Religia celţilor - mileniul al II.lea (?) î. Hr. — mileniul I d. Hr.

Mitologia celtică este insuficient cunoscută

şi nu din izvoare celte antice, „întrucât
tradiţia religioasă perpetuată de
casta sacerdoţilordruizi transmitea miturile
şi doctrina numai oral. Credinţele celţilor sunt
revelate de monumentele arheologice (menhiri,
dolmeni, tumuli, statui din Marea Britanie[1] -
nordul Scoţiei, Cornwall, Irlanda, şi din Franţa -
galii fiind ramură celtică — mai ales în
Bretania). Din izvoarele epigrafice sunt
cunoscute numele a peste 400 divinităţi
(deşi inscripţiile nu comunică decât rareori şi
atributele lor), de scriitori greci şi romani (Lukian
din Samosata, Caesar, Plinius, Tacitus,
Poseidonios) şi altele supravieţuind în
poemele barzilor irlandezi. Multe dintre
cultele divinităţilor celte nu par desprinse cu
totul de fetişism şi totemism.Cultele agrare se
întrepătrund sau se contopesc cu cele
sapienţiale. Mitologia celţilor era compusă din
multe mituri eroice, zeii fiind consideraţi în
genere şi strămoşi arhetipali.
Zeii celţi, destul de numeroşi, sunt de
obicei complecşi, cu atribute subtile (reprezentaţi plastic în naraţiunile barzilor adesea cu ciudate rafinamente
alegorice). Un zeu suprem nu se poate stabili cu certitudine, deşi unii înclină să-l considere ca atare pe Droyn, care era
mai curând însă un primus inter pares şi, se pare, identificabil cu zeul irlandez Cromm Cruach, sau nu era decât
personificarea celor 3 stări stadiale ale universului (sau cercuri), în care s-a condensat şi concepţia celtică despre
cosmos: Anun (abisul haotic unde se nasc germenii vieţii şi se întorc mereu sufletele transmigrante înainte
de a se desăvârşi), Abred (zona purificării prin foc) şi Gwynfyd (starea fericirii supreme şi a perfecţiunii); această
concepţie metempsihotică reflectă şi ideea celţilor despre moarte ca despre o stare tranzitorie repetată până la
câştigarea meritului de a ajunge definitiv în zona paradisiacă Gwynfyd.
Autorii antici comunică egal aceste concepţii: „Celţii cred că
sufletele oamenilor sunt nemuritoare şi că, după împlinirea termenului vieţii
actuale, ele trec în alte corpuri şi revin iarăşi la viaţă”[3], iar „la înmormântări
unii aruncă pe ruguri scrisori pentru rudele răposate, ca şi cum morţii le-ar
citi”[2]; „Druizii vor să insufle convingerea că sufletul nu piere, ci după moarte
trece dintr-un corp în altul; după ei, această credinţă [...] înlătură teama de
moarte4; Pomponius Mela (în Cronografia, III, 2) afirma că celţii (sau numai
galii) ar fi crezut nu în transmigraţie, ci în viaţa eternă de după moarte atât de
ferm, încât împrumutau bani cu scadenţa în lumea cealaltă. Iar de la Strabon
aflăm concepţia generală a mitologiei celtice despre univers şi suflet:
„Nu numai druizii, ci şi alţii susţin că sufletele şi universul sunt
nepieritoare, dar că în cele din urmă focul şi apa le vor
birui” (Geografia, IV, 4, 4). Panteonul pare să fi fost zonal. Totuşi, era
foarte răspâdit cultul zeului plurisapienţial Ogmios; alte divinităţi se
grupau în triade şi perechi. Probabil că triada principală era
compusă din Dagda, (soarele, forţa fertilă, binefacerea), soţia
sa Morrigan (războiul, stafiile) şi fiica lor Brigit (poezia); alba
triadă era Hesus (vegetaţia), Taranis (tunetul), Teutates (sacrificiul
războinic). Venerată şi temută era perechea Gwyon (zeu oracular)
şi zeita magiciană Coridwen (a ştiinţelor şi a cunoaşterii secrete); iar altă
pereche, cu o fabulaţie a cadrului mai complicată: zeul luminii, drumurilor şi
călătoriilor Lug şi zeiţa Dechtire, m a m a s e m i z e u l u i s a u e r o u l u i
fabulos CùChulainn; zeul Lug avea în
s u b o r d i n e numeroasele spirite telurice (al căror reprezentant celebru
era Manannan mac Llyr) numite colectiv Tuatha Dé Danann. Celelalte
divinităţi erau adorate individual (find adesea antropo-zoomorfe sau numai
zoomorfe: zeul fecundităţii, cu coarne de cerb, Cernunnos, zeiţa
cailor Rhiannon (în interpretatio romana: Epona), zeiţa ursoaică”Artio,
zeul demonic al răului Dreg. Ciclul epic irlandez narează lupte, expediţii şi isprăvi ale zeilor sau ale unor eroi
mitici, călători în ţinuturi maritime insolite (Maelduin, Brain ş.a.). Dar deşi mulţi zei celtici sunt fie zoomorfi (Rudiobos,
Segomo), fie antropomorfi cu elemente zoomorfe (Cernunnos, March), fie doar însoţiţi de animale (Epona, Artio,
Arduinna), unii cercetători consideră că totemismul a avut, în religia primitivă a celţilor, un caracter moderat,
deoarece „în loc de totemul clanului, îl găsim pe eroul clanului, al tribului, al naţiunii” (Henri Hubert),
elementul totemic având adesea rol emblematic. Celţii credeau că divinităţile lor locuiesc în morminte; „s-
ar putea spune că panteonul lor este un cimitir” şi că aceşti zei sunt „persoane supraomeneşti, nu supranaturale”,
pentru că pot chiar să moară, ca zeiţa irlandeză Macha (H. Hubert). Probabil tocmai de aceea, divinităţile celtice -
împreună cu miturile aferente - erau reactualizate periodic şi supuse, ca şi miturile, unui proces de „întinerire”, uneori
prin ideea de reîncarnare.

Cultul eroilor era deosebit de important

în lumea celtică (zeii înşişi fiind
adesea consideraţi în primul rând eroi); în
acest sens, mai ales în Irlanda, se stabiliseră
prin tradiţie 4 sărbători cu caracter
eroic‑calendaristic, împărţind anul în
anotimpuri: Samhain - sărbătoarea sfârşitului
verii şi, se pare, şi a noului an (1
noiembrie); Lugnasad - aniversarea nunţii
zeului Lug. (1 august); Beltene
- sărbătoarea începutului verii şi a focului tânăr,
patronat de zeul Bile (1 mai) când se
aniversa debarcarea fiilor lui Partholon, cei
dintâi invadatori ai Irlandei; Imbolg (1
februarie) devenită, în epoca creştină,
sărbătoarea sfintei Brigitte, ea însăşi continuând
tradiţia zeiţei păgâne Brigit (Brigantia). În prim
plan religios erau la celţi sacrificiile (unele
sângeroase, altele nu), deşi sacrificiile
umane erau rare, cu atât mai mult cu cât
se îngăduia substituirea victimei umane cu un
animal. La celţii insulari, la bretoni, a crescut
treptat rolul magiei, vrăjitorii (ca faimosul
breton Merlin) dobândind o poziţie centrală în
cultul religios târziu. Paul -Marne Duval
sintetizează astfel specificul panteonului
celtic: „politeismul celtic este el însuşi original. El cuprinde zei naturişti: forţe cosmice, fluvii, munţi, animale,
monştri ca zeii cu trei feţe, şarpele cu cap de berbec, zeul cu coame ramificate de cerb, mici g e n i i s a u demoni
cărora eşti tentat să le zici strigoi sau korrigani: zeiţe colective, adeseaanonime: «Mamele» care le anunţă pe zâne” [4].

[1] loc. cit.

[2] Monumente în marea majoritate a cazurilor pre-celtice, anterioare epocii bronzutui, dar pe care celţii le vor folosi
ca spaţii de cult şi în virtutea procesului de asimilare a credinţelor vechii populaţii.

[3] Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, V, XXVIII, 6.

[4] Viata cotidiană în Gallia, 1952.

Cazanul de la Gundestrup (Danemarca), secolele I-IV (?), cu reprezentări din mitologia celtică sau celto-germanică,
probabil executat de meşteri din zona Daciei.

În interior este ilustrat un ritual cu un posibil sacrificiul uman, iar în dreapta lui apare o altă scenă cu zeul-cerb Cernunnos.

De jur-împrejur, în exteriorul cazanului sunt ilustrate divinităţi celtice.