MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI MITROPOLIA MOLDOVEI ȘI

CERCETĂRII BUCOVINEI

SEMINARUL TEOLOGIC LICEAL ORTODOX „SFÂNTUL IOAN IACOB ” - DOROHOI

LUCRARE DE ATESTAT

HARUL DIVIN ȘI LUCRAREA SA ÎN MÂNTUIREA OMULUI

COORDONATOR: CANDIDAT:

PREOT PROFESOR CĂLINESCU MIHAIL STRUGARIU COSMIN-CIPRIAN

2019
 CUPRINS

Introducere

I. Harul divin

I.1 Concepția ortodoxă despre har

I.2. Necesitatea harului divin

I.3. Gratuitatea harului divin

I.4. Universalitatea harului divin

II. Natura omului și necesitatea mântuirii

II.1 Starea Primordială

II.2 Chip și asemănare

II.3 „Conformitatea” între om și Dumnezeu

II.4. Păcatul strămoșesc și urmările lui

III. Lucrarea Harului

III.1. Lucrarea sfinţitoare a Sfântului Duh în lumina Scripturii şi a Sfinţilor Părinţi

III.2. Simţirea prezenţei şi lucrării Sfântului Duh

III.3. Relaţia dintre Fiul şi Duhul Sfânt în iconomia mântuirii

III.4. Raportul dintre har şi harisme

Concluzii

Bibliografie

2
 INTRODUCERE

Darurile Duhului Sfânt ocupă un loc de cinste în învățătura Bisericii Ortodoxe.

Studiul harului în teologia răsăriteană nu se află în stadii avansate, dar interesul pentru
lucrarea Duhului Sfânt a preocupat teologii dintodeauna. Teologul Constantin Voicu
spunea: „În Biserica Ortodoxă, nimic nu se petrece în viaţa Bisericii fără Duhul Sfînt. În
tradiţia liturgică şi spirituală ortodoxă, orice rugăciune, taină, laudă sau slujbă încep cu
invocarea Sfîntului Duh, iar misiunea Bisericii se identifică cu rugăciunea ei de continuă
înnoire a trimiterii Sfântului Duh”1.
În lucrarea de față vom încerca să prezentăm doctrina ortodoxă despre harul lui
Dumnezeu, arătând concepția ortodoxă despre har, necesitatea, gratuidatea și
universalitatea lui. Pentru o mai bună înțelegere a temei trenuie să privim puțin și la natura
omului, starea lui primordial și starea de după căderea în păcat pentru a vedea necesitatea
Harului în viața noastră. În finalul lucrării, vom încerca să vedem cum exact lucrează Harul
în viața noastră, prin care persoane ale Sfintei Treimi, și cum putem accesa acest har și să
îi simțim manifestarea în mod real în lume.

1
Constantin Voicu, „Sfântul Duh în teologia interconfesională”, în Studii Teologice, anul XXXI, nr. 5-10, 1979,
p. 745. Grăitor, în acest sens, este și titlul pe care teologul rus Boris Bobrinskoi îl dă unui capitol dintr-o
carte de teologie ortodoxă: „Duhul Sfânt, viața Bisericii” (B. Bobrinskoi, Împărtășirea Sfântului Duh,
București, IBMBOR, 1999, p. 369).

3
 I. HARUL DIVIN

I.1 CONCEPȚIA ORTODOXĂ DESPRE HAR

„Ce este harul? Un dar al lui Dumnezeu dăruit omului pentru credinţa în Hristos
spre mântuirea neamului creştin. Harul este puterea iertătoare, miluitoare, luminătoare,
mântuitoare care îndeamnă spre fapta cea bună”2. Așa definea Sfântul Ioan de Kronstadt
harul dumnezeiesc, arătând în cuvinte simple și principii bine cunoscute noauă, că
Dumnezeu se vrea descoperit prin intermediul harului.

Definiţia ortodoxă dată harului se poate sintetiza astfel: „este energia necreată
dumne- zeiască, revărsată de Duhul Sfânt peste noi, prin umanitatea înviată şi înălţată a
lui Iisus Hristos”3. Cu alte cuvinte, harul nu e decât comuniunea cu Hristos în Duhul Sfânt.
Aceasta înseamnă că Ortodoxia nu vede harul ca pe un bun în sine, detaşabil de Dumnezeu,
ci acest har se manifestă la modul cel mai concret la nivel de comuniune. Cuvântul lui
Dumnezeu are din eternitate pe Duhul odihnind peste Sine. Părintele Stăniloae exprimă în
chip magistral această idee: „Dacă din punct de vedere constitutiv, Biserica constă din
Hristos-Capul şi din umanitatea-corpul Lui, Duhul Sfânt este cel ce uneşte pe Hristos cu
oamenii sau pe oameni cu Hristos. El este prin aceasta puterea sfinţitoare, de-viaţă-
facătoare şi unificatoare în Biserică”4.

Învăţătura despre har şi-a atins cea mai clară expresie în formularea Sfântului
Grigorie Palama că harul este o energie necreată izvorâtă din fiinţa dumnezeiască a Celor
trei ipostasuri şi e nedespărţită de ea sau de ipostasuri. „Energeia” (despre care vorbeşte Sf.

2
Sfântul Ioan de Kronstadt – Liturghia: Cerul pe pământ. Cugetări mistice despre Biserică şi Cultul divin
ortodox, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 75
3
Prof. Nicolae Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, Teologia dogmatică şi simbolică. Vol.
2, p. 75;
4
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ed. a II-a, Ed. IBMBOR., Bucureşti,
1997, p. 199;

4
Grigorie înseamnă „lucrare”. În har ca, ca lucrare e prezent însuşi subiectul dumnezeiesc
care o săvârşeşte sau e prezentă o energie a celui ce lucrează5.

Astfel, Harul este o putere şi o lucrare deosebită a lui Dumnezeu asupra omului şi
în om6, ni s-a dat gratuit, nu pentru vreun merit al nostru, ci pentru jertfa Mântuitorului.
Sfântul şi ne este oferit spre luminarea, îndreptarea şi sfinţirea noastră sau pentru
mântuire. Bunurile pe care le actualizează harul în sufletul omului sunt roadele jertfei
Domnului: iertarea păcatelor, îndreptare, sfinţire, viaţă veşnică7.

Nu trebuie însă confundat harul cu darul, ele având totuşi o legătură de

complementaritate.

Cuvintele har (gratia) şi dar (donum) sunt termeni des întrebuinţaţi în limbajul
teologic, ca şi în vorbirea curentă a credincioşilor. Lucrul acesta este întru totul firesc,
deoarece noţiunile har şi dar reprezintă elemente esenţiale din cuprinsul dogmei
soteriologice şi pnevmatologice.

Actualizarea harului în Biserică sau în membrii ei se arată prin aşa-anumitele daruri

ale Sfântului Duh sau duhuri. Diferenţa între Biserică şi membrii ei, în această privinţă,
este că Biserica are întotdeauna toate darurile, chiar dacă nu toate sunt pe deplin actualizate,
iar credincioşii se bucură de unele sau de altele dintre daruri, potrivit însuşirilor lor
naturale.

În privinţa raportului dintre har şi daruri se pot desprinde anumite concluzii:

1. Şi harul şi darul sunt de la Dumnezeu, prin lucrarea Sfântului Duh. Astfel că,
avându-se în vedere unitatea izvorului lor şi energia din ele, între har şi dar nu e o deosebire
de natură, ci una esenţial funcţională şi de efecte: harul este energie divină care lucrează
cu intenţie mântuitoare, iar darul, prin el însuşi, nu este mântuitor, ci, în general, potenţează
şi înalţă capacităţile naturale;

5
Idem, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama - cu patru tratate traduse, ed. a II-a, Ed.. Scripta,
Bucureşti, 1993, p. 133;
6
Episcopul Silvestru de Canev, Theologia Dogmatică Ortodoxă, cu o expunere istorică a dogmelor, trad.
Arhim. Gherasim Miron, Bucureşti, 1904, p. 171;
7
Ibidem, p. 172;

5
 2. Fiind mântuitor, harul se împărtăşeşte în mod obişnuit numai în Biserică, organul
mântuirii, pe când darul, deşi tot al Duhului Sfânt, nu e limitat la aria Bisericii;

3. Ordinar, harul se împărtăşeşte prin Sfintele Taine şi, după a lui Dumnezeu
dispoziţie, lucrează în mod necesar; iar darul apare în taine numai ca scop şi efect secundar
sau accesoriu şi se poate împărtăşi şi pe alte căi8.

Din operele Părinţilor răsăriteni reiese că toate lucrările lui Dumnezeu sunt har - în
creaţie, providenţă şi răscumpărare; fiecare Persoană a Treimii avându-Şi partea Ei în
fiecare lucrare, fiecare om apropriindu-şi harul, potrivit capacităţii sale.

I.2. NECESITATEA HARULUI DIVIN

Biserica Creştină a dezvoltat pe larg învăţătura despre necesitatea harului

dumnezeiesc, fiind provocată de pelagieni, semipelagieni, socinieni şi raţionalişti. Aceştia
contestă necesitatea absolută a harului, admiţând, doar unii, numai o necesitate relativă sau
morală a harului spre a se putea atinge mai uşor mântuirea. Această concepţie rezultă din
învăţătura lor greşită după care omul paradisiac, după natura sa, nu se deosebeşte deloc,
sau aproape deloc, de omul căzut. De aceea, susţin pelagienii, orice om se poate mântui
numai prin puterea minţii şi a voinţei, neavând trebuinţă de un har supranatural. Prin har,
pelagienii înţelegeau puterile intelectuale şi morale ale omului, raţiunea şi voinţa liberă,
care-i sunt date în dar (gratia naturalis) şi mijloacele externe, adică legea dată prin Moise
(gratia legis), învăţătura şi exemplul lui Hristos (gratia Christi) şi o iluminare lăuntrică a
Sfântului Duh. Aceste mijloace ar avea doar puterea să lumineze raţiunea spre cunoaşterea
faptelor mântuitoare sau să înlesnească împlinirea poruncilor divine.

Însă harul nu desemnează numai aceste lucruri, ci înseamnă şi o putere

dumnezeiască supranaturală, care lucrează direct şi intim în sufletul omului. El reprezintă
un principiu nou de viaţă spirituală, care fereşte pe om şi pe viitor de păcate, făcându-l
capabil de a face acele fapte, de împlinirea cărora e condiţionată mântuirea lui9. Împotriva

8
Ibidem, p. 173;
9
Pr. Dr. Petre Deheleanu, Dogma haritologică a Bisericii Ortodoxe Orientale, Tiparul Tipografiei Diecezane
Arad, Arad, 1938,p. 58;

6
lui Pelagiu, creştinismul apusean a luat atitudine prin scrierile Fericitului Augustin, iar prin
sinodul de la Cartagina (418) s-a stabilit necesitatea absolută a harului divin (canoanele
125-127)10.

Harul este absolut necesar pentru mântuire, întrucât mântuirea înseamnă

împărtăşirea de viaţa dumnezeiască din trupul Domnului Hristos, harul fiind tocmai această
împărtă-şire11. Omul nu se poate ridica de unul singur sau nu poate intra prin propriile
puteri în comuniune cu Dumnezeu şi, odată intrat în această comuniune, are trebuinţă
continuă pentru a rămâne în ea şi a progresa pe drumul virtuţii.

Harul divin este necesar în toate etapele efective ale procesului de sfinţire şi
mântuire a omului.

I.3. GRATUITATEA HARULUI DIVIN

După învăţătura Bisericii Creştine, omul nu poate merita harul, nici pentru
pregătirea sa morală, nici prin vreo faptă oricât de bună ar fi ea în sine. Căci nici înainte şi
nici după păcat, Dumnezeu nu a datorat omului harul. Acesta nu e determinat de nici o
condiţie omenească, ci este un dar exclusiv al iubirii lui Dumnezeu, gratuitatea fiind
criteriul esenţial al lui. Termenul „gratuit” desemnează un dar nedatorat. Datoria poate fi
de două feluri: una, care se datorează persoanei, iar alta, care se datorează naturii. Harul nu
se datorează nici persoanei, nici naturii şi tocmai în aceasta constă gratuitatea lui. De altfel,
oricare dar, ca să poată fi numit gratuit sau graţial, trebuie să provină din dragostea de avoi
binele (ex amore benevolentiae) , aşadar să nu fie făcut din silă sau din iubirea de sine, ci
dintr-o atare iubire şi bunăvoinţă, prin care se voieşte altuia binele.

Sfânta Scriptură învaţă că harul lui Dumnezeu este un dar gratuit, fapt pentru care
se şi numeşte har, dar sau graţie: „Iar dacă este prin har, nu mai este din fapte; altfel harul
nu mai este har. Iar dacă este din fapte, nu mai este har, altfel fapta nu mai este faptă”
(Romani 11,6). Deci, dacă omul n-ar mai primi harul în dar, ci doar ca recompensă pentru

10
Pr. Teodor Zota, Despre graţia divină (teză pentru licenţă), Stabilimentul de arte grafice „Progresul”,
Ploieşti, 1904, pp. 15-16;
11
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 205;

7
faptele sale, harul n-ar mai fi har sau graţie („Celui care face fapte, nu i se soco-teşte plata
după har, ci după datorie” (Romani 4,4).

Darurile lui Dumnezeu sunt mari şi multe; ceea ce ne vine de la El nu poate fi nici
mic, nici puţin pentru noi; căci, Însuşi Dumnezeu ni S-a dăruit nouă ca dar, prin Întruparea
Domnului Iisus Hristos. Prin urmare, de unde poate omul să merite un dar atât de mare?12
Întruparea devine un indiciu sigur al iubirii divine şi, totodată, al gratuităţii harului.

I.4. UNIVERSALITATEA HARULUI DIVIN

Împotriva diverselor erezii în privinţa extensiunii şi distribuirii harului divin,

Biserica Creştină învaţă că voia mântuitoare a lui Dumnezeu, deci harul divin, se extinde
asupra tuturor oamenilor. Din moment ce harul este absolut necesar tuturor oamenilor, el
trebuie să fie şi general sau universal: universa-litatea harului este, deci, partea externă a
necesităţii lui13.

Învățătura Bisericii noastre este că harul este dăruit tuturor, căci: „ Dumnezeu
voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1 Timotei
2,3,4). Doar că harul nu silește pe nimeni, oamenii având libertatea să îl primească și să
conlucreze cu el, sau să îl respingă14.

Simbolul credinţei mărturiseşte că Domnul Hristos a murit pentru mântuirea tuturor

oamenilor: „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din cer…”.
Astfel, Dumnezeu voieşte mântuirea tuturor oamenilor, a celor credincioşi şi chiar a
păcătoşilor, acordându-le har suficient credinţei, îndreptării şi mântuirii lor. Afirmaţia că
Dumnezeu voieşte ca toţi să se mântuiască, nu trebuie înţeleasă în sensul de voinţă absolută
a lui Dumnezeu, căci astfel, se admite că toţi oamenii se mântuiesc, ceea ce e greşit. Aici
se înţelege dorinţa sau bunăvoinţa lui Dumnezeu; ea însă, e activă, adică lu-crează totodată
prin harul divin spre împlinirea ei. Dar omul care nu colaborează cu harul, poate să

12
Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos (cartea a II-a, cap. X, 5), ed. a II-a, trad. Pr. Prof. Dumitru C. Vişan,
Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1991, p. 77;
13
Pr. Dr. Petre Deheleanu, op. cit., p. 95;
14
Învățătura de credință creștină ortodoxă, Patriarhia Română, Editura Institutului Biblic și de Misiune
Ortodoxă, București, 2015, p. 150.

8
zădărnicească împlinirea ei. Astfel, prin libertate, omul poate primi sau refuza harul - şi
poate şi cădea din har.

Ar mai trebui de adăugat că harul divin, deşi este conferit tuturor oamenilor, totuşi
nu e conferit fiecărui om în aceeaşi măsură. Aceasta atârnă de lucrarea tainică a Sfântului
Duh, Care împarte darurile Sale după preaînţelepte decrete şi după dispoziţia şi conlucrarea
omului15. Dar dacă harul nu se acordă la toţi în egală măsură, el totuşi se acordă în mod
suficient: celor drepţi, pentru păzirea poruncilor şi rămânerea în dreptatea căpătată, celor
păcătoşi, pentru pocăinţă, şi celor necredincioşi, pentru a se putea converti. Aceste trei
situaţii vor trebui analizate pe larg în lucrare.

II. NATURA OMULUI ȘI NECESITATEA MÂNTUIRII

Problema raportului dintre natură şi har, atinge, într-o anumită măsură, noţiuni
elemen- tare din învăţătura creştină despre om, fiind un punct tangenţial între
pnevmatologie şi antropologie. Învăţătura despre har, ca energie izvorâtă din fiinţa lui
Dumnezeu şi împărtăşită oamenilor prin Duhul Sfânt, acoperă o bună parte din aria
doctrinară a pnevmatologiei. Natura şi mântuirea omului sunt, în mod clar, elemente
esenţiale ale învăţăturii antropologice. De aceea, pentru a înţelege mai bine aspectele care
ţin de acest raport şi efectele care decurg din el, este necesară o incursiune în domeniul vast
al antropologiei, încercând o determinare cât mai exactă a poziţiei celor două confesiuni în
această privinţă. Însă firea umană trebuie privită atât în starea ei iniţială, rezultată din actul
creator, cât şi în condiţia ei de după căderea în păcat. Prin urmare, punctele vizate în această
analiză sunt legate de starea primordială şi căderea în păcat, cu urmările lui.

II.1 STAREA PRIMORDIALĂ

În privinţa originii omului, a naturii sale dihotomice, a unităţii de origine a

întregului neam omenesc şi a menirii omului, învăţăturile celor două confesiuni sunt
oarecum asemănătoare. Pentru a exemplifica această afirmaţie se vor cita câteva afirmaţii

15
Toma de Kempis, op. cit., p. 96;

9
din Catehismul Bisericii Catolice, întrucât învăţătura noastră ortodoxă şi terminologia
folosită pentru a înveşmânta ideile din capitolele menţionate mai sus, sunt deja cunoscute.
„Dintre toate creaturile văzute, numai omul este capabil să-L cunoască şi să-L iubească
pe Creatorul său, el este singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru
ea însăşi. Doar el este chemat să împărtăşească, prin cunoaştere şi iubire, viaţa lui
Dumnezeu…Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, individul uman are demnitatea de
persoană: el nu este numai ceva, ci cineva. E capabil să se cunoască, să se stăpânească,
să se dăruiască în mod liber, să intre în comuniune cu alte persoane şi este chemat, prin
har, la un legământ cu Creatorul său, la a-I oferi un răspuns de credinţă şi de iubire pe
care nimeni altul nu-l poate da în locul său. Datorită originii comune, neamul omenesc
formează o unitate. <<Această lege a solidarităţii umane şi a iubirii>>, fără a exclude
varietatea persoanelor, a culturilor şi a popoarelor, ne asigură că toţi oamenii sunt cu
adevărat fraţi…Persoana umană, creată după chipul lui Dumnezeu, este o fiinţă în acelaşi
timp trupească şi spirituală. Unitatea sufletului şi a trupului este atât de profundă, încât
sufletul trebuie considerat <<forma >> trupului; adică, trupul alcătuit din materie este
un trup omenesc viu şi viu numai graţie sufletului spiritual”16.

II.2. „CHIP ŞI ASEMĂNARE”

După învăţătura ortodoxă, chipul dumnezeiesc constă în structura ontologică a

omului făcută să tindă spre comuniunea cu Dumnezeu. Dar starea primordială a omului nu
putea fi o stare de desfăşurare a chipului în virtuţile prin care se manifestă această
comuniune, întrucât aceasta cerea timp17. Asta nu înseamnă lipsa chipului din om, ci a
asemănării la care acesta încă nu ajunsese. Perfecţiunea omului nu rezidă în ceea ce îl
asimilează ansamblului creaturilor, ci în ceea ce-l deosebeşte de cosmos, asimilându-l
Creatorului. Chipul dumnezeiesc se raportează la natura intelectuală şi morală a omului, la
raţiune şi libertate, în înclinaţia lor spre Dumnezeu, iar asemănarea cu El este scopul către
care tinde omul în dezvoltarea sa morală (starea de îndumnezeire). Asemănarea cu

16
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 280;
17
Ibidem, vol. 1..., p. 280;

10
Dumnezeu putea fi ajunsă prin statornicie în bine, depinzând, pe de o parte de acţiunea
puterilor spirituale şi morale omeneşti, iar pe de alta de ajutorul harului dumnezeiesc18.

Mulţimea şi varietatea definiţiilor referitoare la chip arată că gândirea Părinţilor

evită limitarea a ceea ce este acest chip la o parte oarecare a fiinţei umane, aşa încât nu
doar sufletul participă la chip, ci şi trupul. Această idee e dezvoltată la Sfântul Grigorie
Palama, care, în disputa cu Varlaam, susţine valoarea trupului în efortul ascetic, prin care
omul tinde spre asemănare, şi arată că inima este „cămara puterii noastre şi primul organ
trupesc al minţii”. De aceea „când harul cuprinde întinderile inimii, atunci împărăţeşte
peste toate cugetările şi membrele”19.

II.3. „CONFORMITATEA” ÎNTRE OM ŞI DUMNEZEU

Învăţătura creştină despre chip şi asemănare reprezintă punctul de plecare în

abordarea modului de concepere a omului în starea primordială. Toţi Părinţii Bisericii, atât
cei din Răsărit cât şi cei din Apus, consimt să vadă în faptul creării omului după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu o anumită coordonare, un acord primordial între fiinţa
omenească şi Fiinţa dumnezeiască. Totuşi, valorificarea teologică a acestui adevăr revelat
va fi adesea diferită, deşi niciodată contradictorie, în tradiţiile răsăriteană şi apuseană.
Gândirea Fericitului Augustin, plecând de la chipul lui Dumnezeu în noi, va căuta să
formeze o noţiune despre Dumnezeu, încercând să descopere în El ceea ce găseşte în
sufletul creat după chipul Său. Aceasta va fi o metodă de analogii psihologice aplicată
cunoaşterii lui Dumnezeu, teologiei. Însă aceste analogii nu au fost totdeauna mulţumitoare
pentru a exprima esenţa Divinităţii, deoarece sufletul uman, după cădere, nu mai poate
reproduce sau nu mai este în stare să oglindească în mod fidel misterul fiinţei dumnezeieşti.

Cu alte cuvinte, icoana nu mai poate fi luată ca etalon pentru Prototip, întrucât şi-
a pierdut claritatea. Prin urmare, teologii catolici (între care cel mai însemnat este Toma
d`Aquino, devenit normativ pentru doctrina catolică), plecând de la reflecţiile lui Augustin,

18
Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, op. cit., p. 392;
19
Sfântul Grigorie Palama, Tratatul al II-lea din triada întâi contra lui Varlaam, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, în vol. Viaţa şi învăţăturile Sfântului Grigore Palama, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 168;

11
s-au văzut în imposibilitate de a „salva” onoarea şi măreţia lui Dumnezeu, Creatorul şi
Proniatorul, în raport cu omul ca făptură „ieşită din mâinile Sale”. De aceea, au amplificat
importanţa acţiunii supranaturale proniatoare, lăsându-se în umbră creaţia. Apoi au
accentuat distincţia între natural şi supranatural în om, atribuind întreaga perfecţiune
primordială harului, fiind constituită din darurile supranaturale.

În Răsărit, Sfântul Grigorie de Nyssa, spre deosebire de Augustin, va alege ca punct

de plecare ceea ce ne spune Revelaţia despre Dumnezeu, pentru a regăsi în om ceea ce
corespunde în el chipului divin. Aceasta va fi o metodă teologică aplicată cunoaşterii
omului, antropologiei20. Dacă prima cale, cea a lui Augustin, caută să-L cunoască pe
Dumnezeu, pornind de la omul creat după chipul Său, cea de-a doua cale vrea să definească
adevărata natură a omului, plecând de la noţiunea de Dumnezeu după chipul Căruia omul
a fost creat. Judecata Sfântului Grigorie deschide calea contemplaţiei, a vederii lumii şi
omului, prin „ochii” lui Dumnezeu. Prin urmare, în teologia răsăriteană, naturalul originar
şi supranaturalul nu formau două nivele distincte, al vieţii şi al realităţii, ci erau îmbinate
într-o singură ordine de viaţă clară şi bună în acelaşi timp.

II.4. PĂCATUL STRĂMOŞESC ŞI URMĂRILE LUI

Dogma despre păcatul strămoşesc face parte dintre adevărurile de importanţă

capitală ale credinţei creştine. Căci pentru nimicirea acestui păcat şi a urmărilor lui, S-a
întrupat Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Realitatea şi universalitatea păcatului strămoşesc în
umanitate determină bunătatea dumnezeiască să săvârşească opera mântuirii în Iisus
Hristos. Astfel, păcatul strămoşesc constituie premisa de bază a mântuirii.

„Fiindcă printr-o mişcare a liberei noastre voinţe ne-am făcut părtaşi ai răului,
amestecându-l în firea noastră prin mijlocirea unei plăceri, ca printr-o momeală pregătită
cu miere, şi fiindcă, din această pricină, am căzut din fericirea concepută ca o lipsă a
suferinţei, ne-am transformat după chipul răului. Din pricina aceasta, omul, întocmai ca
un vas de lut, iarăşi se destramă în pământ, pentru ca stricăciunea de acum, pe care el

20
Vladimir Lossky, După chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, trad. Anca Manolache, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2006, p. 138;

12
însuşi şi-a luat-o asupră-şi, să fie îndepărtată şi astfel să fie zidit din nou, prin înviere, în
chipul dintru început21. Acest text din opera Sfântului Grigorie de Nyssa cuprinde idei
caracteristice şi normative ale învăţăturii ortodoxe, în privinţa originii şi fiinţei păcatului
strămoşesc. Creat după chipul lui Dumnezeu şi fiind din fire bun, omul era menit să ajungă
la asemănarea cu Dumnezeu, prin rămânerea şi persistenţa în bine, prin dezvoltarea şi
întărirea virtuţii, adică prin ducerea la desăvârşire a curăţiei şi nevinovăţiei sale naturale,
cu ajutorul harului divin.

Posibilitatea căderii, arată Sfântul Vasile cel Mare, este implicată nu în firea
omului, ci în libertatea lui, trăsătură esenţială a chipului divin: „Slobod de orice
constrângere şi creat de Creator cu voinţă liberă - pentru că a fost făcut după chipul lui
Dumnezeu - sufletul concepe binele, cunoaşte desfătarea ce vine din săvârşirea binelui; are
capacitatea de a-şi păstra starea sa naturală, dacă stăruie în contemplarea binelui şi în
desfătarea bunătăţilor spirituale; dar are şi capacitatea de a se îndepărta de bine; aceasta i
se întâmplă când, săturat de desfătările cele duhovniceşti, ca îngreunat de somn şi alunecat
de la bunătăţile cele de sus, se amestecă cu trupul, spre a se desfăta cu plăceri ruşinoase”22.

Natura păcatului, conform tradiţiei patristice răsăritene, constă în acea

„înstrăinare” de Dumnezeu. Noţiunea de înstrăinare vine de la care are următoarele
sensuri: separaţie, aversiune, îndepărtare, alienare. Înstrăinarea, aşa cum arată Părintele
Vasile Răducă, indică o anumită distanţare a omului, mai exact o distanţare spirituală, faţă
de o realitate cu care până la un moment dat omul se află în intimitate şi care-i dădea o
anumită calitate. Este o distanţare care conduce la o transformare calitativă în fiinţa
înstrăinată, iar în acest proces al înstrăinării viaţa omului primeşte o formă pe care n-o
avusese înainte23.

Urmările păcatului apar imediat după săvârşirea acestuia şi se răsfrâng asupra

omului întreg, suflet şi trup, şi asupra condiţiilor lui de viaţă. Stricarea comuniunii între om
şi Dumnezeu implică pierderea harului divin şi moartea spirituală. De fapt pierderea

21
Sfântul Grigorie de Nyssa, După chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, p. 41-42;
22
Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a IX-a: “Că Dumnezeu nu este autorul relelor”, trad. Pr. D. Fecioru,
P.S.B., vol. 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 447;
23
Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa. Căderea în păcat şi restaurarea
omului, Ed. IBMBOR., Bucureşti, 1996, p. 160;

13
harului, ca urmare a înstrăinării de Dumnezeu, implică moartea spirituală, deoarece harul
este elementul divin prin care sufletul îşi trăieşte adevărata lui viaţă. O stare contrară naturii
trebuia să conducă la dezagregarea fiinţei umane, care se descompune în cele din urmă prin
moarte. Nu mai există loc pentru harul necreat în natura pervertită sau, conform Sfântului
Grigorie de Nyssa, spiritul, ca o oglindă întoarsă, în loc de a reflecta pe Dumnezeu,
primeşte în el imaginea materiei informe, unde patimile răstoarnă ierarhia valorică iniţială
a naturii umane: „Schimbarea firii omului s-a petrecut contra binelui, această singură
abatere de la cele bune atrăgând tot felul de rele, astfel că, prin îndepărtarea de viaţă, în
locul ei a venit moartea, prin lipsa de lumină a venit întunericul, prin lipsa virtuţii a venit,
în schimb, răutatea, şi aşa locul tuturor celor bune a fost luat de cele potrivnice. Şi de cine
trebuia chemată iarăşi la harul dintru început făptura care căzuse în astfel de rele din lipsă
de judecată? De cine altcineva decât de Stăpânul firii?”24.

Concluzia referitoare la relaţia dintre natura umană şi har, după scurta introspecţie
în învăţătura ortodoxă despre căderea omului, este că din momentul căderii şi până în ziua
Cincizecimii, energia divină, harul necreat şi îndumnezeitor va rămâne străin naturii
umane şi nu va acţiona asupra ei decât în mod exterior, producând efecte create în suflet.
Profeţii şi drepţii Vechiului Testament vor fi instrumente ale harului. Harul va acţiona prin
ei, dar nu va fi apropriat oamenilor ca forţă a lor personală. Îndumnezeirea, unirea cu
Dumnezeu prin har, devine imposibilă. Însă planul divin nu va fi deloc abolit prin greşeala
omului, deoarece vocaţia primului Adam, rămasă neîmplinită, va fi împlinită de al doilea
Adam, Hristos. Distrugând dominaţia păcatului, Mântuitorul deschide din nou calea
îndumnezeirii, la care omul accede prin lucrarea Sfântului Duh.

24
Sfântul Grigorie de Nyssa, op. cit., p. 48;

14
 III. LUCRAREA HARULUI

III.1. LUCRAREA SFINŢITOARE A SFÂNTULUI DUH ÎN LUMINA SCRIPTURII ŞI A SFINŢILOR

PĂRINŢI

Potrivit învăţăturii creştine, la actul de sfinţire a omului participă întreaga Sfântă

Treime. Acest fapt este întemeiat pe numeroase mărturii scripturistice şi patristice. În
rugăciunea arhierească, Mântuitorul mijloceşte pentru ucenici înaintea Părintelui Său:
Părinte sfinte, păzeşte-i întru numele Tău… sfinţeşte-i întru adevărul Tău” (Ioan 17, 11,
17). Iar Apostolul Pavel scrie tesalonicenilor: „Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe
voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească fără prihană întru
venirea Domnului nostru Iisus Hristos”(I Tesaloniceni 5,23). Din acestea rezultă că
Dumnezeu Tatăl participă la sfinţirea omului, fiind El Însuşi izvorul sfinţirii. Despre
Dumnezeu Fiul, Sfântul Apostol Pavel spune că, înfiinţându-Şi Biserica Sa pentru care a
venit în lume, „S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească , curăţind-o cu baia apei prin
cuvânt, şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva
de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Efeseni 5,26-27). Acelaşi Apostol arată
în alt loc: „Din El, dar, sunteţi voi în Hristos Iisus, Care pentru noi S-a făcut înţelepciune
de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare” (I Corinteni 1, 30).

Astfel, participarea lui Dumnezeu Fiul la actul sfinţirii noastre este mai mult decât
evidentă. El este Autorul sfinţirii, pentru că prin moartea Sa pe cruce, a câştigat pentru noi
harul Sfântului Duh, pe care, din acest motiv, Apostolul îl numeşte „harul Domnului nostru
Iisus Hristos” (Romani 16,24; II Corinteni 13,13), iar pe Sfântul Duh, „Duhul lui Hristos”
(Romani 8,9). Mântuirea subiectivă sau sfinţirea, în Sfânta Scriptură, este atribuită Duhului
Sfânt, ca o activitate proprie Acestuia. El este principiul de viaţă sau sufletul corpului
mistic al lui Hristos, după cuvintele Sfântului Pavel: „Este un trup şi un Duh, precum şi
chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre” (Efeseni 4,4)25.

25
Pr. Dr. Petre Deheleanu, op.cit., Tiparul Tipografiei Diecezane Arad, Arad, 1938, p. 29;

15
 Dacă trimiterea Fiului pentru mântuirea oamenilor aparţine Tatălui, iar împlinirea
voii răscumpărătoare a Tatălui îi aparţine Fiului, atunci opera de a sădi în fiecare om
roadele răscumpărării aduse de Fiul îi aparţine Sfântului Duh. Astfel harul este mai cu
seamă o lucrare a Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este cel care leagă harul de noi și de aceea
harul se numește, harul Duhului sau chiar Duh, pentru că ușor poate fi numit cel care
lucrează în locul lucrării sale.26 Despre acest lucru vorbesc cu multă însufleţire Sfinţii
Părinţi, îndeosebi: Sfântul Irineu de Lyon, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Atanasie cel
Mare etc.

Totuși lucrarea numită „har” este comună tuturor celor trei Persoane dumnezeiești,
porning ca orice lucrare din ființa dumnezeiască, care este a tuturor celor trei Persoane. De
aceea este numit și harul lui Dumnezeu.

III.2. SIMŢIREA PREZENŢEI ŞI LUCRĂRII SFÂNTULUI DUH

Mărturiile scripturistice şi patristice despre lucrarea sfinţitoare a Sfântului Duh,

determină un anumit mod de receptare a prezenţei şi lucrării Sfântului Duh în teologia post-
patristică. În acest sens, Teologia dogmatică creştină actuală, ocupându-se, în domeniul
pnevmatologiei, de lucrarea sfinţitoare a Sfântului Duh, include şi învăţătura despre
experienţele duhovniceşti generate de relaţia puterii divine cu sufletul omenesc. Este o
temă dogmatică cu adânci implicaţii în Spiritualitate, domeniu teologic care se ocupă de
experienţa adevărurilor de credinţă. În acest scop au fost prezentate o serie adnotări la
această temă, în doctrina câtorva teologi ortodocşi şi catolici reprezentativi.

În Ortodoxie, unde teologia şi spiritualitatea se întrepătrund, abordarea acestei teme

se face pornind de la convingerea că starea culminantă a vieţii intelectuale şi morale este
unirea sufletului cu Dumnezeu, unire condiţionată de efortul omului de purificare şi
realizabilă prin lucrarea Sfântului Duh. Pe această linie se înscrie gândirea teologică a
numeroşi autori ortodocşi. Au fost aduse câteva mărturii edificatoare ale câtorva teologi

26
Învățătura de credință creștină ortodoxă, Patriarhia Română, Editura Institutului Biblic și de Misiune
Ortodoxă, București, 2015, p. 147.

16
cum ar fi: V. Losky, S. Bulgakov, N. Afanasiev, N. Arseniev, G. Florovsky, B. Bobrinskoy,
Cuv. Siluan Athonitul - din partea teologiei ruse; N. Nissiotis, I.Zizioulas, H. Androutsos,
S. Papadopoulos - pentru teologia greacă; Pr. D. Stăniloae, N. Chiţescu şi teologi mai noi:
Pr. Ştefan sandu, Pr. Ştefan Buchiu, din partea patrimoniului teologic românesc.

III.3. RELAŢIA DINTRE FIUL ŞI DUHUL SFÂNT ÎN ICONOMIA MÂNTUIRII

Ideea unei „concomitenţe” a Duhului la lucrarea lui Hristos este o temă majoră a
gândirii creştine, care îşi are originea în teofaniile şi în inspiraţia profetică a Vechiului
Testament, continuând în viaţa pământească a Domnului, în diferitele etape ale lucrării
mântuitoare a lui Iisus Hristos27. Sfântul Vasile cel Mare explică această idee: „Dacă te
gândeşti la creaţie, vei vedea că puterile cerurilor (îngerii) de Duhul au fost întărite; prin
întărire se înţelege statornicia în practicarea binelui. Prin urmare intimitatea cu
Dumnezeu, indiferenţa faţă de rău şi rămânerea în permanenţă în fericire s-au dat
puterilor cereşti de către Duhul. Avea să vină Hristos, Duhul I-a luat-o înainte. Are loc
întruparea, este nedespărţit. S-au săvârşit minuni, (s-au acordat) harismele vindecărilor,
toate s-au făcut prin Duhul Sfânt. Demonii au fost alungaţi în numele Duhului lui
Dumnezeu. Când diavolul a fost certat, Duhul era de faţă. Izbăvirea de păcate s-a făcut
prin harul Duhului. Apropierea de Dumnezeu s-a făcut prin Duhul căci <<a trimis
Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre care strigă: Avva (Părinte)”28.

Până la adevărata împărăţie a lui Hristos, inaugurată în lume prin întruparea Sa,
omenirea se zbătea între bine şi rău, fiind atrasă cu precădere spre decăderea spirituală.
Dumnezeu îi vine în ajutor, trimiţându-i Duhul Său cel Sfânt, care să o întărească cu o
putere vivificantă, salvatoare, anume harul divin. Aşa se explică faptul că Sfântul Duh este
numit principiul de viaţă al omenirii, fiind, prin înrâurirea Sa, izvorul unei vieţi

27
Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Taina Preasfintei Treimi, trad. Măriuca şi Adrian Alexandrescu, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 2005, p. 320;
28
Ibidem, p. 321.

17
regenerate29. Locuri biblice numeroase despre trimiterea Sfântului Duh vin să argumenteze
realitatea puterii sfinţitoare şi darurile acesteia.

Despre trimiterea Sfântului Duh prin mijlocirea Fiului, pentru ca prin aceasta să se
perpetueze legătura între Învăţătorul şi ucenicii Săi, precum şi opera de mântuire a
neamului omenesc, sunt binecunoscute textele de la Ioan (14,16-18; 14,26;15,26; 16,13-
14), în care Mântuitorul enumeră o serie de însuşiri ale Duhului. Despre lucrarea Duhului
Mântuitorul spune: „Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui meu; voi însă să şedeţi
în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus.” (Luca 24,49). Această promisiune s-
a împlinit la Cincizecime, când Mântuitorul a trimis peste Apostoli pe Duhul Sfânt, în
chipul limbilor de foc, învăţându-i a predica în toate limbile mântuirea adusă de Hristos
tuturor celor ce cred în El. Însă şi înainte de această trimitere le-a insuflat ucenicilor pe
Duhul Sfânt (Ioan 20,21-23), oferindu-le puterea iertării păcatelor, legând deci această
putere de lucrarea Sfântului Duh (etimologic, termenul de duhovnicie vine de la duh). Deci
la Rusalii ucenicii nu au primit cea dintâi împărtăşire a Duhului Sfânt ci, ci numai aceea
prin care apostolii au primit plenitudinea darurilor şi puterilor apostolice, precum şi harul
necesar întrebuinţării acestor daruri şi puteri30.

Lucrarea Sfântului Duh, în primele timpuri creştine s-a manifestat nu numai în

apostoli, ci şi în credincioşii creştini, prin harisme. Aceste daruri au condus pe Apostoli la
convingerea că Sfântul Duh s-a trimis şi pentru păgâni, fiind pentru aceştia o dovadă despre
divinitatea creştinismului. Este semnificativ în acest sens cazul convertirii sutaşului
Corneliu, botezat de Sfântul Petru, care afirmă: „Au doară poate opri cineva apa, ca să nu
se boteze aceştia, care au luat Duhul Sfânt, ca şi noi?” (F.A. 10, 44-47).

Aşadar Sfântul Duh întipăreşte în fiecare om chipul Fiului, perpetuând, atât la nivel
personal, cât şi în plan general (eclesial) opera de mântuire a lui Hristos.

29
Wladimir Guettee, Expunerea Doctrinei Bisericei Creştine Ortodoxe, trad. Ep. Iosif al Huşilor, Huşi, 1875,
p. 58;
30
Pr. Dr. Petre Deheleanu, op. cit., p.32;

18
 III.4. RAPORTUL DINTRE HAR ŞI HARISME

Definiţia ortodoxă dată harului se poate sintetiza astfel: este energia necreată dumne-
zeiască, revărsată de Duhul Sfânt peste noi, prin umanitatea înviată şi înălţată a lui Iisus
Hristos31.
Mântuitorul Iisus Hristos în timpul activităţii sale pe pământ, şi-a trimis ucenicii
într-o misiune de probă, dându-le stăpânire peste toţi demonii dar şi puterea de a vindeca
bolile. I-a trimis să propovăduiască împărăţia lui Dumnezeu şi concomitent, să
demonstreze realitatea afirmaţiei lor: “S-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 10, 7),
prin puterea cu care erau înzestraţi.
Indicaţiile Mântuitorului au fost amănunţite, pentru ca scopul misiunii încredinţate
să nu devieze. Puterea harismatică ce li s-a oferit era dumnezeiască, provocându-le un
deosebit entuziasm pentru toate câte au putut săvârşi (Luca 9, 1 - 6; 10, 1 - 12). Mesajul
propovăduirii lor era pacea duhovnicească şi eliberarea harică de sub povara păcatelor şi a
diavolului, pentru a-i aduce pe oameni în împărăţia lui Dumnezeu.
Deoarece harismele sunt daruri ale Sfântului Duh, era firesc ca acestea să se asemene
cu harul care se oferă credincioşilor prin slujirea ierarhiei bisericeşti. Totuşi, ca energie
sfinţitoare şi desăvârşitoare, harul e în mod deosebit al Duhului Sfânt, căci El desăvârşeşte
viaţa noastră spirituală, El vine mai intim în noi, acoperindu-Se oarecum cu subiectul
nostru, astfel încât vedem prin El, lucrăm prin El32.
Cuvântul harismă are un sens larg‚ de aceea prin harisme se pot desemna toate
darurile oferite de Dumnezeu celor care cred în El33, însă utilizarea acestui termen în
anumite texte (Rom. 6, 23; I Tim. 4, 14; II Tim 1, 6), are înţelesul clar de dar dumnezeiesc
special, care s-a revărsat în Biserica creştină primară pentru întărirea vieţii creştine, ca şi
harul venit odată cu adevărul prin Iisus Hristos (Ioan 1 ‚17).
Dar sensul mai cuprinzător al harismelor nu a determinat confundarea lor cu harul.
Între har şi harisme s-a făcut o distincţie clară, fiecare având însuşiri care le diferenţiază.
Dacă Harul este absolut necesar pentru mântuirea personală a fiecăruia, harismele

31
Prof. Nicolae Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, Teologia Dogmatică şi Simbolică,
Manual pentru Facultăţile Teologice, vol 2, ed. a II-a, Cluj-Napoca, 2005, p.75;
32
Ibidem, p. 76;
33
Pr. dr. Ştefan Slevoacă, “Harismele în Biserica primară”, în Mitrop. MS., nr. 9-10 / 1958, pag. 705.

19
constituiau un ajutor edificator pentru mântuirea celorlalţi. Harul este sfinţitor pentru
persoana care îl poartă, iar harismele, prin ele însele nu sfinţeau, ci erau semne doveditoare
ale prezenţei harului nevăzut. Dacă harul este cel care deschide omului calea mântuirii,
harismele puteau să-1 ajute şi să-l întărească pe acest drum fără să producă un proces
obligatoriu mântuitor, acest aspect al transformării umane săvârşindu-l virtuţile.34
Harismele constituiau opera iconomiei nepătrunse a lui Dumnezeu oferită oamenilor
pentru un scop exterior celui care le posedă. Sfintele Taine prin care se oferă harul
mântuitor, necesită un ritual şi un săvârşitor consacrat al acestuia, elemente care lipsesc
tuturor harismelor oferite după voia Sfântului Duh, în mod nevăzut, dar “într-o presupusă
consonanţă cu vrednicia primitorului”35. Harul oferit oamenilor este un potenţial
valorificat sau dimpotrivă, neglijat, pe când harismele lucrau adesea în chip vizibil,
demonstrativ, putându-se stinge sau înf1ăcăra, în funcţie de împodobirea cu virtuţi a
purtătorului (I Cor 14, 13). Dacă Harul are o lucrare tainică, ontologică, de transformare şi
pnevmatizare a omului care l-a primit, harismele îşi îndeplineau scopul tocmai prin
edificarea în credinţă a celorlalţi oameni (I Cor 14, 6). Purtătorul lor era deja edificat. Toţi
creştinii harismatici erau datori să conlucreze în desăvârşită armonie la zidirea Bisericii, a
Trupului tainic al lui Hristos, având exemplu colaborarea intimă şi continuă dintre
membrele trupului uman (I Cor 12, 1 2-30).
Comparativ cu acest aspect, harul oferit omului are un aspect personal, fiind oferit
spre zidirea propriei mântuiri, care implică obligatoriu existenţa şi manifestarea dragostei
faţă de ceilalţi oameni, adică sinergia faptelor sale bune izvorâte din credinţa susţinută de
har. Punctul comun între har şi harisme a fost sursa - Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh,
gratuitatea prin dragostea lui Dumnezeu faţă de creaţie şi scopul de aducere a omului făcut
după chipul lui Dumnezeu la nivelul asemănării cu El.
Harismele constituiau un fel de extensie misterioasă a lucrării obişnuite a harului
divin. Unele dintre harisme s-au manifestat prin cuvânt, iar altele prin fapte.
Un aspect deosebit de important l-a constituit faptul că nu mulţimea săvârşirii
minunilor, a manifestărilor harismatice aduce mântuirea, ci împlinirea datoriei iubirii de
Dumnezeu şi de aproapele. Acest aspect a fost avertizat chiar de către Mântuitorul Iisus

34
Magistrand Dumitru Vasilescu, “Glosolalia”, în ST., Nr. 7-8 / 1964, p. 480.-- (I Cor. 13, 1-8).
35
Pr. dr. Victor Moise, “Despre Glosolalie sau vorbirea în limbi”, în Mitr. MS., nr. 3 –4 / 1986, p. 211.

20
Hristos prin cuvintele: “Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în
numele Tău am proorocit, şi nu în numele Tău am scos demoni, şi nu în numele Tău minuni
multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-
vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7, 22-23). Dacă harismaticul nu se zideşte
spiritual prin dragoste, (I Corinteni 13), atunci nu-şi dobândeşte propria mântuire, căci
harul poate lucra independent prin el, fără să-l determine din punct de vedere spiritual,
săvârşind lucruri minunate spre întărirea altor credincioşi.

21
 CONCLUZII

Doctrina despre Harul divin, în teologia ortodoxă, necesită în continuare o atenție

aparte. După cum am putut observa din studiul de mai sus, învățătura răsăriteană despre
har este una extrem de complex diferite perspective de prezentare a harului, oferind
explicații ce se doresc a fi cât mai cuprinzătoare. Am observat că nu trebuie confundat
harul cu darul, ele având o legătură de complementaritate, dar fiind acțiuni diferite.

Apoi am putut vedea că natura căzută a omului de după izgonirea din Rai, simte
lipsa reală a harului, și numai prin prezența harului se poate vorbi de mântuire. Harul îi este
de trebuință omului chiar de la început. Harul pune începutul mântuirii în om, și acesta vine
în dar. Concluzia referitoare la relaţia dintre natura umană şi har, după scurta introspecţie
în învăţătura ortodoxă despre căderea omului, este că din momentul căderii şi până în ziua
Cincizecimii, energia divină, harul necreat şi îndumnezeitor va rămâne străin naturii umane
şi nu va acţiona asupra ei decât în mod exterior, producând efecte create în suflet.

22
 BIBLIOGRAFIE

1. Bobrinskoy , Pr. Prof. Boris, Taina Preasfintei Treimi, trad. Măriuca şi Adrian
Alexandrescu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005.
2. Deheleanu,Pr. Dr. Petre, Dogma haritologică a Bisericii Ortodoxe Orientale,
Tiparul Tipografiei Diecezane Arad, Arad, 1938.
3. Guettee, Wladimir Guettee, Expunerea Doctrinei Bisericei Creştine Ortodoxe, trad.
Ep. Iosif al Huşilor, Huşi, 1875.
4. Învățătura de credință creștină ortodoxă, Patriarhia Română, Editura Institutului
Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2015.
5. Lossky,Vladimir, După chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, trad. Anca Manolache,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006.
6. Magistrand Dumitru Vasilescu, “Glosolalia”, în ST., Nr. 7-8 / 1964.
7. Moise,Pr. dr. Victor, Despre Glosolalie sau vorbirea în limbi, în Mitr. MS., nr. 3 –
4 / 1986.
8. Palama,Sfântul Grigorie, Tratatul al II-lea din triada întâi contra lui Varlaam, trad.
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în vol. Viaţa şi învăţăturile Sfântului Grigore
Palama, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993.
9. Prof. N., Pr. Prof. Isidor, Pr. Prof. I. Petreuţă, Teologia Dogmatică şi Simbolică,
Manual pentru Facultăţile Teologice, vol. II, ed. A II-a, Cluj-Napoca, 2005.
10. Răducă,Pr. Prof. Dr. Vasile, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa. Căderea în
păcat şi restaurarea omului, Ed. IBMBOR., Bucureşti, 1996.
11. Sfântul Ioan de Kronstadt – Liturghia: Cerul pe pământ. Cugetări mistice despre
Biserică şi Cultul divin ortodox, Editura Deisis, Sibiu, 1996.
12. Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a IX-a: “Că Dumnezeu nu este autorul relelor”,
trad. Pr. D. Fecioru, P.S.B., vol. 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986.

23
13. Silvestru, Episcopul de Canev, Theologia Dogmatică Ortodoxă, cu o expunere
istorică a dogmelor, trad. Arhim. Gherasim Miron, Bucureşti, 1904.
14. Slevoacă,Pr. dr. Ştefan, Harismele în Biserica primară, în Mitrop. MS., nr. 9-10 /
1958.
15. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ed. a II-a,
Ed. IBMBOR., Bucureşti, 1997.
16. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama -
cu patru tratate traduse, ed. a II-a, Ed.. Scripta, Bucureşti, 1993.
17. Todoran,Prof. Nicolae Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă,
Teologia Dogmatică şi Simbolică, Manual pentru Facultăţile Teologice, vol 2, ed.
a II-a, Cluj-Napoca, 2005.
18. Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos (cartea a II-a, cap. X, 5), ed. a II-a, trad. Pr.
Prof. Dumitru C. Vişan, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1991.
19. Voicu, Constantin, Sfântul Duh în teologia interconfesională, în „Studii
Teologice”, anul XXXI, nr. 5-10, 1979.
20. Zota,Pr. Teodor, Despre graţia divină (teză pentru licenţă), Stabilimentul de arte
grafice „Progresul”, Ploieşti, 1904.

24