SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX

„Nifon Mitropolitul”

Sfintele Taine în viata Bisericii

-lucrare atestat-

Profesor coordonator:
Susţinător:
Pr. Prof. Dr. Aurel Mihai
Stoica Alin-George
Clasa: XII-A

Bucureşti
2012

1
 PLANUL LUCRĂRII

Aspecte introductive

1. Despre Sfintele Taine în general

2. Fiinţa Sfintelor Taine privită interconfesional
3. Mântuirea subiectivă şi Biserica

I. Sfintele Taine - elemente constitutive ale Bisericii

1. Fiinţa Bisericii şi fiinţa Sfintelor Taine – aspectul văzut şi

nevăzut al Tainelor
2. Sfintele Taine , lucrări şi prezenţe ale lui Hristos în
Biserică - adevăratul săvârşitor al Sfintelor Taine

II. Sfintele Taine în viaţa Bisericii şi a credincioşilor

Concluzii

2
 ARGUMENT
A încerca să argumentezi de ce ai ales o anumită temă nu este un lucru tocmai
uşor. Uneori încerci să studiezi o anumită problemă fie că ai suficientă bibliografie,fie
că îţi place subiectul sau fie că eşti nelămurit în ceea ce priveşte problema şi vrei să-ţi
desluşeşti anumite lucruri, deşi realizezi că Dumnezeirea nu poate fi disecată (oricât
am încerca) de mintea iscoditoare a omului .
De ce ,,Sfintele Taine în viaţa Bisericii”? Cuvântul ,,Taină’’(misteryon, tainstvo,
sacramentum),se împotriveşte prin însăşi etimologia lui oricărei definiţii. Iar a vorbi
despre Taine implicit vorbeşti şi despre Biserică, pentru că o separare a lor duce la
nonsens. Biserica este locul de manifestare al Duhului Sfânt (Sfântul Ioan Gură de Aur),
iar Duhul se manifestă în chip văzut pentru noi în Sfintele Taine. Dar prin manifestarea
energiilor nevăzute ale Duhului Sfănt, cu Însuşi Hristos este prezent în noi. Căci El a
zis: ,,Nu vă voi lăsa orfani, ci voi veni la voi’’ (Ioan 14, 18). Iisus Hristos vine la noi cu
putere de la Tatăl prin Duhul Sfânt. Iar prezenţa Lui în noi se reface prin lucrarea
Sfintelor Taine în Biserica instituită prin jertfa de pe Cruce a Mântuitorului.
Vorbim despre Biserică şi Sfintele Taine ca mijloace de mântuire pentru noi
creştinii, nu trebuie să reducem puterea harică mântuitoare numai la aceasta, în sensul
că nimeni nu se mântuieşte dacă nu este membru al Bisericii şi nu se împărtăşeşte cu
Sfintele Taine. Dimpotrivă ,,vântul suflă unde vrea’’ (Ioan 3, 8). Dar harul ca energie a
Duhului Sfânt se manifestă, este prezent şi lucrează în Biserică el fiind constitutiv
Bisericii căci Duhul Sfânt ţine de Biserică. Aceasta este modalitate şi forma obişnuită şi
statornică de prezenţă, manifestare şi lucrare a harului.
Dumnezeu, Tatăl nostru, ,,care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să
ajungă la cunoştinţa adevărului’’ (1 Timotei 2,4), în negrăita Sa iubire pentru noi, ne
întemeiază corabia mântuirii – Biserica şi aşează în ea tot ce este necesar omului
pentru mântuire – Sfintele Taine. Astfel creştinul renaşte la noua viaţă în Hristos prin
Botez şi se întăreşte şi sporeşte în aceasta prin Sfântul Mir, dobândeşte hrana
duhovnicească şi arvuna vieţii veşnice prin unirea cu Hristos în Euharistie, se curăţeşte
de păcat şi se reînnoieşte spiritual prin Spovedanie, devine preot al lui Hristos prin
Hirotonie, se uneşte pentru convieţuire şi înmulţirea neamului omenesc prin Nuntă,
dobândeşte vindecarea de bolile trupeşti şi sufleteşti, precum şi iertarea de păcate prin
Sfântul Maslu.
Aşadar Biserica este mâna, iar Sfintele Taine sunt degetele care îi adună pe creştini
pe drumul mântuirii. De aceea, studiind şi sintetizând modesta bibliografie am încercat
să vorbesc, cu nevrednicie despre Sfintele Taine şi rolul lor în viaţa Bisericii.

3
 ASPECTE INTRODUCTIVE

1. Despre Sfintele Taine în general

,,Tainele: iată calea pe care ne-a hotărât-o Domnul, uşa pe care a deschis-o...
revenind din nou pe această cale şi prin această uşă, El vine la oameni’’1. De la
Cincizecime la Parusie, de la revărsarea Duhului Sfânt peste Apostoli şi peste ucenici, în
Ierusalim, până la a doua venire, Hristos Se arată, Se manifestă şi este prezent prin
Duhul Sfânt în viaţa liturgică a Bisericii, prin Sfintele Taine. După voinţa Lui, Duhul
Sfânt, face din Biserică un popor sacerdotal, o preoţime cu puterea iertării păcatelor.
Karl Christian Felmy sublinia că nu există ,,o definiţie a ceea ce există o Sfântă
Taină’’2 . Duhul suflă unde voieşte , dar în Taine, în faţa condiţiilor cerute de Biserică şi
în virtutea făgăduinţei Domnului, darurile Duhului Sfânt sunt date în mod sigur, iar
Biserica confirmă lucrul acesta. Taina este o lucrare sfântă în care, sub forma văzută,
lucrul nevăzut al lui Dumnezeu este împărtăşit credinciosului’’3 .
Cuvântul ,,taină’’ sau mister este traducerea grecescului misterion ( a fi închis) şi
etimologic înseamnă orice lucru tăinuit, secret sau ascuns şi ceea ce nu poate fi cuprins
cu mintea. În înţeles larg religios, simbolizează idei şi sensuri nepătrunse în esenţa lor.
Potrivit înţelegerii ortodoxe dezvoltarea unei teorii a tainelor desprinsă de practica lor
tradiţională nu este cu putinţă, Tainele nu pot fi deduse dintr-o noţiune generală de
Taină. Există cei drept încercări de a dezvolta o noţiune a tainei, dar în cele din urmă
nici una nu s-a impus. Cuvântul ,,misterion’’ denumeşte în ortodoxie Tainele ,,se
împotriveşte prin însăşi etimologia lui oricărei definiţii’’4.Tainele, ca şi cuvântul, aparţin
iconomiei actuale. Hristos a pus în ele puterea harului, pe care acestea o comunică acolo
unde ,,celebratul şi primitorul nu ridică obstacole’’5. Să ascultăm însă cuvintele marelui
Cabasila: ,,După ce Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat o singură dată din Fecioară şi
S-a născut din ea trupeşte în chip negrăit şi mai presus de cuvânt
întrucât nu se mai poate întrupa sau naşte trupeşte iarăşi din fiecare dintre noi ,ce face?
Ne împărtăşeşte spre mâncare trupul Său preacurat, pe care l-a luat din trupul neprihănit
al Preacuratei Născătoare de Dumnezeu Maria; născându-Se din ea trupeşte şi mâncând
acest trup al Lui, fiecare din noi, cei credincioşi şi care Îl mâncăm cu vrednicie, Îl avem
în noi, întreg, pe Dumnezeu şi Fiul Preacuratei Fecioare Maria, care şade de-a dreapta
lui Dumnezeu şi Tatăl.
Aceasta potrivit cu însăşi spusa Lui ,,Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele
meu, rămâne întru mine şi eu întru El’’ (Ioan 6, 56). Dar nu provine niciodată din noi
sau nu se naşte trupeşte şi nu se desparte de noi. Căci nu se mai cunoaşte după trup (II
Corinteni 5, 17). Acesta este lucrul cel mare al negrăitei iconomii şi al coborârii Lui mai

1
Paul Evdokimov, Ortodoxia, tradus în română de Dr. Irineu Ioan Popa, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, pag. 285;
2
Karl- Christian Felmy, Dogmatica experienţei ecleziale. Înnoirea teologiei ortodoxe contemporane, tradus în
română de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1999, pag. 233
3
Paul Evdokimov, op. cit., pag. 285;
4
Karl Felmy, op. cit., pag. 234;
5
Pr. Prof. Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică , Editura Română Creştină , Bucureşti, 1999, pag. 134

4
presus de cuvânt, săvârşit în noi; aceasta e taina plină de toată înfricoşarea pe care am
şovăit să o descriu şi am tremurat să o înfăţişez’’6.
Influenţată de teologia catolică, Biserica Ortodoxă a afirmat că sunt şapte taine:
Botezul, Mirungerea, Euharistia, Pocăinţa, Maslul, Hirotonia Preoţească şi Căsătoria.
Această învăţătură a luat fiinţă în Apus în sec. al XII-lea şi a fost confirmată de Sinodul
din Trident, pătrunzând apoi şi-n Răsărit. Chiar din sec. al XIII-lea, cele şapte Taine sunt
menţionate în mărturisirea de credinţă Mihail Paleologul şi citate la sinodul unionist de
la Lyon (1274). Polemica cu teologii protestanţi din timpul patriarhului Ieremia al II-lea
(+1595) din Constantinopol, conduce la aceeaşi afirmaţie a numărului de şapte Taine.
Scrisoarea patriarhilor răsăriteni menţionează numărul de şapte Taine, ca răspuns
,,Mărturisirii de credinţă’’ a lui Chiril Lukaris, calvinizat. Dar în secolul al XV-lea,
Ioasaf, mitropolitul Efesului, citează zece taine, Sfântul Dionisie vorbeşte de şase iar
Sfântul Ioan Damaschin nu menţionează decât două. Unele texte menţionează chiar şi
hirotonia monahală, slujba morţilor şi Agheasma mare. Adeseori la Părinţi
,,botezul’’înseamnă ansamblul celor trei Taine, predomină însă concepţia potrivit căreia
Biserica Ortodoxă nu s-ar fi fixat pe numărul de şapte Taine, dacă nu avea un fundament
puternic. Numărul de şapte este întâlnit în Sfânta Scriptură de 600 de ori.
Părintele Cleopa, face o amplă simbolistică a numărului şapte al Tainelor. Aşa
avem de pildă ziua a şaptea în care S-a odihnit Dumnezeu de lucrurile pe care le făcuse
(Facere 2, 1-2); şapte perechi de animale şi păsări curate a poruncit Dumnezeu lui Noe
să bage în corabie (Facere 7, 2-3). Tot lui i-a zis că peste şapte zile va veni potopul
(Facere 6, 7). În luna a şaptea s-a oprit corabia pe munţii Ararat (Facere 8,4). După şapte
zile a dat drumul Noe a doua oară porumbelului din corabie s-a întors acesta având în
cioc o ramură de măslin verde (Facere 8, 10), precum şi Avraam a dat lui Abilmec
împăratul ,şapte mieluşele (Facere 21, 30). Faraon a visat şapte vaci grase şi şapte vaci
slabe, şapte spice pline şi şapte seci (Facere 41). Moise a primit porunca să ducă un
sfeşnic curat de aur şi să pună deasupra lui şapte candele ca să lumineze (Ieşire 25, 31-
37). De şapte ori în zi, David lăuda pe Dumnezeu (Psalm 118, 164). Şapte sunt darurile
Duhului Sfânt (Ieşire 11, 2-3). Şapte sunt stâlpii peste care înţelepciunea lui Hristos a
zidit casa Sa (Pilde 9, 1), etc. În Noul Testament Hristos ne-a îndemnat să iertăm de
şaptezeci de ori (Luca 17, 3-4).
Mărturisirea de credinţă a patriarhului Dositei din 1625: ,,noi credem că în
Biserică există Taine care se întemeiază pe Evanghelie şi că acestea sunt şapte. Un
număr mai mic sau mai mare de Taine nu avem, fiindcă un alt număr de Taine decât cele
şapte e o născocire a neroziei idioate’’7.
Mai nou în şcoala Institutului ,,Saint-Serge’’ din Paris, întemeiată de teologi de
prestigiu, în special emigranţi ruşi, s-au făcut încercări de a rupe sistemul scolastic care
înconjoară misterul tainei. Astfel părintele Serghei Bulgakov scrie: ,,Trebuie să avem în
vedere faptul că nici numărul de şapte nu are un caracter exhaustiv, fiindcă numărul
lucrărilor sfinţitoare în Biserică e de fapt mult mai mare’’8. Influenţat de Bulgakov, John
va afirma: ,, Taina creştinităţii se repetă în toate actele Bisericii’’. Astfel ei trec peste
6
Pr. Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii , tradus în română de Pr. Prof. Dr. Ene Branişte,
Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, pag. 130;
7
Karl Felmy, op. cit., pag .235 ;
8
Nikolai Berdiaev, Împărăţia spiritului şi împărăţia Cezarului, tradus în română de Gyurcsik Ilie, Editura
Anacord, Timişoara, 1994, pag. 237 ;
5
numărul de şapte, rup hotarele scolasticului, pentru că ortodoxia presupune libertate,
presupune în primul şi în primul rând mistică. ,,Tainele lui Hristos sunt ascunse
necredincioşilor chiar şi profeţilor, pentru că Hristos nu le-a dat decât în parabole’’9.
Cele şapte Taine prezente în Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică sunt
instituite de Hristos unele în mod direct (Botezul, Euharistia, Spovedania sau Mântuirea
şi Preoţia sacramentală) iar altele în mod indirect (Mirungerea, Nunta şi Maslul).
,,Instituirea lor dumnezeiască, precum şi săvârşirea lor, începând din ziua Cincizecimii
de către Apostoli şi urmaşii lor, episcopi şi de către preoţi, constituie elementul principal
al fiinţei Tainelor, arătându-le ca acte de putere ale lui Dumnezeu şi mijloace ale
prezenţei lui Hristos în Biserică şi în mădularele ei prin Duhul Sfânt’’10. Astfel la ultima
Cină, Mântuitorul Hristos, vrând să lase Bisericii o jertfă tainică, dar vizibilă care să se
comemoreze şi să se facă prezent între noi până la sfârşitul veacurilor a instituit
dumnezeiasca Euharistie ( Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 17-20). ,,Orice
taină îşi are originea în instituirea euharistică ’’11. Nu este nevoie să ne căutăm o
expresie anumită a Domnului Hristos pentru instituirea fiecărei Taine. Fireşte fiecare are
câte un temei scripturistic pe care se întemeiază, dar orice Taină îşi are izvorul în
puterea ,,tainei tainelor’’ (Paul Evdokimov) care este Biserica euharistiei. Orice taină
este precedată de epicleza ei şi ţine de iconomia Duhului Sfânt: ,,Ca şi pâinea
euharistică care devine prin chemare (epicleza), Trupul lui Hristos, tot aşa ungerea, prin
chemare (epicleza) a devenit harisma lui Hristos trimiţătorul Duhului Sfânt, prin
prezenţa dumnezeirii Sale’’12.
Tainele sunt celebrate de preoţi în Biserica cu excepţia Tainei hirotoniei, care
aparţine numai episcopului şi sunt împărtăşite credincioşilor spre rodirea harului din ei.
Tainele lucrează asupra primitorului în mod direct, împărtăşind acestuia lucrul divin
prin însăşi săvârşirea, independent de starea morală a săvârşitorului. Dar acest aspect îl
vom sublinia în capitolul următor.
S-a încercat şi o împărţire a Tainelor bineînţeles care nu a mulţumit pe mulţi. Cea
mai cunoscută şi des întrebuinţată este în: Taine care se repetă şi Taine care nu se repetă;
în cadrul tainelor care se repetă ar intra: Mirungerea, Euharistia, Pocăinţa şi Maslul, la
cele care nu se repetă, rămânând numai Botezul, Hirotonia şi Nunta. Dar unii dogmatişti
greci (ca Andrutsos şi Diovuniotis) numără în cadrul Tainelor care nu se repetă şi
Mirungerea, ba chiar şi Nunta.
Altă împărţire mai nouă este:
1. Tainele vieţii spirituale (după alţii Tainele unirii cu Hristos) sau ale
încorporării în Biserică: Botezul, Mirungerea şi Euharistia;
2. Tainele restabilirii sănătăţii sufleteşti şi trupeşti: Pocăinţa şi Maslul;
3. Taine speciale: Preoţia şi Nunta.
Alţii împart tainele astfel:
1. Taine de normalizare a vieţii: Botezul, Pocăinţa şi Maslul;
2. Taine de perfecţionare a vieţii: Mirungerea şi Euharistia;
3. Taine speciale: Preoţia şi Nunta.
9
Paul Evdokimov , op. cit., pag. 287;
10
Pr. Prof. Dumitru Radu, Sfintele Taine ale Bisericii după Tradiţia apostolică , din punct de vedere
ortodox , în ’’B.O.R.’’, anul XCVIII, Nr. 11-12, nov.-dec. 1980, pag. 133;
11
Paul Evdokimov , op. cit., pag. 287;
12
Ibidem, pag. 287;
6
 După această privire generală asupra aspectului ortodox al tainelor să aruncăm şi
o privire interconfesională în privinţa lor, căci dacă catolicii păstrează în mare caracterul
sacerdotal al Tainelor, protestanţii le-au denaturat într-o mare măsură.

2. Fiinţa Sfintelor Taine privită interconfesional

Biserica Ortodoxă se dovedeşte ,,consecventă în considerarea tainelor ca mijloace

de extensiune a lui Hristos în oameni, cu derivarea Tainelor în sens restrâns din misterul
original (Urmysterium), care este Hristos’’13. Nu tot aceeaşi consecvenţă o dovedeşte
catolicismul. Acesta s-a străduit să evidenţieze că tainele nu sunt decât manifestările
sacralităţii Bisericii, care nu înseamnă decât prezenţa lui Hristos în ea. Interpretându-l
pe acesta teologii catolici spun că în taine primim graţia meritată de Hristos, dar nu o
graţie din Hristos. Odo Casel are meritul de a fi început în teologia catolică o adevărată
luptă pentru ideea Părinţilor, că în Taină primim pe Hristos Însuşi, în actele Sale
mântuitoare, nu numai o graţie creată, deosebită de El, dar e silit, pe de altă parte,
tocmai de spiritul catolicismului, să caute un mod prin care să înnoade graţia creată de
Hristos, pentru a salva şi teza conform căreia prin taine se dă omului această graţie. El
spune deci că graţia o primeşte omul prin Taine, numai pentru că moare împreună cu
Hristos şi învie cu El; ea nu-i o simplă aplicare la om a comorii de graţie câştigată de
Hristos. Dar prin aceasta el rămâne la un dualism de neîmpăcat:

a) prin Taină se împărtăşeşte de Hristos Însuşi şi pentru aceasta;

b) primeşte graţie creată.

Acest dualism nu există în învăţătura ortodoxă. Prin energia necreată, omul este
în Taine în legătură nemijlocită cu Hristos care moare şi învie, făcându-l şi pe om să
moară şi să învie. Această energie se deosebeşte de graţia creată, de ,,efectul graţial’’ , al
jertfei de pe cruce, la care s-a oprit teologia catolică.
Pentru înţelegerea acestei morţi şi învieri permanente a lui Hristos, în care ne
atrage şi pe noi, ne este de mare ajutor conceptul de ,,moarte mistică’’, folosit în mod
frecvent de Sfinţii Părinţi. Prin această moarte mistică, benevolă, omul învie şi participă
deplin la Dumnezeu. ,,Dar această participare este aneantizarea, sacrificiul de sine, şi în
această participare omul încetează de a fi,existând mereu cu Dumnezeu trăind deplin, el
moare şi murind el renaşte 14.
Hristos îşi continuă necontenit starea de jertfă, indiferent de săvârşirea
dumnezeieştii Euharistii şi de împărtăşirea oamenilor din ea 15. Protestanţii, însă în cele
mai multe grupări ale lor, neagă cu totul caracterul supranatural al Tainelor, văzând în
ele numai semne externe, ca în Vechiul Testament, în general, după protestanţi, numai
credinţa mântuieşte, iar ea este dar exclusiv al lui Dumnezeu. După ei tainele nu sunt
decât semne exterioare prin care se trezeşte sau se adevereşte credinţa. Cei mai
apropiaţi de adevăr sunt luteranii. ,,Despre întrebuinţarea sacramentelor se învaţă că ele
13
Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, Fiinţa Tainelor în cele trei confesiuni, în ’’Ortodoxia’’, nr. 1 , 1956, pag. 83
14
Ibidem, pag. 83
15
Ibidem, pag. 84
7
sunt aşezate nu numai pentru a fi semne de recunoaştere între oameni, ci mai ales pentru
a fi semne şi mărturii ale voinţei lui Dumnezeu către noi, puse înainte pentru a trezi
credinţa celor slabi. De aceea, sacramentele trebuie, astfel folosite, ca să sporească celor
ce cred în făgăduinţa pe care ele le deşteaptă şi le nutresc. Pentru acelaşi cuvânt se
osândesc şi nu văd în ele credinţa care iartă păcatele’’. ,,Făgăduinţa (divină) este
nefolositoare, dacă nu se primeşte cu credinţă, şi sacramentele sunt semnele
făgăduinţelor’’. ,,Lucrările lui Dumnezeu (sacramentele), sunt mântuitoare şi
trebuincioase pentru fericire şi nu exclud ci dimpotrivă postulează credinţa, căci fără
credinţă nu pot fi înţelese’’(Luther, Catehismul cel Mare).
Cel mai îndepărtat este Zwingli. După el, sacramentele nu sunt decât semne ale
legăturii creştinismului cu Biserca şi ale datoriilor pe care le are creştinul ca membru al
ei. Sacramentele sunt dovada că graţia nu s-a dat mai înainte, ci după predestinaţie, celui
ce le primeşte. Botezul este chipul sărbătoresc în care Bisericaprimeşte un membru al ei,
deja primit prin graţie, deci predestinat la mântuire.Totuşi, sacramentele nu sunt
exclusiv semne externe, ci corespund unor faptedin iconomia mântuirii. Prin Botez se
mărturiseşte că Hristos a murit şi a înviat adevărat, iar pâinea şi vinul euharistice
amintesc cina Domnului, jertfa şi iubirea Lui pentru noi, pe scurt Zwingli zice: ,,cred,
ştiu, că sacramentele sunt atât de a conferi graţia că nici n-o cuprind în el, nici n-o
împărtăşesc’’(Zwingli, Fidei ratio).
Calvin ocupă un loc intermediar între Luther şi Zwingli. Sacramentele sunt semne
de deosebire între creştini – şi necreştini, dar fiinţa lor e harismatică. Prin sacramente
lucrează Duhul Sfânt, dar numai asupra celor aleşi. ,,Sacramentul este o mărturie a
graţiei dumnezeieşti către noi, confirmată printr-un semn extern, unit cu mărturia
reciprocă a pietăţii noastre către Dumnezeu’’(Calvin). Sacramentele sunt mijloace ,,prin
care Dumnezeu lucrează cu eficacitate în aleşii Săi’’. Diferitele secte cu originea în
protestantism nu reprezintă nimic deosebit, ci se apropie de unul sau de altul dintre
reformatori.

3. Mântuirea subiectivă şi Biserica

Unul dintre Părinţii Bisericii a făcut afirmaţia: ,,Omul este un animal chemat să
devină Dumnezeu’’. Omul este după chipul lui Dumnezeu,este chemat la asemănare şi
participare reală la viaţa în Dumnezeu. ,,Omul nu este cu adevărat om decât în
Dumnezeu’’16.
După concepţia ortodoxă, nu există o separaţie între Dumnezeu şi creatură, între
Dumnezeu şi om. Omul tindea în mod liber spre Creatorul său şi prin ajutorul minţii
comunica cu Dumnezeu iar prin simţuri, cu lumea materială. Existând fiinţial omului
această legătură între natură şi har, concepţia ortodoxă consideră că cea dintâi lucrare a
harului, această ,,reactivare’’ a sa îşi are izvorul în întruparea Fiului lui Dumnezeu
pentru noi, spre restabilirea legăturii noastre cu Dumnezeu. Hristos este cel care ,,îl
smulge pe Adam din mormânt’’17.
Principalul termen folosit de Sfânta Scriptură, cât şi de Sfânta Tradiţie spre a
arăta motivul întrupării Fiului lui Dumnezeu, precum şi scopul operei Sale cu privire la
16
Olivier Clement , Puterea credinţei, tradus în română de Andronescu Alexandrina şi Ciascai Daniela ,
Editura Pandura, Târgovişte, 1999, pag. 16;
17
Karl-Felmy, op. cit., pag.193;
8
om, este ,,mântuire’’. Iar mântuirea subiectivă nu reprezintă nimic altceva decât
însuşirea fiecărui credincios a roadelor jertfei de pe Golgota. Căci dacă Dumnezeu l-a
făcut pe om fără voia lui, nu vrea ca să se mântuiască tot fără voia lui, zicea Sfântul
Vasile cel Mare.
,,Mântuirea subiectivă este împreună lucrarea lui Dumnezeu şi a omului, prin care
acesta îşi însuşeşte roadele jertfei de pe cruce a Mântuitorului, fiind eliberat din robia
păcatului şi a morţii, începând de la Botez şi Mirungere o nouă viaţă, prin care se face
drept înaintea lui Dumnezeu’’18. Ea este consecinţa răscumpărării în Iisus Hristos. Taina
răscumpărării neamului omenesc s-a împlinit prin ,,jertfa trupului lui Iisus Hristos, o
dată pentru totdeauna’’ (Evrei 10, 10). El nu ne-a mântuit prin plata unei echivalenţe
juridice pe cruce. Cincizecimea nu a avut altceva ca rod decât începutul
Bisericii pe pământ prin extensiunea trupului înviat şi îndumnezeit al lui Hristos în noi,
dar şi începutul mântuirii noastre subiective. ,,Duhul este garantul şi instrumentul
prezenţei lui Hristos în istoria şi misiunea Bisericii, fiind Duhul Adevărului’’(Ioan 16,
13)19.
,,Mântuirea oamenilor se realizează prin încorporarea şi creşterea lor
în Hristos, până la măsura bărbatului desăvârşit, care este Hristos’’ (Efeseni 4, 13)20.
Hristos care ne-a mântuit, recapitulativ pe toţi în Sine, adunându-ne după aceea în chip
actual în Sine, ne uneşte cu umanitatea Sa spre a ne face pe noi asemenea Lui.
,,Pentru a ne uni cu Hristos, va trebui să trecem prin toate câte a trecut El, să
răbdăm şi să suferim şi noi câte a răbdat şi a suferit El...Căci într-adevăr, noi de aceea ne
şi botezăm, ca să ne îngropăm şi să înviem împreună cu El, de aceea ne şi ungem cu
Sfântul Mir, ca să ajungem părtaşi ai Lui, prin ungerea cea împărătescă a îndumnezeirii
şi, în sfârşit, de aceea mâncăm hrana cea prea sfântă a împărtăşaniei şi ne adăpăm din
dumnezeiescul potir, pentru ca să ne cuminecăm cu Însuşi trupul şi Sângele pe care
Hristos şi le ia asupră-şi încă din pântecele Fecioarei. Aşa că la drept vorbind, noi ne
facem una cu Cel ce S-a întrupat şi s-a îndumnezeit, cu cel ce a murit şi a înviat pentru
noi’’21.
Hristos mântuieşte pe oameni întrucât se extinde în ei. Biserica este această
extindere a lui Hristos în oameni. Ea este acest ,,laborator’’ în care se sfinţesc oameni,
se hristoformizează. Mântuirea se realizează numai în Hristos şi astfel, în chip tainic,
Însuşi Hristos repetă în oameni, cu oamenii, acest drum al Golgotei, pentru a le da şi lor
la rându-le puterea să o facă.
Biserica este câmpul larg, este mediul în care vieţuieşte în chip nevăzut Hristos,
pe care Îl face prezent Duhul Sfânt. Bineînţeles să nu uităm că ,,vântul suflă unde
vrea’’(Ioan 3, 8). Tainele nu sunt altceva decât actele parţiale prin care se oferă fiecăruia
în parte viaţa dumnezeiască a lui Hristos în Biserică. Dar asupra fiinţelor tainelor vom
reveni în capitolul următor.

18
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean; Teologie Dogmatică Ortodoxă, Manual
pentru Seminariile Teologice, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2000, pag. 252;
19
Pr. Ion Bria, op. cit., pag. 765;
20
Ibidem, pag. 767;
21
Nicolae Cabasila, op., cit., pag. 27

9
CAPITOLUL I

10
 SFINTELE TAINE - ELEMENTELE
CONSTITUTIVE ALE BISERICII
1. Fiinţa Bisericii şi Fiinţa Sfintelor Taine
Aspectul văzut şi nevăzut al Sfintelor Taine

,,Dintre toate tainele dumnezeieşti, Taina lui Hristos este cea mai mare Taină sau
mister’’22 , căci ,,Hristos este descoperirea Tainei celei ascunse din timpuri veşnice’’a
lui Dumnezeu (Romani 16, 25-26; Efeseni 3, 3; Coloseni 2, 2-3).
Toate cele şapte Sfinte Taine sunt, cum am mai zis, instituite de Hristos unele în
mod direct, iar altele în mod indirect în ce priveşte temeiurile scripturistice ale instituirii
lor. Instituirea dumnezeiască constituie elementul principal al fiinţei Tainelor, arătându-
le ca acte de putere ale lui Dumnezeu şi mijloace ale prezenţei şi lucrării lui Hristos în
Biserică şi în mădularele ei, adică în noi, oamenii. Astfel Euharistia este instituită la
ultima cină a lui Hristos, înainte de jertfa de pe Golgota, spre a lăsa Apostolilor şi
succesorilor lor în preoţie puterea de a actualiza şi de a face astfel rodirea Sângelui
dumnezeiesc căzut pe cruce: ,,Faceţi aceasta spre pomenirea mea’’(Luca 22, 19; II
Corinteni 11, 24-25).
Taina Preoţiei este legată de Arhieria lui Hristos şi de Jertfa Sa de pe Cruce. Dar
Euharistia şi Preoţia sunt date în vederea Bisericii şi pentru Biserică.
Hristos sintetizează cele trei laturi principale ale Preoţiei: puterea învăţătorească,
puterea sfinţitoare şi puterea de conducere.
Botezul, taina încorporării noastre în Biserică, în trupul lui Hristos, a fost instituit
de Mântuitorul după învierea Sa din morţi (Matei 28, 19; Marcu 16, 15, 16), arătându-l
absolut necesar pentru mântuire (Ioan 3, 3, 5; Marcu 16, 16). Prezenţa deplin
transparentă a Duhului Sfânt după înviere, în umanitatea lui Hristos, a făcut posibilă şi
necesară pecetluirea celui botezat cu harul Duhului Sfânt în Taina Mirungerii anticipată
de Hristos (Ioan 7, 38) şi practicată după Cincizecime de Sfinţii Apostoli îndată după
Botez, prin punerea Mâinilor sau Mirungere (Facere 5, 16; 19, 6) pentru primirea
darurilor Duhului Sfânt (Romani 5, 5; 8, 9, 15; I Corinteni 6, 11, 19).
Taina Spovedaniei, prin care primim harul iertării păcatelor mărturisite prin
căinţă adâncă în faţa episcopului sau a preotului, a fost instituită odată cu suflarea
Duhului Sfânt asupra Apostolilor în prima zi a învierii: ,,Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi
ierta păcatele le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute’’ (Ioan 20, 22-23).
Nunta, instituţie divină naturală (Facere 1, 27; 2, 23-24; 9, 1; Matei 19, 3-5) a
fost ridicată la rangul de Taină de către Mântuitorul care a vorbit de indisolubilitatea
căsătoriei (Matei 19,3-5), desfacerea fiind admisă numai în cazul de adulter (Matei 19,
9) şi a participat la Nunta din Cana Galilei, unde a săvârşit şi prima minune (Ioan 1, 1-
11). Iar Sfântul Apostol Pavel o arată ca mare Taină în Hristos şi în Biserică (Efeseni 5,
23, 31-33).

22
Pr. Prof. Dumitru Radu, Sfintele Taine în viaţa Bisericii, în ‚’’Studii Teologice’’, Seria a II-a , anul XXXIII,
nr. 3-4 , martie-aprilie 1981, pag. 173;
11
 Maslul, ungerea cu untdelemn a bolnavilor, cunoscută şi practicată de iudei,
întâlnită şi în timpul Mântuitorului (Luca 10,34), practicată de Apostoli înainte de
înviere (Marcu 6, 13), a fost ridicată la rangul de Taină de Mântuitorul. Indicaţia dată de
Sfântul Apostol Iacob: ,,De este cineva bolnav între voi, să cheme preoţii Bisericii şi
să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea
credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor
ierta lui’’(Iacob 5, 14-15), atestă atât practicarea ei din timpul Sfinţilor Apostoli, cât şi
instituirea ei de către Hristos Însuşi.
Tainele sunt instituite de Hristos şi săvârşite de Hristos prin Biserică. ,,Prin Taine,
Biserica sau mai precis Hristos lucrător în Biserică, efectuează acţiunea Lui de unire a
persoanelor umane cu Sine şi cu ceilalţi membrii uniţi Sine ’’23. Prin Taine creşte şi se
hrăneşte Biserica, adică trupul trainic al Domnului. ,,Tainele sunt centrul întregii vieţi a
Bisericii, ele sunt condiţia indispensabilă pentru creşterea trupului Bisericii. Tainele sunt
încheieturile şi legăturile care unesc trupul lui Hristos, pornind din capul Lui (Coloseni
2, 19) şi, prin aceasta unesc pe credincioşi, încât aceştia sunt ca un singur om având o
singură inimă şi un singur suflet (Fapte 4, 32). Numai prin Taine se realizează unitatea
pentru care S-a rugat Hristos’’24.
Nicolae Cabasila spune: ,,Biserica se arată prin Taine nu ca prin nişte simboluri,
ci precum se arată inima prin mădulare, rădăcina pomului prin ramuri, şi cum a zis
Domnul, ca viţa prin mlădiţe, pentru că aici nu e numai identitate de numiri şi de
asemănări, ci de identitate de lucru, întrucât Tainele sunt Trupul şi Sângele
Domnului’’25. ,,Fără Euharistie nu e Biserică precum fără viţă nu sunt mlădiţe...
Euharistia, în felul acesta, e temelia, rădăcina, inima vieţii Bisericii’’26.
Dar Biserica nu se poate înfăptui numai prin puterile naturale umane. Biserica se
constituie din întâlnirea naturalului cu supranaturalul, a omenescului cu dumnezeiescul.
Fiinţa Bisericii e teandrică. Despre teandrie şi unire treptată cu Hristos este vorba şi în
fiinţa Tainelor. Posibilitatea unirii lui Hristos cu noi prin Taine, a fost posibilă prin
învierea şi pnevmatizarea Trupului Său. De abia de atunci Trupul Lui pnevmatizat se
poate sălăşlui prin Duhul în trupurile noastre, cu stările prin care a trecut El şi cu
înălţimea la care a ajuns El pentru a ne duce şi pe noi prin aceste stări la aceeaşi
înălţime.
Faptul acesta nu se săvârşeşte însă într-un mod pur nevăzut sau spiritual. Aceasta
pe de o parte, pentru că Trupul Său, deşi pnevmatizat, a rămas trup real, iar pe de alta
pentru că trupul nostru trebuie să pornească de la chipul nevăzut, pământesc, spre a
înainta, până la semănarea cu Hristos.
Harul nevăzut devine efectiv prezent şi lucrător prin ritual. Astfel, tainele
presupun două aspecte indisolubil legate: ,,un aspect văzut şi altul nevăzut’’. Ritualul e
mai mult un semn sau un simbol al harului sacramental.El semnifică, dar şi
comunică în acelaşi timp, harul.
Partea văzută sau sensibilă a tainelor cuprinde în general:
a) materia şi forma;
23
Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, vol. III, pag. 16-24;
24
Wilhelm Dancă , Euharistia în viaţa Bisericii , Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolică , Bucureşti, 2002,
pag.769;
25
Nicolae Cabasila , op. cit., pag. 269:
26
Ibidem , pag. 269;
12
 b) actele făcute;
c) cuvintele rostite de săvârşitor.
Mărturisirea de Credinţă Ortodoxă (I, 100) spune: ,,Pentru plinirea Tainei se cere
materia cea după cuviinţă, precum apa la Botez, pâinea şi vinul la Euharistie,
untdelemnul ş.a. corespunzătoare tainei, chemarea Sfântului Duh şi forma cea anumită a
cuvintelor, prin mijlocirea căreia preotul sfinţeşte Taina cu puterea Sfântului Duh’’27.
Întrebuinţarea termenilor de materie şi formă, deşi nu e greşită, nu este totuşi
necesară, căci nu aduce în plus nici o lumină şi nu este suficient de întemeiată, nefiind
cunoscută de Sfinţii Părinţi. Ea este o reminiscenţă a teologiei scolastice. După unii
teologi, precum Hristu Andrutsos, folosirea acestor termeni nu este necesară, pentru că
lipsa lor alterează ideea despre fiinţa şi lucrarea tainelor. Aceasta cu atât mai mult cu cât
prezenţa materiei la unele Taine (Pocăinţa şi Hirotonia) este discutabilă, iar termenul de
formă, încărcat în sens aristotelic, duce la ideea că forma prin sine are putere făcătoare
de viaţă, iar prin acestea se nesocoteşte acţiunea harului divin, împărtăşit prin Taine.
Semnele, văzute sacramentale sunt exprimate in general prin: rugăciuni, binecuvântări,
ritualuri, inclusiv mărturisirea de credinţă personală.
,, După cum a arătat Mircea Eliade în uzul religios, simbolul manifestă prezenţa
sacrului... dintr-un simplu semn de recunoaştere, simbolul ajunge să fie cunoscut ca un
mod de participare reciprocă între două părţi, umană şi divină, care au intrat în alianţă
una cu cealaltă...Prin obiect, devenit sacru datorită contactului lui cu sfera
transcendentă, viaţa omenească are acces la realitatea divină şi participă la ea... O formă
fixă de simboluri verbale a ajuns să comunice prezenţa şi puterea divinităţii în contextul
închinării rituale’’28.
Sfintele Taine –mai ales Botezul, Mirungerea şi Euharistia –atribuie o calitate
simbolică substanţelor materiale: apa, uleiul, pâinea şi vinul.Gesturile rituale de
cufundare, ungere, sfinţire şi împărtăşire, alături de formulele rituale corespunzătoare
sunt percepute ca elemente esenţiale ale medierii harului divin. ,,Diferenţa crucială
dintre tainele creştine şi ritualurile păgâne constă în faptul că Tainele sunt determinate
în totalitate de iniţiativa şi de chemarea dumnezeiască’’29.
,, În raţionalitatea obiectivă şi în sensibilitatea lui Hristos s-a imprimat nu numai
marca raţiunii şi sensibilităţii subiective a sufletului omenesc curat al lui Hristos, ci, prin
aceasta se comunică, prin lucrări văzute ce ating trupul nostru şi trupului şi sufletului
nostru. Astfel se produce o reciprocitate între suflet şi trup’’30.
Partea nevăzută, internă, este deci împărtăşirea harului divin celor ce le primesc.
Harul, deşi e unul după fiinţa sa, totuşi se deosebeşte de la Taină la Taină în lucrarea lui
asupra primitorilor, ceea ce înseamnă că fiecareTaină, în afara harului sfinţitor conferă
şi haruri speciale, caracteristice fiecăruia din ele. Partea văzută lucrează în Taină nu de
la sine şi prin sine, ci prin prezenţa Duhului Sfânt, în conformitate cu voinţa Celui ce a
instituit-o. Modul lucrării rămâne însă tainic, de aceea separarea celor două părţi este

27
Pr. Prof. Ion Bria , op. cit., pag. 229;
28
Pr. Prof. John Breck, Puterea Cuvântului în Biserica dreptmăritoare, tradus în română de Monica E. Herghelegiu,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,Bucureşti , 1999, pag. 197;
29
Ibidem ,pag 199;
30
Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., pag. 14;
13
numai produsul unei abstracţiuni, căci prin ceea ce se vede, nu e numai cât se vede, ci
este lucrarea harului. Din acest motiv partea văzută a tainelor poate fi schimbată sau
modificată după dreapta ei socotinţă.

2. Sfintele Taine, lucrări şi prezenţe ale lui Hristos în

Biserică.
Adevăratul săvârşitor al Sfintelor Taine

După lămuririle date despre aspectul extern şi harul nevăzut al Tainelor şi despre
rostul lor de a uni persoanele primitoare cu Hristos şi prin aceasta, cu Biserica, prin
lucrarea lui Hristos însuşi rămâne să dăm unele lămuriri şi despre preot şi arhiereu, ca
săvârşitori ai Tainelor. ,,Preotul este organul văzut prin care Hristos cel din Biserică
lucrează în chip nevăzut în Taine, sau acordă harul celor cărora li se administrează
acestea’’31 .Hristos se foloseşte pentru lucrarea Sa asupra celor ce vor să se unească cu
El şi să crească în El, intrând şi dezvoltându-se spiritual în Biserică, şi de un organ
personal văzut. Hristos ca persoană lucrează în modul cel mai eficient asupra
persoanelor umane tot prin persoane umane. Numai o persoană umană poate săvârşi
acte expresive, acte care simbolizează sau mai bine zis lămuresc intenţia lui Hristos de
ai uni pe oameni cu Sine.
,,Taina e un element decisiv şi unic în viaţa omului care vine la credinţă şi care
continuă să creadă’’32. Gesturile sacramentale ale preotului şi episcopului, riturile
săvârşite în numele Bisericii şi cu autoritatea ei, cu autoritatea lui Hristos care este
Capul Bisericii, împlinesc în mod real lucrarea intenţionată, pentru că Hristos Însuşi o
împlineşte nevăzut şi Biserica însăşi o împlineşte văzut prin aceste gesturi. ,,Când
botează preotul nu botează el, ci Dumnezeu care prin prezenţa Lui nevăzută ţine capul
celui botezat’’33zice Clement Alexandrinul.
Preotul înfăţişează în faţa credinciosului împuternicirea lui Hristos şi a Bisericii
în calitatea Lui de reprezentant al lor.
Învăţătura Bisericii este că validitatea Tainelor săvârşite de un preot sau episcop
nu depinde de vrednicia lor. Aceasta se bazează pe faptul că rugăciunea şi invocarea
Duhului făcute de ei este rugăciunea şi invocarea Bisericii, iar gesturile lor sacramentale
şi declaraţia lor despre harul care se coboară sunt însoţite de credinţa că Hristos însuşi
lucrează prin ele în mod nevăzutşi că Hristos Însuşi le împlineşte în mod nevăzut.
Desigur e de dorit ca preotul sau episcopul să manifeste şi o vrednicie personală în
slujirea lor preoţească sau arhierească. ,,Dar dacă această vrednicie lipseşte, absenţa ei
este suplinită de credinţa şi de vrednicia Bisericii. Karl Rahnner spune că dacă unii
preoţi nu sunt vrednici, lipsa vredniciei lor e suplinită de vrednicia altora. Iar dacă toţi ar
fi nevrednici, nevrednicia generală n-ar mai putea fi acoperită de nimic’’34. Dacă unii
dintre membrii Bisericii sunt păcătoşi, Biserica rămâne sfântă prin prezenţa şi
31
Ibidem, pag. 20
32
Ibidem, pag. 21
33
Sf. Clement Alexandrinul ,apud. Paul Evdokimov, op. cit., pag. 288;
34
Pr. Prof. Dr. Dumirtru Stăniloae, op. cit., pag. 22;
14
componenţa altora. Sfinţenia Bisericii nu rezultă din sfinţenia membrilor ei, ci sfinţenia
acestora se alimentează din cea a Bisericii. ,,Dumnezeu lucrează chiar şi prin preoţii
care nu sunt vrednici ca să mântuiască poporul’’35, zice Sfântul Ioan Gură de Aur.
Bineînţeles că valoarea morală a slujitorului este totdeauna necesară, dar nu cerută în
mod absolut. Aşa, nici credinţa primitorului nu influenţează în nici un fel validitatea
obiectivă a Tainei, căci taina lucrează totdeauna pentru mântuire sau spre condamnare,
în funcţie de credinţă. Tainele nu sunt numai nişte semne care adeveresc făgăduinţele
dumnezeieşti, nici nişte mijloace de a face credinţa şi încrederea mai vie, ci ele conţin
harul, conţin pe Hristos şi sunt purtătoarele nemuriri, instrumentele mântuirii noastre.
Alegând o persoană şi trimiţând-o cu împuternicire prin Biserică pentru săvârşirea
tainelor, Hristos poate Să-şi comunice şi cuvântul Său şi cuvântul despre Sine păstrat în
mod neschimbat, în întreaga Biserică, ca mijloc de unitate. ,,Prin acest cuvânt care
constituie conţinutul rugăciunilor Bisericii, se explică credincioşilor chiar înţelesul
Tainelor şi datoriile ce rezultă pentru ei de a folosi puterea lor pentru a întipări în ei în
mod actual chipul lui Hristos. Preotul şi episcopul astfel aleşi de Hristos primesc şi
împuternicirea călăuzirii pastorale a credincioşilor spre mântuire’’36.
Harul nefiind decât lucrarea lui Hristos, săvârşitorul lor nevăzut este Hristos.
,,Studiul liturghiilor vechi ne confirmă legătura organică dintre sfinţire şi comuniune,
sau mai curând unicitatea lucrării Sfântului Duh de sfinţire a jertfei pentru adunare, dar
totodată şi a adunării ca trup al lui Hristos. Vechile epicleze conţin adesea rugăciunea ca
Dumnezeu să trimită Duhul Sfânt peste adunare şi peste darurile puse înainte la altar’’37.
,,În acest sens, părintele Boris Bobrinskoy dă ca exemple epiclezele liturghiilor
bizantine, a Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Ioan Gură de Aur’’38

Sfântul Vasile cel Mare Sfântul Ioan Gură de Aur

(...) Ţie ne rugăm şi de la Tine cerem, (...) Te chemăm, Te rugăm
şi cu
Sfinte al sfinţilor, cu bunăvoinţa umilinţă la Tine cădem:
Trimite
bunătăţii Tale , să vină Duhul Tău cel Duhul Tău cel Sfânt
peste noi şi peste
Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri aceste daruri ce sunt
puse înainte (...)
ce sunt puse înainte (...)

35
Sfântul Ioan Gură de Aur, apud. Paul Evdokimov, op. cit., pag. 288;
36
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., pag. 23;
37
Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Sfântului Duh, tradus în română de Măriuca şi Adrian
Alexandrescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti , 1999, pag. 27;
38
Ibidem, pag. 27;

15
 De asemenea, preotul Boris Bobrinskoy atrage atenţia asupra faptului
că pogorârea Sfântului Duh, vizează în acelaşi timp şi darurile, şi credincioşii. Prin
urmare Hristos este prezent şi Se actualizează mereu prin Duhul Sfânt în Sfintele
Taine. ,,Biserica este rezultat şi condiţie a Tainelor’’39.
Astfel prin Taina Botezului, se extinde Taina întrupării Cuvântului, adică creşte
Trupul tainic al lui Hristos, Biserica. Deci, Biserica este constituită sacramental din cei
botezaţi, fiind Trupul în care trăieşte Hristos în Duhul Lui, imprimat în mădularele ei.
Dar cei botezaţi nu sunt numai integraţi în trupul Bisericii ci ei poartă şi pecetea
Duhului Sfânt primită în Taina Ungerii cu Sfântul Mir şi sunt hrăniţi cu Trupul şi
Sângele lui Hristos prin Taina Sfintei Euharistii; la fel şi în cazul celorlalte Taine.
Fiecare Taină lucrează unirea credincioşilor cu Hristos în măsuri şi moduri diferite căci
toate Îl surprind pe Hristos sacramental, trecut prin toate stările prin care şi-a trecut
propriul Trup. Un loc aparte însă îl ocupă Botezul, Mirungerea şi Euharistia, care
realizează progresiv încorporarea oamenilor în Hristos prin Botez şi Mirungere, şi apoi
în mod deplin prin Euharistie.
Prin aceste trei Taine are loc extinderea lui Hristos prin Duhul Sfânt în oameni,
constituind astfel Biserica. Prin Botez, Hristos ne-a renăscut, iar prin Duhul Sfânt,
acelaşi Hristos ne-a pecetluit pentru ziua răscumpărării, lăsându-ne totuşi să avem încă
un trup muritor şi pătimitor, după ce a scos însă pe căpetenia răutăţii din ,,cămările
sufletului’’ ( Sfântul Grigorie Palama).
Euharistia este cea care aşează în adâncul nostru pe Hristos, ,,prin dăruirea de Sine,
prin veşnică smerenie şi kenosis...’’40. Trupul nostru îşi pierde autonomia şi grosimea în
adâncul său prin ,,unirea cu trupul lui Hristos. El face trupurile noastre transparente.
Între Botez şi Euharistie există o strânsă legătură, căci prin amândouă ni se comunică
puterea transformatoare a morţii Domnului, dar în măsuri diferite, prin Botez dobândim
puterea omorârii voinţei noastre pentru păcat, a aplecării noastre spre viaţa
pământească, iar prin Euharistie dobândim puterea de a ne da viaţă, căci chiar fiinţa
noastră moare (şi trebuie să moară, chiar şi vizibil) pentru Dumnezeu ca să ne umplem
de viaţa Lui în viaţă. De aceea Botezul este cel care precede Sfânta Euharistie dar între
ele se interpune Mirungerea. În acest sens, Nicolae Cabasila afirmă: ,,După cum înainte
de a te fi împăcat cu prietenii nu poţi sta în mijlocul lor tot aşa nici în stare de păcat şi
de stricăciune nu te poţi împărtăşi de Trupul şi Sângele de care sunt vrednice numai
sufletele curate. Iată de ce, întâi de toate ne spălăm, apoi ne ungem şi numai după ce ne-
am curăţit de ajuns şi ne-am umplut de bună mireasmă a fiinţei lui Hristos, abia după
aceea suntem primiţi şi noi la Sfânta Masă a Împărtăşaniei ’’41.
Legată de Botez prin lucrarea ei de unire cu Hristos şi precedată de Mirungere.
Sfânta Taină a Euharistiei este ,,Taina comuniunii şi unităţii ecleziale a creştinilor cu
Hristos’’42. ,,Comunitatea eclezială însă, n-ar putea avea loc şi nici n-ar putea fi o
comuniune sacramentală fără Euharistie ca Jertfă şi Taină în acelaşi timp, căci Trupul
Domnului care ni Se dă spre mâncare este în stare de Trup jertfit şi înviat şi ne împrimă
39
Pr. Prof. Dumitru Radu, Sfintele Taine în viaţa Bisericii, în ,,Studii Teologice’’ , Seria a II-a , anul XXXIII,
Nr. 3-4 , martie – aprilie, 1981, pag. 178;
40
Pavel Florensky, Stâlpul şi Temelia Adevărului, tradus în română de Iordache Emil, Pr. Fripa Iulian –
şi Pr. Popescu Dimitrie , Editura Polirom , 1999, pag. 93;
41
Nicolae Cabasila , op. cit., pag. 28;
42
Pr. Prof. Dumitru Radu , op. cit., pag. 178;

16
starea de jertfă. De altfel, toate Tainele au nu numai caracter de Taină ci şi de Jertfă.
Căci în toate, Hristos se dă pentru noi şi ne oferă Tatălui. În Botez, Hristos ne dăruieşte
o viaţă nouă, făcându-ne capabili de jertfă: în Mirungere, El ne dă puterea şi darurile
Duhului Sfânt pentru înaintarea în virtuţi care sunt forme de autojertfire. Pocăinţa este
harul iertării care se întâlneşte cu renunţarea noastră la plăcerile egoiste. Preoţia este
consacrarea lui Dumnezeu a celui ce hirotoneşte şi puterea pe care o primeşte acesta
spre a sluji lui Dumnezeu şi Bisericii. Cununia este de asemenea un dar al iubirii şi
dăruirii reciproce adevărate, lipsă a egoismului. Vedem deci, că toate Tainele stau într-o
legătură esenţială cu jertfa lui Hristos.
În Sfânta Euharistie, Mântuitorul nu ne oferă o simplă urmă a prezenţei Sale, ci
însuşi Trupul Său jertfit şi înviat. De aceea Euharistia este mama celorlalte Taine.
Euharistia nu este o simplă anamneză a morţii şi învierii lui Hristos ci o jertfă reală şi
supremă. Hristos este prezent real sub forma pâinii şi vinului, cu Trupul şi Sângele Său
prin puterea Duhului Sfânt invocat în timpul Sfintei Liturghii (Epicleza). Mâncând
pâinea şi vinul prefăcute în Trupul şi Sângele lui Hristos, creştinul înaintează pe drumul
prefacerii lui în Hristos, se hristoformizează sub acţiunea dinamică a Duhului Sfânt.
Dar nu exixtă nici Euharistie, nici Botez şi nici Mirungere fără Taina Preoţiei.
Sfinţirea sau hirotonirea episcopilor, preoţilor şi diaconilor este tocmai actul prin care
Hristos, sub o formă văzută, îi alegeşi îi investeşte pe aceştia ca organe prin care El
Însuşi va săvârşi în mod nevăzut Tainele pe care aceştia le săvârşesc în biserică pentru
ea şi mădularele ei.
Euharistia şi toate celelalte Sfinte Taine sunt articulate în Arhieria permanentă şi
eficientă a lui Hristos, exercitată vizibil prin arhiereii şi preoţii Bisericii. Preotul nu
lucrează în Sfintele Taine singur, ci împreună cu el lucrează Dumnezeu Însuşi, lucrează
Hristos. ,,Chipul nevăzut al Tainei nu e numai o icoană despărţită de o lucrare ce se
uneşte pe plan nevăzut, ci prin acest chip însuşi sau prin mişcarea mâinii preotului e
lucrătoare puterea lui Dumnezeu, respectiv a lui Hristos. Nu se dispensează Hristos de
mişcarea mâinii preotului şi de rugăciunea rostită în săvârşirea Tainei de preot, dar în
mişcarea şi rugăciunea aceasta e lucrător Dumnezeu; Hristos este cel care face eficiente
Tainele în mod deplin şi dumnezeieşte’’43. Hirotonirea este Taina unităţii Bisericii, căci
prin ea Hristos Îşi exercită lucrarea Sa de preot unic şi unificator. Episcopul este
reprezentantul deplin al lui Hristos, el este ,,chipul Tatălui’’(Sf. Ignatie) şi lucrează ,,în
persona Christi’’ (P. Evdokimov) pentru că este în Biserică. Prin succesiunea apostolică,
mai bine prin preoţie, este sigură permanenţa pururea vie a lui Hristos în toate
generaţiile, prin Sfintele Taine.
În comuniunea omului cu Hristos, omul poate claca, căzând în păcat. De aici
necesitatea restaurării comuniunii cu Hristos, iar la aceasta serveşte Taina Pocăinţei,
sau Spovedania. Pocăinţa mai este numită de Sfinţii Părinţi şi un alt Botez, căci precum
prin Taina Sfântului Botez se şterge păcatul ereditar, aşa şi prin spovedanie se şterg
păcatele personale săvârşite de cel în cauză.
Cel dintâi care a săvârşit această Taină este Hristos, prin iertarea păcatelor
acordată numeroaselor persoane care mărturiseau credinţa în El, cerând ajutorul deci şi
prin aceasta implicit iertarea păcatelor. Cel ce iartă prin episcop sau preot păcatele

43
Ibidem , pag. 186;
17
penitentului este Hristos: ,,Câte le fac preoţii jos, le întăreşte Hristos sus şi judecata
robilor o confirmă stăpânul’’(Sfântul Ioan Gură de Aur).
Taina Mărturisirii este cerută de condiţia noastră de viaţă în această lume, supuşi
păcatului şi greşelii de tot felul. Puterea specială şi permanentă de a ierta păcatele
oamenilor, Hristos a dat-o Apostolilor şi urmaşilor lor, episcopi şi preoţi. Pocăinţa este
întâlnirea cea mai profundă a credinciosului cu Hristos, fiindcă ea nu aduce numai
iertarea păcatelor ci şi actualizarea sau reaprinderea comuniunii omului cu Hristos.
O altă Taină care are în vedere însănătoşirea relaţiei credinciosului cu
Dumnezeu, este Maslul. ea este complementară Spovedaniei. Prin ea, Biserica ajută pe
credincioşi să se comporte ca mădulare ale trupului lui Hristos şi în situaţia bolnavilor.
După învăţătura ortodoxă, Taina Maslului presupune comuniunea rugăciunii ecleziale şi
manifestă această comuniune. Taina este săvârşită de şapte preoţi, după numărul
darurilor Duhului Sfânt. De faţă trebuie să se afle o asistenţă împreună rugătoare, căci
comuniunea tuturor sporeşte puterile de viaţă ale bolnavilor.
Dacă prin celelalte Taine se acordă harul unei singure persoane, prin Taina Nunţii
se pot bucura doi (bărbatul şi femeia) de harul acesteia, depăşind egoismul singurătăţii.
Unirea supranaturală a soţilor ca mădulare ale trupului lui Hristos constituie marea
Taină a Căsătoriei creştine. Ea oglindeşte misterul unirii lui Hristos cu Biserica. Astfel
concluzionând, Vladimir Lossky afirma: ,,Sfântul Duh lucrează în Taine, El creează din
nou firea curăţând-o, unind-o cu timpul în Hristos’’44

44
Vladimir Lossky , Teologia mistică a Bisericii de Răsărit , tradus în română de Pr. Vasile Răducă , Editura
Bonifaciu , Bucureşti , 1998 , pag. 199;
18
 CAPITOLUL AL II –LEA

SFINTELE TAINE ÎN VIAŢA BISERICII ŞI A

CREDINCIOŞILOR

Sfintele Taine sunt porţi ale harului şi ale Împărăţiei lui Dumnezeu. O Taină este
totdeauna ,,un eveniment în Biserică, prin Biserică şi pentru Biserică. Orice Taină se
răsfrânge asupra tuturor credincioşilor. Orice botezat şi pecetluit cu Taina Sfântului Mir,
este o naştere în Biserică ce se împodobeşte cu încă un membru, orice iertare, dezlegare
aduce pe penitent în Biserică’’45. Dacă harul Sfintelor Taine este după învăţătura
ortodoxă acel fluid al întâlnirii şi comuniunii spirituale personale mereu noi a lui Hristos
în Duhul Sfânt cu credinciosul, în Biserică, atunci prin orice act sacramental Biserica,
se împărtăşeşte de prezenţa şi viaţa lui Hristos, care lucrează din ea şi în ea, tainele şi
mântuirea noastră în general. Fiecare Taină este prilejul unei reînnoite chemări şi
pogorâri a Duhului Sfânt peste Biserică, care-l cheamă prin epicleză, căci fiecare taină
îşi are epicleza sa, şi peste credinciosul pentru care Biserica îl cheamă şi îl împărtăşeşte
prin Taina respectivă şi prin aceasta o mereu alta şi noua întâlnire a Bisericii cu Hristos,
precum şi o nouă dăruire a lui Hristos Bisericii, în Duhul Lui. Harul fiind fluidul
spiritual şi personal al lui Hristos manifestat ca întâlnire şi stabilire a lui Hristos cu
credinciosul prin comuniune, explică persistenţa efectului Tainei în credinciosul care s-a
rătăcitspiritual. Biserica şi fiecare credincios care participă la viaţa ei şi rămâne în sânul
ei îl are continuu pe Hristos dar totodată Îl cheamă neîncetat şi Hristos vine odată cu
Duhul prin Sfintele Taine. Deci, Hristos în Duhul Sfânt este continuu în Biserică şi în
acelaşi timp El vine şi de sus prin Duhul Său, în Sfintele Taine, la cererea Bisericii
(Epicleza) făcută cu ajutorul Duhului care este în ea. Prin urmare, Biserica îşi
împrospătează unirea sau legătura cu Dumnezeu prin Tainele care pe de altă parte,
numai în cadrul ei sau prin ea se săvârşesc.
Tainele sunt multiplele întâlniri, contactul credincioşilor cu Duhul Sfânt aducând
şi dezvoltând comuniunea credincioşilor cu El. Dar Duhul nu este niciodată singur, ci
este unit cu Fiul peste care odihneşte împreună cu Duhul care ne face prezent pe Hristos
în inimile noastre; astfel, înaintăm spre măsura vârstei şi deplinătăţii în Hristos ( Efeseni
4, 13 ).
Viaţa care se naşte din taine este caracterizată de întâlnirea cu Hristos: în orice
Taină Mântuitorul răstignit şi înviat luminează trecutul, prezentul şi viitorul existenţei
personale şi a istoriei.
,,A trăi sacramentele înseamnă a face experienţa continuă a harului, care intrând
în istorie contaminează pe protagoniştii umani cu curajul de a trăi şi de a iubi’’46.
Botezul iartă şi dăruieşte harul condiţiei filiale. Botezul ne face fii ai lui Hristos,
Fiul iubit al lui Dumnezeu: ,,Voi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos
Iisus, deoarece toţi câţi aţi fost botezaţi, v-aţi îmbrăcat cu Hristos’’ ( Galateni 3, 26).
45
Pr. Prof. Dumitru Radu , op. cit., pag. 178;
46
Wilhelm Dancă, op. cit., pag. 100;
19
Botezul face din noi mădulare ale lui Hristos, ne alipeşte Bisericii. Datorită Botezului
putem să ne adresăm lui Dumnezeu ca Tatăl, ne putem încredinţa în mâinile Sale, ca fii
ai Săi.
În dezvoltarea vieţii creştine, la Botez se adaugă o comunicare specială a Duhului
Sfânt, care se realizează prin ungerea cu Sfântul Mir – Taina Mirungerii. Mirungerea
nu este altceva decât revărsarea deplină a darurilor Duhului Sfânt a celui nou botezat.
Ea ne uneşte mai strâns cu Hristos, sporeşte în noi darurile Duhului Sfănt, ne leagă mai
desăvârşit de Biserică.
Euharistia este punctul culminant şi izvorul întregii vieţi creştine. Prin Euharistie
devenim consangvini cu Hristos. Euharistia – Sfânta Liturghie, este expresia cea mai
completă, memorialul Paştelui lui Hristos. Sfânta Taină a Euharistiei presupune iertare,
împăcare, iubire, comuniune într-un cuvânt, căci zice stihirea: ,,Unii pe alţii să ne
împărtăşim ! Să zicem-fraţilor – şi celor ce ne urăsc pe noi! Să iertăm toate pentru
înviere!’’ Liturghia are o virtute unică: angajează comunitatea să afirme istoria mântuirii
ca vestea cea bună, şi a tradiţiei, în principiul de viaţă47. Cei care primesc Euharistia
sunt uniţi mai strâns cu Hristos, iar El îi uneşte într-un singur trup: Biserica, în Botez
suntem chemaţi să formăm un singur trup. Euharistia realizează această chemare: ,,Cine
mănâncă Trupul Meu, şi bea Sângele Meu rămâne în mine şi Eu în el” ( Ioan 6, 56 ).
Taina Spovedaniei este rezultatul instabilităţii, a nestatorniciei vieţii noastre
pământeşti, căci uşor cădem în păcat. Conştiinţa nu este apăsată numai de remuşcările
păcatului săvârşit, ci ea are nostalgia nevinovăţiei pierdute. Creştinul caută iertare, dar
în adâncul sufletului său el nădăjduieşte desfiinţarea răului. Numai iertarea prin Sfânta
Taină distruge greşeala fără putinţă de întoarcere şi aducere de vindecare totală. Omul
iertat este primit în comuniunea vieţii trinitare, este reintrodus în drumul spre mântuire.
Părintele îndurărilor este izvorul oricărei îndurări. El realizează iertarea păcătoşilor,
misterul euharistic al Fiului Său, prezent în Biserică prin Duhul Sfânt deşi depăşeşte
sfera noastră de cunoaştere.

,,Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru El,
ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel
bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate I se vor ierta lui’’ ( Iacob 5, 14-
15; Marcu 6, 13 ).
Taina Sfântului Maslu are un loc special în iconomia Tainelor, s-ar putea spune
că este o limită. Dacă în celelalte Taine, darurile Duhului Sfânt sunt dăruite, Taina
Maslului cere doar harul vindecării, fără nimic altceva. Este cu neputinţă să ne
închipuim o slujire permanentă de vindecare, căci aceasta depinde de puterea
miraculoasă a lui Dumnezeu care o trimite după cum voieşte. Astfel, Biserica se roagă
pentru vindecare.
Legământul Căsătoriei, prin care un bărbat şi o femeie formează împreună o
comunitate pe viaţă rânduit prin însăşi natura sa spre binele soţilor precum şi spre
naşterea şi educarea copiilor a fost ridicat de Hristos Domnul pentru cei botezaţi la
demnitatea de Taină. În zilele noastre într-o lume de multe ori străină şi chiar ostilă
credinţei, familiile credincioase sunt de primă importanţă, fiind focare de credinţă vie şi
strălucitoare. În sânul familiei, părinţii sunt pentru copiii lor, prin cuvânt şi exemplu,
47
Conf. Dr. Nifon Mihăiţă, Misiologie Creştină, Universitatea Valahia Târgovişte, 2002, pag., 50;
20
primii vestitori ai credinţei şi veghează la vocaţia proprie a fiecăruia, acordând atenţie
specială voinţei sacre, în familie se desprinde răbdarea şi bucuria muncii, iubirea
frăţească, iertarea generoasă şi mai ales cultul rugăciunii. Vocaţia soţilor de tată şi
mamă, este caracteristică celei mai mari părţi a credincioşilor. Viaţa sacramentală este
secretul familiilor creştine, Tainele fiind izvoare de har pentru momentele trăirilor
conjugale.
În fiecare Taină, Hristos se dăruieşte printr-o lucrare a Sa tuturor celor ce cred în
El. Dar fiind nevăzut trebuie să se dăruiască prin persoane alese. Dar aceste persoane
sunt nevăzute şi Hristos le sfinţeşte prin Taina Hirotonirii. Această Taină devine dacă
putem spune instrumentul, mijlocul prin care se împărtăşesc celelalte Taine. Căci aşa
cum afirmam într-un capitol trecut, prin episcop sau prin preot lucrează însuşi Hristos în
chip nevăzut.
Ce poate fi mai sublim decât Hristos prezent ci trupul şi sângele Său ca pâinea şi
vinul Liturghiei? Ce poate fi mai expresiv decât Hristos jertfindu-se pentru fiecare
dintre noi în orice Liturghie? Hristos se face prin Duhul Miel al Bisericii.
Necesitatea întâlnirii şi comuniunii cu Hristos, a reaprinderii Duhului lui Hristos
în noi, subliniază două lucruri:

a) Biserica în calitatea ei de condiţie a sacramentelor şi de rezultat

al Tainelor ei;
b) nerepetarea unora dintre Taine ( Botezul, Mirungerea şi Preoţia )
sau repetarea altora ( Euharistia, Pocăinţa, Maslul şi Nunta ).

CONCLUZII

21
  Biserica, în calitatea ei de Taină generală, este un rezultat continuu al
Tainelor ca acte care se săvârşesc în ea şi de către ea, prin care mădularele ei se
înnoiesc continuu şi îşi întăresc legătura lor cu Hristos şi între ele la un loc prin Taine
ca acte ecleziale.
 Tainele aparţin Bisericii ca acte ale ei sau mai exact ca acte ale capului ei,
Hristos. Tot ce are loc în Biserică pleacă de la Hristos, capul ei. Dar El nu lucrează
singur, ci împreună cu Trupul Său, Biserica. Ba nu este numai un rezultat al propriilor
ei Taine, ci şi condiţia lor, un fel de sursă mediată, instrumentală a lor.Şi Tainele ca
acte ale ei, îşi au sursa în Biserică pentru că Biserica în calitatea ei de Taină este ea
însăşi o realitate plină de Hristos, fiind mediul ordinar sau general de comunicare cu
Hristos a întregii omenităţi.
 Tainele sunt respiraţia continuă a Bisericii prin care ea inspiră şi revarsă
neîncetat pe Duhul Sfânt. Prin Taine şi mai ales prin Euharistie cu care simţim nevoia
să ne împărtăşim cât mai des, dar cu vrednicie, creştem în Hristos până la vârsta
deplinătăţii sale (Efeseni 4, 13). Euharistia ca jertfă şi Taină realizează unirea plenară
a Bisericii cu Hristos şi a credincioşilor între ei, pentru că ea este precedată de
mărturisirea credinţei celei una şi integrală apostolicele către cei care se apropie de
Hristos euharistie.
 Condiţia obiectivă a Tainelor este credinţa Bisericii. Revelaţia
dumnezeiască, adevărul divin, încredinţat ei de Hristos spre propovăduire, păstrare şi
apărare. Celor ce nu-l cunosc pe Hristos li se predică întâi, apoi sunt puşi în
comuniune cu El prin Sfintele Taine.
 Comuniunea cu Hristos în Taine şi mărturisirea învăţăturii drepte a Bisericii
stau într-o relaţie strânsă, organică, dat fiind faptul că învăţătura dreaptă exprimă
comuniunea cu Hristos. De abia prin actul împărtăşirii credincioşilor se împlineşte
Euharistia ca jertfă şi ca Taină, căci abia acum se înfăptuieşte scopul pentru care s-a
adus Hristos jertfă Tatălui şi rămâne pe scaunul Tatălui în stare de jertfă continuă
pentru a ne atrage pe toţi în jertfa sa şi a ne sfinţii. Euharistia este aceea care hrăneşte
şi pecetluieşte comunitatea credincioşilor cu Hristos care s-a manifestat mai înainte
prin unitatea credinţei în toată învăţătura lui Hristos şi despre Hristos.
 Comunitatea Euharistică înseamnă primirea lui Hristos întreg. Cuvântul
Tatălui întrupat şi Mielul care se jertfeşte continuu în Biserica sa pentru a atrage pe
toţi în starea lui de jertfă, şi înviere în faţa Tatălui murind şi înviind tainic cu El.

22
 BIBLIOGRAFIE

1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Editura Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992;
2. BOBRINSKOY, Pr. Prof. Boris, Împărtăşirea Sfântului Duh, traducere
în română de Măriuca şi Adrian ALEXANDRESCU, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999;
3. BRECK, Pr. Prof. John, Puterea Cuvântului în Biserica
dreptmăritoare, trad. rom. de Monica Herghelegiu, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999;
4. BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994;
5. Idem, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Editura România
creştină, Bucureşti, 1999;
6. BERDIAEV, Nikolai, Împărăţia spiritului şi împărăţia Cezarului,
traducere în română de Gyurcsik, Ilie, Editura Anacord, Timişoara, 1994;
7. CABASILA, Pr. Nicolae, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii, traducere în
română de Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae
Cabasila, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1997;
8. CHIŢESCU, Nicolae – PETREUŢĂ, Ioan –TODORAN, Isidor,
Teologia dogmatică şi simbolică, vol. II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1958;
9. CLEMENT, Olivier, Puterea credinţei, traducere în română de
Andronescu Alexandrina şi Ciascai Daniela, Editura Pandora, Târgovişte, 1999;
10. DANCĂ, Wilhelm, Euharistia în viaţa Bisericii, Editura Arhiepiscopiei
Romano-Catolice, Bucureşti, 2002;
11. EVDOKIMOV, Paul, Ortodoxia, traducere în română de Dr. Irineu Ioan
POPA, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1996;
12. FELMY, Karl – Christian, Dogmatica experienţei ecleziale,
înnoirea teologiei ortodoxe contemporane, traducere în română de Pr. Prof. Dr. Ioan
Ică, Editura Deissis,Sibiu 1999;
13. LOSSKY, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, traducere
în română de Pr. Vasile Răducă, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1998;
14. MIHĂIŢĂ, Conf. Dr. Nifon, Misiologie creştină, Universitatea
Valahia Târgovişte, 2002;
15. RADU, Pr. Prof. Dr. Dumitru , Caracterul ecleziologic al Sfintelor
Taine şi problema comuniunii, Teză de doctorat, în ,,Ortodoxia’’, nr. 1-2, 1978;
16. Idem, Sfintele Taine în viaţa Bisericii, în ’’Studii Teologice’’ , Seria
a II-a, anul XXXIII, Nr. 3-4, 1981;
17. STĂNILOAE, Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru, Teologie Dogmatică

23
Ortodoxă, Editura Institutlui Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
Bucureşti, 1997;
18. Idem, Fiinţa Tainelor în cele trei confesiuni, în ,,Ortodoxia’’, nr. 1,
1956;
19. TODORAN, Pr. Prof. Dr. Isidor – ZĂGREAN, Arhid. Prof. Dr.
Ioan, Teologie Dogmatică Ortodoxă, Manual pentru Seminariile Teologice Ed.
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2000.

24