mic: Se închină de 3 ori în fața Sf.
Mese, ia Evanghelia și iese pe ușa de miazănoapte fiind precedat de un purtător
de lumină. Ajungând în mijlocul Bisericii purtătorul de lumină se duce printre
sfeșnicele împărătești și se duce în fața icoanei Mântuitorului, iar preotul
rămânând pe loc, ține Evanghelia la piept cu mâna stângă în timp ce spune
rugăciunea intrării („Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru…”) apoi binecuvintează
spre răsărit spunând: „Binecuvântată este intrarea sfinților Tăi, Doamne,
totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor”, face 2 închinăciuni, sărută
Evanghelia și se mai închină o dată. Luând cu ambele mâini Evanghelia în dreptul

34
frunții, înaintează și când ajunge în fața ușilor împărătești spune: „Înțelepciune!
Drepți!” și intră în altar și ia Crucea de pe antimis și pune Evanghelia în locul ei.
După ce se cântă Veniți să ne închinăm și troparele rânduite preotul din
fața Sf. Mese: „Domnului să ne rugăm!” și îndată ecfonisul „Că sfânt ești
Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm…”
La praznice, sau la hram, dacă preotul vrea poate cânta Doamne mântuiește
pe cei binecredincioși de 3 ori, apoi Și ne auzi pe noi, iar apoi să încheie ecfonisul:
„Și în vecii vecilor”.

Partea a treia
Când la strană se cântă Sfinte Dumnezeule, sau Câți în Hristos sau Crucii
Tale, preotul citește în taină rugăciunea cântării întreit-sfinte („Dumnezeule cel
Sfânt, Care între sfinți Te odihneşti…”), apoi zice de 3 ori Sfinte Dumnezeule
închinându-se de 3 ori, înainte de ultimul Sfinte Dumnezeule preotul zice
„Puternic!”, iar acum se duce la Proscomidiar și zice „Binecuvântat este Cel de
vine întru numele Domnului”, merge spre scaunul cel înalt zicând: „Binecuvântat
ești pe scaunul slavei împărăției Tale, Cel ce şezi pe Heruvimi, totdeauna…”.
Ajuns în colțul de răsărit miazăzi al Sf. Mese, dă binecuvântarea de citit
Apostolul.
În timpul citirii Apostolului, preotul face cădirea mică și când trece de la
strana dreaptă la cea stângă îl cădește și pe cititorul Apostolului, iar după cădire
citește rugăciunea dinaintea citirii Evangheliei („Străluceşte în inimile noastre…”).
Când revine în fața Sf. Mese se închină spre scaunul cel de sus. Acum preotul
urmează să citească Evanghelia, iar după citire îi binecuvintează pe credincioși
făcând semnul Sf. Cruci cu Evanghelia și o pune în partea de răsărit a Sf. Mese
cu cotorul spre apus, închide ușile, și se poate citi din Cazanie sau să se predice.
Acum preotul rostește ectenia întreită, iar în timpul răspunsurilor de la
strană preotul citește rugăciunea cererii cu osârdie („Doamne, Dumnezeul nostru,
primește această cerere…”). După ecfonisul ecteniei („Că milostiv și iubitor de
oameni Dumnezeu ești…”), dacă se face pomenire pentru morți preotul adaugă
ectenia pentru morți și rugăciunea „Dumnezeul duhurilor și a tot trupul…”, iar
dacă nu se zice ectenia pentru catehumeni în timp ce preotul desface sfântul
antimis. Când preotul spune: „Cei chemați capetelevoastre Domnului să le plecați”,
la strană se cântă pe larg „Ție Doamne” pentru a putea citi preotul rugăciunea
pentru cei chemați („Doamne, Dumnezeul nostru, Care întru cele de sus
locuiești…”), pe care o încheie la ecfonisul: „Ca și aceștia împreună cu noi…”,
făcând semnul Sf. Cruci peste antimis cu buretele. Terminând ecfonisul preotul
sărută buretele și îl pune pe partea de răsărit a sfântului antimis, iar apoi închide
dvera spunând: „Cei chemați ieșiti…”.

35
 III. Rânduiala Liturghiei credincioșilor
Partea I (Până la Vohodul Mare)
Preotul continuă: „Câți suntem credincioși…”, „Apără, mântuiește…” și
„Înțelepciune!” citind în taină prima rugăciune pentru credincioși pe care o termină
cu ecfonisul: „Că Ție se cuvine toată slava…”. Apoi repetă primele 2 cereri ale
ecteniei mici și rostește în taină rugăciunea a doua pentru credincioși, pe care o
termină cu ecfonisul „Ca sub stăpânirea Ta…”.
Acum la strană se cântă Heruvicul, în timpul căruia, preotul citește
rugăciunea din timpul cântării heruvimice („Nimeni din cei legați cu pofte…”) după
care spune și el Imnul heruvimic. Apoi deschide dvera și ușile împărătești, acoperă
Darurile (dacă nu le-a acoperit până acum) și face cădire mică, zicând Psalmul
50 și troparele de umilință.
Terminând cu căditul, se închină de 2 ori în fața Sf. Mese zicând de
fiecare dată: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul, şi mă miluieşte!”
apoi sărută Sf. Masă, sf antimis și Sf. Cruce, se mai închină o dată, se întoarce
spre credincioși și își cere iertare, în timp ce îi binecuvintează.

Vohodul Mare
Urmează Vohodul mare: preotul merge la Proscomidiar zicând: „Ridicaţi
mâinile voastre la cele sfinte şi binecuvântaţi pe Domnul” și ia Aerul, îl atinge de
fumul cădelniței, îl sărută și-l pune pe spate, ia discul stânga și potirul în dreapta.
După cântarea Heruvicului, preotul precedat de un purtător de lumină care
îi ține cădelnița, iese pe ușa de miazănoapte a altarului și rostește formula de
pomenire a episcopului: „Pe Înalt Preasfințitul, Arhiepiscopul și mitropolitul nostru
Teofan, să-l pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăția Sa”. Ajungând în
mijlocul bisericii face pomenirile rânduite, iar la ultima formulă („Și pe voi pe
toți…”), când zice „totdeauna, acum și pururea…” face semnul Sf. Cruci spre
credincioși cu potirul, binecuvântându-i.
În timp ce la strană se cântă Ca pe împăratul preotul intră în altar zicând
cele 3 tropare rânduite: „Iosif cel cu bun chip”, „În mormânt cu trupul”, „Ca un
purtător de viață”, pune discul și potirul pe antimis, le ia acoperămintele și ia
acoperământul mare, îl tămâiază îl sărută și acoperă cu el discul și potirul. Preotul
cădește Cinstitele Daruri de 3 ori, zicând ultimele versete ale Psalmului 50 („Fă
bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului…”). Acum închide dvera și citește
rugăciunea punerii înainte a Darurilor.

Pregătirea pentru săvârșirea Sfitei Jertfe

După Ca pe împăratul, preotul rostește ectenia: „Să plinim rugăciunile
noastre Domnului”, citind rugăciunea punerii-înainte dacă nu a reușit să o citească.
După ecfonisul: „Cu îndurările Unuia-Născut Fiului Tău…”, întorcându-se cu fața
spre credincioși îi binecuvintează zicând: „Pace tuturor!”. Acum preotul spune: „Să
36
ne iubim unii pe alții…” iar la strană se cântă: „Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sf. Duh…”
preotul zice încet Iubi-Te-voi Doamne, se închină de 2 ori, sărută discul și potirul
acoperite și se mai închină o dată.
După aceea deschide dvera zicând: „Ușile, ușile…”, iar în timp ce se spune
Crezul, preotul ridică Aerul și îl clatină ușor deasupra Darurilor, spunând și el
Crezul, iar la cuvintele: „Și a înviat a treia zi după Scripturi…”, încetează
clătinarea, sărută Aerul, îl împăturește și îl pune deoparte.

Partea centrală a Liturghiei: Anaforaua cu sfințirea Darurilor

Când se termină Crezul, preotul zice: „Să stăm bine, să stăm cu frică…”,
deschide uşile împărăteşti, ia Sf. Crice şi îi binecuvintează pe credincioşi, zicând:
„Harul Domnului nostru Iisus Hristos…” apoi înalță Sf. Cruce şi zice: „Sus să avem
inimile…”, iar apoi plecându-se spre icoana Mântuitorului spune: „Să mulțumim
Domnului”. La strană se cântă Cu vrednicie şi cu dreptate, iar acum preotul începe
a citi Rugăciunea Sf. Jertfe („Cu vrednicie şi cu dreptate, este a cânta Ție…”).
La ecfonisul „Cântare de biruință…”, preotul cu steluța face semnul Sf. Cruci pe
disc şi o pune deasupra peste Evanghelie, şi continuă anaforaua („Cu aceste
fericite Puteri…”) în timp ce cântă strana: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot.
La ecfonisul: „Luați, mâncați…” preotul arată cu mâna dreaptă spre Agneț,
iar apoi spune: „Beți dintru acesta toți…”. La ecfonisul: „Ale Tale, dintru ale Tale”,
preotul ia discul cu dreapta si potirul cu stânga, mâna dreaptă să fie deasupra
şi face semnul Crucii peste antimis, apoi le aşază la loc. Când la strană se cântă
Pe Tine Te lăudăm, preotul spune de 3 ori: „Dumnezeule, curățeşte-mă pe mine
păcătosul şi mă miluieşte!”, apoi cu mâinile ridicate spune în taină troparul Ceasului
3 cu cele 2 stihuri ale Psalmului 50 („Inimă curată zideşte întru mine…” şi „Nu
mă lepăda de la fața Ta…”), iar acum epicleza: „Încă aducem Ție această slujbă
duhovnicească…” şi face sfințirea Darurilor, după care citeşte rugăciunea de
mijlocire generală pentru vii şi morți.
La ecfonisul: „Mai ales, pe Preasfânta…” preotul cădeşte de 3 ori Sfintele
Daruri, şi cât timp se cântă Axionul preotul citeşte rugăciunea de mijlocire. Apoi
preotul binecuvintează anaformița şi o atinge de Potir şi Disc şi merge la
Proscomidiar unde citeşte pomelnicul ctitorilor şi cele primite după Heruvic. Se
spală pe mâini şi revine în fața Sf. Mese.
Acum preotul pomeneşte pe episcopul locului: „Întâi pomeneşte…” după care
citeşte ultima parte a dipticelor şi încheie anaforaua cu ecfonisul: „Şi ne dă nouă
cu o gură şi cu o inimă a cânta…”.

Împărtășirea cu Sfintele Daruri

Preotul îi binecuvintează pe credincioşi, zicând: „Şi să fie milele marelui
Dumnezeu…”, închide dvera şi rosteşte ectenia: „Pe toți sfinții pomenindu-i…”, în
timpul căreia preotul se roagă: „Înaintea Ta punem toată viața şi nădejdea
noastră…”, încheind-o cu ecfonisul: „Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne…”. Acum
urmează rugăciunea Tatăl nostru, cu ecfonisul: „Că a Ta este împărăția…”.
37
 Preotul îi binecuvintează pe credincioşi:„Pace tuturor” şi „Capetele voastre…”,
iar „Ție Doamne” se cântă rar pentru a citi preotul rugăciunea plecării capetelor,
pe care o încheie cu ecfonisul: „Cu harul şi cu îndurările…”.
Preotul rosteşte în taină rugăciunea dinaintea împărtăşirii, se inchină şi
spune: „Să luăm aminte! Sfintele sfinților!” în timp ce sfărâmă Sf. Agneț şi pune
părticelele pe disc cu miezul în sus, în chipul Sf. Cruci, astfel: în partea de
răsărit pune părticica IS, în partea de apus pune părticica HS, în partea de nord
pune părticica NI, iar în partea de sud părticica KA.
Preotul îşi şterge mâinile cu buretele, ia părticica IS şi face Cruce
deasupra potirului şi o pune acolo spunând: „Plinirea potirului Sf. Duh”, apoi ia
căldura şi o toarnă în potir, zicând: „Căldura credinței plină de Sf. Duh. Amin!”.
Acum preotul se împărtăşeşte cu părticica HS, după care, cu buretele pune în
potir părticelele NI şi KA. Dacă sunt credincioşi de împărtăşit, celelalte părticele
le pune în potir după ce îi împărtăşeşte pe credincioşi.
Când pune Sf. Trup în potir spune: „Învierea lui Hristos, văzând…", când
pune mirida Sf. Fecioare spune: „Luminează-te, luminează-te”, când le pune pe
ale sfinților zice: „O! Paştile cele mari…”, iar când pune cele mici spune: „Spală,
Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici…”. După aceea acoperă potirul, pune
Aerul pe disc, dedesupt şi peste el, împăturit, steluța, apoi acoperământul
discului împăturit, se închină din nou în fața Sfintelor Daruri şi citeşte în taină
rugăciunea de mulțumire pentru Sf. Împărtăşanie.
După Chinonic, preotul între uşile împărăteşti rosteşte chemarea: „Cu frică
de Dumnezeu…”, după care se cântă Bine este cuvântat, iar în Săptămâna
Luminată Hristos a înviat o dată, dacă sunt credincioşi de împărtăşit acum e
momentul. Dacă nu, îi binecuvintează pe credincioşi spunând: „Mântuieşte
Dumnezeule poporul Tău…”, iar la strană se cântă: Am văzut lumina, de la Paşti
până la Înălțare se cântă Hristos a înviat o dată şi de la Înălțare la Rusalii se
cântă troparul Înălțării. Preotul pune potirul pe Sf. Masă, îl tămâiază, zicând:
„Înalță-Te peste ceruri, Dumnezeule…” şi se închină de 3 ori, apoi ia discul şi
potirul, zice în taină „Binecuvântat este Dumnezeul nostru” vine între sfintele uși
și zice: „Totdeauna, acum şi pururea, şi în vecii vecilor”.
Cântărețul citeşte rugăciunea: „Să se umple gurile noastre…”, în Săptămâna
Luminată se cântă Hristos a înviat, şi preotul duce Sfintele la Proscomidiar şi le
tămâiază fără a zice nimic, apoi face 3 metanii înaintea lor. La Proscomidiar se
aprinde o lumină până la potrivirea Sfintelor Daruri.

Riturile finale
În fața Sf. Mese, preotul rostește ectenia de mulțumire pentru împărtășire
(„Drepți primind…”), strângând antimisul, iar la ecfonisul: „Că Tu ești sfințirea
noastră…”, face semnul Sf. Cruci peste antimis și așază Evanghelia pe antimis.
Acum, dacă preotul poartă culion, își acoperă capul și zice: „Cu pace să ieșim” și
„Domnului să ne rugăm”, apoi zice rugăciunea amvonului din mijlocul bisericii.
38
 Dacă sunt prinoase de binecuvântat, se cântă troparul sfântului zilei și
urmează rugăciunea de binecuvântare a colivei sau a prinoaselor respective. Acum
se poate face panihida mică (parastasul pe scurt) sau doxologia de mulțumire
(polihroniul de la Tedeum).
După asta se cântă Fie numele Domnului binecuvântat de 3 ori, iar în
Săptămâna luminată Hristos a înviat de 3 ori, apoi preotul intră în altar și merge
la Proscomidiar unde spune rugăciunea potrivirii Sfintelor.
Acum preotul face otpustul ca în Liturghier, după care închide ușile
împărătești și dvera și iese pe ușa din miazăzi și îi miruiește pe credincioși și
urmează împărțirea anafurei. Preotul intră în altar pe ușa de miazănoapte și
potrivește Sfintele la Proscomidiar, apoi pune Sf. Vase la locul lor, se spală pe
mâini și citește rugăciunile de mulțumire pentru împărtășire, dezbracă veșmintele
zicând rugăciunile din Liturghier (Acum slobozește, troparul și condacul sfântului
a cărui Liturghie a săvârșit, troparul Născătoarei Dumnezeu și apolisul).
Făcând acestea se închină în fața Sf. Mese și iese din biserică, iar noaptea
următoare (cel puțin) se va feri de împreunarea trupească cu soția.

IV. Rânduiala Liturghiei în sobor

La Liturghia în sobor slujesc mai mulți preoți în același altar. Slujirea în
sobor era practicată mult în Biserica veche, dar acum numai în Biserica Ortodoxă
și în riturile răsăritene, iar în riturile apusene a dispărut.

Protia în sobor
Când slujește ierarhul, acesta este protosul și el dispune de ordinea
preoților și de amănuntele pe care Tipicul le lasă la voia celui mai mare. Când
slujesc numai preoți, primul lucru care trebuie stabilie este întâietatea în slujbă,
care va fi protos, iar în jurul lui se adună ceilalți în ordine descrescătoare, mai
aproape de el sunt cei mai vechi hirotoniți, iar mai departe cei mai nou hirotoniți.
În cazuri speciale se ține seama de funcțiile administrative pe care le dețin
clericii. Între 2 preoți cu vechime egală, protos va fi cel care deține o funcție
administrativă sau are un grad onorific (sachelar, iconom și iconom stavrofor).
Între mai mulți preoți cu ranguri diferite, protos este cel cu rangul mai mare.
În clerul monahal se ține seama de rangurile onorifice, primii sunt arhimandriții,
protosinghelii, singhelii și apoi ieromonahii. Între preoții mireni și monahi,
întâietate au monahii.
Protosul are mare răspundere la slujire, de el ține buna desfășurare a
slujbei. La alegerea protosului trebuie să se aibă în vedere și alte criterii, ce țin
de valoarea lui personală, să fie un bun slujitor, cunoscător al Tipicului, etc.
Ceilalți preoți au datoria de a asculta de protos și de a fi cu ochii pe el și să
păstreze ordinea și disciplina în timpul slujbei.

39
Schemă grafică reprezentând părțile principale ale rânduielii Liturghiei
cu diviziunile și subdiviziunile lor

1. Proscomidia
➢ Ritualul pregătirii Liturghisitorilor
✓ Închinarea și sărutarea icoanelor
✓ Îmbrăcarea veșmintelor
✓ Spălarea mâinilor
✓ Troparul Răscumpăratu-ne-ai pe noi
➢ Binecuvântarea pentru începutul slujbei și binecuvântarea prescurilor
➢ Ritualul pregătirii Agnețului și al Potirului
➢ Ritualul scoaterii miridelor
✓ Mirida Sf. Fecioare Maria
✓ Miridele Sfinților („cele 9 cete”)
✓ Cele 3 miride speciale
✓ Miridele pentru vii și morți
➢ Tămâierea și acoperirea Darurilor
✓ Discul
✓ Potirul
✓ Ambele sfinte Vase
➢ Rugăciunea Proscomidiei (binecuvântarea Darurilor)
➢ Riturile finale
✓ Apolisul
✓ Cădirea finală cu troparul În mormânt cu trupul

2. Liturghia catehumenilor
➢ Eναρξις (partea introductivă)
✓ Închinarea în fața Sf. Mese și sărutarea
✓ Binecuvântarea și ectenia mare
✓ Antifoanele
❖ Antifonul 1 și rugăciunea Antifonului 1
❖ Antifonul 2 și rugăciunea Antifonului 2
❖ Antifonul 3 și rugăciunea Antifonului 3
➢ Vohodul mic
✓ Ieșirea cu Sf. Evanghelie și rugăciunea intrării
✓ Binecuvântarea intrării și sărutarea Evangheliei
✓ Reîntoarcerea preotului în altar
✓ Veniți să ne închinăm
✓ Troparele și condacele
➢ Trisaghionul și rugăciunea Trisaghionului
➢ Lecturile biblice
✓ Apostolul (și cădirea)
✓ Rugăciunea Evangheliei
✓ Evanghelia
✓ Omilia și tâlcuirea Evangheliei din Cazanie
➢ Rugăciunile de după Evanghelie
✓ Ectenia întreită și rugăciunea cererii stăruitoare
✓ Ectenia pentru catehumeni cu desfacerea antimisului și rug. pentru catehumeni
40
3. Liturghia credincioșilor
➢ Pregătirea Sf. Jertfe (partea introductivă)
✓ Rugăciunile pentru credincioși
❖ Ectenia mică
❖ Ectenia mare (prescurtată)
❖ Două rugăciuni (în taină) pentru credincioși
✓ Vohodul mare
❖ Heruvicul și Rugăciunea Heruvicului
❖ Cădirea mică
❖ Ieșirea cu Darurile
❖ Pomenirile (generale)
❖ Intrarea și depunerea Darurilor pe Sf. Masă și tămâierea lor
✓ Ectenia cererilor și Rugăciunea punerii înainte a Darurilor
✓ Smbolul Credinței
➢ Anaforaua (Rugăciunea și ritualul Sf. Jertfe)
✓ Dialogul introductiv între preot și credncioși
✓ Marea rugăciune euharistică
❖ Rugăciunea teologică (către Dumnezeu Tatăl)
❖ Sanctus (Trisaghionul biblic)
❖ Rugăciunea hristologica (despre Dumnezeu-Fiul)
❖ Cuvintele Mântuitorului („Luați mâncați”, etc.)
✓ Anamneza
✓ Epicleza (cu troparul Ceasului 3 și stihurile speciale)
✓ Dipticele cu Axionul: pentru morți și pentru vii
➢ Împărtășirea
✓ Rugăciunile de pregătire pentru împărtășire
❖ Ectenia cererilor și rugăciunea în taină
❖ Tatăl nostru
❖ Rugăciunea plecării capetelor
❖ Rugăciunile dinainte de împărtășire
✓ Actele manuale pentru pregătirea Sf. Împărtășiri
❖ Înălțarea Sf. Agneț
❖ Frângerea Sf. Agneț
❖ Amestecaea (plinirea potirului)
❖ Căldura
✓ Împărtășirea
❖ Slujitorilor
❖ Credincioșilor
✓ Rugăciunile de mulțumire după împărtășire
❖ Rugăciunea în taină (citită de preot)
❖ Imnul Să se umple gurile noastre
❖ Ectenia mică
➢ Încheierea (partea finală a Liturghiei)
✓ Rgăciunea amvonului
✓ Fie numele Domnului binecuvântat
✓ Psalmul 33
✓ Rugăciunea potrivirii Sfintelor
✓ Binecuvântarea finală (apolisul)
✓ Miruitul și împărțirea anafurei
✓ Potrivirea Sfintelor
✓ Dezbrăcarea veșmintelor și citirea rugăciunilor de mulțumire din Rânduiala
Împărtășirii

41
 Rânduiala Liturghiei oficiate în sobor de preoți fără diaconi
La slujba în sobor fără diaconi, Proscomidia o face un singur preot, cel
care e de rând, sau peotul cel mai nou hirotonit. El se îmbracă singur în toate
veșmintele, la Utrenie, după rânduială. Ceilalți preoți se închină toți odată, de
obicei la Laude, iar la soboarele și slujbele ocazionale se îmbracă pe măsură ce
vin la biserică. După ce se spală pe mâini se duc în jurul Sf. Mese ca în figura
de mai jos.

Așezarea preoților în jurul Sf. Mese la Liturghia în sobor

Înainte de începerea Liturghiei, preoții se închină, cu rugăciunile cuvenite,

apoi protosul se închină și sărută Sf. Masă și celelalte obiecte sfinte după
rânduiala de la slujba cu un singur preot, apoi ceilalți preoți 2 câte 2 fac același
lucru și se pleacă pe rând protosului în semn de ascultare.
Protosul dă binecuvântarea și rostește ectenia mare cu ecfonisul: „Că Ție
se cuvine…”, iar ecteniile următoare le zic ceilalți preoți, după rânduală, la
fiecare ecfonis preotul care l-a rostit pleacă spre protos în semn de mulțumire.
Cât privește rugăciunile rostite în taină, le rostește fiecare pentru el, protosul
în șoaptă sau în auzul celorlalți.
O atenție la slujba în sobor se cere la ieșirile în naos, adică la vohoduri.
Astfel la vohodul mic, Evanghelia o poartă protosul, urmat de ceilalți preoți în
ordine descrescătoare. În mijlocul bisericii, preoții se așază ca în jurul Sf. Mese,
cu protosul în mijloc, care spune rugăciunea intrării și intră în altar, urmat de
ceilalți, în aceeași ordine ca la ieșire.

Așezarea preoților în mijlocul bisericii la ieșirea cu Evanghelia

42
 Ecfonisul: „Că sfânt ești Dumnezeul nostru…” îl zice protosul, iar la ultimul
Sfinte Dumnezeule soborul trece în spatele Sf. Mese, cu fața spre credincioși,
ca în figur de mai jos.
Formulele „Pace tuturor!” și „Pace ție cititorule” le zice protosul, restul
formulelor introductive de la începutul Apostolului le spun și ceilalți preoți.
Cădirea din timpul Apostolului o face unul din preoții din dreapta protosului.

Așezarea preoților în timpul citirii Apostolului

Sf. Evanghelie de regulă o citește protosul. Preoții stau la locul lor.

Așezarea preoților în timpul citirii Evangheliei

Ectenia celor chemați o poate rosti orice preot și protosul desface antimisul
după rândială. Ultima cădire înainte de Heruvic și ecfonisul: „Ca sub stăpânirea
Ta…”, o zice totdeaua protosul, care face și cădirea din timpul Heruvicului.
După cădirea de la Heruvic, preoții se pregătesc pentru ieșirea cu Cinstitele
Daruri, închinându-se pe rând în fața Sf. Mese și binecuvântându-i pe
credincioși, începând cu protosul și ceilalți preoți 2 câte 2.
Preoți merg la Proscomidiar, unde protosul își pune Aerul pe spate, ia potirul
în dreapta și discul în stânga și iese primul din altar pomenindu-l pe episcopul
locului, fiind urmat de ceilalți preoți în ordine descescătoare, aceștia purtând în
mâini câte o Sf. Cruce, iar cel care a proscomidit ia lingura și copia, încrucișate.
În mijlocul bisericii se așază toți cu fața spre credincioși, unul de-a dreapta
aituia, rostind pe rând, formulele de pomenire.

43
 Așezarea peoților în mijlocul bisericii la ieșirea cu Cinstitele Daruri

Protosul încheie cu: „Și pe voi pe toți…”, îi binecuvintează pe credncioși cu

Sf. Potir și se întoarce în altar, urmat de preoți, în aceeași ordine ca la ieșire.
După rostirea formulei: „Să ne iubim unii pe alții…” când la strană se cântă
Pe Tatăl pe Fiul și pe Sf. Duh preoții își dau sărutarea păcii: ei sărută pe rând
Cinstitele Daruri acoperite și Sf. Masă, începând cu protosul, apoi își sărută
umerii unul altuia zicând cel mai mare: „Hristos în mijlocul nostru”, ia celălalt
răspunde: „Este și va fi”, etc. Pentru asta, preoții care stau în dreapta protosului
vin din dosul Sf. Mese, trec prin fața celor din stânga, și venind în fața Sf.
Mese, sărută Darurile, apoi se așază unul de-a dreapta altuia, începând de la
colțul de miazăzi-apus al Sf. Mese, unde stă protosul, ca în figura de mai jos.

Ordinea preoților la sărutarea păcii

În timpul rostirii Crezului, toți preoții clatină Sf. Aer deasupra Cinstitelor
Daruri până la cuvintele: „Și a înviat a treia zi după Scripturi…”, când îl sărută
fiecare, iar ultimul îl pune deoparte.
Protosul zice: „Harul Domnului nostru…”, binecuvântându-i pe credincioşi cu
Sf. Cruce, dar și formulele: „Sus să avem inimile” și „Să mulţumim Domnului!”.
44
 Rugăciunile anaforalei le citesc toți preoții, urmărindu-l pe protos, care le
citește în șoaptă. Ecfonisul: „Cântare de biruință…” îl zice primul preot din
dreapta, iar protosul zice ecfonisele cuvintelor Mântuitorului („Luați, mâncați…”
şi „Beți dintru acesta toți…”), iar ecfonisul „Ale Tale dintru ale Tale…” îl zice
preotul proscomiditor, în timp ce protosul înalță Sf. Daruri. Protosul sfințește
Darurile, el cădește, rostind ecfonisul pentru pomenirea Sf. Fecioare Maria, el
binecuvintează anafura și tot el zice ecfonisul pentru pomenirea ierarhului: „Întâi
pomenește Doamne…” și „Să fie milele marelui Dumnezeu…”. Tot protosul zice
ecfonisul dinainte de Tatăl nostru, iar restul formulelor se împart între ceilalți.
La vremea cuvenită protosul face cele rânduite pentru pregătirea Sfintei
Împărtășiri: sfărâmarea Agnețului, plinirea potirului, binecuvântarea și turnarea
căldurii. Apoi taie cu copia părticica HS în atâtea părticele câți slujitori sunt4.
La împărtășire, preoții vin pe rând, prin latura de miazănoapte a Sf. Mese
(ca la sărutarea păcii), în ordine descrescătoare, iau părticica Sf. Trup, începând
cu protosul, care se dă puțin mai spre dreapta. Ceilalți după ce iau părticica trec
pe unde au venit și ocolind spatele Sf. Mese prin fața celor care nu au luat încă,
vin și se așază unul de-a dreapta altuia în latura de miazăzi a Sf. Mese. După
ce au zis rugăciunile rânduite se împărtășesc cu Sf. Trup. Apoi vin în ordinea în
care sunt așezați, prin latura de miazăzi a Sf. Mese, se împărtășesc pe rând cu
Sf. Sânge. Preotul care a proscomidit pune Sfintele în potir.

Ordinea preoților la împărtășire

La momentul cuvenit, protosul ia potirul și spune: „Cu frică de Dumnezeu…”,

îi împărtășește pe credincioși dacă sunt, iar apoi îi binecuvintează cu potirul
zicând: „Mântuiește, Dumnezeule, poporul Tău…”. Apoi pune potirul pe Sf. Masă,
îl cădește și ia Sfintele și le arată cu formula: „Totdeauna…”, apoi le duce la
Proscomidiar unde le cădește pentru ultima dată. Tot el împăturește Sf. Antimis
și face semnul Crucii cu Evanghelia peste el în timpul ecteniei „Drepți primind…”.
Rugăciunea Amvonului o rostește preotul proscomiditor, care merge apoi la
proscomidiar și consumă Sfintele, iar apolisul îl face protosul. Apoi toți se
dezbracă de veșminte și citesc rugăciunile de mulțumire din Rânduiala
Împărtășirii.

4
Toți preoții aflați în sobor trebuie să se împărtășească
45
 Rolul diaconului la slujba în sobor
Diaconii sunt ajutoarele protosului, ei execută anumite părți din rânduiala
slujbei, ei se închină în mijlocul bisericii și în altar înainte de începerea Sf.
Liturghii și la vohod în urma preoților și sărută numai Sf. Masă. Înainte de
îmbrăcarea veșmintelor ei primesc bineuvântarea protosului.
La începutul Liturghiei diaconii primesc binecuvântarea de la protos ca în
Liturghier și zic pe rând ecteniile: arhidiaconul ectenia mare, primul diacon
ectenia mică, etc. Tot diaconii rostesc formulele mai mărunte din cadrul
Liturghiei, iar Apostolul îl citește al doilea diacon, în timp ce primul cădește.
La Vohodul mic arhidiaconul poartă Evanghelia și zice: „Înțelepciune! Drepți!”
(ceilalți diaconi merg înainte cu cădelnițele), și tot el la Vohodul mare poartă
Sfântul Disc și rostește prima formulă („Pe voi pe toți…”). La cădirea de la
Heruvic, diaconii vin cu lumânări în mâini înaintea protosului care cădește. După
intrarea cu Cinstitele Daruri, diaconul care zice ectenia următoare ia
binecuvântare de la protos după rânduiala din Liturghier, și tot el zice: „Să ne
iubim unii pe alții…”, „Ușile, ușile…”, „Să stăm bine…”. La sărutarea păcii, fiecare
diacon își sărută orarul unde se află.
La ecfonisul: „Cântare de biruință…”, diaconii apără Sfintele cu ripidele sau
cu câte un acoperământ, arhidiaconul ridică steluța, o sărută și o pune deoparte
și tot el înalță Sfintele la „Ale Tale…”.
La sfințirea Darurilor diaconi zic doar formulele din Liturghier
(„Binecuvintează părinte Sf. Trup…”, etc). La Axion după ce protosul cădește îi
dă cădelnița diaconului, care cădește Sf. Masă și Proscomidiarul. La Tatăl notru
diaconii își pun orarul cruciș și se pregătesc pentru împărtășire.
La împărtășire, diaconii se așază în urma ultimului preot și primesc de la
protos părticelele din Sf. Trup, iar Sf. Sânge de la ultimul preot sau de la
protos, după rânduială. Ultimul diacon pune miridele de pe disc în potir.
Duă împărtășirea slujitorilor, primul diacon primește sfântul potir de la
protos și zice: „Cu frică de Dumnezeu…”, tot el duce sfântul disc la Proscomidiar.
În timpul Rugăciunii amvonului, diaconul care a rostit ectenia precedentă stă cu
capul plecat în fața icoanei Mântuitorului, după care intră în altar, în urma
preotului care a citit Rgăciunea amvonului, pe ușa de miazănoapte, mergând la
Poscomidiar, unde urmează să consume Sfintele, iar dacă nu, le consumă un diacon
rânduit dinainte.
În cursul slujbei diaconii închid și deschid dvera și ușile împărătești la
momentele indicate în Liturghier.

46
 Istoria Liturghiei Ortodoxe
Rânduiala ei înițială și evoluția acesteia până azi

Liturghia ortodoxă nu a avut mereu rânduiala pe care o avem noi acum.

Această rânduială a suferit un proces de evoluție. Ea are un trecut în istoria ei,
a cărei cunoaștere ne ajută să înțelegem stuctura actuală.
Liturghia ortodoxă nu a avut mereu rânduiala pe care o avem noi acum.
Această rânduială a suferit un proces de evoluție. Ea are un trecut în istoria ei,
a cărei cunoaștere ne ajută să înțelegem stuctura actuală.
Privind retrospectiv, constatăm că, până să ajungă la forma de azi,
rânduiala Liturghiei a suferit niște schimbări. Expunerea pe scurt a evoluției pe
care a suferit-o rânduiala Liturghiei în diferite etape ale istoriei sale, va fi
prezentată capitolele următoare.

I. Proscomidia
Locul și ritualul Proscomidiei în Liturghier, până în secolul VI
Proscomidia a existat de la începutul Liturghiei creștine. Ea nu a avut de
la început forma de azi, și nici locul și timpul săvârșirii ei nu a fost cel de azi.
În primele 4-5 secole, pregătirea Sf. Daruri avea loc la începutul Liturghiei
credincioșilor, undeva la momentul de azi al Heruvicului sau al ieșirii cu Cinstitele
Daruri. Acest lucru era firesc, pentru că darurile le puteau aduce creștinii care
participau la Liturghia euharistică, ei le prezentau diaconilor, care le strângeau
și le duceau la Poscomidiar (pastoforion). La momentul cuvenit, diaconii alegeau
și aduceau pâinile aducându-le la altar cu cantitatea necesară de vin, pe Sf.
Masă, unde episcopul sau preotul protos le consacra ca Daruri de jertfă, le dădea
calitatea de prinos printr-o formulă de binecuvântare înainte de a le sfinți.

Deplasarea ritualului Proscomidiei și cauzele ei

Transferarea ritualului Proscomidiei s-a făcut prin secolele VI-VII. Ea nu
s-a făcut dintr-o dată peste tot, ci trebuie să ne-o închipuim ca pe un proces
lent, care a început sporadic prin secolul V și s-a generalizat într-un timp lung
înainte de secolul VIII. Această mutare are 2 cauze importante: slăbirea și
dispariția disciplinei penitențiale și a instituției catehumenatului, și al doilea,
dezvoltarea ritualului Proscomidiei.
Cu cât dimensiunea penitențială slăbește, și instituția catehumenatului
scade progresiv, începe să se atenueze și deosebirea care se făcea până atunci
între cele 2 părți ale Liturghiei. Această deosebire se șterge cu totul prin
secolele VI-VII când la Liturghia credincioșilor pot participa și catehumenii.
Credincioșii puteau să își aducă darurile lor la altar de când intrau în biserică.
47
 În mod firesc actele care alcătuiau ritualul Proscomidiei, legat de începutul
Liturghiei credincioșilor se deplasează spre începutul Liturghiei catehumenilor,
până când ajung să fie fixate înainte de Începerea Sf. Liturghii.
A doua cauză care a contribuit la aceasta este dezvoltarea ritualului
Proscomidiei, devenind din ce în ce mai complex. Săvârșirea ei cerea slujitorilor
un timp mai lung. Dacă Proscomidia ar fi rămas în locul ei, ar fi ținut prea mult
în loc cursul Liturghiei, de aceea această rânduială a fost mutată înainte de
începerea Sf. Liturghii.
O dată cu această deplasare, ca timp și moment, Proscomidia își mută și
locul din biserică unde se săvârșește. Din motive practice, afierosirea Darurilor
nu se mai săvârșește la Sf. Masă, ci pe o masă mai mică în stânga Sf. Mese, la
proscomidiarul de azi.
În rânduiala de azi persistă unele reminescențe ale locului pe care îl avea
Proscomidia în această rânduială. Cea mai importantă este aici Rugăciunea
proscomidiei sau a punerii-înainte (în edițiile mai noi ale Liturghierului), rostită
de preot după Vohodul mare. Ea a rămas ca o dublură a Rugăciunii punerii-înainte
din rânduiala Proscomidiei, și reprezintă probabil formula de binecuvântare, pe
care odinioară o rostea episcopul asupra darurilor de pâine și vin, alese de diacon
din pastoforiu și aduse de el la Sf. Masă.

Dezvoltarea ritualului Proscomidiei după secolul VI

a) Procesul de variație atins astăzi a atins întâi cantitatea și forma materiei
Sf. Jertfe, adică a pâinilor aduse și folosite la Proscomidie. La început se
aduceau pâini întregi, care nu se deosebeau cu nimic de cele din uzul comun,
având în vedere numărul mare de credincioși care se împărtășeau la fiecare
Liturghie.
De la o vreme reducându-se numărul credincioșilor care se împărtășeau și
schimbându-se modul împărtășirii lor, a fost de ajuns pentru aceasta o pâine
obișnuită, iar mai târziu pâinea s-a micșorat treptat, luând frma de azi a
prescurii. Cu timpul nici de prescură întreagă nu mai era nevoie pentru pregătirea
Sf. Împărtășanii, ci a început să se taie o parte din ea, mai târziu delimitată
grafic, prin pecetea tipărită pe ea. Această parte a luat denumirea de Agneț (o
’Αμνός, Agnus) = miel de jertfă. În română, cuvântul agneț vine probabil din
vechiul slav agnici sau agniti = miel. Așa s-a ajuns la ritualul scoaterii și pregătirii
Agnețului, care împreună cu ritualul pregătirii potirului, alcătuiește partea
esențială și cea mai veche a Proscomidiei, afară de Rugăciunea punerii-înainte.
Acest ritual în forma lui embrionară era în uz prin secolul VIII.
Primul document în care găsim o descriere indirectă a ritualului pentru
pregătirea Sf. Agneț este comentariul liturgic al patriarhului Gherman I al
Constantinopolului (sec VIII). Din aceasta rezultă că Proscomidia se reducea la
următoarele: liturghisitorii scoteau agnețul cu copia, îl puneau pe disc, turnau
apă și vin în potir și preotul rostea o rugăciune peste ele, le învelea și le tămâia.

48
 Unele amănunte ale ritualului pregătirii Sf. Agneț și a potirului se adaugă
succesiv până în secolul XIV, când sunt stablite definitiv de Filotei, patriarhul
Constantinopolului, în a sa Rânduială sau Călăuză a Sf. Liturghii, care ne dă prima
descriere detaliată a rânduielii Proscomidiei, aproape exact ca cea de azi.
b) Mai veche decât ritualul scoaterii Agnețului trebuie să fie Rugăciunea
punerii-înainte (rugăciunea principală în rânuiala Proscomidiei). Prin rostirea ei,
Darurile capătă caracterul de ofrande sau Daruri de jertfă. Textul rugăciunii îl
găsim prima dată în Codicele Barberini, din sec VIII la începutul Liturghiei Sf.
Vasile, care era Liturghia normală.
c) Miridele derivă din pomenirile nominale, în rânduiala Liturghiei care la
început se făceau la Sf. Masă la diptice, după sfințirea Darurilor. În secolele
IV-V se citeau după depunerea Darurilor pe Sf. Masă și după sărutarea păcii.
Pomenirile erau legate de Proscomidie și s-au mutat o dată cu aceasta
înainte de începutul Liturghiei catehumenilor, la locul pe care îl au azi. La început
pentru fiecare nume pomenit se aducea câte o prescură, dar mai târziu s-a făcut
pogorământ ca să se aducă o prescură pentru mai multe nume. Mai târziu pentru
a putea fi pomeniți și cei ce nu aveau prescuri, s-a rânduit să se scoată pe disc.
Așa a apărut ritualul scoaterii miridelor pe disc.
Miridele pentru sfinți (9 cete) sunt atestate din secolul XI înainte, originea
trebuie să fi fost Athosul, după cum indică pomenirea Sf. Antonie Athonitul în
urma celorlalți pustnici (mirida 6).
Detalii despe scoaterea miridelor se dezvoltă până în secolul XIV, când
sunt fixate de patriarhul Filotei al Constantinopolului din Diataxa sa liturgică
amintită mai sus.
d) Cu privire la rugăciunea „Primește Doamne jertfa aceasta…” și „Pentru
pomenirea și iertarea păcatelor…”, ele nu se află în Liturghierul grecesc și nici
în cel rusesc, ci sunt o particularizare a Liturghierului din 1845. Prima este
inspirată din ectenia de la Litie, iar cealaltă este inspirată din Canonul morților
de la moșii de iarnă și moșii de vară, când se fac pomenirea generală ale morților.

Ritualul pregătirii slujitorilor pentru Liturghie

Aceasta este o subdiviziune mai nouă, și constă în pregătirea clericilor
pentru Liturghie. În manuscrise liturgice, acestea sunt consemnate din secolul XI
înainte, dar un ritual al înveșmântării exista dinainte să fie consemnat în scris.
Ritualul spălării mâinilor este cel mai vechi element din Liturghie. Avea loc
la începutul Liturghiei credincioșilor și făcea parte din ritul pregătirii Sf. Jertfe
(Const Ap, cart 8, cap 11). A fost pusă înainte de începerea Liturghiei, odată
cu Proscomidia. Fragmentul din Ps 25₆-₁₂ probabil e foarte vechi, începutul lui îl
găsim citat la Sf. Chiril al Ierusalimului în explicația sa liturgică pentru neofiți.
Ritualul pregătirii pentru începerea Proscomidiei poate fi socotit încheiat
definitiv în sec XIV. Cea mai recentă parte a Proscomidiei pare a fi apolisul și
cădirea finală.
49
 II. Liturghia catehumenilor

Originea, scopul și caracterul Liturghiei catehumenilor

Liturghia catehumenilor își are originea în serviciul de dimineață al sinagogii
iudaice. Rânduiala ei păstra cam aceleași elemente și același plan și ordine de
înșiruire ca serviciul de dimineață, mai ales cel de sâmbătă.
Caracterul și scopul Liturghiei catehumenilor era didactic prin excelență.
Partea ei principală o ocupau lecturile biblice și predica, cele 2 elemente prin
care cultul creștin și-a îndeplinit funcția didactică și catehetică.

Rânduiala Liturghiei catehumenilor în Răsărit, în sec IV-V

Ca să ne dăm seama de modificările în stuctura Liturghiei catehumenilor
din ritul bizantin, vom lua ca punct de plecare, Liturghia Sf. Iacob, cum era în
uz în Antiohia, prin secolele IV-V.
Vom prezenta schema rânduielii acestei Liturghii, paralel cu cea a Liturghiei
ortodoxe de azi, pentru a vedea părțile lor comune și deosebirile dintre ele:

Rânduiala Liturghiei Sf. Iacob Rânduiala de azi a

(sec IV-V) Liturghiei catehumenilor
Enarxa
➢ Ritualul închinării slujitorilor pt. Liturghie
➢ Binecuvântarea și ectenia mare
➢ Antifoanele, cu rug. și cererile dintre ele
Intrarea episcopului (a liturghisitorilor)…
Vohodul mic

Trisaghionul (Sfinte Dumnezeule)

Lecturile biblice
❖ Din Vechiul Testament Lecturile biblice
✓ din Lege ➢ Apostol (precedat de prochimen și urmat
✓ din Profeți de Aliluia)
❖ Din Noul Testament ➢ Evanghelie (cu rugăciunea dinaintea ei)
✓ din scrierile Sf. Apostoli
✓ din Sf. Evanghelii

Predica (Omilia) Predica sau explicaea Evangheliei din Cazanie

Ectenii și rugăciuni Ectenia întreită (și rugăciunea respectivă în

➢ pentru catehumeni taină)
➢ pentru energumeni
➢ pentru candidații la botez Ectenia pentru catehumeni (cu rugăciunea
➢ pentru penitenți respectivă)

50
 Partea de la început a Liturghiei catehumenilor (enarxa) și
formarea ei
Începutul Liturghiei catehumenilor din vechime corespunde cu Vohodul mic.
Toată enarxa formată din ritul închinării, binecuvântarea, ectenia mare,
Antifoanele, reprezintă un adaos posterior cauzat de deplasarea Liturghiei din
cauza dispariției catehumenilor.
a) Acest adaos a luat naștere ca un serviciu neoliturgic, menit să umple
timpul cât credincioșii așteptau sosirea episcopului și intrarea acestuia în altar,
înainte de începutul propriu-zis al Liturghiei. Formarea lui începe de prin sec VI
când se introduce imnul Unule-Născut5 păstrat în Liturghia sirienilor iacobiți.
b) Partea cea mai veche este ectenia mare. În vechime era la începutul
Liturghiei credincioșilor, înainte de prezentarea Darurilor. Așa o găsim în
Liturghia Clementină, care ne dă textul ei complet. După dispariția
catehumenatului, ectenia mare este transferată la începutul Liturghiei
catehumenilor.
c) Al doilea element vechi din introducerea Liturghiei îl constituie Psalmii
antifonici (Ps 91, 92 și 94) și cele 3 rugăciuni ale antifoanelor, pe care slujitorii
le citesc în taină în timpul Antifoanelor.
Rugăciunile Antifoanelor sunt atestate documentar prima dată în sec VIII,
când găsim textul lor în manuscrisul Barberini. Psalmii antifonici erau cântați
probabil în timp ce credincioșii așteptau episcopul și începerea Sf. Liturghii. La
început se cântau în întregime, iar cu timpul numărul versetelor s-a micșorat
treptat, ajungându-se la cel de azi.
Până în secolul XIV, psalmii antifonici se întrebuinţau la toate sărbătorile,
iar de atunci încoace, au rămas în uz numai la Liturghia zilelor de rând și la
sărbătorile Mântuitorului şi ale Sf. Fecioare.
La Liturghia din celelalte sărbători ei au fost înlocuiţi cu Psalmii tipici: 102
și 145 şi Fericirile din slujba Obedniței sau Prânzândei, care - precum am văzut
- preînchipuie şi precedă Liturghia, iar când nu se face Liturghie o suplineşte.
Partea aceasta din Liturghia duminicilor şi a sărbătorilor reprezintă o contopire
a începutului Liturghiei cu începutul Obedniţei, contopire care s-a realizat abia
din secolul XIV înainte.
Psalmii tipici se cântau odinioară în întregime, aşa cum se citesc încă şi azi
în rânduiala Obedniţei, dar cu vremea, numărul versetelor cântate s-a redus,
astăzi se mai întrebuinţează din Psalmul 102 numai primul verset precedat de
„Slavă…, Şi acum…”, iar din Psalmul 145 numai versetul ultim („Impărăţi-va
Domnul în veac…”), încadrat între „Slavă…, Şi acum…” urmat de imnul Unule-
Născut…, amintit mai înainte.

5
Acesta este atribuit împăratului Justinian, care l-ar fi alcătuit în scopul combaterii
monofizitismului.
51
 Vohodul mic și Trisaghionul
Vohodul mic este un moment vechi în Liturghie, este menționat în
comentariul liturgic al patriarhului Gherman al Constantinopolului. Acest rit are
ca origine scoaterea Evangheliei de către diacon, din schevofilachion (unde se
păstra de obicei) în amvonul din naos, pentru a se citi din ea pericopa rânduită
la momentul potrivit. Mai târziu, când Evanghelia începea să fie ținută pe Sf.
Masă, actul ducerii ei la amvon și înapoi, simplu la început, a luat o dezvoltare
din ce în ce mai mare, căpătând semnificația simbolică a ieșirii Mântuitorului la
propovăduire. Așa s-a ajuns la ritualul de azi.
Ritualul Vohodului mic ne amintește de momentul și ritualul când odinioară
arhiereul intra în biserică și mai apoi în altar pentru începerea Liturghiei.
Trisaghionul a fost introdus sau poate generalizat oficial în rânduiala
Liturghiei, între anii 450-453, pe vremea patriarhului Proclu al Constantinopolului
(437-446) și a împăratului Teodosie II și Pulheria, în urma unui flagel care a
bântuit Constantinopolul. Acesta este menționat prima dată în actele Sinodului
IV Ecumenic de la Calcedon, dar se află și în Liturghiile bisericilor necalcedoniene,
dar și în Liturghia de rit galican, iar la monofiziți se cântă cu adaosul „Cel ce
Te-ai răstignit pentru noi” introdus de patriarhul monofizit Petru Gnafevs (Fullo)
al Antiohiei, în secolul V.

Lecturile din Sfânta Scriptură

Lecturile biblice sunt cel mai vechi element din Liturghie și totodată și cel
mai important. Odinioară lecturile biblice erau mai numeroase la Liturghia
catehumenilor decât azi. În rânduiala Liturghiei din Constituțiile Apostolice sunt
prevăzute 4 până la 6 lecturi biblice: 2 sau 3 din VT și 2 sau 3 din NT. Lecturile
din VT au dispărut cu timpul. Dispariția ultimei lecturi din VT se poate considera
un fapt împlinit în secolele VII-VIII. În Liturghiile Bisericilor necalcedoniene
până azi s-au păstrat lecturile din VT dar și a 3-a lectură din NT.
În vechime lecturile biblice erau încadrate sau alternau cu cântări de
psalmi, ale căror versete s-au împuținat treptat, și au rămas un stih sau 2 care
preced pericopa din Apostol (prochimenul). Acestea făceau de obicei parte din
psalmii alleluiatici. Stihurile rămase după pericopele din Apostol se numesc
alleluiarion. Deși sunt scrise în Apostol, au încetat de mult a fi cântate, din ele
rămânând în uz refrenul Aliluia (de 3 ori).
Un element important din vechea Liturghie a catehumenilor, care urma după
lecturi, era predica, destinată catehumenilor. Aceasta s-a menținut în acest loc
cât catehumenatul era în vigoare. După ce s-au împuținat catehumenii și puteau
rămâne (câți mai erau) la Liturghia credincioșilor, predica se deplasează încet
spre sfârșitul Liturghiei, fixându-se în timpul împărtășirii preoților, umplând locul
rămas gol prin dispariția împărtășirii tuturor credincioșilor la fiecare Liturghie.
Prin noile dispoziții ale Sf. Sinod, în legătură cu catehizarea, predica a
fost restabilită la locul ei originar, adică după citirea Evangheliei.
52
 Ultima parte a Liturghiei catehumenilor
Rugăciunile de după Evanghelie, care sunt ultima parte a Liturghiei
catehumenilor, au o origine destul de veche. După predică urmau niște rugăciuni
pentru cele 4 categorii de oameni care urmau să fie concediați din biserică:
catehumenii, energumenii, candidații la botez și penitenții.
Din aceste 4 ectenii și rugăciuni, cele pentru energumeni și penitenți au
ieșit deveme din uz, undeva prin secolul VII. Ectenia și rugăciunea pentru
candidații la botez a dispărut și ea din Liturghie (a Sf. IGA și a Sf. Vasile), dar
s-a menținut în Liturghia Darurilor mai înainte sfințite (Rugăciunea pentru cei ce
se pregătesc pentru sfânta luminare), rostindu-se numai în a doua jumătate a
Postului Mare, perioada când candidații la botez se pregăteau pentru primirea
luminării și a intrării în creștinism, care avea loc la Paști.
Ectenia și rugăciunea pentru catehumeni, sunt singurele care se păstrează
din cele 4 ectenii și rugăciuni speciale pentru cele 4 categorii de participanți la
Liturghia catehumenilor. Deși instituția catehumenatului a încetat a exista,
ectenia și rugăciunea pentru catehumeni continuă a fi scrise în Liturghier, ca și
formula întrebuințată în vechime pentru concedierea lor („Câți sunteți chemați
ieșiți”). În celelalte Liturghii răsăritene ectenia și rugăciunea pentru catehumeni
au dispărut, păstrându-se doar formula de concediere a catehumenilor.
De origine ceva mai nouă pare a fi ectenia întreită (a cererii stăruitoare),
care urmează îndată după citirea Evangheliei, dar și rugăciunea corespunzătoare,
a cererii stăruitoare, pe care preotul o citește în taină în timpul ecteniei întreite.
Textul acesteia din urmă îl găsim în Codicele Barberini, ceea ce înseamnă că și
ectenia respectivă intrase în uzul Liturghiei înainte de secolul VIII.

III. Liturghia credincioșilor

Liturghia credincioșilor sau Liturghia euharistică, este partea cea mai puțin
atinsă de modificări din întreaga Liturghie a ritului bizantin. Lăsând la o parte
unele adaose și dezvoltări ulterioare, rânduiala ei a rămas în general aceeași ca
în vechea Liturghie creștină.
Pentru a vedea mai bine aceste adaose și modificări vom prezenta un tablou
comparativ în care coloana din dreapta reprezintă schema rânduielii de azi a
Liturghiei credincioșilor din ritul bizantin, iar în cea din stânga, o schemă a
Liturghiei credincioșilor din sec IV-V, așa cum ne-o descriu documentele din acel
timp, ca de exemplu: Catehezele mystagogice ale Sf. Chiril al Ierusalimului,
Cartea 8 a Constituțiilor Apostolice, Omiliile catehetice ale lui Teodor de
Mopsuestia, etc.
Din acest tablou se poate vedea că părțile care alcătuiau rânduiala vechii
Liturghii a credincioșilor, e aceeași ca în Liturghia credincioșilor de astăzi, cu
excepția unor mici inversiuni sau deplasări survenite în timp.

53
 Liturghia Sf. Iacob (secolele IV-V) Liturghia Ortodoxă de azi
Ectenia mare pentru credincioși Ectenii pentru credincioși
Rugăciunea rostită de protos pentru credincioși 2 rug în taină pt. credincioși
Sărutarea păcii Spălarea mâinilor episcopului la slujba cu
Spălarea mâinilor slujitorilor arhiereu
Heruvicul
Alegerea și regătirea materiei pentru
Vohodul mare
Euharistie la pastoforiu (Proscomidia)
Pomenirile din mijlocul bisericii
Depunerea Darurilor pe Sf. Masă și Rug. Depunerea Darurilor pe Sf. Masă și Rug.
Proscomidiei Proscomidiei
Ectenia cererilor
Citirea dipticelor (pomelnicelor) Sărutarea păcii
Simbolul credinței
Anaforaua, citită de arhiereu sau protos cu
Anaforaua citită în taină, paralel cu
voce tare și neîntreruptă de răspunsurile
răspunsurile mari cântate de popor
credincioșilor
Ectenia mare Ectenia cererilor
Rugăciunea arhiereului (protosului) Rgăciuni în taină (citite de preot)
Rugăciunea domnească (menționată la Sf.
Rugăciunea domnească
Chiril al Ierusalimului)
Împărtășirea clericilor concomitent cu
Împărtășirea slujiorilor și a credincioșilor
predica, Cazania sau Chinonicul
Rug. de mulțumire pentru împărtășire (în taină)
Psalmul 33 cântat de credincioși
Să se umple gurile noastre
Ectenia de mulțumire pentru împărtășire Ectenia de mulțumire pentru împărtășire
Rugăciunea de mulțumire pentru împărtășire
Rugăciunea amvonului
rostită de protos
Rugăciunea plecării capetelor Psalmul 33 (păstrat în Liturghierul românesc)
Apolisul
Concedierea credincioșilor Împărțirea anafurei
Miruitul (numai în unele părți din BOR)

Partea introductivă (până la Vohod)

Rugăciunile pentru credincioși, cu care începe Liturghia euharistică, fac
pate din rânduiala primitivă a Liturghiei. Ectenia mare din acest loc o găsim în
Constituțiile Apostolice (cart 8, cap 10), iar cele 2 rugăciuni pentru credincioși
citite în taină, corespund rugăciunii similare din Liturghia clementină, rostită de
arhiereu cu voce tare după ectenie. Vechimea lor e confirmată de canonul 19 al
sinodului din Laodiceea (apoximativ 364-373). Textul lor de azi deosebit pentru
cele 3 Liturghii îl găsim în Codicele Barberini.
Heruvicul e generalizat în rânduiala Liturghiei în secolul VI (574) printr-un
decret al împăratului bizantin Justin II. El înlocuia un psalm cântat pe larg cât
credincioșii predau diaconilor darurile pentru Euharistie. La început Heruvicul nu
era întrerupt de vohod, iar rugăciunea citită de preot în timpul Heruvicului se
găsește cu textul ei de azi, în Codicele Barberini, la Liturghia Sf. Vasile.
54
 Vohodul mare sau ieșirea (intrarea) cu Sfintele Daruri
Aceasta reprezintă o dezvoltare a unui act simplu la început și lipsit de o
semnificație simbolică: ducerea darurilor la altar, unde urmau să fie bincuvântate
și sfințite. Cu timpul, concomitent cu dezvoltarea Proscomidiei, acest act a luat
o importanță din ce în ce mai mare, atribuindu-i-se o semnificație simbolică.
Dezvoltarea acestui rit începe prin secolul VI, când patriarhul Eutihie al
Constantinopolului îl menționează ca o inovație, ceea ce arată că nu a fost încă
generalizat.
Pomenirile ce se fac azi în mijlocul bisericii au o origine veche. Ele
reprezintă o prescurtare a pomenirilor nominale sau a citirii dipticelor de către
diacon, care au fost mutate înainte de începutul Liturghiei, o dată cu tot ritualul
Proscomidiei.
Rugăciunea numită a Proscomidiei sau a punerii-înainte, citită de preot la
depunerea Darurilor pe Sf. Masă, reprezintă o rămășiță care amintește locul de
odinioară al Proscomidiei în rânduiala actuală a Liturghiei. Textele rugăciunii din
amândouă Liturghii se găsesc în Codicele Barberini.

Sărutarea păcii
Un rit al acestei părți din vechea Liturghie, dispărut astăzi, este sărutarea
păcii: bărbații se sărutau între ei și femeile între ele6, în semn de împăcare și
iubire reciprocă.
Din pricina tulburării și a dezordinii, acest rit a fost înlăturat de mult,
păstrându-se pentru preoți la Liturghia în sobor.
Introducerea pentru prima dată a Crezului în rânduiala Liturghiei, e pusă
de tradiție pe seama patriarhului (monofizit) Petru Gnafevs (Fullo), în 471 la
Antiohia, iar la Constantinopol s-ar fi introdus mai târziu, pe vremea patriarhului
Timotei (512-518). Crezul era întrebuinţat mai dinainte în slujba botezului.

Rugăciunea Sfintei Jertfe

Este rugăciunea în timpul căreia are loc prefacerea Darurilor. Cuvântul
αναφορά (de la αναφέρω = a înălța, a ridica) = ridicare, înălțare, sau jertfă.
Aducerea jertfei se exprimă prin actul ridicării darului de jertfă. În forma de
azi a Liturghiei Ortodoxe numim anafora tot complexul de rituri și rugăciuni citite
de preot. În Liturghia Sf. Ioan acestea se cuprind între cuvintele: „Cu vrednicie
și cu dreptate…” și „Și ne dă nouă cu o gură și cu o inimă a cânta…”.
Urmărind firul conducător al cuprinsului anaforalelor din toate Liturghiile
creștine, vechi și noi, textul lor se poate diviza în 4 părți distincte:

1. Rugăciunea de laudă și de mulțumire

Prin aceasta se exprimă mulțumirea față de Dumnezeu, motivată de
binefacerile pe care I le datorăm, în rugăciune se recapitulează toate momentele

6
Era sărutarea păcii cum o fac preoții, nu vă mai gândiți la prostii 😊
55
principale ale istoriei mântuirii. În Liturghia Sf. Ioan, Rugăciunea euharistică
ține de la „Cu vrednicie și cu dreptate…”, până la „Aducându-ne aminte, de
această poruncă mântuitoare…”.
2. Anamneza
A doua parte a anaforalelor creștine, și are ca punct de plecare porunca
dată de Mântuitorul, Sf. Apostoli („Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea…”).
Se face o mică enumerare a momentelor principale din istoria mântuirii,
considerate ca justificare pentru aducerea Darurilor.
În Liturghia Sf. Ioan anamneza are următoarea formulă: „Aducându-ne
aminte, așadar, de această poruncă mântuitoare și de toate cele ce s-au făcut
pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de suirea la
ceruri, de șederea cea de-a dreapta, şi de cea de a doua și slăvită iarăși venire,
ale Tale dintru ale Tale, Ție-Ți aducem de toate şi pentru toate”.
3. Epicleza (επίκλησις = invocare, chemare)
E cea mai importantă parte a anaforalei, în acest timp are loc prefacerea
Darurilor. În Liturghia Sf. Ioan începe cu cuvintele: „Încă aducem Ție această
slujbă duhovnicească…” și se încheie cu „prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”.
Are forma unei rugăciuni adresate lui Dumnezeu Tatăl, să-L trimită pe
Duhul Sfânt, să prefacă Darurile în Trupul și Sângele Mântuitorului.
4. Diptice7
Ultima parte a anaforalei o alcătuiesc rugăciunile de mijlocire generală
pentru întreaga Biserică sau mai e numită și diptice. În Liturghia Sf. Ioan începe
cu cuvintele „Încă aducem Ție această slujbă duhovnicească pentru cei adormiți
în credință…” până la sfârșitul anaforalei.
Această parte are forma unei rugăciuni de mijlocire pentru toată Biserica,
sau după cum zice un fragment din anaforaua Sf. Vasile: „Tu însuți fii tuturor
toate, Cel ce știi pe fiecare şi cererea lui, casa și nevoile lui”.
Până prin secolele V-VI, anaforaua era o singură rugăciune de întindere
mare și era rostită cu voce tare de preot sau arhiereu, iar credincioșii ascultau
răspunzând cu „Amin” la fiecare ecfonis. De prin secolele V-VI înainte, anaforaua
începe să fie citită în taină de slujitori, cu excepția unor mici fragmente, care
continuă să fie rostite cu voce tare:
➢ Formula pentru introducerea imnului trisaghion: „Cântare de biruință,
cântând, stirgând…”
➢ Cuvintele Mântuitorului de la Cina cea de Taină: „Luați, mâncați…” și
„Beți dintru acesta toți…”.
➢ Ecfonisul pentru ultima oferire a Darurilor înainte de sfințire: „Ale Tale,
dintru ale Tale…”

7
De la grecescul δίπτυχος, ος, -ον = îndoit în două, cu două aripi, de unde termenul bisericesc
τά δίπτυχα = cărți, liste de nume sau pomelnice, sub formă de carte cu două coperte, care se
poate închide şi deschide.
56
 ➢ Formula pentru pomenirea Maicii Domnului, în cursul dipticelor: „Mai ales
pentru Preasfânta…”
➢ Formula pentru pomenirea ierarhului locului: „Întâi pomenește, Doamne…”
Aceste fragmente sunt niște resturi dintr-un mare concomitent evhologic
scufundat pentru credincioși în oceanul de taină al tăcerii. Această parte a
Liturghiei a luat forma unui serviciu dublu: unul cu caracter mistic, oficiat în
taină de slujitor în altar, reprezentând substratul vechi și principal al formularului
liturgic, iar pe de altă parte, cel alcătuit din răspunsurile executate paralel de
credincioșii din biserică și reprezentând contribuția pietății credincioșilor.
Așa au apărut acele răspunsuri care sunt intercalate în Liturghier în textul
anaforalei și care întrerup cursivitatea acestei mari rugăciuni, fragmentându-i
unitatea în mai multe părți. Aceste răspunsuri sunt:
➢ Cu vrednicie și cu dreptate
➢ Sfânt, Sfânt, Sfânt (Trisaghionul biblic)
➢ Cei 2 „Amin” după cuvintele Mântuitorului de la Cină
➢ Pe Tine Te lăudăm
➢ Axionul
➢ Pe toți și pe toate
Acestea sunt adaose, intrate în uzul liturgic din secolele V-VI înainte.
De origine mai târzie sunt troparul Ceasului 3 și Axionul. Troparul Ceasului
3 și stihurile respective din Psalmul 50 pe care slujitorii le recită în taină înainte
de epicleză, apar prima dată sporadic în manuscrisele grecești ale Liturghiilor din
secolele XII-XIII, dar se generalizează abia în secolele XV-XVI. Acestea au
fost intercalate în textul liturgic ca un mijloc de pregătire sufletească a
liturghisitorilor, în apropierea momentului de invocare și pogorâre a Sf. Duh peste
Darurile euharistice.
Cât privește Axionul, acesta își are originea în diferite imne care însoțeau
încă din vechime pomenirea Sf. Fecioare Maria în cursul rugăciunii de mijlocire
(mai ales după erezia lui Nestorie), ca o manifestare spontană a sentimentelor
de iperdulie față de Prasfânta Fecioară Maria.
Axionul obișnuit s-a întrebuințat în această calitate mai întâi ca partea a
doua a sa („Ceea ce ești mai cinstită…”), care este irmosul cântării a 9-a din
Canonul de la denia din Joia Patimilor, datorat lui Cosma de Maiuma (Aghiopolitul,
sec VIII). Acesta a fost utilizat în cadrul Utreniei mai întâi, apoi în cadrul altor
slujbe. După secolul X, s-a amplificat cu partea de la început („Cuvine-se cu
adevărat…”) a cărei origine trebuie căutată în pietatea monahală a Athosului,
cum pretinde o legendă din acele părți consemnată chiar în Mineiele noastre.

Împătășirea și riturile finale

Această parte a Liturghiei a suferit puține modificări în structura și
rânduiala ei. Rugăciunea amvonului („Cel ce binecuvintezi pe cei ce Te
binecuvintează Doamne…”), este singura rugăciune rostită de preot cu voce tare
din afara altarului, și este de origine destul de veche. Ea corespunde ca
57
structură, rugăciunii plecării capetelor, cu care se încheia Liturghia creștină în
vechime, prin care arhiereul sau protosul îi binecuvânta pe credincioși, în timp ce
își plecau capetele și treceau fiecare pe sub mâna lui, ieșind pe rând din biserică.
Pentru că atunci arhiereul rostea rugăciunea stând înapoia amvonului din mijlocul
bisericii, ea se numește în vechile manuscrise liturgice Rugăciunea de după amvon.
Cu rugăciunea amvonului se încheia în vechime Liturghia, după rostirea în
același timp cu binecuvântarea credincioșilor, care își plecau capetele, aceștia
părăseau biserica la invitația diaconului: „Ieșiți în pace”.
Toate rugăciunile care urmează la Liturghie după rugăciunea amvonului sunt
adaosuri posterioare din secolele VII-VIII înainte.
Miruitul credincioșilor este o practică mai nouă. Ea reprezintă o imitație a
ungerii similare care se face, din vechime la sfârșitul Litiei și este specifică unei
regiuni din BOR (nu se practică în Transilvania și în Moldova), dar are tendința
de a se generaliza în toată Biserica noastră. A fost menționată în scris prima
dată în Liturghierul de București, 1937.
Împărțirea anafurei este o practică veche și generală în lumea ortodoxă.
Dar în ce privește originea sunt 2 păreri. După unii, anafura a apărut când
credincioșii au început să nu se mai împărtășească la fiecare Liturghie. Făcută
din prescurile întrebuințate la Proscomidie, ea e un fel de înlocuitor al
Împărtășaniei. Anafura se dădea la început, ca un simbol al comuniunii spirituale,
numai celor care nu se puteau împărtăși și care se mângâiau măcar cu „firimiturile”
căzute de la masa euharistică. Anafura se ia pe nemâncate ca și Sfânta
Împărtășanie, și pentru acest motiv în greacă anafura se numește αντιδώρον = în
loc de dar sau de Sf. Euharistie.
Anafura poate fi considerată și ca o reminiscență din vechile agape
frățești, care aveau loc după Liturghie, cum spun unii liturgiști.

58
 Explicarea Sfintei Liturghii

I. Scopul Sf. Liturghii

Sf. Liturghie ca jertfă a cultului divin public ortodox

Scopul Sf. Liturghii

Sf. Nicolae Cabasila precizează că săvârșirea Liturghiei are un dublu scop:
unul direct sau apropiat, și anume sfințirea Darurilor de jertfă, și altul indirect,
mai îndepărtat, adică sfințiea credincioșilor prin împărtășirea cu Sf. Taine. În
slujba Sf. Liturghii trebuie să distingem 2 acte principale: jertfa prin care se
sfințesc Darurile și taina prin care se sfințesc credincioșii.
Împărtășirea credincioșilor este un ultim scop al Sf. Liturghii, sfințiea
Darurilor fiind mai mult un mijloc pentru atingerea acestui scop. Așa a fost când
credincioșii se împărtășeau la fiecare Liturghie. Așa se face că Liturghia
Darurilor mai înainte sfințite, nu e decât o slujbă a împărtășirii, este socotită
ca Liturghie, deși în rânduiala ei nu există o sfințire a Darurilor.
Pentru împlinirea scopului Sf. Liturghii tinde întreaga ei structură. Prin
felul cum e alcătuită rânduiala Sf. Liturghii, ea urmărește o întreită pregătire:
➢ Pregătirea Darurilor de pâine și vin aduse de credincioși în vederea
sfințirii lor
✓ Aceasta se realizează la Proscomidie
➢ Pregătirea preotului liturghisitor, ca să poată săvârși Sf. Jertfă
➢ Pregătirea credincioșilor pentru a se învrednici de împărtășirea cu
Sfintele Daruri
Acest scop de triplă pregătire a cărui realizare o urmărește săvârșirea Sf.
Liturghii este formulat în textul liturgic și la unele rugăciuni pe care le citește
preotul concomitent cu ecteniile rostite.

Caracterul de jertfă al Liturghiei

Cultul Bisericii Ortodoxe se întemeiază pe ideea și practica jertfei. Sf.
Liturghie nu este decât slujba dumnezeiască în care se aduce jertfa cultului Legii
celei Noi înființat de Hristos. Esența Liturghiei este Jertfa euharistică pe care
Biserica o aduce lui Dumnezeu, prin slujitorii ei.
Credința că prin Liturghie se aduce în Biserică o jertfă adevărată o afirmă
toți Sfinții Părinți, precum și teologii creștini răsăriteni și apuseni, dinainte de
Reformă, abia în sec XVI protestanții au pus în discuție caracterul de jertfă al
Liturghiei, pe care Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică, l-a susținut
și l-a apărat. Caracterul de jertfă este accentuat în Liturghier de rugăciunile
preotului către Dumnezeu să-l învrednicească a aduce slujba jertfei.

59
 Raportul dintre jertfa Mântuitorului și jertfa liturgică
Este veo legătură între această jertfă și cea adusă de Mântuitorul pe
cruce? Și dacă există, în ce constă această legătură?
Se poate vorbi în chip impropriu de o legătură între jertfa Crucii și jertfa
din Liturghie, că noțiunea de raport presupune doi termeni deosebiți, deci 2
jertfe diferite una de alta, între care ar urma să se stabilească un raport.
Propriu vorbind între cele 2 jertfe nu e numai o legătură, ci și o adevărată
identitate: jertfa din Liturghie este, în esență, una și aceeași cu cea de pe
Cruce. Lucrul acesta îl subliniază pe lângă Sf. Părinții și scriitorii bisericești, și
îl stabilesc în chip dogmatic la sinoadele constantinopolitane din anii 1156 și 1158.
Mai îndeaproape cum se explică această identitate ne lămurește Nicolae
Cabasila din sec XIV. După el, identitatea sau unitatea celor 2 jertfe rezultă
din identitatea Mântuitorului ca săvârșitor, dar și ca materie de jertfă în ambele
cazuri. Aceasta reiese clar, dacă disecăm noțiunea de jertfă liturgică în
elementele ei componente, care sunt comune oricărei jertfe. Să vedem:
➢ Cine este săvârșitorul acestei jertfe
În Liturghie, adevăratul preot este Mântuitorul. Preotul slujitor nu este
altceva decât un instrument al lui Hristos. Întradevăr Hristos este cel care
sfințește prin gura și mâna preotului, darurile de pâine și vin. EL le preface în
Trupul și Sângele Său și tot EL este Cel care le oferă lui Dumnezeu-Tatăl, ca
dar de jertfă din partea Bisericii.
➢ Care este materia ei sau darul de jertfă
Darul de jertfă adus lui Dumnezeu este același cu cel adus de Hristos pe
cruce, adică Trupul și sângele Său.
➢ Cui se aduce această jertfă sau cine e pimitorul ei
Primitorul jertfei este același cu al celei de pe Golgota. Conform învățăturii
sinoadelor constantinopolitane din 1156 și 1158, jertfa de pe cruce a fost adusă
Sf. Treimi. În Liturghie, dar și pe Cruce, Hristos apare ca dar de jertfă, ca
săvârșitor sau aducător, dar și primitor al jertfei. Acest întreit rol al
Mântuitorului este formulat în rugăciunea rostită de preot în timpul Heruvicului:
„Că Tu ești Cel ce aduci (jertfa) și Cel ce Te aduci (ca jertfă), Cel ce primești
(jertfa) și Cel ce Te împarți, Hristoase, Dumnezeul nostru”.
Potrivit tâlcuitorilor Liturghiei Ortodoxe, Hristos aduce și primește jertfa
ca Dumnezeu și se aduce jertfă ca om.

Liturghia ca formă de prelungire a sacerdoțiului Mântuitorului în

Biserică
În esență, jertfa liturgică e una și aceeași cu cea de pe Golgota, cu
următoarele deosebiri de formă sau de aparență externă:

60
 1. Jertfa de pe Golgota s-a adus în chip sângeros, dar cea din Liturghie
se aduce în chip nesângeros sub forma pâinii și a vinului.
2. Jertfa de pe cruce a fost adusă de Hristos singur, pentru mântuirea
oamenilor. Jertfa din Liturghie e adusă nu numai din partea Lui, ci și din partea
Bisericii. Prin prefacerea Darurilor, credincioșii se unesc cu Hristos ca preot al
jertfei, și sunt primiți în corpul mistic al lui Hristos. În Liturghie Biserica se
aduce ca jertfă împreună cu Hristos, prin mijlocirea preotului liturghisitor, care
este reprezentantul sfințit al Mântuitorului și al Bisericii.
3. Jertfa de pe cruce s-a adus într-un singr loc și o singură dată pentru
totdeauna, iar jertfa Liturghiei se aduce pretutindeni unde sunt biserici creștine.
Deși se săvârșește de multe ori, Liturghia nu trebuie concepută ca o
repetare a Patimilor de pe cruce, ea nu înseamnă un nou act de jertfire fizică a
lui Hristos, ca pe Golgota. Hristos odată înviat, nu mai moare (Evrei 7₂₇).
Corect vorbind, Jertfa noastră este întocmai cu cea de pe cruce. Momentul
din Liturghie când cele 2 jertfe se întâlnesc, se identifică, este prefacerea în
Trupul și Sângele Mântuitorului a elementelor euharistice, care constituie materia
Sf. Jertfe. Darurile care se prefac sunt multe, atâtea câte Liturghii se
săvârșesc pe pământ, dar Sf. Trup și Sf. Sânge în care se prefac, este acelasi:
Trupul și Sângele cu care Hristos S-a născut din Sf. Fecioară Maria, cu care EL
a trăit pe pământ și acum șade de-a dreapta Tatălui.
4. Jertfa din Liturghie este o formă de prelungire în timp a prezenței lui
Hristos Cel junghiat o dată pentru totdeauna, e o multiplicare în timp și spațiu a
Jertfei de pe Golgota. Liturghia este mijlocul și prilejul de aplicare individuală a
roadelor jertfei universale și generale de pe cruce, adusă de Mântuitorul. Prin
jertfa nesângeroasă noi dobândim roadele Jertfei celei sângeroase.
Liturghia este forma de perpetuare sau continuare a prezenței lui Hristos
în lume de-a lungul veacurilor și centrul activității Lui în Biserică. Este mijlocul
prin care EL se află împreună cu noi, și își împlinește făgăduința făcută Sfinților
Apostoli și Ucenici: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul
veacului”(Matei 28₂₀).
Este totodată o formă de anticipare a Parusiei Sale, de pregustare a
bunătăților de la masa cerească pe care EL o rezervă celor ce ÎL iubesc (Marcu
14₂₅, Luca 22₃₀), ospățul euharistic are un profund sens eshatologic. Hristos e
în ceruri de-a dreapta Tatălui, dar în același timp cu noi, în sfintele altare, sub
chipul Sf. Daruri, după cum se vede în rugăciunea citită de preot înainte de
împărtășire: „Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt
locaşul Tău şi de pe scaunul slavei împărăţiei Tale şi vino ca să ne sfinţeşti pe
noi, Cel ce sus împreună cu Tatăl şezi şi aici în chip nevăzut, împreună cu noi
eşti…”. Din slava Sa cerească Mântuitorul continuă să-și îndeplinească, prin
Liturghia oficiată de preoții Bisericii, slujirea Sa preoțească.

61
 II. Liturghia ca formă de cult și centru al cultului divin
ortodox
Liturghia ca centru al cultului divin public ortodox
În Ortodoxie, Liturghia este cea mai importantă dintre toate. Așa cum
jertfa de pe cruce a lui Hristos a fost, centrul activității Sale, tot așa Liturghia
care actualizează acea Jertfă, este temelia și centrul întregului cult ortodox.
Sfera noțiunii de cult e mai cuprinzătoare decât cea de Liturghie, în prima
intră Sf. Liturghie, dar și celelalte slujbe și rânduieli ale Bisericii. Liturghia stă
în centrul cultului ortodox, prin aceea că Jertfa Mântuitorului este izvorul Harului
care ni se dă prin celelalte servicii divine, ca mijloace de sfințire a vieții noastre.
Fără să mai vorbim de cele 7 Laude, care constituie toate o introducere la
slujba Sf. Liturghii, mai toate tainele și ierurgiile stau în legătură cu Sf.
Liturghie. Unele taine se săvârșesc chiar în cursul Liturghiei, ca hirotonia și
împărtășirea. Rânduiala unor slujbe e împletită cu cea a Liturghiei, ca sfințirea
Sf. Mir la Litrghia din Joia Patimilor, Aghiasma mare la Bobotează, parastasul
și ierurgii pentru pomenirea morților. Altele se oficiază înainte de Liturghie, ca
hirotesiile, sfințirea bisericii, sau după ea cum e cununia. În jurul Sf. Liturghii
gravitează toate formele cultului ortodox.

Liturghia ca formă a cultului de adorație

Fiind instituită de Mântuitorul Însuși, este singura slujbă de origine divină,
se poate spune că Mântuitorul Însuși a săvârșit prima Liturghie, la Cina cea de
Taină. De aceea Sf. Liturghie nu se numără între cele 7 Laude care sunt instituite
de Biserică, ci e în afară și mai presus de ele. Toate Laudele premergătoare
Liturghiei, ca Vecernia și Utrenia, sunt ca un fel de introducere și pregătire a
Liturghiei. Superioritatea Sf. Liturghii asupra lor reiese din aceea că, prin cele
7 Laude, noi aducem lui Dumnezeu rugăciune, dar prin Liturghie, pe lângă
rugăciune îi aducem jertfă, care e forma cea mai înaltă și aleasă, totodată
expresia deplină a cultului de adorație adus numai lui Dumnezeu.
Aceasta se înțelege dacă avem în valoare prețul jertfei care se săvârșește
în timpul Sf. Liturghii și care constituie actul central și scopul ei principal. Prin
jertfa liturgică se dă nouă putința de a-I aduce lui Dumnezeu preamărirea cea
mai vrednică de majestatea Lui. Liturghia reprezintă forma cea mai înaltă și
desăvârșită a cultului nostru e adorație. De ce?
Mai întâi pentru că săvârșitorul jertfei este Hristos: „Fiul cel iubit al
Tatălui, întru Care EL a binevoit”, e Arhiereul desăvârșit „cuvios, fără răutate,
fără pată, osebit de cei pcătoși și mai înalt decât cerurile”(Evrei 7₂₆). El
jertfește și Se jertfește în Liturghie pentru noi și în unire cu noi: „Şi pertru ei
Mă sfințesc și pe Mine însumi, ca și ei să fie sfințiți în adevăr”(Ioan 17₁₉).

62
 Al doilea, darul nostru de jertfă este ce e mai de preț lui Dumnezeu:
Trupul și Sângele Său. Întradevăr omenitatea din persoana divino-umană a lui
Hristos e tot ce a creat Dumnezeu mai sfânt, e opera cea mai de preț înaintea
lui Dumnezeu împodobită cu toate virtuțile. Aceasta are o valoare nemăsurată
prin aceea că în persoana unică a lui Hristos, ea e unită cu Dumnezeu: „Căci în El
sălășluiește trupește toată deplinătatea Dumnezeirii”(Coloseni 2₉).
Darurile aduse de credincioși, care constituie materia jertfei, ne
reprezintă pe noi înșine. După prefacerea lor, natura omenească este oferită lui
Dumnezeu ca jertfă pentru noi, în starea ei de perfecțiune la care a ridicat-o
unirea ipostatică cu Cuvântul cel Veșnic. Iar întrucât cele 2 firi, noi le oferim
pe amândouă deodată ca dar de jertfă lui Dumnezeu-Tatăl, o dată cu Iisus, sau
prin EL, prin mijlocirea Lui.
Iată de ce jertfa liturgică împlinește, în chip desăvârșit, scopurile diferite
ale tuturor jertfelor Legii Vechi, pe care le-a înlocuit. Ea este adică, în același
timp, cea mai înaltă jertfă de laudă și de mulțumire, de împăcare ca și de cerere
sau mijlocire, pe care o putem aduce lui Dumnezeu.
Liturghia este imnul slavă și de laudă pe care îl putem aduce lui Dumnezeu
pentru perfecțiunile, puterea și majestatea Sa. De ce?
Pentru că acest imn este înălțat prin mijlocirea lui Hristos, Care, în timpul
vieții Sale, a dat lui Dumnezeu-Tatăl, prin viața Sa neprihănită, slava și cinstea
ce I se cuvin: „Eu Te-am proslăvit pe Tine pe pământ”(Ioan 17₄). Așa Tatăl
ceresc e slăvit într-un chip vrednic de Dânsul.
Prin Liturghie cinstim nu numai pe Dumnezeu, ci și pe sfinți. Liturghia este
forma supremă de exprimare a cultului de adorație și de venerație. Jertfa se
aduce numai lui Dumnezeu, nu se aduce îngerilor și nici sfinților. Ea se săvârșește
spre slava lui Dumnezeu și „spre cinstea și pomenirea sfinților”. Aducerea jertfei
liturgice îi bucură pe sfinți, pentru slava ce se aduce lui Dumnezeu prin Sf.
Jertfă. De asta la început martirii și sfinții au fost sărbătoriți mai ales prin
oficierea Sf. Liturghii la mormintele lor în ziua comemorării morții lor.
Așa cum jertfa lui Hristos reprezintă dovada milostivirii, bunătății și iubirii
divine față de oameni, așa și Liturghia repezintă forma desăvârșită de exprimare
a sentimentelor noastre de mulțumire și recunoștință față de Dumnezeu. De aceea
se numește Euharistie, adică slujbă de mulțumire, fiind exprimarea recunoștinței
noastre față de Dumnezeu. Această funcție a Jertfei liturgice este formulată în
multe locuri din Liturghier, „Să mulțumim Domnului”, ne îndeamnă preotul. Iar în
timpul prefacerii Darurilor poporul cântă Pe Tine Te lăudăm.
În al treilea rând, Liturghia este cea mai eficace slujbă de împăcare cu
Dumnezeu, pentru ispășirea păcatelor noastre. De ce? Pentru că prin ea se oferă
lui Dumnezeu același preț de răscumpărare care s-a oferit pe cruce. Efectul
expirator al Jertfei e amintit în Liturghier când e vorba despe împărtășirea cu
Sf. Taine: „Se împărtășește robul lui Dumnezeu X, spre iertarea păcatelor și
spre viața de veci”.

63
 Liturghia ca formă a rugăciunii de cerere (mijlocire)
Liturghia este cea mai puternică rugăciune de cerere sau mijlocire. Este
mijlocul suprem de a-L îndupleca pe Dumnezeu în favoarea noastră sau a morților
noștri, pentru care aducem daruri la Liturghie. Rugăciunile noastre unite cu cele
ale preotului, capătă în Liturghie o putere deosebită, asta pentru că se unesc cu
cele ale lui Iisus, care mijlocește EL Însuși pe lângă Dumnezeu-Tatăl pentru
împlinirea cererilor noastre. Nu există o altă rugăciune care să poată atât de
mult ca cea adusă prin aeastă Jertfă, care a curățit fărădelegile lumii.
Liturghia ne oferă mijlocul cel mai bun pe care îl avem la îndemână pentru
a mijloci iertarea păcatelor și odihnă celor răposați, pentru că Jertfa folosește
celor vii, dar și celor morți pentru care ne rugăm și preotul îi pomenește la
Sfintele Daruri. Sf. Simeon al Tesalonicului spune că celor morți le sunt mai de
folos Liturghiile, iar celelalte îi ajută mai puțin, omul prin jertfă se împărtășește
cu Hristos, se umple de dumnezeiasca bucure și se izbăvește cu dumnezeiasca
milă, de toată durerea. Înainte de toate să se facă Liturghie pentru ei, iar apoi
să se dea milostenie, zidiri de biserici și alte ce sunt spre mântuirea lor. Prin
Liturghie se întreține astfel și sentimentul de comuniune a sfinților, adică
legătura de iubire care îi unește pe cei vii cu cei morți și cu sfinți.

III. Simbolismul Sf. Liturghii

Rânduiala Liturghiei ca formă de comemorare sau actualizare a
istoriei sfinte

Liturghia Bisericii primare ca „mister” al patimii și morții Domnului

Rânduiala Sf. Liturghii constituie o minunată formă de reprezentare
simbolică de comemorare sau reînnoire a istoriei mântuirii. Conform poruncii
Mântuitorului: „Aeasta să o faceți spre pomenirea Mea”(Luca 22₁₉), Liturghia a
fost considerată din început ca o ανάμνησχς = pomenire, aducere aminte de
patimile și moatea Mântuitorului. Această comemorare era concepută ca un
mister, ca o actualizare a patimilor Mântuitorului în fața noastră. În misterul
liturgic, Jertfa lui Hristos devine oarecum din nou prezentă și reală, credincioșii
participă la ea, o trăiesc și beneficiază de efectele ei la fiecare Liturghie.
În forma ei originară, Liturghia era o anamneză a patimii și morții
Mântuitorului, cum spune Sf. Pavel: „De câte ori mâncați pâinea aceasta și beți
paharul acesta, moartea Domnului vestiți până va veni”(I Cor 11₂₆).
Tâlcuitorii liturgici de mai târziu au considerat Sf. Liturghie ca o
comemorare a Patimii Domnului. Sf. Gherman al Constantinopolului, în comentariul
său liturgic din sec VIII, zice cam așa: „Să știți, preoților, care stați lângă altar
și săvârșiți Jertfa cea fără de sânge, că noi vestim Patima cea dătătoare de
viață a lui Hristos”.

64
 Patimile și moartea Mântuitorului nu pot fi separate de momentul Învierii
și al Înălțării Sale la ceruri. Anamneza vechilor anaforale, arată Liturghia ca o
formă de comemorare a evenimentelor dintre Patimă și Parusie: „Aducându-ne
aminte, așadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut
pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de suirea la
ceruri, de șederea cea de-a dreapta, și de cea de a doua și slăvită iarăși venire”.

Etinderea simbolismului istoriei mântuirii în rânduiala Liturghiei

Paralel cu dezvoltarea ritualului Liturghiei, aceasta a început să
comemoreze și celelalte episoade din istoria mântuirii, anterioare Patimilor.
Diferitele acte liturgice care precedau ritualul euharistic și cele care s-au
adăugat în Liturghie, au primit și sensuri superioare. Din acestea, unele sensuri
sunt istorico-simbolice, care amintesc momente din viața Mântuitorului, iar altele
sunt sensuri spiituale, care ne duc cu gândul la viața viitoare. După Sf. Teodor
Studitul, Liturghia în forma ei actuală a devenit un fel de „recapitulare a întregii
iconomii a mântuirii”.
Rânduiala de azi a Liturghiei reprezintă întreaga iconomie a mântuirii
noastre, de la Nașterea Domnului până la pogorârea Sf. Duh peste Sf. Apostoli.
Ea înfățișează mai toate momentele importante din viața și activitatea
Mântuitorului: întruparea și nașterea Sa, ieșirea la propovăduire, învățătura și
minunile Lui, răstignirea, patimile și îngroparea, învierea și înălțarea Sa la cer.
La acestea se adaugă sensuri dogmatice și morale, adică cele legate de
doctrina sau e învățătura de credință și morală a Bisericii.

Scopul și efectul simbolismului liturgic

Înfățișând istoria mântuirii, simbolismul liturgic urmărește să-i
impresioneze adânc pe credincioși, să-i facă să retrăiască istoria mântuirii, să
se gândească la ce a suferit Hristos pentru noi.
Sensurile simbolico-mistice al rânduielii Sf. Liturghii pot exercita o
influență purificatoare asupra sufletelor celor care participă la ea, pregătindu-i
pentru unirea cu Hristos euharstic. În privința asta Sf. Maxim Mărturisitorul
spune că la Liturghie, harul Duhului Sfânt: „preface și schimbă pe fiecare dintre
cei de față, rezidindu-l în chip mai dumnezeiesc”.
Mai explicit despre simbolismul Sf. Liturghii și de influența ei purificatoare,
ne vorbește Sf. Nicolae Cabasila. După ce el stabilește că scopul Sf. Liturghii
este sfințirea Darurilor și a credincioșilor, arată că mijloacele de care dispune
Sf. Liturghie, sunt rugăciunile și cântările din rânduiala ei. Acestea ne sfințesc
într-un îndoit chip. În primul rând ne sfințesc prin puterea pe care o au
rugăciunile și cântările. Rugăciunile ne duc cu gândul la Dumnezeu, mijlocindu-ne
iertarea păcatelor, iar cântările ÎL fac să se milostivească de noi, citirile biblice
ne învață bunătatea și iubirea de oameni a lui Dumnezeu și sădesc în sufletul
nostru iubirea și teama față de EL, făcându-ne să păzim poruncile.
65
 Dar toate la un loc apropie de Dumnezeu pe preot, dar și pe credincioși,
făcând și pe ceilalți destoinici pentru primirea și păstrarea institelor Daruri.
Acestea pregătesc mai ales pe preot pentru săvârșirea Jertfei cu vrednicie, care
e primul scop al Liturghiei, de aceea preotul se roagă în taină să nu fie socotit
nevrednic de a aduce Jertfa.
În al doilea rând rugăciunile, cântările și toate ce se săvârșesc în slujbă,
ne sfințesc prin aceea că vedem întrânsele pe Hristos, lucrarea și patimile Lui
pentru noi. În toate cele săvârșite de liturghisitori este simbolizată lucrarea
izbăvitoare a Mântuitorului: prima parte a slujbei ne arată începutul acestei
lucrări, iar partea a doua pe cele următoare, iar cele de la sfârșit pe cele de
după aceea. Urmărind aceste părți ale sujbei, putem vedea lucrarea mântuirii.
Sfințirea Darurilor amintește moartea, învierea și înălțarea Mântuitorului,
deoarece Darurile se prefac în Trupul și Sângele Mântuitorului. Cele dinainte de
jertfă închipuie cele petrecute înainte e moartea Mântuitorului, adică întruparea,
ieșirea la propovăduire și arătarea deplină în lume, iar cele de după jertfă arată
făgăduința Tatălui cum a numit-o Domnul Însuși, adică pogorârea Sf. Duh,
întoarcerea neamurilor la Dumnezeu și părtășia lor cu Acesta, printrânșii.
Întreaga slujbă e o icoană care ar înfățișa un singur trup al lucrării
Mântuitorului în lume. De exemplu, Antifoanele de la începutul Liturghiei, dar și
cele săvârșite la Proscomidiar, închipuie prima treaptă a lucrării mântuitoare a
lui Hristos, iar cele după antifoane, adică citirea din Sf. Scriptură și celelalte,
închipuie treapta următoare.
Toate cele săvârșite în Sf. Liturghie ne duce cu gândul la lucrarea
mântuitoare a lui Hristos. Căci după cum, odinioară, această lucrare a izbăvit
din moarte, tot așa și acum, îmbunătățește și apropie de Dumnezeu sufletele
celor care o au în fața ochilor.
În rânduiala Liturghiei trebuie să se înfățișeze o astfel de priveliște care
să poată să sădească în noi aceste simțiri de evlavie, credință și dragoste față
de Dumnezeu, încât să nu ne facă să ne închipuim cu mintea, ci să vedem cu ochii
sărăcia Celui care stăpânește toate, ocările îndurate de Cel binecuvântat,
patimile Celui fără de patimă, și câte a făcut pentru ca să ne pregătească nouă
Masa dumnezeieștilor Daruri. Iar noi cutremurați de măreția mântuirii noastre,
pătrunși de marea îndurare a lui Dumnezeu, să-L adorăm pe Cel care S-a
milostivit și ne-a mântuit în acest chip, să-I încredințăm sufletele, și așa
pregătiți să ne apropiem cu credință și cu dragoste de focul Sf. Taine.
Pentru aceasta nu e de ajuns o dată să înveți și să cunoști mai apoi ce a
făcut Hristos. Trebuie ca în timpul Sf. Liturghii, să alungăm orice gând străin
dacă vrem să dobândim pregătirea sufletească despre care am vorbit, în vederea
sfințirii. Pentru că noi suntem înrâuriți de gândurile ce ne stăpânesc și trăim
acele stări care ne pot naște acele gânduri.
După ce am aflat semnificația simbolică a Sf. Liturghii, să vedem în detaliu
sensurile istorico-simbolice și cele doctrinare și morale legate de fiecare dintre

66
părțile componente ale acestei rânduieli. În capitolele următoare, slujba Sf.
Liturghii reprezintă cele 3 perioade ale istoriei mântuirii:
➢ Partea 1
✓ Proscomidia, prin împletirea ei de simboluri ale VT cu elemente din Noul
Testament, reprezintă legătura mesianică dintre preistorie și istoria sfântă
➢ Partea 2 - Liturghia catehumenilor
✓ Reproduce în ansamblu activitatea învățătorească a Mântuitorului
➢ Partea 3 - Liturghia euharistică
✓ Îl actualizează pe „Cuvântul făcut trup”(Ioan 1₁₄) adică pe Hristos, Cel ce Se
dăruiește Bisericii Sale în Sf. Euharistie

IV. Simbolismul Proscomidiei

Proscomidia este rânduiala alegerii, pregătirii și binecuvântării Darurilor de
pâine și de vin pentru Sf. Jertfă. Cu alte cuvinte este acțiunea sacramentală
prin care materia destinată Sf. Jertfe e ridicată la calitatea de Cinstite Daruri,
gata să fie sfințite și prefăcute în Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos.

Semnificația simbolică a materiei Sf. Jertfe

Înainte de a explica ritualul, prima dată ne ocupăm de rostul și semnificația
simbolică a materiei Sf. Jertfe, adică a darurilor de pâine și vin.
a) În primul rând trebuie să vedem de ce materia pentru Sf. Jertfă constă
numai în pâine și vin amestecat cu apă. Și de ce nu se pot aduce și alte lucruri
ca daruri cum se aduceau pentru jertfele de la templul Legii Vechi.
Întâi pentru că această materie este de instituție divină, Mântuitorul Însuși
a folosit pâine și vin la Cina cea de Taină.
Al doilea pentru că jertfele Legii Vechi constau din carne sau din roadele
pământului, din care se hrănesc nu numai oamenii, ci și animalele. Pâinea și vinul
sunt alimente care constituie numai hrana omului. Pâinea este simbolul cel mai
adecvat al trupului omenesc, iar vinul este simbolul sângelui. Prin urmare, darurile
aduse de credincioși, reprezintă pe de o parte ființa lor trupească și sufletească,
pe care ei o aduc ca jertfă lui Dumnezeu sub forma aceasta. Pâinea și vinul sunt
obținute prin munca și priceperea omului, sunt rezultatul unei prelucrări care
necesită efort și cheltuială de energie, înainte de a fi sfințite la Liturghie ca
daruri de jertfă.
Pâinea e făcută din boabe de grâu și vinul prin zdrobirea strugurilor,
simbolizează unitatea sau comuniunea spirituală care îi leagă între ei pe toți
membrii Bisericii. Darurile mai simbolizează Biserica din care fac parte oamenii.
Apa turnată în vinul de la Proscomidie e elementul natural care astâmpără
setea omului și se folosește pentru curățenia corporală. După o veche tradiție,
ea simbolizează pe credincioși, iar amestecarea cu vinul înseamnă încorporarea
acestora la Hristos, pentru că Hristos, ne-a purtat păcatele în patimile Sale.
67
 Pâinea și vinul sunt expresia participării lor la Jertfa Sfântă care se aduce
prin preot, la Sf. Liturghie.
b) Pâinea folosită de ortodocși la Liturghie este făcută din aluat dospit, nu
din azimă. Întrebarea este: „Cum folosesc romano-catolicii și armenii? De ce?”
Întâi pentru că o astfel de pâine a folosit Mântuitorul la Cina cea de Taină,
când a întemeiat Sfânta Euharistie. El a serbat cu anticipare Paștele iudaic, iar
azimile nu ieșiseră, pentru că nu era ziua azimelor sau a Pașelui evreiesc, iar
Evangheliștii spun clar: „Luând pâine (άρτον = pâine dospită, iar nu άζυμον
άρτον)”(Luca 22₁₉).
Al doilea, pentru că pâinea adevărată, dospită, smbolizează sufletul
desăvârșit și întruparea desăvârșită a Domnului, fiind făcută din 3 elemente,
care reprezintă și cele 3 părți ale sufletului și cinstea Treimii, adică:
➢ Făină cu aluat - sufletul
➢ Apa - botezul
➢ sarea - Matei 5₁₃: „Voi sunteți sarea pământului…”
Aducem pâine dospită care simbolizează Trupul Domnului, care se preface,
prin sfințire. Aluatul ne aduce aminte și de aluatul nestricăciunii cu care Hristos
a semănat împărăția cerurilor (Luca 13₂₀-₂₁) și care este EL Însuși.
Al treilea, aducem pâine dospită pentru că trebuie să ne deosebim de evrei,
care își fac Paștele cu azimă.
Și în sfârșit jertfa lui Melchisedec (Facere 14₁₈), care e cea mai
desăvârșită dintre preînchipuirile jertfei creștine în Legea Veche, s-a adus tot
pâine dospită, nu azimă.
c) Pâinea folosită la Proscomidie poartă denumirea de prescură, de la
grecescul προσφορά = ofrandă, jertfă, aducere. Ele uneori sunt făcute sub formă
rotundă, simbolizând rotunjirea pământului, dar de cele mai multe ori se face în
formă de cruce cu 4 cornuri, care simbolizează cele 4 laturi ale lumii întregi
(punctele cardinale), pentru care S-a întrupat Hristos și cele 4 brațe ale Crucii,
pe care EL a fost răstignit. Prescurile cu 5 cornuri ne amintesc de cele 5 pâini
cu care Mântuitorul a săturat mulțimea de oameni în pustie. De aceea s-a fixat
numărul de 5 prescuri folosite la proscomidie.
Sunt și prescuri cu 3 cornuri care simbolizează Sf. Treime.

Simbolismul ritualului pregătirii Sf. Agneț

Spălarea mâinilor preotului simbolizează curăția cerută liturghisitorului
înainte de slujire, asta se vede din rugăciunea care este Ps 25₆-₁₂.
Scoaterea Sf. Agneț are un dublu simbolism:
➢ Nașterea din Fecioară
➢ Patimile Domnului.

68
 Simbolismul Nașterii Domnului
Prima prescură închipuie pe Sf. Fecioară Maria din care se naște
Mântuitorul, iar scoaterea Sf. Agneț înseamnă nașterea lui Hristos, căci Agnețul
închipuie trupul Mântuitorului8. Hristos a fost văzut ca miel de jertfă de Isaia
(Isaia 53₇-₈), iar Sf. Ioan Botezătorul îl numește „Mielul lui Dumnezeu Care
ridică păcatele lumii”(Ioan 1₂₉).
➢ Proscomidiarul - locul nașterii Domnului
➢ Discul - peștera sau ieslea în care S-a născut Domnul
➢ Asteriscul sau steluța - steaua care i-a călăuzit pe magi în Betleem
✓ Matei 2₉: „Şi venind steaua, a stat deasupra locului unde era Pruncul născut”
➢ Acoperămintele - scutecele cu care a fost înfășat Hristos (Luca 2₇)
➢ Tămâierea Darurilor - ofranda de aur, smirnă și tămâie aduse Domnului
➢ Acoperirea Darurilor și rămânerea lor la Proscomidiar până la Vohod
✓ Vremea necunoscută a vieții lui Iisus, petrecută în Nazaret și Capernaum, înainte
de lucrarea Sa în lume.

Patimile, răstignirea și moartea Domnului

Simbolismul acestora apare mai evident în formulele rostite de preot la
Proscomidie, începând cu prima, prin care se face însemnarea prescurii dinainte
de soaterea Sf. Agneț: „Întru pomenirea Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului
nostru Iisus Hristos”.
➢ Proscomidiarul - Golgota sau locul Răstignirii
➢ Copia - sulița cu care Hristos a fost împuns în coastă de unul din ostași
➢ Scoaterea Sf. Agneț, străpungerea cruciș și împungerea cu copia
✓ Jertfa sângeroasă a Domnului
➢ Acoperămintele sfintelor vase – giulgiul în care a fost înfășurat Hristos
➢ Procovățul mare - piatra pusă deasupra mormântului
➢ Vinul și apa - sângele și apa care au curs din coasta Mântuitorului
✓ Cele 2 izvoare ale vieții Harului: apa Botezului și sângele Sf. Împărtășanii
➢ Potirul - paharul folosit de Mântuitorul la Cină dar și vasul cu oțet din
care I s-a dar Mântuitorului să bea
✓ După o tradiție acest vas a fost luat de Ioan Evanghelistul și ar fi strâns o parte
din Sângele Mântuitorului
➢ Discul - năsălia pe care a fost pus Hristos după coborârea de pe Cruce
➢ Buretele - buretele îmbibat cu oțet și fiere
➢ Cădirea - aromatele cu care a fost îmbălsămat trupul lui Iisus
Maica Domnului care a stat îndurerată lângă Crucea Fiului său răstignit
(Ioan 19₂₅), este prezentă aici prin mirida triunghiulară așezată de-a dreapta
Sf. Agneț (Panaghia sau Bogorodița).

8
De la grecescul αμνός, lat. agnus, slavo-rusă - agniț = miel
69
 Scopul și semnificația miridelor
La sfârșitul Proscomidiei, Sf. Agneț și vinul din Potir nu mai sunt pâine și
vin obișnuite, ele sunt acum Cinstitele Daruri, afierosite lui Dumnezeu. Cât timp
ele rămân la Proscomidiar, ele nu se prefac în Trupul și Sângele Mântuitorului,
ci sunt o preînchipuire a Trupului și a Sângelui Domnului. Ritualul Proscomidiei
reprezintă o anticipare concretă dar simbolică a adevăratei pomeniri a morții
Mântuitorului, pomenire care va avea loc în cadrul Liturghiei credincioșilor.
În jurul Sf. Agneț se scot și miridele din celelalte prescuri, și anume:
Prima pentru Sf. Fecioară e mai mare, care se așază de-a dreapta Sf.
Agneț, așa cum Maica Domnului stă de-a dreapta Fiului ei în împărăția cerurilor
(Ps 44₁₁).
Următoarele 9 miride se scot în cinstea sfinților, împărțiți în 9 cete, după
chipul celor 9 cete îngerești. Ele reprezintă mulțimea sfinților care alcătuiesc
Biserica din ceruri. Cele mai mici se scot pentru vii și morți.
Scopul sau sensul aducerii acestor miride, este o deosebire între cele
pentru sfinți de-o parte și cele pentru credincioși de alta, deosebire care reiese
din formulele din Liturghier. Cele dintâi se scot „întru cinstea și pomenirea
sfinților”, acestea reprezintă o formă a cultului de venerație pe care o dăm
sfinților. Celelalte se scot pentru iertarea păcatelor credincioșilor vii și morți.
Ele sunt o formă a rugăciunii noastre de cerere, prin care mijlocim mila lui
Dumnezeu în favoarea celor pentru care ne rugăm la Proscomidie, dar și la
Liturghie.

Simbolismul eclesiologic și eshatologic al Proscomidiei

Sf. Agneț și miridele reprezintă acum Biserica universală, în înțelesul ei
cât mai larg, adică acea mare familie spirituală a tuturor fiilor lui Dumnezeu,
strânsă în jurul lui Hristos, așa cum va fi în împărăția ce va să vie.
Sensul acesta eshatologic îl formulează Sf. Simeon al Tesalonicului: „Prin
această închipuire și istorisire a Proscomidiei, vedem pe Hristos și Biserica
întreagă. EL e în mijloc prin Agneț, iar Maica Domnului de-a dreapta Lui prin
miridă, sfinții și îngerii de-a stânga, iar dedesupt stau credncioșii”.
În sens mistic (eshatologic), proscomidiarul și discul însemnează tronul lui
Hristos în mijlocul Bisericii Sale și scaunul de la Judecata din urmă. Sf. Disc și
Sf. Agneț reprezintă aceeași imagine eshatologică pe care pictorii o înfățișează
prin scena judecății din urmă.

70
 V. Explicarea Liturghiei catehumenilor
Începutul Liturghiei până la ieșirea cu Evanghelia
Ritualul închinării slujitorilor pentru începerea iturghiei închipuie timpul
nașterii Sf. Ioan Botezătorul și al Mântuitorului pentru noi, prezis de Isaia.
Preotul spune rugăciunea de invocare a Sf. Duh (Împărate ceresc), deoarece cu
puterea harului Sf. Duh se săvârșesc toate cele sfinte. După asta preotul adaugă
cântarea îngerească: „Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu”, deoarece începutul
Liturghiei amintește venirea Domnului pe pământ, prin întruparea Sa anunțată de
îngeri în noaptea Nașterii.
Sf. Liturghie începe cu binecuvântarea mare pentru că dintre diferitele
forme ale convorbirii noastre cu Dumnezeu, prima cu care se cuvine să începem
slujba este rugăciunea de slăvire.
Prin această formulă de binecuvântare slăvim împărăția lui Dumnezeu și
binecuvântăm Dumnezeirea în Treimea Persoanelor, iar nu în unitatea esenței
Sale. Pentru că Sf. Liturghie este misteul întrupării Domnului, întrupare prin care
s-a dezlănțuit oamenilor Taina Sf. Treimi, de aceea la început trebuie să fie
propovăduită Sf. Treime.
În timpul binecuvântării, preotul face semnul Sf. Cruci peste antimis cu
Sf. Evaghelie, care ÎL închipuie pe Hristos, șezând pe tronul slavei Sale. Acest
gest arată că slujba se săvârșește întru pomenirea jertfei de pe Cruce a
Mântuitorului Hristos.
La începutul Liturghiei ușile împărătești și dvera se deschid, ca semn că
slujba reprezintă epoca revelației misterului mântuirii prin venirea Mântuitorului,
care a deschis ușile împărăției cerurilor. După binecuvântare ușile se închid,
rămânând dvera deschisă, în semn că taina Nașterii Domnului rămâne încă
necunoscută, fiind descoperită numai îngerilor, păstorilor și magilor, și celor de
aproape ai Lui.
Antifoanele ne duc cu gândul la vremea când Mântuitorul venise pe pământ,
dar rămăsese în atmosfera vieții din Nazaret, când EL era în lume, dar lumea
încă nu-L cunoștea. Cântăreții care cântă Antifoanele îi închipuie pe prooroci și
pe psalții Legii Vechi. Antifoanele sunt 3 în cinstea Sf. Treimi.
Fericirile care alcătuiesc ultimul Antifon, reprezintă zorile lucrării publice
a Mântuitorului, adică încputul propovăduirii Evangheliei.
Deschiderea ușilor împărătești, arată că Mântuitorul iese din viața
necunoscută, Se arată și Se descoperă și celor care nu ÎL cunoșteau până acum.

Vohodul mic
Ieșirea slujitorilor cu Sf. Evanghelie înseamnă epifania Domnului, prin
botezarea Lui în Iordan și începutul activității Sale (Marcu 1₁₄).
Sf. Evanghelie îl întruchipează pe Hristos, de aceea slujitorii și credincioșii
se închină cântând: Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos, iar preotul sau
71
cel mai mare o și sărută, ca și cum ar săruta mâna sau picioarele Mântuitorului.
Luminile purtate înaintea Sf. Evanghelii însemnează lumina spirituală adusă de
Hristos în lume prin Sf. Evanghelie, iar purtătorii ei închipuie pe proorocii Legii
Vechi, îndeosebi, cel mai mare dintre ei: Sf. Ioan Botezătorul.
Cuvintele „Înțelepciune! Drepți!”, ca să le înțelegem corect trebuie să avem
în vedere că rânduiala Liturghiei s-a format în Orientul apropiat, unde creștinii
ascultau slujba stând jos. Prin cuvintele rostite, preotul voia să spună că Hristos
e adevărata înțelepciune și se cuvine să-L întâmpinăm și să ascultăm cuvântul Lui,
stând drepți sau în picioare, în semn de respect.
Cuvântul „drepți” se referă la ținuta fizică a credincioșilor. Forma originară
a acestei formule este „Înțelepciune! Drepți!”. Prin această formulă se atrage
atenția credincioșilor asupra unor momente din slujbă, când este prezent Hristos
în mijlocul nostru.

Trisaghionul liturgic
Trisaghionul e explicat de Sf. Nicolae Cabasila în felul următor:
„Această cântare e împrumutată parte din cântarea îngerilor, parte din
Psalmi și alcătuită de Biserică, fiind închinată Sf. Treimi. Cuvântul «Sfinte»
cântat de 3 ori este din imnul serafimilor (Isaia 6₁-₃), iar cuvintele «Dumnezeule,
tare, fără de moarte» sunt din Psalmul 41₂: «Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul
Cel tare, Cel viu». Împreunarea acestor cuvinte și adaosul «miluiește-ne pe noi»
sunt adaosul Bisericii. De aceea cântăm noi Trisaghionul după ce Sf. Evanghelie
a fost arătată și apoi dusă în altar, pentru că Hristos ne-a așezat împreună cu
îngerii făcându-ne loc în corul lor”.
Trisaghionul simbolizează unirea Bisericilor triumfătoare cu cea luptătoare,
unire realizată prin venirea lui Hristos pe pământ. EL ne sugerează și prezența
îngerilor la Liturghie, cum se roagă preotul la rugăciunea intrării. La Liturghia
obișnuită se cântă de 3 ori, la Liturghia în sobor de 6 ori, iar la Liturghia
arhierească de 9 ori, după numărul celor 9 cete îngerești.

Lecturile biblice
1. Apostolul
Apostolul închipuie trimiterea la propovăduire a Sf. Apostoli, fie pe cea
dintâi, după chemarea lor (Matei 10, Luca 9₁-₆), fie pe cea din urmă: „Mergeți
în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura”(Marcu 16₁₅).

2. Cădirea din timpul Apostolului

Cădirea se face în cinstea Sf. Evanghelii, care urmează a se citi, și îi
simbolizează pe Apostoli, dar și mireasma învățăturii dumnezeiești răspândite de
ei în toată Biserica. După unii liturgiști, cădirea aceasta simbolizează darul Sf.
Duh, dat prin Evanghelie la toată lumea.

72
 3. Citirea Sf. Evanghelii
Citirea Evangheliei închipuie arătarea lui Hristos în lume. De la vohodul mic
înainte, Liturghia devine o treptată epifanie sau realizare a prezenței mistice a
lui Hristos, Sf. Evanghelie întruchipează pe Hristos.
Inaugurată cu vohodul mic, prezența simblico-mistică a lui Hristos devine
mai apropiată în faza următoare, când se citesc pericopele din Apostol și
Evanghelie. Acestea închipuie arătarea în lume a Domnului. Mai întâi ni se arată
Evanghelia închisă, închipuind epifania Domnului. Lecturile biblice închipuie
arătarea vădită a Mântuitorului, când EL vorbea tuturor în public.
Nu se citește mai întâi Evanghelia, pentru că cele grăite de Domnul ne
înfățișează arătarea Lui mai explicit decât cele spuse de Apostoli. De aceea se
citește mai întâi Apostolul și mai apoi Evanghelia, vrând să se arate că
manifestarea Domnului în lume s-a făcut treptat.

Partea finală a Liturghiei catehumenilor

Desfacerea Sf. Antimis în timpul ecteniei pentru catehumeni închipuie
pregătirea mormântului, pe care Iosif din Arimateea îl făcuse pentru el, dar pe
care l-a dăruit pentru îngroparea Domnului, ca unul care era catehumen și ucenic
desăvârșit al Acestuia (Matei 27₆₀).
Strângerea miridelor de pe antimis cu buretele, la cuvintele: „Să-i unească
pe dânșii cu Sfânta Sa sobornicească şi apostolească Biserică”, simbolizează
unirea catehumenilor cu Biserica. Semnul Crucii, făcut cu buretele peste antimis
la ecfonisul: „Ca și aceștia împreună cu noi…”, e ca o binecuvântare a mormântului.
Concedierea catehumenilor din biserică are un sens mistico-eshatologic: ea
simbolizează vremea sfârșitului lumii, după propovăduirea Evangheliei, pentru că
Liturghia credincioșilor este privită ca preînchipuirea gustării fericirii depline.
Închiderea ușilor împărătești după citirea Evangheliei și închiderea dverei
la sfârșitul ecteniei pentru catehumeni, însemnează închiderea ușilor bisericii din
vechime, după ieșirea catehumenilor din biserică. În sens eshatologic această
închidere simbolizează sfârșitul celor pământești și intrarea drepților în Rai.

VI. Explicarea Liturghiei credincioșilor

Partea introductivă
În timpul Heruvicului toți noi, credincioșii, îi închipuim pe heruvimi,
deoarece ne pregătim să ÎL primim pe „Împăratul tuturor”, care va apărea la
vohod în mijlocul nostru sub chipul Cinstitelor Daruri, de aceea suntem îndemnați
să lepădăm grijile lumești, ca să-L întâmpinăm pe Domnul cu cinstea cuvenită.
Atmosfera de mister e sporită de cădirea din timpul Heruvicului, când se
înmiresmează biserica, în cinstea Darurilor care vor fi purtate în mijlocul bisericii
la vohod.

73
 Vohodul mare sau ieșirea cu Cinstitele Daruri
După unii liturgiști aceasta închipuie ultimul drum făcut de Hristos înainte
de Patima Sa, din Betania în Ierusalim, intrarea în Cetatea Sfântă, unde trebuia
să Se jertfească. După alții înseamnă transportarea Trupului Domnului de la cruce
la mormânt.
Proscomidiarul acum închipuie locul răstignirii, iar discul reprezintă patul pe
care a fost dus Mântuitorul la mormânt. Purtătorii Cinstitelor daruri îi reprezintă
pe Iosif din Arimateea și pe Nicodim, care au coborât trupul Domnului de pe
cruce și l-au pus în mormânt. De aia la Liturghia în sobor preoții care îl însoțesc
pe protos poartă în mâini uneltele de tortură ale Patimilor: crucea, copia,
lingurița, buretele, etc. ca și când l-ar însoți pe Hristos pe drumul până la
mormânt.
Pomenirile sunt după pilda și asemănarea rugăminții tâlharului de pe cruce,
care ÎL ruga pe Mântuitorul: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru
împărăția Ta!”(Luca 23₄₂), și a căpătat de la EL făgăduința Raiului.
Altarul și Sf. Masă pe care sunt așezate Darurile închipuie grădina în care
era săpat mormântul, sfântul antimis reprezintă mormântul, iar așezarea
Cinstitelor Daruri pe antimis înseamnă punerea în mormânt a Mântuitorului.
Aceasta este exprimată din troparele pe care slujitorii le zic în taină: „Iosif cel
cu bun chip…”, „În mormânt cu trupul…” și „Ca un purtător de viață…”.
Acoperământul discului simbolizează mahrama pusă pe fața Mântuitorului,
acoperământul potirului reprezintă giulgiul cu care a fost înfășurat Domnul, iar
acoperământul mare care se pune peste Daruri, închipuie piatra de pe mormânt.
Cădirea Darurilor amintește de aromatele cu care a fost uns trupul
Domnului și miresmele aduse de femeile mironosițe la îngropare (Ioan 19₃₉-₄₀).
Steluța reprezintă pecetea pusă pe piatra mormântului. Închiderea ușilor
împărătești înseamnă coborârea Domnului cu sufletul la iad, iar închiderea dverei
închipuie întărirea mormântului cu straja cerută de căpeteniile iudeilor.
La Vecernie ÎL vestim pe Hristos și ÎL salutăm cu formula „Înțelepciune!
Drepți!” și cu imnul Lumină lină, la Utrenie cu „Slavă Ție celui ce ne-ai arătat
nouă lumina!” și cu Doxologia, la sfârșitul Ceasului 1, cu rugăciunea „Hristoase,
lumina cea adevărată…”, iar la Liturghie cu avertismentul „Înțelepciune! Drepți!”
și cântarea Veniți să ne închinăm, și a doua oară cu formula „Înțelepciune!” de
dinainte de Heruvic și cântarea Ca pe Împăratul.
Iată cum vohodurile din slujbeie serviciului divin zilnic simbolizează o
treptată revelare, epifanie sau manifestare mistico-simbolică a Mântuitorului în
lume, așa cum s-a realizat ea de-a lungul istoriei mântuirii.

Partea pregătitoare pentru săvârșirea Jertfei

Toată partea care urmează, are ca scop pregătirea slujitorilor pentru
aducerea Sf. Jertfe. Această parte cuprinde 3 trepte ale pregătirii:

74
 1. Rugăciunea exprimată prin ectenia cererilor
„Să plinim rugăciunea noastră Domnului…”

2. Sărutarea păcii
Împlinirea poruncii creștine a dragostei, concretizată în ritualul sărutării
păcii, care a rămas numai în vechea formulă: „Să ne iubim unii pe alți…”, îndemn
care reproduce porunca Mântuitorului, dată Sf. Apostoli: „Poruncă nouă vă dau:
să vă iubiți unul pe altul…”(Ioan 13₃₄).
În Biserica veche credincioșii își dădeau unul altuia sărutarea păcii, dar a
dispărut dintre credincioși aceasta din cauza dezordinii din biserică și doar preoții
o mai practică. Se înțelege că se cuvine ca și credincioșii să-și umple sufletele
de iubire, de împăcare și iertare.

3. Mărturisirea credinței
Rostirea Crezului înseamnă că, în afară de iubire, ni se cere să mărturisim
credința, pentru a participa cu vrednicie la aducerea Sf. Jertfe, de aceea este
bine să rostim Crezul. Cuvintele „Ușile, ușile…” erau adresate ostiarilor care
păzeau ușile de la intrearea în biserică, iar azi au înțelesul unui îndemn spre
ascultare a Crezului.
Deschiderea dverei înainte de Crez, înseamnă că ni se lasă liberă vederea
spre altar, pentru a putea mărturisi credința înaintea tronului lui Dumnezeu și a
Mântuitorului, aflat pe Sf. Masă. Această deschidere înseamnă că trebuie să
ridicăm de pe ochii noștri orice perdea care ar putea împiedica ascultarea celor
cuprinse în Crez, iar simbolic înseamnă risipirea și fuga străjerilor de lângă
mormânt, la cutremurul de dinainte de Înviere (Matei 28₂-₄).
Ridicarea Sf. Aer și clătinarea lui deasupra Cinstitelor Daruri în timpul
Crezului simbolizează cutremurul de dinainte de Înviere și deschiderea
mormântului prin ridicarea pietrei de deasupra lui (Matei 28₂), de aceea preotul
se oprește atunci din clătinat Aerul, îl împăturește și îl pune deoparte.

Momentul central al Liturghiei: săvârșirea jertfei

Acum e timpul Sf. Jertfe, de aceea preotul sau diaconul atrage atenția
credincioșilor, zicând: „Să stăm bine…”. Răspunsul „Mila păcii, jertfa laudei” dat
de credincioși la acest îndemn, nu este formulat corect din punct de vedere
gramatical în limba română, textul originar și corect este: „Milă, pace, jertfă de
laudă”. Aceste cuvinte indică elementele ofrandei spirituale, pe care credincioșii
vor să spună că o aduc înaintea lor. Elementele cestei ofrande sunt: mila, pacea
și jertfa de laudă (cântarea), pe care Scriptura le contrapune adesea jertfelor
materiale din Legea Veche, recomandându-le ca daruri sau materii ale adevăratei
jertfe, pe care voiește Dumnezeu și care-I este plăcută.
Aducem prima dată milă, pentru că „milă voiesc, iar nu jertfă de animale”
a zis Domnul (Osea 6₆), aducem pace pentru că Mântuitorul a zis: „Dacă aduci
darul tău la altar și-ți aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta…, mergi
75
mai întâi de te împacă cu fratele tău și după aceea, venind, adu darul tău”(Matei
5₂₃-₂₄), și jertfa trebuie adusă în pace după îndemnul preotului.
Atingerea steluței de cele 4 margini ale Sf. Disc la ecfonisul: „Cântarea de
biruință…”, simbolizează cântarea celor 4 vietăți din vedenia Sf. Ioan
Evanghelistul (Apocalipsa 4₆-₈), iar ridicarea steluței de pe disc însemnează
ruperea peceții de pe mormântul Mântuitorului.
Ridicarea Cinstitelor Daruri la „Ale Tale dintru ale Tale…”, în chipul Sf.
Cruci, este imitarea gestului de ofrandă adus de Mântuitorul la Cină. În timpul
cântării Pe Tine Te lăudăm, preotul rostește în taină epicleza („Încă aducem Ție
această slujbă duhovnicească și fără de sânge, și Te chemăm, Te rugăm și cu
umilință la Tine cădem…”), unde are loc prefacerea Darurilor în Trupul și Sângele
Mântuitorului, când ele devin Sf. Daruri.
Sfințirea și prefacerea Darurilor reprezintă momentul din Sf. Liturghie
când anamneza Mântuitorului, se transformă în realitate efectivă, slujba noastră
devine acum o actualizare a faptului istoric de pe Golgota. Trebuie însă, să avem
în vedere faptul că nu toată pâinea de pe Sf. Disc se preface în Sf. Trup, ci
numai Sf. Agneț, restul miridelor se sfințesc, se împărtășesc de sfințirea pe
care o primesc de la Sf. Trup, lângă care sunt așezate. De aceea la rostirea
formulei: „Să luăm aminte. Sfintele Sfinților”, preotul ia numai Sf. Agneț în mână,
nu toate miridele, care sunt numai mădulare ale Trupului Tainic al lui Histos.
După săvârșirea Sf. Jertfe, ÎL avem pe Hristos în fața noastră, iar preotul
începe a citi dipticele. El acum îi pomenește pe toți credincioșii vii și morți,
rugându-se ca Jertfa să le fie de folos, spre iertarea păcatelor și spre viață
veșnică. Preotul îi pomenește pe sfinți, pentru ca ei (sfinții) să mijlocească pentru
noi și să dobândim și noi împărăția cerurilor.
Deschiderea dverei la ecfonisul pentru pomenirea Maicii Domnului, se face
prin analogie cu cea de la Cântarea 9 a Catavasiilor de la Utrenie, și înseamnă
deschiderea cerurilor și a milostivirii față de noi, prin Jertfa Fiului lui Dumnezeu.
Cădirea de atunci se face în cinstea Sf. Daruri, prima dată după prefacerea lor,
dar și în cinstea Maicii Domnului, pe care o pomenim acum.
Slujba Sf. Liturghii din Biserică, este forma vizibilă și accesibilă nouă, a
Liturghiei din ceruri.

Săvârșirea Tainei (împărtășirea)

Prin citirea dipticelor se incheie partea slujbei în legătură cu Jertfa, care
constituie primul scop al Sf. Liturghii. Partea care urmează de aici înainte stă în
legătură cu taina, adică împărtășirea credincioșilor, care e scopul indirect, dar
ultim, al Liturghiei.
Rostirea rugăiunii Tatăl nostru, înseamnă că de acum înainte credincioșii
sunt pregătiți să-L cheme pe Dumnezeu ca pe Tatăl nostru, al tuturor, și să-L
roage să ne dea pâinea cea cerească, adică Trupul lui Hristos, din care cel care
va gusta va fi viu în veci.
76
 Înălțarea Sf. Trup înainte de frângerea lui, e privită în general ca simbol
al ridicării de pe cruce, sau un simbol al Învierii, iar cuvintele „Sfintele Sfinților”
pe care preotul le rostește atunci, vor să spună că Sfintele Daruri se dau celor
sfinți, adică celor care sunt vrednici să le primească. Cuvântul sfinți are înțelesul
pe care îl avea în creștinismul primar, când credincioșii erau numiți sfinți (άγιοι,
sancti).
Cuvintele: „Unul Sfânt, unul Domn: Iisus Hrstos…”, cu care credincioșii
răspund acum, înseamnă că ei nu sunt vrednici să se numească sfinți în adevăratul
sens al cuvântului. Frângerea Sf. Agneț este imaginea răstigniții și a morții
Mântuitorului, dar ne amintește și de frângerea pâinii la Cină.
După frângerea Sf. Agneț, în potir se pune părticica IS, iar această
reunire a Trupului cu Sângere reprezintă Învierea Domnului. Căldura simbolizează
mai întâi apa care a curs o dată cu sângele, din coasta Mântuitorului. Spre
deosebire de apa de la Proscomidie, ea e caldă, ca să dea senzația sângelui viu
și cald. Căldura simbolizează totodată și căldura Sf. Duh, arătând că după
moarte Dumnezeirea nu a fost despărțită de Trup, ca și dumnezeiescul suflet.
În principal, căldura închipuie căldura vieții pe care Sf. Duh o toarnă în
mădularele moarte: „Trimite-vei Duhul Tău și se vor zidi vei înnoi fața
pământului”(Ps 103₃₁). Turnarea căldurii are scopul de a reprezenta Învierea
Domnului. Învierea este opera Sf. Duh, dar și un mister al credinței, aceasta e
văzută din formula rostită de preot: „Căldura credinței Sf. Duh…”. După unii
liturgiști turnarea căldurii în Potir înseamnă pogorârea Sf. Duh peste Biserică în
ziua Cincizecimii, sau căldura credinței cu care trebuie să ne împărtășim.
Când ne împărtășim acum, ne împărtășim anticipat. Deplin ne vom împărtăși
în împărăția lui Dumnezeu. În Sf. Liturghie experimentăm tensiunea sau
interpătrunderea între DEJA și NU ÎNCĂ. Vedem ceea ce este invizibil, deplin
vom vedea în ziua cea fără de sfârșit, iar nedeplin în ziua care se sfârșește.
Turnarea celor 2 părticele din Sf. Trup (NI & KA) - unirea deplină a
Trupului cu Sângele - simbolizează Învierea Domnului, iar turnarea restului
miridelor de pe disc, înseamnă unirea în chip desăvârșit a tuturor membrilor
Bisericii cu Hristos. Această unire se va realiza o dată cu învierea noastră din
morți, de aceea preotul când pune cele 2 părticele, spune: „Învierea lui Hristos
văzând…”, iar când pune mirida Maicii Domnului: „Luminează-te, luminează-te…”,
iar când pune miridele pentru sfinți spune: „O, Paștile cele mari…”, în care ne
rugăm ca în împărăția lui Dumnezeu să ne bucurăm de unirea desăvârșită cu EL.
Turnând în potir miridele pentru credincioși preotul se roagă: „Spală, Doamne,
păcatele celor ce s-au pomenit aici…”.
Pentru credincioșii neîmpărtășiți, această împreunare a miridelor cu Sf.
Sânge înlocuiește unirea reală și aevărată cu Hristos.
Înălțarea Potirului și arătarea lui la cuvintele: „Cu frică de Dumnezeu…” și
„Mântuiește, Dumnezeule, poporul Tău…”, simbolizează arătările Mântuitorului
după Înviere, asta se vede și din cântările: Bine este cuvântat și Am văzut

77
lumina, aceasta din urmă fiind una din stihirile Stihoavnei Vecerniei din ajunul
Rusaliilor, era imnul de slavă cântat de neofiții botezați în acea zi.

Partea finală a Liturghiei

Tămâierea Darurilor înainte de ducerea lor la proscomidiar înseamnă harul
Sf. Duh, dat Sfinților Apostoli după Înviere („Luați Duh Sfânt…”[Ioan 20₂₂]).
Ultima înălțare a potirului înseamnă ultima arătare a Domnului înainte de
Înălțare când îi binecuvintează pe Apostoli pe Muntele Măslinilor, iar ducerea
Sf. Daruri la proscomidiar înseamnă Înălțarea Mântuitorului la ceruri. De aceea
preotul când cădește sfântul potir la proscomidiar spune: „Înalță-Te peste ceruri,
Dumnezeule, și peste tot pământul (să strălucească) slava Ta”(Ps 108₅). Masa
proscomidiarului e locul șederii Mântuitorului de-a dreapta Tatălui.
După unii, ultima cădire înseamnă răspândirea învățăturii după Înălțarea
Domnului, iar după alții, norul pe care S-a înălțat Hristos la ceruri (FA 1₉).
Anafura, este făcută în primul rând din prescura din care s-a scos Sf.
Agneț. Anafura se binecuvintează în timpul Axionului, de aceea împărțirea
anafurei simbolizează rămânerea Maicii Domnului încă multă vreme pe pământ, în
mijlocul primei comunități creștine.
Fiind un înlocuitor al Sf. Împărtășanii, anafura se dă credincioșilor ca
simbol al comuniunii spirituale. Vechile Pravile impuneau pentru luarea anafurei
aceeași pregătire cerută pentru împărtășirea cu Sf. Taine.
Anafura e așa-numitul „Paște”, adică pâinea binecuvântată și stropită cu
vin, care se dă credincioșilor în Duminica Învierii, după împărtășire. La începutul
secolului XVIII, mitropolitul Teodosie al Țării Românești interzice acest obicei,
pentru a nu fi confundat cu Sf. Împărtășanie, el recomandă să se dea celor
pregătiți anafura obișnuită.
Potrivirea Sfintelor închipuie pregustarea fericirii celei depline la masa
cerească, pe care Mântuitorul a făgăduit-o ucenicilor Săi: „De acum nu voi mai
bea din această roadă a viţei, până în ziua aceea când îl voi bea cu voi întru
împărăţia Tatălui Meu”(Matei 26₂₉).
Prin împărtășire, Liturghia are un sens eshatologic, devenind o prefigurare
a bunătăților spirituale pregătite celor aleși în împărăția viitoare, o anticipare a
Parusiei.

78
 Liturghia Darurilor mai înainte sfințite

În afară de cele două Liturghii obişnuite Liturghierul ortodox mai cuprinde

şi o a treia Liturghie, cu o rânduiala deosebită, numită Liturghia Darurilor mai
înainte sfinţite, a cărei întrebuinţare este limitată la perioada Postului Mare.

Originea și vechimea acestei Liturghii

Sinodul din Laodiceea (364-383) a hotărât prin canoanele 49 și 51, să nu
se mai oficieze Liturghia în Postul Mare și să nu se mai serbeze pomenirea
sfinților mucenici, decât sâmbăta și duminica, când postul era mai puțin aspru.
În urma acestei dispoziții zilele celelalte din Postul Mare au rămas neliturgice, și
se săvârșeau numai Laudele, fără Liturghie. Însă, în unele părți din Alexandria
se oficiau toate ale Liturghiei, în afară de sfințirea Darurilor.
Erau și crestinii care mergeau la slujbe, dar voiau să se și împărtășească,
mai ales miercuri și vineri, cum se obișnuia în Asia Mică, pe vremea Sf. Vasile
cel Mare.
Pentru a se respecta hotărârile sinodului din Laodiceea, dar și pentru ca
oamenii să-și încununeze ajunarea din acele zile cu Sf. Împărtășanie, se păstrau
o parte din Sf. Daruri de la Liturghia de sâmbătă sau duminică. Pentru a nu se
întrerupe ajunarea miercuri și vineri, împărtășirea se făcea seara, după slujba
Vecerniei. La început acest ritual era simplu, dar cu timpul a fost înconjurat de
o solemnitate din ce în ce mai accentuată.
Așa a apărut Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, în slavonă
Prejdeosfeștania, sau prescurtat Preveștenia, cum e intitulată în edițiile mai
vechi ale Liturghierului românesc, în general aceasta este o combinație a Vecerniei
cu Liturghia. Prima ediție documentară despe aceasta o găsim într-o anonimă de
origine alexandrină, numită Cronica Pascală, scrisă în 645, care pune că Heruvicul
acestei Liturghii a fot introdus de patriarhul Serghie al Constantinopolului în anul
617. Tot în secolul VII a fost generalizată această Liturghie, pentru că la sinodul
trulan, prin canonul 52, a consfințit în chip oficial, săvârșirea ei în orice zi a
Postului Mare, în afară de sâmbete și duminici și de praznicul Bunei-Vestiri.

Autorul Liturghiei
În ce privește autorul, tradiția veche e puțin precisă, unii o atribuiau Sf.
Iacob, alții o puneau pe seama Sf. Petru, a Sf. Vasile cel Mare, a Sf. Antonie
cel Mare, etc. Unele manuscrise vechi, care transmit textul acestei Liturghii, o
atribuie Sf. Epifanie de Salamina, tradiţia siriană o pune pe seama patriarhului
Sever al Antiohiei (511-518), iar unii liturgişti apuseni o atribuie Sf. Ioan
Damaschin.
Tradiția majorității manuscriselor din sec XII înainte, păstrată în
Liturghier, pune această Liturghie pe seama Sf. Grigore cel Mare, numit Dialogul,
79
papă al Romei (†604), care care a stat la Constantinopol, ca apocrisiar (nunţiu,
reprezentant sau trimis permanent) al papei Pelagiu II, timp de 6-7 ani (între
578-584/5). Această tradiție nu are temei istoric, dar am putea admite cel
mult, probabil, o oarecare contribuție a Sf. Grigore Dialogul la sistematizarea în
scris a acestei Liturghii, cât timp a stat la Constantinopol.
În multe manuscrise, începând chiar cu Codicele Barberini, nu se
menţionează numele tradiţional al autorului acestei Liturghii, nici în titlu și nici
în apolisul ei, apare ca anonimă.
La fel era şi în unele ediţii mai vechi ale Liturghierului românesc. Suntem
deci mai aproape de adevărul istoric dacă socotim că Liturghia Darurilor mai
înainte sfinţite, ca şi celelalte 2 nu trebuie privite ca opera unui singur autor, ci
ca opera colectivă şi anonima a Bisericii Ortodoxe întregi.

Timpul săvârșirii
Astăzi, în Biserica Ortodoxă, Liturghia Darurilor este de fapt Liturghia
normală a Postului Mare. Conform principiului pus de canonul 52 al sinodului trulan,
ea se poate săvârşi de regulă în orice zi din Păresimi, cu excepția zilelor aliturgice
(primele 2 zile ale Postului Mare și Vinerea Patimilor) şi a zilelor când e rânduită
una din ele 2 Liturghii.De obicei ea se oficiază astăzi - chiar şi în mănăstiri -
doar miercuri și vineri.
Cât priveşte momentul săvârșirii, la început Liturghia Darurilor se oficia la
vremea Vecerniei, după citirea Ceasului 9, când credincioşii puteau întrerupe
ajunarea pentru a se împărtăși și a mânca, așa cum prevede Triodul și locurile
respective ale Tipicului Sf. Sava.
Liturghia aceasta săvârșită în continuarea Vecerniei, avea în vechime
caracter de priveghere, deoarece se termina târziu, în cursul nopții. Astăzi în
bisericile de mir, Litrghia Darurilor se oficiază dimineața, adăugând deplasarea
Ceasului 9 înaintea acesteia.

Rânduiala slujbei
După ce preotul dă binecuvântarea mare, închide ușile împărătești, iar la
strană se citește Psalmul 103. În timpul acesta, preotul citește în taină ultimele
4 rugăciuni ale lminilor de la Vecernie. După Psalmul 103, preotul rostește ectenia
mare, iar apoi în mijlocul bisericii se citește Catisma 18 în 3 stări. La starea I
a catismei, preotul citește rugăciunea Antifonului 1. După prima stare se zice
ectenia mică, apoi în tmpul stării a doua preotul rostește rugăciunea Antifonului
2 și ia Evanghelia de pe antimis și o așează în latura de răsărit a Sf. Mese și
desface antimisul și pune pe el sfântul disc cu steluța și acoperământul, precum
și chivotul cu Sf. Agneț, ia cădelnița, tămâiază chivotul cu Sf. Agneț și pune
Sf. Agneț pe disc. Ia steluța și o atinge de fumul cădelniței și apoi acoperământul
discului și acoperă sfântul disc.

80
 La sfârșitul stării a doua, preotul spune ectenia mică după care începe a
treia stare a catismei, în timp ce preotul citește rugăciunea Antifonului 3, iar la
stihul „Închina-ne-vom la locul unde au stat picioarele Lui…” se sună clopoțelul și
preotul duce Sf. Agneț cu discul la proscomidiar, iar după ce așază sfântul disc
la proscomidiar începe a se citi starea a treia de unde s-a rămas.
În acest timp preotul toarnă vin și apă în potir, fără a zice ceva, acoperă
potirul și cu Aerul acoperă amândouă, la toate acestea nu zice formule obișnuite,
ci numai „Pentru rugăciunile…”. Terminând acestea, strânge antimisul și pune
Evanghelia peste el.
După a treia ectenie mică, se cântă Doamne strigat-am, iar la „Și acum…”
se face vohodul cu cădelnița sau cu Evanghelia (când se citește Evanghelia), apoi
se cântă Lumină lină, după care urmează prochimenul și prima paremie. După
prima paremie se zice al doilea prochimen și diaconul sau cântărețul spune:
„Porunciți!”, iar preotul ia un sfeșnic și cădelnița, făcând cu ele semnul Crucii,
spune: „Înțelepciune! Drepți!”, apoi se întoarce spre credincioși și spune: „Lumina
lui Hristos luminează tuturor!”, iar apoi urmează a doua paremie. La sfârșitul
paremiilor urmează a se cânta Să se îndrepteze rugăciunea mea după rânduială.
Dacă este vreo sărbătoare cu Apostol și Evanghelie, acum urmează citirea
Apostolului și a Evangheliei, iar dacă nu, preotul închide sfintele uși și rostește
ectenia întreită ca la Liturghie. De aici înainte urmează rânduiala obișnuită ca la
Liturghie, până la Heruvic, cu deosebirile următoare:
➢ Textul rugăciunilor citite de preot este altul decât la Liturghia obișnuită
➢ Din miercurea săptămânii a 4-a din Postul Mare, după ecfonisul ecteniei
pentru catehumeni urmează ectenia și rugăciunea pentru cei spre
luminare
➢ Ecfonisul dinainte de Heruvic este: „După Darul Hristosului Tău…”
În timpul acesta, preotul, zice de 3 ori Heruvicul în taină, închinându-se
de fiecare dată, deschide dvera și ușile împărătești și face cădirea mică, spunând
Psalmul 50. Când ajunge în altar se închină de 2 ori, sărută antimisul, Sf. Masă
și Sf. Cruce, se închină încă o dată și merge la proscomidiar. Cădește Sfintele
de 3 ori, își pune Aerul pe spate, ia discul în dreapta ținându-l la frunte și cu
stânga ia potirul. Când se sună clopoțelul, preotul iese într-o liniște deplină, fiind
precedat de un purtător de lumină care ține și cădelnița. Ajuns în mijlocul
bisericii, preotul face semnul Sf. Cruci cu sfântul disc spre credincioși și intră
în altar, se sună clopoțelul și se cântă a doua parte a Heruvicului „Cu credință și
cu dragoste…”. Acum preotul pune darurile pe antimis, potirul în dreapta și discul
în stânga și le acoperă cu Aerul.
Acum preotul rostește ectenia „Să plinim rugăciunea noastră Domnului” după
care urmează Tatăl nostru, cele 2 rugăciuni în taină care urmează („Dumnezeule,
Cel singur bun și îndurat…” și „Ia aminte Doamne Iisuse Hristoase…”) cu ecfonisele.
Preotul se închină în fața Sf. Daruri spunând: „Dumnezeule, curățește-mă
pe mine păcătosul, și mă miluiește!”, apoi Sfintele fiind acoperite, el duce mâna

81
dreaptă pe sub Aer și atinge Sf. Agneț fără să îl ridice spunând: „Să luăm aminte!
Cele mai înainte sfințițe, Sfintele sfinților!”. Cântărețul cântă Unul Sfânt, iar
preotul ia Aerul și steluța de pe disc, le pune deoparte și apoi sfărâmă Sf. Trup
cu formula respectivă, și pune părticelele cruciș ca de obicei pe disc. Preotul ia
păticica IS și o pune în potir, apoi pune căldura, ambele fără să spună nimic și
ia părticica HS spunând: „Cinstitul și Sf. Trup și Sânge al Domnului… se dă mie,
preotul X…” etc. Acum preotul spune rugăciunile dinainte de împărtășire, după
care se împărtășește, ia buretele își șterge palmele deasupra discului spunând:
„Slavă Ție, Dumnezeule!” de 3 ori.
Dacă preotul slujește singur, el nu gustă acum din potir, ci rămâne să facă
aceasta după potrivirea Sfintelor. Dacă este și diacon preotul poate gusta și din
potir, pentru că potrivirea Sfintelor o face diaconul. După asta preotul pune
părticelele NI și KA în potir fără să spună nimic, apoi citește rugăciunea de
mulțumire din Liturghier.
De aici rânduiala Liturghiei urmează nescimbată, cu deosebirile:
➢ La chemarea „Cu frică de Dumnezeu…” cântărețul zice: „Binecuvânta-voi
pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea”(Ps 33₁)
➢ La „Mântuiește, Dumnezeule, poporul Tău…”, cântărețul răspunde:
„Pâinea cea cerească și paharul vieții gustați și vedeți că bun este
Domnul, Aliluia, Aliluia, Aliluia”(Ps 33₈).
➢ La ectenia „Depți primind…” spune „Seara toată…”
➢ Textul Rugăciunii amvonului și al rugăciunii potrivirii Sfintelor este altul
decât la Liturghia obișnuită
La otpust îl pomenim pe sfântul din ziua în care ne aflăm, apoi pe cel al
zilei următoare, iar ca autor (tradițional) al Liturghiei îl pomenim pe Sf. Grigore
Dialogul, episcopul Romei.

Istoria și explicarea riturilor principale din rânduiala acestei

Liturghii
Prima parte a Liturghiei o alcătuiește Vecernia până la paremii, urmează
apoi 2 rituri specifice acestei Liturghii: ritul luminii și ritul cădirii cu înconjurarea
Sf. Mese, însoțită de cântarea Să se îndrepteze rugăciunea mea (Ps 140₂).
Începe apoi partea Liturghiei de la pericopele biblice.
Rânduiala este după Tipicul Sf. Sava, după bineuvântare urmează Psalmul
103, iar apoi ectenia mare, dar la Constantinopol după binecuvântare urmează
ectenia mare, apoi Psalmul 85. Se citește tot timpul Catisma 18, în 3 stări.
Aceste stări țin locul antifoanelor din Liturghia obișnuită. Prochimenul e înlocuit
cu cel din Triod, iar paremiile se citesc numai din Facere, Ieșire, Pilde și Iov.
În rânduiala acestei Liturghii avem de a face cu un dublu oficiu al luminii:
primul alcătuit dintr-o lectură biblică (Catisma 18), urmată de cântarea Psalmului
140 și apoi vohodul la Lumină lină, iar al doilea, format după același plan, cu alte
lecturi biblice (paremiile), un nou vohod (dispărut între timp), o nouă formulă a
82
luminii: „Lumina lui Hristos luminează tuturor!” și apoi cântarea Să se îndrepteze
cu versetele 2-4 ale Psalmului 140 Primul oficiu e o parte integrantă a Vecerniei
sărbătorilor cu deosebiea că se citește numai Catisma 18, iar al doilea constituie
o parte specifică acestei Liturghii, ritualul ei propriu.
Cele 2 paremii sunt pericopele biblice, care se citeau în secolele IV-V la
slujbele de seară din timpul Postului Mare, înainte de catehezele baptismale
ținute catehumenilor, și anume în însemnările jurnalului de călătorie al pelerinei
Egeria la Ierusalim.
Acest rit este o parte a oficiului liturgic în care Biserica a încadrat
aprinderea luminilor în biserică la căderea nopții. Un asemenea oficiu exista în
Ierusalim în secolul IV, când pelerina Egeria îl numește „lucernare”. Egeria ne
spune că lumina cu care aprindeau sfeșnicele în Biserică Învierii din Ierusalim nu
se aducea de afară, ci din candela care ardea mereu în interiorul mormântului
Domnului. Astfel, la Liturghia Darurilor, preotul aduce din altar sfeșnicul cu
făclia aprinsă, pe care o arată credincioșilor, prin cuvintele: „Lumina lui Hristos
luminează tuturor”.
Cele două paremii din rânduiala Liturghiei sunt astăzi doar pericope biblice
din VT, care se citeau în sec IV-V, înainte de catehezele prebaptismale ținute
catehumenilor.
Formula liturgică: „Lumina lui Hristos…” este o frumoasă exclamație menită
să arate credincioșilor lumina aprinsă și adusă din sfântul altar pentru a lumina
interiorul bisericii, la apropierea nopții. Lumina aceasta naturală este de fapt,
lumina spirituală adusă de Hristos. Reminiscențe ale acestui rit apar în toate
riturile răsăritene. În ritul roman, el apare doar în ajunul Paștelui.
Cantarea Să se îndrepteze constituie un dublet al versetelor 2-4 din
Psalmul 140, numit în Constituțiile Apostolice - lucernare. O cronică bizantină
din secolul VII ne spune că această cântare ar fi fost inaugurată în cadrul
Liturghiei în anul 617. După alți liturgisti, această cântare ar corespunde cu
prochimenul dinaintea Apostolului de la Liturghie. Cântarea era la început
executată de cântăreți și abia după secolul XVI a început să fie cântată și de
slujitori în altar.
Ritul luminii si cântarea Să se îndrepteze erau prezente in tot timpul anului
la Vecernia obișnuită, dar cu timpul s-a restrâns numai la Postul Mare.

Succes la examen 😊
83
 Cuprins

Sfânta Liturghie.............................................................1
➢ Ființa și instituirea Sf. Liturghii........................................1
➢ Istoria Liturghiei creștine................................................4
✓ Liturghia creștină în primele 3 secole......................................4
✓ Liturghia creștină din secolul 4 înainte.....................................7
➢ Liturghiile ritului bizantin................................................17
➢ Întrebuințarea Liturghiilor ortodoxe în cursul anului..............23
➢ Săvârșitorul Sf. Liturghii și pregătirea lui pentru slujbă.........26
➢ Rânduiala Liturghiei Sf. Ioan și a Sf. Vasile........................30
✓ Rânduiala Proscomidiei.....................................................30
✓ Rânduiala Liturghiei catehumenilor........................................34
✓ Rânduiala Liturghiei credincioșilor ........................................36
✓ Rânduiala Liturghiei în sobor..............................................39
➢ Istoria Liturghiei ortodoxe. Randuiala ei și evolutia pana azi.........47
✓ Proscomidia.................................................................47
✓ Liturghia catehumenilor....................................................50
✓ Liturghia credincioșilor....................................................53
➢ Explicarea Sfintei Liturghii..............................................59
✓ Scopul Sfintei Liturghii....................................................59
✓ Liturghia ca formă de cult și centru al cultului divin ortodox............62
✓ Simbolismul Sfintei Liturghii..............................................64
✓ Simbolismul Proscomidiei...................................................67
✓ Explicarea Liturghiei catehumenilor.......................................71
✓ Explicarea Liturghiei credincioșilor.......................................73
➢ Liturghia Darurilor mai înainte sfințite...............................79

84