Lucru individual:

Tema: „Sfintele Taine: argumente scripturistice”

Cuprins:
Cap. I. SFINTELE TAINE ŞI NUMĂRUL LOR ÎN TRADIŢIA ORTODOXĂ
Cap. II. SFINTELE TAINE ÎN VIAŢA BISERICII

I. SFINTELE TAINE ŞI NUMĂRUL LOR ÎN TRADIŢIA ORTODOXĂ

Învăţătura ortodoxă despre Sfintele Taine este destul de complexă, încât o prezentare,
chiar şi foarte succintă a ei, trebuie, în primul rând, să înlăture toate prejudecăţile şi înţelesurile
greşite cu privire la Sfintele Taine.
Din păcate, şi nu doar în privinţa acestui capitol de dogmatică[1], mai ales după căderea
Constantinopolului sub turci (anul 1453), teologia ortodoxă a preluat o serie de scheme şi
formulări din scolastica romano-catolică, iar aceste înţelesuri total eronate şi neconforme cu
Tradiţia Ortodoxă, se perpetuează deja de câteva secole în catehismele şi manualele ortodoxe –
ceea ce îngrijorează foarte mult pe mai mulţi teologi şi trăitori ortodocşi din ultima vreme.[2]  De
aceea am considerat important să facem, pentru început, o prezentare generală a problemei,
urmând ca, de acum înainte, acest subiect să nu rămână doar pe buzele criticiştilor (uneori
neavizaţi), ci să devină un punct de pornire pentru teologii de astăzi, care ar trebui să se
debaraseze de urâtul şi ereticul obicei de a copia manualele unul de la altul, şi să se întoarcă la
izvoarele autentice ale Sfintei Tradiţii Ortodoxe, de unde vor înţelege că lucrurile stau altfel.
Având gândul nobil de a pune început unor dezbateri teologice privind Sfintele Taine, am
hotărât să scriu despre informaţiile pe care le desprindem din Tradiţie cu privire la acest subiect.
Nu voi începe cu „definiţia” (nedefinitului), „numărul” (nesfârşitului) şi „împărţirea”
(nedespărţitului), ci cu o prezentare istorică succintă, fără de care nu se poate înţelege de unde
ne-am pricopsit cu atâtea idei eretice despre Sfintele Taine. 
Termenul de „taină”
Cuvântul românesc taină, provine de la slavonescul тайна – таинство, care la rândul său
traduce grecescul μυστήριον. Limba latină are doi termeni diferiţi pentru ceea ce numim noi

1
„taină” şi anume: misterium şi sacramentum, făcându-se cumva o distincţie între taina sub aspect
dogmatic şi taina sub aspect liturgic-sacramental – distincţie care în Ortodoxie nu există (cel
puţin în acest înţeles).  
În Sfânta Scriptură cuvântul taină are doar un înţeles general şi niciodată nu desemnează
ceea ce numim noi astăzi „Sfântă Taină”, ci se referă la tainele lui Dumnezeu pe care El ni le
descoperă (vezi: Înţelepciunea lui Solomon 2:22; Daniel 2:27-30; Marcu 4:11; I Corintheni 4:1;
Efeseni 3:8-9; 5:30-32, Coloseni 2:2-3  ş.a.). În general, Scriptura şi Tradiţia numeşte „taine a lui
Dumnezeu” – tainele mântuirii, adică întreaga iconomie divină.
În sec. II, Sf. Irineu de Lyon numeşte „taine” – „lucrările Sfântului Duh în Biserică”, iar
Sf. Leon cel Mare, spune: „Tot ceea ce a fost văzut în Mântuitorul nostru, a trecut acum în
Taine”. Într-un sens mai larg, Sf. Ioan Gură de Aur spunea că Taină este însăşi Biserica şi
lucrările ei cele mai importante – Botezul şi Euharistia, dar şi toate rugăciunile ei prin care se
împărtăşeşte harul dumnezeiesc.[3]
Deci, ca o primă concluzie, prin Sfintele Taine Biserica Ortodoxă are în vedere toate
lucrările sfinţitoare ale Bisericii, prin care se împărtăşeşte harul lui Dumnezeu celor ce îl doresc
şi conlucrează cu el, sau, aşa cum spunea Sf. Nicolae Cabasila: „Tainele sunt viaţa în Hristos”.
[4]
 Numărul şi clasificarea Sfintelor Taine
Cel puţin în primul mileniu creştin, Biserica nu a vorbit niciodată de un număr exact de
„Sfinte Taine” şi nici nu le clasifica în vreun fel. Până nu demult, nu exista nici distincţia dintre
„Taine” şi „Ierurgii”[5], pentru că aceasta e pur şi simplu absurdă. Termenul μυστήριον,
desemna tot ce de referea la o viaţă în har.
Este adevărat că în ultimele trei secole, în „dogmatica ortodoxă” s-au impus nişte
denumiri şi clasificări cu referire al „taine”, dar e şi mai adevărat că acestea nu au existat
anterior.
În general, Sfinţii Părinţi şi Sfintele Sinoade nu s-au preocupat de numărul şi definirea
Sfintelor Taine şi, prin urmare, Biserica Ortodoxă nu are nici până astăzi o învăţătură pe care am
putea să o numim „oficială” şi „sobornicească” cu privire la acest subiect. Deşi acest lucru poate
părea straniu, de fapt totul e absolut normal. Tainele nu pot fi definite, numărate, împărţite,
despărţite, explicate sau analizate, pentru că în acest caz nu ar mai fi „taine”. Mai mult decât atât,
aceasta nu trebuie considerat ca un agnosticism, ci mai degrabă ca o adevărată gnoseologie
teologică, care nu poate fi decât apofatică.
Şi totuşi, pentru că natura studiului o cere, noi vom încerca să vorbim despre înţelesul şi
numărul Tainelor, ţinând totuşi seama de faptul că este imposibil de a număra (sau enumera)

2
darurile pe care Biserica, răspândită în timp şi spaţiu, le-a primit de la Dumnezeu în numele lui
Iisus Hristos şi le împărtăşeşte credincioșilor.
Primul Părinte al Bisericii care a scris o lucrare cât de cât sistematică despre Sfintele
Taine este Sf. Dionisie Areopagitul.[6] Acesta, în lucrarea "Despre ierarhia bisericească", face o
descriere mistagogică a şase Taine, fără însă a spune nimic despre acest număr sau despre
criteriul după care a ales să vorbească doar despre acestea, pentru că nici nu urmărea să fixeze
ceva ca „oficial”. Bineînţeles, Sf. Dionisie, în lucrarea sa, vorbeşte despre învăţătura timpului
său, care nici măcar nu era una generală, ci una locală.
Iată care sunt aceste lucrări sfinţitoare (literar: „ierurgii”[7]):
1)      Iluminarea (Botezul şi Mirungerea, ca un tot întreg)[8];
2)      Adunarea sau Comuniunea (Euharistia);
3)      Sfinţirea Mirului;
4)      Hirotonia;
5)      Tunderea în monahism;
6)      Rânduiala săvârşită celor adormiţi[9];
Un alt Părinte care a ridicat problema numărului Sfintelor Taine a fost Sf. Teodor Studitul
(sec. IX). El reflectă schema Sf. Dionisie, enumerând şase Taine. În vremea lui apăruse primele
tendinţe de a scoate monahismul din rândul Tainelor, iar el considera acest lucru ca fiind foarte
periculos, pentru că ar putea să ducă la excluderea din această „listă” şi a altor Taine.[10]
Abia în secolul al XII-lea,  Apusul romano-catolic, pentru prima dată întâlnim numărul de
şapte Taine şi istoria acestei apariţii trebuie analizată minuţios.
În "Sentinţele" lui Petru Lombardul (+1164), se vorbeşte despre şapte Taine:
1)      Botezul
2)      Confirmarea (la ortodocşi: Mirungerea)
3)      Euharistia
4)      Pocăinţa
5)      Ultima ungere (la ortodocşi: Sfântul Maslu)
6)      Preoţia
7)      Nunta
În Răsărit, aceeaşi schemă o întâlnim cu un secol mai târziu, la anul 1267, în Mărturisirea
de credinţă a împăratului Mihail Paleologul, adresată papei Clement al IV-lea, cu ocazia
sinodului unionist de la Lyon. În prezent, chiar şi apusenii recunosc că această mărturisire a fost
alcătuită de teologii romano-catolici şi doar semnată de împăratul bizantin şi, prin urmare, ea nu
reflectă tradiţia răsăriteană a timpului.

3
 Primul izvor de origine ortodoxă în care întâlnim schema de şapte Taine îl reprezintă o
scrisoare a unui monah bizantin Iov (+1270). Aceasta enumeră:
1)      Botezul
2)      Harisma (Mirungerea)
3)      Primirea Trupului şi Sângelui lui Hristos (împărtăşirea)
4)      Preoţia
5)      Nunta cinstită
6)      Schima monahală.
7)      Ungerea cu ulei sau pocăinţa.[11]
 În secolul al XIV-lea, despre Sfintele Taine vorbesc doi mari teologi răsăriteni (şi
antilatini): Sf. Grigore Palama şi Sf. Nicolae Cabasila. Aceştia nu vorbesc despre Taine în sensul
de azi a cuvântului şi nici nu dau o enumerare a lor. Sf. Grigore subliniază că în Botez şi
Euharistie este înrădăcinată întreaga noastră mântuire, iar Sf. Nicolae Cabasila se opreşte la 3
Taine: Botezul, Mirungerea şi Euharistia, subliniind că tot ce se referă la trupul Bisericii începe
în Botez şi se desăvârşeşte în Euharistie.[12]
În sec. XV Sf. Simeon al Thesalonicului vorbeşte la modul direct despre 7 Taine, numai
că la enumerare are totuşi opt, unind tunderea în monahism cu pocăinţa.
Tot în secolul al XV-lea, mitropolitului Ioasaf al Efesului scria: „După părerea mea, în
Biserică nu sunt doar şapte Taine, ci mult mai multe…”; el propune ca în rândul Tainelor să se
adauge înmormântarea şi sfinţirea bisericii, iar alţi Părinţi ai Bisericii includ şi sfinţirea apei.
Aşadar, Tradiţia ortodoxă, în primele 15 secole nu a cunoscut un număr fix al Tainelor.
Abia în sec. XVII, schema de 7 Taine a fost unanim recunoscută în Biserica Ortodoxă, mai ales
datorită „Mărturisirilor de Credinţă” ale patriarhului Dositei al Ierusalimului şi a mitropolitului
Petru Movilă.
În teologia apuseană, schema de 7 Taine a fost stabilită definitiv la Sinodul unionist de la
Lyon (1274), înnoită apoi la Ferrara-Florenţa (1438-1439), apoi la Conciliu Tridentin (1545-
1563), unde se declara: „dacă cineva spune că Tainele Noului Legământ nu au fost instituite de
către Domnul nostru Iisus Hristos sau că ele sunt mai multe sau mai puţim de 7, sau că una din
ele nu poate să fie numită Taină, acesta să fie excomunicat din Biserică”[13]. În contextul
polemicii dintre ortodocşi şi protestanţi cu privire la Taine, teologii din Răsărit nu au făcut decât
să preia schema şi argumentarea latină cu privire la Taină, fără să se discute compatibilitatea
acestor învăţături cu Tradiţia noastră patristică.
În ultima vreme, teologii ortodocşi recunosc că, în contextul Tradiţiei patristice nu găsesc
argumente pentru a dogmatiza schema de 7 Taine. De asemenea la Sfinţi Părinţi nu avem
principii sau criterii pentru a face deosebire între „Taine” şi „Ierurgii”; şi chiar şi atunci când
4
sunt enumerate numărul de 7 Taine, acestea sunt considerate ca cele mai importante, fără a
accentua numărul lor precis.
Sf. Iustin Popovici (+1979), marele dogmatist ale secolului XX spunea: „Tot ceea ce
există în Biserică este Sfântă Taină. Cum, chiar şi cea mai neînsemnată? Da, fiecare dintre ele
este la fel de profundă şi mântuitoare ca şi însăşi Taina Bisericii, pentru că şi cea mai
„neînsemnată” lucrare sfinţitoare este în legătură vie cu întreagă Taină a Bisericii şi cu Însăşi
Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul”.[14]
Într-adevăr, practica Bisericii nu cunoaşte rituri liturgice goale, lipsite de har, iar „Tainele
sunt lucrările harului în Biserică”.
Încercările de a stabili numărul acestor lucrări ale harului sunt lipsite de sens, mai ales că
în Tradiţia ortodoxă, prin Taină se înţelege ori totul, ori strictul necesar.
Şi mai mult ar fi de scris despre aspectul strict teologic (dogmatic) al problemei. Mă refer
aici la condiţia instituirii Tainelor de către Mântuitorul Hristos, „forma”, „materia”, condiţiile,
„săvârşitorul” şi toate celelalte aspecte elaborate de scolastica apuseană şi împrumutate, aproape
fără discernământ, de ortodocşi. Acestea însă necesită o abordare foarte detaliată, în mai multe
tratate de teologie, şi sperăm că acest lucru să fie realizat nu foarte târziu, cu contribuţia mai
multor teologi bine pregătiţi sub toate aspectele.

II.SFINTELE TAINE ÎN VIAŢA BISERICII

Deci, Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de Mântuitorul Iisus Hristos şi
încredinţate Bisericii, prin care se împărtăşeşte credinciosului harul Sfântului Duh. Săvârşitorul
Sfintelor Taine este Hristos prin slujitorii săi: episcopi şi preoţi. Necesitatea Sfintelor Taine este
de netăgăduit, pentru că împărtăşesc harul lui Dumnezeu care este condiţia obligatorie pentru
mântuire. Locul săvârşirii, de obicei în biserică. Numărul Sfintelor Taine în Biserica Ortodoxă
este de şapte. Cele șapte Sfinte Taine sunt singurele mijloace de împărtăşire a harului. Ele sunt
necesare oricărui creştin pentru mântuire și sunt următoarele:
Botezul – este Taina prin care omul, prin întreita cufundare în apă şi prin rostirea
formulei botezului de către săvârşitor, intră în starea harică, curăţindu-se de păcatul strămoşesc şi
devenind membru al Bisericii. Taina Botezului a fost instituită de Mântuitorul Hristos înainte de
Înălţarea Sa la Cer, prin cuvintele: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!” (Matei 28, 19).
Mirungerea – este acea Taină prin care noul botezat, îndată după botez, primeşte harul
Duhului Sfânt, spre a se întări şi spori în noua viaţă dobândită prin Botez. „Iar Cel Care ne
5
întăreşte pe noi… şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi” (II Corinteni
1, 21- 22).
Sfânta Euharistie (Împărtăşania) – este Taina prin care, sub forma pâinii şi a vinului,
creştinul se împărtăşeşte cu înseşi Trupul şi Sângele Domnului, prezente în mod real prin
prefacerea elementelor la jertfa euharistică de la Sfânta Liturghie. A fost instituită de Mântuitorul
la Cina cea de Taină, atunci când luând pâinea a zis: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…,
apoi luând paharul şi mulţumind, a zis: Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al legii
celei noi…” (Matei 26, 26-28).
Pocăinţa sau Mărturisirea – este Taina prin care creştinul, căindu-se de păcatele săvârşite
şi mărturisindu-le înaintea duhovnicului, primeşte de la Dumnezeu, prin dezlegarea preotului,
iertarea păcatelor. Această Taină a fost mai întâi făgăduită de Mântuitorul Apostolilor
Săi: „Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în Cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi
dezlegate şi în Cer” (Matei 18, 18), iar după Învierea Sa a fost instituită ca Taină, când a
zis „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele se vor ierta lor; şi cărora le veţi ține vor fi
ţinute” (Ioan 20, 22-23).
Taina Preoţiei – este Taina în care, prin punerea mâinilor episcopului şi prin rugăciune,
harul divin se pogoară asupra unui candidat, sfinţindu-l şi aşezându-l într-o treaptă a ierarhiei
bisericeşti. Instituirea Tainei s-a făcut de Mântuitorul după Învierea Sa din morţi: „Precum M-a
trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi” (Ioan 20, 21-23).
Taina Nunţii – Taina prin care un bărbat şi o femeie, care s-au hotărât liber să trăiască
împreună, primesc prin rugăciunile preotului harul divin care sfinţeşte legătura lor. Familia a
fost întemeiată de Dumnezeu în Rai: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit
pentru el” (Facere 2, 18).
Taina Sfântului Maslu – este acea Taină în care, prin rugăciunile preoţilor şi prin ungerea
cu untdelemn sfinţit, se împărtăşeşte creştinilor bolnavi harul vindecării de bolile sufleteşti şi
trupeşti, precum şi iertarea de păcate. Practicarea obişnuită a acestei Taine este arătată la Iacob
5, 14-15: „De este cineva bolnav între voi, să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru dânsul,
ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel
bolnav… şi se vor ierta lui”.
 Sfintele Taine – mijloace de sfinţire şi de vieţuire în Biserică
Atunci când vorbim despre viaţa Bisericii trebuie să ne raportăm negreşit la Sfintele
Taine. Acestea sunt lucrări sau acte sfinte văzute, întemeiate de Mântuitorul Hristos şi săvârşite
de Biserică prin episcopi şi preoţi ei, prin care se împărtăşeşte primitorului harul dumnezeiesc,
nevăzut şi mântuitor. Din punct de vedere liturgic, prin Sfintele Taine putem înţelege slujbele
bisericeşti prin mijlocirea cărora ni se împărtăşeşte, în chip special şi prin anumite semne (forme)
6
văzute, harul lui Dumnezeu cel nevăzut, în cele mai importante momente ale vieţii noastre. În
legătură cu partea lor văzută, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dacă ar fi netrupesc ţi-ar da
aceste daruri aşa cum sunt, netrupeşti. Dar fiindcă sufletul este împreunat cu trupul, cele
duhovniceşti ţi le dă în semne supuse simţurilor… Tainele din faţa noastră nu sunt ale puterii
omeneşti. Domnul care le-a săvârşit atunci la cina aceea, Acelaşi le săvârşeşte şi pe acestea
acum”. Numărul Sfintelor Taine este de şapte, după numărul darurilor Sfântului Duh: Botezul,
Ungerea cu Sfântul Mir (Mirungerea), Împărtăşania, Spovedania, Nunta (Căsătoria), Preoţia
(Hirotonia) şi Maslul (Eleoungerea). Prin urmare, taina este o lucrare misterioasă (aşa cum arată
şi etimologia cuvântului: mistirion sau sacramendum – ceva ascuns, necunoscut şi neînţeles) prin
care Dumnezeu întăreşte mădularele Bisericii Sale pentru ca acestea să poată merge împreună
spre mântuire.
Sensul biblic al cuvântului taină
Termenul de taină este folosit în Noul Testament sub diferite sensuri. Mântuitorul spune
adesea ucenicilor Săi: „Vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu” (Marcu 4,
11) – cuvântul taină vizând aici realitatea Împărăţiei Divine pe care Hristos o revelează prin
minunile Sale. Sfântul Apostol Pavel foloseşte de mai multe ori acest termen în epistolele
sale. Astfel, el vorbeşte despre taina mântuirii poporului iudeu care va veni după convertirea
neamurilor la credinţă: „Pentru că nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi taina aceasta, ca să nu vă
socotiţi pe voi înşivă înţelepţi; că împietrirea s-a făcut lui Israel în parte, până ce va intra tot
numărul neamurilor” (Romani 11, 25). În epistola către Efeseni, Apostolul Pavel vorbeşte despre
taina mântuirii oamenilor prin împăcarea lor cu Dumnezeu de către Iisus Hristos: „Căci El este
pacea noastră, El care a făcut din cele două – una, surpând peretele cel din mijloc al despărţiturii,
desfiinţând vrăşmăşia în trupul Său, legea poruncilor şi învăţăturile ei, ca, întru Sine, pe cei doi
să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea” (Efeseni 2, 14-15).
În prima epistolă către Corinteni, Marele Apostol Pavel dă cuvântului taină înţelesul de
harismă: „Şi de aş avea darul proorociei şi toate tainele le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş
avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, numic nu sunt” (I Corinteni 13,
2). aina credinţei este şi taina întrupării Logosului, sau a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care
„S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit întru neamuri, a fost crezut în
lume, S-a înălţat întru slavă” (I Timotei 3, 16). Prin cuvintele epistolei sale, Apostolul
neamurilor întăreşte şi proclamă permanent taina creştinătăţii .
Temeiurile scripturistice ale celor şapte Sfinte Taine
Dacă ne referim la sensul uzual al tainei (ca lucrare sfântă a Bisericii prin care se
împărtăşeşte credinciosului în mod văzut harul cel nevăzut al Duhului Sfânt) vom putea găsi în
Scriptură mai multe temeiuri prin care se argumentează existenţa şi întemeierea celor şapte Taine
7
ale Bisericii. Astfel, Mântuitorul le spune Apostolilor Săi: „Mergând învăţaţi toate nemurile,
botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate
câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 19), acesta fiind momentul în care a fost pusă temelie
pentru Taina Sfântului Botez. Necesiatea şi importanţa acestei taine fusese arătată mai înainte de
Mântuitorul în convorbirea Sa cu fariseul Nicodim: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh,
nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5).
Taina Mirungerii este întemeiată prin porunca Mântuitorului care le-a spus Sfinţilor Săi
Apostoli: „Şi iată, Eu trimit făgăduinţa Tatălui Meu peste voi, iar voi şedeţi în cetatea
Ierusalimului până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24, 49). Aşezarea ei în Biserică se
va înfăptui însă la momentul Cinzecimii, devenind o întărire a Tainei Sfântului Botez: „Iar Cel
ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu care ne-a şi
pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului în inimile voastre” (II Corinteni 1, 21-22; Efeseni 4,
30). Mirungerea s-a practicat încă din epoca apostolică, fiind săvârşită la început prin punerea
mâinilor: „Atunci îşi puneau mâinile peste ei şi luau Duhul Sfânt” (Faptele Apostolilor 8,
17). Abia mai târziu, după înmulţirea numărului credincioşilor, a început să se folosească Sfântul
şi Marele Mir. 
Taina Mărturisirii sau Pocăinţa a fost de asemenea întemeiată de Mântuitorul Hristos
care, după Înviere, a suflat asupra Apostolilor Săi şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta
păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (Ioan 20, 22-23; Matei 18, 18; Luca
22, 47). Puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor aparţine în exclusivitate Mântuitorului,
acest lucru fiind dovedit de nenumărate ori prin minunile Sale. Puterea săvârşirii acestei Sfinte
Taine a fost transmisă de Hristos Apostolilor Săi şi prin aceştia întregii Biserici prin episcopi şi
preoţi.
Sfânta Euharistie a fost instituită la Cina cea de Taină, atunci când Mântuitorul a oferit
Sfinţilor Apostoli Trupul şi Sângele Său sub forma pâinii şi a vinului zicându-le: „Luaţi,
mâncaţi, acesta este Trupul Meu”, apoi, luând paharul după cină a mulţumit şi binecuvântându-l
le-a zis: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii cele noi, care pentru voi şi
pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”(Matei 26, 26, 28; Luca 22, 19-20; Ioan 6, 35; I
Corinteni 11, 23-25). Din acest moment, săvârşirea Sfintei Euharistii a devenit o datorie sfântă
pentru întreaga Biserică, după porunca dumnezeiască pe care ne-a dat-o Mântuitorul zicând:
„Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22, 19; I Corinteni 11, 24-25).
Taina Căsătoriei este întipărită în firea primilor oameni încă de la creaţie: „Şi a zis
Domnul Dumnezeu: « Nu este bine ca omul să fie singur pe pământ, să-i facem ajutor asemenea
lui »” (Facere 2, 18). Apoi a binecuvântat însoţirea lor zicându-le: „Creşteţi şi vă înmulţiţi,
umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” (Facere 1, 28). După cădere, această legătură s-a alterat, fiind
8
restaurată şi readusă la valoarea ei primordială de către Mântuitorul Hristos. El a luat parte la
nunta din Cana Galileii unde a sfinţit şi a binecuvântat pentru totdeauna împreunarea dintre
bărbat şi femeie (Ioan 2, 1-11). Sfântul Apostol Pavel compară Taina Nunţii cu relaţia dintre
Hristos şi Biserică: „Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia
sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efeseni
5, 31-32).
Taina Sfintei Preoţii a fost aşezată de Mântuitorul în Biserică încă din prima zi a Învierii
Sale, spunându-le Sfinţilor Apostoli: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit pe voi. Şi
aceasta zicând a suflat asupra lor şi a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi
iertate, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (Ioan 20, 21-23). Importanţa acestei Sfinte Taine este
arătată şi de Sfântul Apostol Pavel care îi îndeamnă pe preoţii din Efes: „Luaţi aminte la voi
înşivă şi la toată turma peste care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi biserica lui
Dumnezeu”(Faptele Apostolilor 20-28).
Taina Sfântului Maslu îşi găseşte temei în trimiterea Apostolilor în misiunea de probă,
Mântuitorul arătându-le clar, încă de la început, valoarea activităţii lor misionare: „Iar celor ce
vor crede le vor urma semne: în numele Meu vor scoate demoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor
lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, pe bolanavi mâinile-şi vor
pune şi bine le va fi”(Marcu 16, 17-18). După acest îndemn Apostolii au practicat din plin
această Sfântă Taină: „scoteau mulţi demoni şi ungeau cu undelemn pe mulţi bolnavi şi-i
vindecau”(Marcu 6, 13). Sfântul Apostol Iacob ne oferă indicaţii preţioase în acest sens: „Este
bolnav cineva între voi să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu undelemn
în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el
Domnul; şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui” (Iacob 5, 14-15).
Scopul Sfintelor Taine.
Deoarece se săvârşesc în Biserică, Sfintele Taine au un caracter eclesiologic sau
comunitar, efectele lor fiind răspândite nu numai asupra beneficiarilor ci şi peste toată Biserica
drept măritoare: cu fiecare nou botazat trupul Bisericii creşte şi se măreşte; prin Taina
Împărtăşirii fiecare credincios intră în „comuniunea sfinţilor”, iar despre Taina Nunţii Sfântul
Apostol Pavel spune că: „Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică”(Efeseni V,
32). 
Din punct de vedere liturgic Sfintele Taine au şi un scop latreutic, deoarece prin
săvârşirea lor se împodobeşte trupul tainic al Bisericii, principala lor ţintă fiind unirea
credincioşilor cu Dumnezeu, unire începută prin actul creaţiei şi care se va desăvârşi prin în
Împărăţia cea Cerească, atunci când El va fi totul în toate: „Iar când toate vor fi supuse Lui,
atunci şi Fiul Însuşi Se va supune Celui ce i-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în toţi”(I
9
Corinteni 15, 28). Aşadar, scopul principal al Tainelor este acela de a-i sfinţi pe credincioşi, şi de
a-i pregăti în perspectivă eshatologică pentru unirea cu Dumnezeu în Dumnezeiasca Sa
Împărăţie.
Săvârşirea Sfintelor Taine
Vorbind despre modul săvârşirii Sfintelor Taine, Sfântul Ioan Gură de Aur ne aminteşte
despre momentul Cinei celei de Taină: „Tainele din faţa noastră nu sunt fapte ale puterii
omeneşti. Domnul, Care le-a săvârşit atunci la cina aceea, Acelaşi le săvârşeşte şi pe acestea
acum. Noi preoţi nu sunten decât slujitorii; El este cel ce le sfinţeşte şi le preface. Nici un Iuda să
nu fie aici! Nici un iubitor de argint! Dacă nu eşti ucenic, pleacă! Masa aceasta nu-i primeşte pe
unii ca aceştia”. Acest text mai mult decât relevant pentru întrebarea de mai sus. Prin urmare, ca
izvor al lor, Mântuitorul este Săvârşitorul prin excelenţă, preotul sau episcopul fiind doar
organele văzute şi iconomii lucrărilor celor sfinte, aşa cum zice Sfântul Apostol Pavel: „Aşa să
ne socotească pe noi oamenii: ca slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu” (I
Corinteni 4, 1). Aşa se explică şi faptul că vadiditatea tainei se păstrează nealterată indiferent
vrednicia slujitorului: „Dacă harul ar căuta pretutindeni vrednicia - spune Sfântul Ioan Hrisostom
– n-ar fi nici Botez, nici Trup al lui Hristos, nici aducere înainte prin aceştia. Dar cum Dumnezeu
obişnuieşte să lucreze şi prin cei nedemni, harul Botezului nu este vătămat întru nimic de viaţa
preotului”.
 Sfintele Taine: partea văzută şi partea nevăzută
Pentru a ne face să înţelegem mai bine scopul Sfintelor Taine, Biserica a delimitat
alcătuirea lor în două părţi: una văzută, exterioară sau naturală şi una nevăzută sau interioară.
Partea văzută, externă sau naturală a Sfintelor Taine se regăseşte în: slujba liturgică, cuvintele,
materia şi actele prin care se împărtăşeşte harul cel nevăzut. În acest sens Mărturisirea de
credinţă spune: „Pentru plinirea tainei  se cere… materia cea după cuviinţă, precum apa la Botez,
pâinea şi vinul la Sfânta Euharistie, untdelemn etc. corespunzătoare Tainei…, chemarea
Sfântului Duh şi forma cea anumită a cuvintelor, prin mijlocirea căreia preotul sfinţeşte Taina cu
puterea Sfântului Duh”. Partea nevăzută sau internă a Sfintelor Taine se referă la harul
dumnezeiesc, care se împărtăşeşte credincioşilor în mod nevăzut spre sfinţire şi desăvârşire.
Astfel, prin Taina Sfântului Botez şi prin Spovedanie se dă har celui care nu a primit  sau a
întrerupt legătura cu el, iar prin celelalte se întăreşte şi se sporeşte harul deja existent.
Rolul Sfintelor Taine în viaţa noastră
Necesitatea Tainelor în viaţa noastră rezultă din necesitatea harului pentru mântuire şi din
instituirea lor dumnezeiască. Omul primeşte harul şi se întăreşte în colaborarea cu acesta
împărtăşindu-se cu Sfintele Taine. Este adevărat că sunt unele Taine de care nu se pot împărtăşii
toţi oamenii, aşa cum este cazul Preoţiei, însă acest aspect arată rolul şi locul pe care îl are
10
fiecare credincios în Biserică, fiind aşezat de Dumnezeu la starea potrivită cu darurile pe care le
primeşte prin Taina Mirungeri: „Pe unii i-a pus  Dumnezeu, în Biserică: întâi Apostoli, al doilea
prooroci, al treilea învăţători, apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor,
ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor. Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt prooroci? Oare toţi
învăţători? Oare toţi au putere să săvârşască minuni? Oare toţi au darurile vindecărilor? Oare toţi
vorbesc în limbi? Oare toţi pot să tălmăcească?” (I Corinteni 12, 28-30).
Fiecare creştin este legat indispensabil de Sfintele Taine, devenind de la Sfântul Botez
mădular al Bisericii, căpătând daruri şi totodată îndatoriri prin Mirungere, unindu-se în chip real
cu Hristos în Euharistie, întorcându-se la dreptate prin Pocăinţă, împlinind porunca paradisiacă
prin Căsătorie, fiind ridicat din neputinţe prin Maslu şi devenind următor Sfinţilor Apostoli prin
Taina Hirotoniei. Toate cele şapte Sfinte Taine se raportează direct realitatea vieţii noastre pe
care o trăim întru nădejdea mântuirii şi a vieţii veşnice. 

Bibliografie:
          
1. Faptul că şi în manualele de Liturgică (şi nu numai) apar capitole despre „Sfintele Taine”,
este o confuzie totală, pentru că respectivele rânduieli liturgice nu se pretind a fi „taine”, ci
„slujbe” (vezi Molitfelnicul) şi ele trebuie studiate ca atare, prin metode specifice acestei
discipline. Pe de altă parte, „Taina”, oricare ar fi ea, nu se limitează la durata şi cuvintele
exprimate într-o anumită slujbă, ci se referă la lucrarea harului care vine ca urmare a
rugăciunii Bisericiii şi se manifestă pe parcursul întregii vieţi. Acest studiu nu ne permite
dezvoltarea acestei idei.
2. În sec. XX a avut loc o adevărat mişcare de renaştere patristică şi liturgică, care a dus la o
înţelegere mai corectă a acestei probleme. Printre teologii de seamă a acestei mişcări se
numără: pr. prof. George Florovsky, pr. prof. Alexandr Schmemann, pr. prof. John
Meyendorff, arhim. prof. Iustin Popovici, ÎPS Ioannis Zizioulas, prof. Nicolaos Matsoukas
ş.a.
3. Cf. Б. Теста, Таинства в Католической Церкви, Москва, 2000. С. 16-19.
4. Cf. Kallistos Ware, «Святоотеческие основания православного учения о Таинствах», //
Referat citit la Conferinţa teologică internaţională de la Moscova, 2007, p. 1. 
5. Cuvântul „ierurgie” înseamnă „lucrare sfinţitoare”, dar un astfel de sens au şi „Tainele”.
Deci deosebirea este una arbitrară, impusă de sistemul romano-catolic târziu, şi nu este în
acord cu teologia ortodoxă patristică.

11
6. Indiferent dacă suntem sau nu de acord cu paternitatea operei semnată cu numele Sf.
Dionisie Areopagitul (sec. I-II; iar dacă opera se crede neautentică – sec. V), lucrarea
„Despre ierarhia bisericească” este cel mai vechi tratat care vorbeşte pe larg despre Sfintele
Taine, arătând clar viziunea teologică (ortodoxă) de atunci asupra acestui subiect.
7. Amintim că mai mulţi Sfinţi Părinţi numesc şi Liturghia drept Ierurgie, ceea ce nu e deloc
greşit, dacă facem abstracţie de sensul târziu şi catolicizat al acestui termen.
8. Chiar şi astăzi Botezul şi Mirungerea, din punct de vedere liturgic, constituie „o singură
Taină”. Din cauza că romano-catolicii săvârşesc (şi înţeleg) Mirungerea distinctă de Botez,
iar învăţătura lor despre "Sfintele Taine" a marcat extrem de mult dogmatica ortodoxă din
ultimele 4-5 secole (nu mai mult), şi la noi s-a crezut că Mirungerea este ceva distinct de
Botez – ceea ce este fals. Botezul (afundarea) în apă şi mirungerea sunt împreună "naşterea
din apă şi din Duh" (cf. Ioan 3:5) la care suntem chemaţi. Ele nu pot fi separate una de
alta. Toţi Sfinţii Părinţi din vechime le-au văzut împreună, ca "taină a iluminării", "a
iniţierii" sau pur şi simplu "a Botezului", implicând "sine-qua-non" Mirungerea. Acest lucru
este clar văzut şi în Molitfelnic, unde Mirungerea este inclusă în rânduiala Botezului fără a
constitui o înseamnă pecetluirea a ceva ce (deja) există; şi se poate chiar face comparaţia
dintre un document şi pecetea acestuia… 
9. Unii au crezut că prin Mirungere se împărtăşesc "cele 7 daruri ale Duhului Sfânt". Şi aici
trebuie să facem câteva precizări: A) Rugăciunea de dinainte de Mirungere nu vorbeşte
despre împărtăşirea a careva daruri (la plural), ci doar despre pecetluirea Botezului şi
învrednicirea de împărtăşirea cu Sfintele Taine. Asupra acestui aspect insistă şi Sf. Nicolae
Cabasila în "Despre viaţa în Hristos". Mai precizăm că "pecetea" este, în cazul nostru,
ungerea cu Sfântul şi Marele Mir în semnul Crucii. B) "Cele 7 daruri ale Sfântului Duh" (cf.
Isaia 11:2) trebuie interpretate simbolic. Darurile Sfântului Duh sunt infinite şi ele se revarsă
şi se retrag asupra omului, şi chiar a omenirii în general, după cum voieşte Domnul, ţinând
cont şi de faptele noastre. Acest lucru nu are vreo legătură directă cu Mirungerea. Dumnezeu
poate da aceste (7) şi multe rânduială distinctă (deşi încercări de separare s-au făcut, mai ales
prin sec. 17-18). Însuşi cuvântul "pecete – σφραγίς"
10. alte daruri chiar şi oamenilor nebotezaţi sau catehumenilor, aşa cum a făcut-o şi în Vechiul
Testamtent. E libertatea Lui de a o face. Mirungerea însă se referă la darul mântuirii care
vine prin Botez şi care nu se şterge. Iar dacă creştinul ortodox care în vreo erezie, la
întoarcerea lui în sânul Bisericii Ortodoxe i se înnoieşte doar pecetea, prin Mirungere. 
11. Romano-catolicii exclud cu desăvârşire ideea că înmormântarea ar putea fi înţeleasă ca
Taină, pe motivul că ea se face asupra unui om mort, iar condiţiile impuse de scolastică

12
 exclud aşa ceva. În Biserica Ortodoxă însă, aşa cum vedem din Sfânta Tadiţie, lucrurile stau
altfel.
12. Cf. Алексей Зайцев, Таинства Церкви: введение в
изучение, [sură URL]. http://www.pravoslavieto.com/docs/ru/
tainstva_izuchenie_zaicev.htm.
13. În Biserica Ortodoxă, dacă studiem cu atenţie problema, Sfântul Maslu cu greu s-a impus ca
„taină”, iar rânduiala acestei slujbe a suferit extrem de multe schimbări (unele chiar
esenţiale), ajungând la forma de astăzi spre sfârşitul sec. XVII – încep. sec. XVIII. Iată de ce
ea este pusă împreună cu „Pocăinţa”, chiar dacă nici până astăzi nu există o apreciere
dogmatică clară în ce priveşte Sf. Maslu este o Taină care iartă păcatele. 
14. Cf. Despre viaţa în Hristos.
15. Pornind de la această afirmaţie, teologii romano-catolici, apoi şi cei ortodocşi, arareori s-au
gândit la falsitatea acestei afirmaţii, ci mai degrabă au încercat să găsească argumente întru
susţinerea ei, uneori forţând serios lucrurile.
16. Cf. Алексей Зайцев, op. cit.
17. Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002.
18. Sfântul Ioan Gură de Aur, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (P.S.B.) 23, Scrieri,
partea a treia, Omilii la Matei, carte tipărită cu binecuvântarea PF Teoctist, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, traducere, introducere şi note de Pr. D. Fecioru,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, Omilia a LXXXII-a, pp.926-938.
19. Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2008, pp. 144-157.
20. Branişte, pr. prof., Ene, Liturgica Specială, Ediţia a IV-a, retipărită cu binecuvântarea IPS
Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, Ed. Lumea Credinţei, Bucureşti, 2005, pp. 287-288.
21. Idem, Liturgica Teoretică, tipărită cu binecuvântarea PF Teoctist, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002, pp.204-205.
22. Chiţescu, prof., Nicolae, Todoran, pr. prof., Isidor, Petreuţă, pr. prof., Ion, Teologia
Dogmatică şi simbolică,Vol.II, Ediţia a II-a, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, pp. 196-
206.
23. Mircea, pr. dr., Ioan, Dicţionar al Noului Testament, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1995,
pp.213-214.
24. Stăniloae, pr. prof., Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. III, Ediţia a II-a,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997, pp. 4-6.

13