2.

Dialectul meglenoromân

2.1. Date generale despre meglenoromâni

Meglenoromânii, un grup etnic foarte restrîns, fac parte, ca şi aromânii, din ramura sud-est
dunăreană a romanităţii1, dialectul meglenoromân constituindu-se într-unul dintre continuatorii
românei comune în sud-estul Dunării.
Meglenoromânii sînt singurii dintre vorbitorii dialectelor româneşti care şi-au pierdut
numele etnic de român, nume care îl continua pe lat. romanus. Numele pe care şi-l dau, sub care
sînt cunoscuţi de popoarele învecinate, este cel de vlaş (pl.), la sg. vla sau vlau, termenii de
meglenoromâni sau de megleniţi fiind savanţi2, avîndu-şi sursa la Gustav Weigand3.
Meglenoromânii sînt grupaţi în jurul Cîmpiei Meglen („într-un orăşel şi 10 comune”-
Capidan, Meglenoromânii, I, 5 ş.u.), la nord de golful Thessaloniki, pe malul drept al rîului
Vardar, de-a lungul unui şir de munţi. În această regiune, într-o zonă dominată de populaţie
slavă-macedoneană se află infiltrate cele cîteva localităţi meglenoromâne: orăşelul Nînta (Nónti)4
şi cîteva sate (Lunguţa, Birislav, Huma, Oşani, Liumniţa, Cupa, Ţîrnareca)5, dintre care trei sînt
cu populaţie mixtă româno-slavă (Baroviţa, Coinsco, Sirminina).
Numeroşi megleniţi trăiesc şi în oraşele Ghevghelia (un adevărat centru al
meglenoromânilor) şi Skopje (în Macedonia), în Salonic, Sobotsko (Aridéa) şi Bóimiţa
(Axiupolis) - în Grecia.
Datele cu privire la numărul meglenoromânilor (vechi din perioada interbelică şi
necorespunzătoare pentru perioada actuală) variază6, numărul total de astăzi nedepăşind 5000 de
persoane. Petar Atanasov, care a efectuate anchete relativ recente în Macedonia şi în Grecia
(între 1976-1977), arată că meglenoromânii se găsesc şi astăzi în comunele lor vechi din Grecia,
dar şi în oraşele Salonic, Aridéa, Axiupolis. Localităţile cu un număr mai mare de megleniţi se
află în Oşin (850), Birislav (500), Ţîrnareca (550), Salonic (450), Axiupolis (250), Skopje (274),
Ghevghelia (1450).
În satele originare de munte, ocupaţiile meglenoromânilor au fost agricultura (cereale,
cartofi, viţă de vie) şi creşterea vitelor (oi, capre, bovine). S-au mai ocupat cu apicultura,
sericicultura, olăritul, prelucrarea lemnului7 şi diferite meşteşuguri (croitorie, dogărie, fierărie).
Astăzi păstoritul se mai practică sporadic, majoritatea ocupîndu-se cu agricultura, iar cei din
1
Ideea a fost susţinută mai cu seamă de Theodor Capidan (în Meglenoromânii, I, p. 57 ş.u.) şi de Matilda
Caragiu Marioţeanu (în Compediu, p. 266).
2
Aceste denumiri sînt o creaţie a istoricilor, etnografilor şi lingviştilor care s-au ocupat de ei şi pleacă de la
numele ţinutului în care locuiesc – Meglen. Mai mult, prin termenul meglenit se denumesc şi alte populaţii
neromanice din Meglen. Vezi Capidan, Meglenoromânii, I, p. 5 ş.u.
3
Lingvistul german realizează prima monografie despre dialectul meglenoromân, în care vorbeşte de Vlacho-
Meglen şi Bulgaro-Meglen. Vezi G. Weigand, Vlacho-Meglen, Leipzig, 1892.
4
Orăşelul Nînta (Nónti) este situat la poalele muntelui Zona; locuitorii lui au fost siliţi, acum cîteva sute de ani
(cam în a doua jumătate a secolului al XVII-lea), să treacă la religia mahomedană (fiind singurii români de această
religie), iar după războiul dintre Turcia şi Grecia din 1919-1921, meglenoromânii din acest oraş s-au strămutat în
Turcia, în cadrul unui schimb de populaţii. În prezent, locuiesc în Nónti cc. 50 de meglenoromâni, veniţi din alte
sate.
5
Între 1923-1926, peste 200 de familii din localităţile sus menţionate au emigrat în România, urmaşii acestora
trăind în comuna Cerna, judeţul Tulcea.
6
Gustav Weigand, la fel ca şi Theodor Capidan, îi găseşte în număr de 16.000, Pericle Papahagi de 20.000, iar
Sextil Puşcariu de 12.000-14.000.
7
Prelucrarea lemnului se practica la aşa numitele k’irắń, sg. k’iránă (< sl. pilána), ateliere unde se fabricau
cherestea şi scînduri.
fosta Iugoslavie sînt buni legumicultori şi viticultori. Cei din oraşe lucrează în comerţ, în
industrie sau în diverse instituţii. Ascensiunea în viaţa socială (datorată instruirii lor în limba
oficială, studiilor medii şi superioare, căsătoriilor mixte), a condus, treptat, spre o dezagregare a
meglenoromânilor ca entitate etno-lingvistică.
Viaţa culturală şi preocupări ştiinţifice despre meglenoromâni. Viaţa culturală a
meglenoromânilor nu a fost una cu implicaţii profunde8, motiv pentru care, cu excepţia literaturii
populare9, nu există o literatură cultă meglenită. Adevăratul lor descoperitor este Gustav
Weigand10, care şi publică primul studiu ştiinţific despre ei (Vlacho-Meglen, eine etnographisch-
philologische Untersuchung, Leipzig, 1892).
Pericle Papahagi publică cîteva lucrări reprezentative: Românii din Meglen (Text şi glosar),
Bucureşti, 1900; Megleno-Românii. Studiu etnografic-filologic. Partea I: Introducere, descrierea
călătoriei, ocupaţiile locuitorilor, texte. Partea II: Texte şi glosar, Bucureşti, 1902.
Cea mai amplă şi mai valoroasă monografie, în trei volume, ne-a lăsat-o Theodor Capidan:
Meglenoromânii. I. Istoria şi graiul lor, Bucureşti, 1925; II. Literatură populară la
meglenoromâni, Bucureşti, 1928; III. Dicţionar meglenoromân, Bucureşti, 1936.
Anchete la meglenoromânii stabiliţi în România a efectuat şi I.-A. Candrea, care s-au soldat
cu următoarele contribuţii: Viaţa păstorească la megleniţi, în GS, I (1923-1924), fasc. 1, p. 23-
38; Texte meglenite, în GS, I (1924), fasc. 2, p. 261-264 şi în GS, II (1925), fasc. 1, p. 100-128;
Glosar meglenoromân, în GS, III (1927), fasc. 1, p. 175-209; GS, III (1928), fasc. 2, p. 381-412;
GS, VI (1933-1934), p. 163-192; GS, VII (1937), fasc. 1, p. 194-230.
Studii relativ recente publică şi Petar Atanasov: Despre palatalizarea consoanelor labiale în
meglenoromână (SCL, XXIV, 1973, nr. 3, p. 297-300); Infinitivul meglenoromân (SCL, XXVII,
1976, nr. 2, p. 139-151). Tot el publică, în „Balkan-Archiv”. Neue Folge-Beiheft 7, Hamburg,
Helmut Buske Verlag, 1990, o monografie în franceză, de 293 de pagini, intitulată Le megléno-
roumain de nos jours. Une aproche linguistique, lucrare republicată în româneşte, cu titlul
Meglenoromâna astăzi, Bucureşti, 2002. Atlasul lingvistic al dialectului meglenoromân
(ALDM)11 este întocmit tot de Petar Atanasov, din care, în 2008, a apărut, volumul I.

2.2. FONETICA
Vocalismul
Dialectul meglenoromân, la fel ca celelalte două idiomuri sud-dunărene, conservă o serie de
fenomene fonetice identice cu cele din româna comună:
- se conservă e după labiale, indiferent de natura (timbrul) consoanei următoare, ca în toate
dialectele sud-dunărene: ạmbét „îmbăt” (< lat. *inbibito), per „păr” (< lat. pelu < pĭlum), uspéţ
„ospăţ” (< lat. hospĭtium), mer „măr” (< lat. melum = malum), anvéţ „învăţ” (< lat. *invitio );
ạmpirát „împărat” (< lat. imperator);
- tot după labiale şi indiferent de timbrul vocalei din silaba următoare, se conservă
diftongul ea, ca în protoromână12: si speálă „se spală”, feátă „fată” (< feta), veárză (mai rar

8
De menţionat încercarea eşuată a călugărilor megleniţi de la mînăstirea Podromos din Muntele Athos de a
introduce româna în slujba bisericească.
9
Folclor meglenoromân publică, în 1928, Theodor Capidan (Literatură populară la meglenoromâni,
Bucureşti, 1928), apoi Dumitru Ciotti, Di la fraţili din Meglen, Bucureşti, 1973 (republicată sub titlul Poizii şi
adeturi din Meglenia, Skopje, 1999) şi Dionisie Papatsafa, Prokozmur din Meglenia, Skopje, 1997.
10
Deşi sînt pomeniţi anterior de grecul B. Nikolaides, apoi de I.G.V. Hahn şi de Constantin Jireček.
11
Înaintea lui Petar Atanasov, cercetătoarea germană Beate Wild publică, în 1983, în „Balkan-Archiv”, Beiheft
Bd. 2, Meglenorumänischer sprachatlas, compus din 545 de hărţi.
12
În graiul din Lundin diftongul eá a evoluat la é: méri „mere”, péră „pere”; vezi TDR, p. 491.
veárdă) „varză” (< lat. vĭridia), veárgă „vargă” (< lat. vĭrga), ạnveáţă „învaţă”, si veádă „să
vadă”, veádi „vade”, niveástă „nevastă” (< v. sl. nevĕsta), pumeánă „pomană” (< v. sl. pomĕn);
- se păstează i în poziţie nazală, precedat de labiale (chiar dacă în silaba următoare avem
poziţie dură): vint „vînt” (< lat. ventus), pimínt „pămînt” (< lat. pavimentum), simínţă „sămînţă”
(< lat. sementia), vínă „vînă” (< lat. vena), vind „vînd” (< lat. vendo), vínit „vînăt” (< lat.
venetus);
- absenţa lui î este un fenomen întîlnit şi în graiurile aromâneşti de tip F, dar şi în
istroromână: ạmpirāt „împărat”, ạntréb „întreb”, ạnţilég „înţeleg”, ăntro „intră”;
O serie de inovaţii sînt caracteristice sistemului vocalic meglenoromân:
- lui ă13 şi î accentuaţi din dacoromână le corespunde ó: cómp „cîmp”, mónă „mînă”, lónă
„lînă”, sónzi „sînge”, grón „grîu”;
- e neaccentuat se închide la i, fenomenul fiind general: ạmpirat „împărat” (< lat. ạmperat),
feáti (< feáte), capiti, ạnţileg „înţeleg”;
- lui î din dacoromână îi corespunde ạ: ạntreb14, ạmpirat „împărat”, ạncalţ „încalţ”, ạnsor
„însor”, ạncľid „închid”, ạnpărţós „împărţesc”, ạncălzós „încălzesc”;
- la fel ca în dialectul istroromân, se înregistrează frecvent afereza vocalei a-
neaccentuată15, fenomen opus protezei din dialectul aromân: fáră „afară”, cum „acum”, dáug
„adaug”, şa „aşa”, scund „ascund”;
- semivocala u din diftongii descendenţi au şi eu se păstrează ca în dacoromână, spre
deosebire de aromână şi istroromână, unde aceeaşi semivocală se consonantizează: gáură, dáug
„adaug”;
- are loc anticiparea elementului palatal, la fel ca în Muntenia, în forme precum cóini
„cîine”, póini „pîine”, móini „mîine”;
- vocalele accentuate au, de regulă, o durată mai lungă în pronunţare: ạmpirāt, cāsa,
picurār, vāli, cămēş, fur, muscă.

Consonantismul
O serie de fenomene arhaice sînt aceleaşi ca în aromână:
- păstrarea lui ľ etimologic în elemente de origine latină care conţineau un l urmat de ĕ
accentuat, ī , i flexionar sau de e, i în hiat, care în dialectul dacoromân trece la i: ľépuri „iepure”
(< lat. lĕpus, - oris ), găľínă „găină” (< lat. gallīna);
- se păstrează ľ muiat etimologic şi în grupurile consonantice cľ, gľ, în elemente de
origine latină (care în dialectul dacoromân au dat k’ şi g’): uocľu „ochi” (< lat. oculus), ạncľin
„închin”(< lat. includo), ạncľid „închid”(< lat. includo), ạncľeg „încheg” (< lat. inclago), végľu
„veghez” (< lat. vigilo), ạngľit „înghit” (< lat. inglutto), ạngľeţ „îngheţ” (< lat. inglacio), zinúcľu
„genunche” (< lat. genuculus);
- se păstrează ń (primar) < lat. n + e, i (în hiat) sau de –i flexionar, care în dialectul
dacoromân (cu excepţia unor arii din subdialectului bănăţean) trece la i: călcóń„călcîi” (< lat.
calcaneus), vińă „vie, viţă de vie” (< lat. vīnea), tămóńă „tămîie” (< lat. thymanea);

13
Doar în graiurile din Huma şi Ţîrnareca se păstrează ă.
14
Dacă în dacoromână apare vocala posterioară nelabială î, în aromână aceeaşi vocală este evitată prin
eliminarea ei în poziţie iniţială şi conferirea de caracter silabic consoanei următoare (ntrebu).
15
Vocala a neaccentuată, după ce se s-a închis la ă, a căzut..
 Spre deosebire de aromână, doar în localitatea Ţîrnareca se conservă africatele d şi ĝ,
provenite din d şi respectiv j latini; în celelalte localităţi, meglenoromâna a transformat aceste
africate în constrictivele z, respectiv j16: zic, vez „vezi”, caz „cazi”, záţi „zece”, zoc „zîc”, zónă
„zînă”, sónzi „sînge”; joc (juăc), júdic, júni, jut „ajut”, jutór „ajutor”, jung „ajung”.
Fenomenul palatalizării labialelor este cunoscut de toţi meglenoromânii, dar este parţial
şi inconsecvent17, spre deosebire de aromână, unde fenomenul este general, consecvent şi
colectiv. Astfel, bilabiala sonoră b apare totdeauna nealterată (bini, albină, zbier, albes
„albesc”), f se palatalizează la h’18 şi apoi dispare (ier „fier”, ierar „fierar”, ierb „fierb”, iľ „fiu”,
iľă „fiică”, ir „fir”). Celelalte trei labiale se palatalizează în stadiu final, cu pierderea labialei, în
unele cuvinte şi în unele regiuni (p  k’: k’ept „piept”, k’áptin „pieptene”, k’áli „piele”, scárk’in
„scarpin”, k’ársic „piersic”; m  ń: ńári „miere”, ńez „miez”, ńércur „miercuri”, ńílă „milă”, dă-
ńi „dă-mi”; v  g’: g’armi „vierme”, g’iu „viu”, g’aspi „viespe”, sau după ce trece prin stadiul y,
dispare: iţăl „viţel”, iiu „viu”), dar nu se alterează în altele (per „pier”, peádică „piedică”, perd
„pierd”; mic, miľă „mie”, méjluc „mijloc”; vin, vińă „vie”, vis, viţóɫ „viţel”). Doar la Ţîrnareca,
palatalizarea labialelor este generală şi consecventă, la fel ca la aromâni.
Dintre inovaţii, amintim dispariţia unor consoane sau unele fapte de distribuţie:
- dispariţia laringalei h în cuvinte vechi de diferite origini19 (vla „vlah”, rănés „hrănesc” <
v.sl. hraniti; abér „habar” < tc. haber; or „horă” < bg. horo), dar şi în cuvinte în care ar trebui să
apară h muiat, rezultat în urma palatalizării labiodentalei f (iľ(ă) „fiu, fiică”, ier „fier”)20;
- dispariţia velarei c în poziţie finală, mai ales în sufixul adjectival sau verbal –esc:
dumnés „domnesc”, bărbătés „bărbătesc”, măgărés „măgăresc”, rănés „hrănesc”, ạmpărţós
„împărţesc”, ạnflurés „înfloresc”, ạncălzós „încălzesc”, ạmpirătés „împărătesc”, fiţurés
„fecioresc”;
- dispariţia lui d în poziţie finală, cînd este precedat de nazala n: cón „cînd”, curón
„curînd”;
- în poziţie finală sau înaintea articolului –lu, lichida l se velarizează sau se vocalizează (caɫ
„cal”, viţóɫ „viţel”, purţóɫ „purcel”21, caulu „calul”, iţóulu „viţelu”), formele cu lichida
vocalizată fiind consemnate mai ales în Ţîrnareca;
- oclusivele velare latineşti c, g + vocalele palatale e, i s-au africatizat la ţ, respectiv d,
africate dentale (fenomen similar în dialectul aromân), transformare diferită de cea înregistrată la
nord de Dunăre (ĉ, ĝ, africate prepalatale): birbeáţi„berbec” (< lat. vervex, -eccem), seáţiri
„seceră” (< lat. sicilem), ţinţ „cinci” (< lat. quinque), ţer „cer” (< lat. quaero); de obicei, africata

16
Fricativizarea africatelor, adică dezvoltarea elementului fricativ z, respectiv j şi pierderea ocluziei, este un
fenomen caracteristic celor mai multe graiuri din dacoromână, dar şi istroromânei.
17
Fenomenul prezintă oscilaţii (forme palatalizate şi forme nepalatalizate) de la o localitate la alta şi de la un
cuvînt la altul.
18
În localitatea Ţîrnareca, la fel ca în aromână, are loc palatalizarea în stadiul h’, fără amuţirea acesteia: h’er,
h’ir, h’ică (în variaţie cu iľă).
19
Theodor Capidan susţine că dispariţia lui h în cuvinte de diferite origini este o particularitate preluată de
meglenoromână din graiurile meglenobulgare.
20
Laringala h este reintrodusă, în ultima perioadă, în meglenoromâna din Grecia şi din fosta Iugoslavie, prin
împrumuturi din macedoneană, din greacă sau din alte limbi prin intermediul acestora..
21
Formele cu ɫ sînt explicabile prin influenţa graiurilor bulgăreşti învecinate.
dentală d din româna comună (< g+e, i sau gu+e, i) evoluează la constrictiva z sónzi „sînge” (<
lat. sanguem), ziniri „ginere” (< lat. generem), frónzi „frînge” (< lat. frangĕre);
- meglenoromâna păstrează africata ĉ atît în elementele de origine latină cînd provenea
din lat. c, t + ió, iú (fiĉór „fecior” < lat. fetiolus; minĉúnă < lat. mentionem; tăĉúni < lat.
titionem), cît şi în împrumuturile din limbile slavă sau turcă (ĉérgă < bg. čerga; ĉícă „unchi”
< bg. čičo; ĉăbúc „ciubuc” < tc. čibuk; ĉórbă < tc. čorba), în timp ce africata sonoră ĝ este
consemnată numai în împrumuturile din turcă (ĝadéiă „uliţă” < tc. gade; ĝam „gram, sticlă” < tc.
gam; ĝanĝin „nimeni, niciunul” < tc. gangin; ĝep „buzunar” < tc. gep; ĝebáp „răspuns” < tc.
gevab; ĝilat „călău” < tc. gellad).

V.2.3. MORFOLOGIA
În linii mari, structura morfologică a meglenoromânei este asemănătoare cu cea a aromânei.
Vom insista cu detalii explicative doar asupra fenomenelor specifice dialectului meglenoromân.
a) Substantivul
Flexiunea substantivului este analitică22, genitivul formîndu-se cu articolul proclitic lu, iar
dativul cu articolul proclitic la, indiferent de gen şi de număr: lu un ạmpirát, lu un fiĉór, lu ună
feátă, lu feátili (G); la un ạmpirát, la un fiĉór, la ună feátă, la feátili (D).
Acuzativul numelor de persoane se exprimă fără prepoziţia pe, la fel ca în celelalte două
dialecte sud-dunărene: ţíşta nu la vreau ţela mai mícu frāti „aceştia nu-l iubeau pe cel mai mic
frate”, să la peáră fiĉóru picurariľ „să-l omoare pe băiat ciobanii”.
b) Articolul
Articolul nehătărît este identic cu cel din aromână, păstrînd forma arhaică pentru
feminin (ună < lat. unus): ună feátă, ună uáră „o dată”.
Articolul hotărît masculin singular –l nu se pronunţă (funcţia sa fiind îndeplinită de u), la
fel ca în dialectul istroromân sau în pronunţarea nonstandard din dacoromână: fiĉóru, uómu,
ạmpirátu. Encliticul –le a luat forma –li prin închiderea lui –e neaccentuat la i: cóinili, láptili,
sónzili, şárpili.
c) Gradele de comparaţie
Comparativul se exprimă cu adverbul mai (ca în celelalte dialecte sud-dunărene şi ca în
dacoromână), complementul comparativului introducîndu-se prin di: mai bun, mai mári di míni
„mai mare decît mine”, mai juni, mai mic di ieɫ „mai mic decît el”.
Superlativul relativ se exprimă, ca şi în aromână, din comparativul de superioritate, însă
articulat enclitic şi precedat sau nu de articolul demonstrativ ţel, ţea: ţela mai marli ra-nsurāt
„cel mai mare era însurat” (Capidan, Meglenoromânii, II, p. 64), ţela mai mícu frāti „cel mai mic
frate”.
Superlativul absolut se formează, ca în aromână şi ca în vechea dacoromână, cu ajutorul
adverbului mult23, urmat de adjectivul nearticulat (rau mult sirumaş „erau foarte săraci”; ună

22
Formele sintetice de genitiv, de tipul ạmpirátului, feátăľă sînt mai rare. La Ţîrnareca, unde forma de genitiv
este mai ales sintetică, apar şi forme cu dublă articulare: feáta lu crálului.
23
Nu se păstrează, ca în aromână, -u silabic după un grup consonantic (vezi adverbul ar. multu), aceasta fiind
motivaţia pentru care adverbul cu care se formează superlativul absolut în meglenoromână are forma mult.
muľári mult bună „o femeie foarte bună / frumoasă”, mult ítru „foarte şiret”), dar şi, sporadic, cu
tari (un íľiu tari juni „un fiu foarte voinic”).
d) Pronumele
Pronumele personal are următoarele forme accentuate: io, ieu, iău (pers. 1), tu24 (pers. 2),
iel, iăl (m.), ia (f) (pers. 3), noi, voi, ieľ, iali (pl.). La fel ca la substantive, raportul de dativ se
exprimă prin acuzativ precedat de prepoziţia la: la mini, la tini, la noi, la voi, la iel, la ia, la ieľ,
la iali.
Pronumele şi adjectivele posesive se individualizează faţă de formele din celelalte dialecte
româneşti prin absenţa articolului posesiv şi prin plasarea adjectivului posesiv înaintea
substantivului: meu25 fiĉor, meu cucot „cocoşul meu”, nuástră cāsă, ta fétă, tóu ziniri.
Pronumele şi adjectivele demonstrative se aşează, de obicei, înaintea substantivului26 şi, în
afară de afereza vocalei a, nu prezintă deosebiri mari faţă de cele din dacoromână: pentru
apropiere (ţista/éstu/aistu/ţelalant fiĉor - m. sg., ţişta/éşti/aişti fiĉor - m. pl.) şi ţeástă/iástă/aistă
muľári – f. sg., ţeásti/iásti/aisti muľári – f. pl.), respectiv pentru depărtare: ţela , ţeľa (m., sg. şi
pl.) şi ţea, ţeáli (f., sg. şi pl.): ţela uómu „omul acela”, ţea seáră „în seara aceea”, ţísta g’érmi
„viermele acesta”. Flexiunea pronumelor şi adjectivelor demonstrative urmează flexiunea
substantivelor, genitivul formîndu-se cu lu proclitic, iar dativul cu la: lu ţista, la ţísta (sg.),
respectiv lu ţişta, la ţíşta (pl.).
e) Numeralul
Numeralul cardinal, provenit în mare parte din latină, este asemănător cu cel din aromână27,
cu următoarele deosebiri: nu se păstrează forma ying’iţ „20”28, numeralul fiind format ca în
dacoromână (douzóţ); cu privire la sistemul de numărare, de la 20 în sus se foloseşte conjuncţia
şi ca element de legătură între numărul zecilor şi unitate29: douzóţ şi un, trei zóţ şi ţinţ; la G. D.,
numeralul cardinal utilizează aceleaşi elemente flexionare ca şi substantivul şi pronumele: lu
proclitic pentru genitiv şi la proclitic pentru dativ: lu (la) doiľ fiĉór „ al celor doi feciori”, lu (la)
dóuli feáti „al celor două fete”.
Numeralul ordinal păstrează formele prima/prímă (< lat. primus, -a, -um), folosită mai ales
ca adverb (prima la ạntribat-au „întîi l-au întrebat”), (mai) di primă „mai întîi, înainte de toate”,
pe lîngă cele precedate de prepoziţia la şi articulate cu -li la masculine şi cu –a la feminine (la
tréile „al treilea”, la tréia „a treia”).
f) Verbul meglenoromâm prezintă, cu unele deosebiri neînsemnate, forme foarte
asemănătoare cu cel aromân.

24
Daca în aromână pronumele personal de persoana a 2-a sg. are o formă de nominativ identică cu acuzativul
(tini), în meglenoromână se întrebuinţează forma tu, la fel ca în istroromână şi în dacoromână.
25
Doar în graiul din Ţîrnareca se foloseşte meɫ în loc de posesivul meu.
26
Antepunerea adjectivului demonstrativ, de altfel ca şi a celui posesiv, reprezintă, probabil, o influenţă
bulgărească (după Capidan, Meglenoromânii, I, p. 206), fiind un fenomen care se opune celui din aromână, în care
adjectivul este plasat după substantiv.
27
Dintre asemănările cu aromâna, menţionăm folosirea numeralelor ordinale articulate enclitic: doiľ fiĉór „cei
doi feciori”, dóuli feáti „cele două fete”.
28
Consemnăm păstrarea unui arhaism, care figurează doar în dialectul aromân: numeralul latinesc viginti în
formele yíng’iţ, yíyinţ, yinţ „douăzeci”.
29
În aromână, de la 20 în sus, seria formată din unitate + dăţî nu conţine o conjuncţie copulativă, cele două
numerale fiind juxtapuse.
 La fel ca în aromână, meglenoromâna nu înregistrează forme verbale de infinitiv scurt30
şi supin, infinitivul lung avînd, mai ales, valoare verbală: pot căntári, flári „afla”, durmiri
„dormi” etc.
La indicativ prezent, sub influenţa bulgară, la pers. I şi a II-a, apar desinenţele –m şi –ş:
áflum „aflu”, ạntrum „intru”, végľum „veghez”, áfliş „afli”, ạntriş „intri”, végľiş „veghezi”.
Spre deosebire de aromână, meglenoromâna introduce, la imperfect, pers. a III-a pl.,
desinenţa –u (la fel ca în dacoromâna standard): ieɫ căntá - ieľ căntáu „el cînta – ei cîntau”, ieɫ
cădeá - ieľ cădeáu „el cădea – ei cădeau”, ieɫ şedeá - ieľ şedeáu „el şedea – ei şedeau”, ieɫ
durmeá - ieľ durmeáu „el dormea– ei dormeau”, ieɫ băteá - ieľ băteáu „el bătea – ei băteau”.
Perfectul simplu prezintă, ca şi în aromână, forme „tari”, arhaice, accentuate pe radical, pe
lîngă forme „slabe”, cu accentul pe sufixul specific ((io) roş „rîsei”, ziş „zisei”, duş „dusei”,
plonş „plînsei”, scoş „scosei”, tunş „tunsei”) şi păstrează formele etimologice la pers. 1 şi a 2-a
plural fără desinenţa –ră-: noi căzúm „căzurăm”, voi căzúţ „căzurăţi”, noi bătúm „băturăm”, noi
durmim „dormirăm”, voi durmiţ „dormirăţi”.
Spre deosebire de dacoromână, auxiliarul la perfect compus este, în general, postpus (la fel
ca în dialectul istroromân): măncát-am, venít-au, căntát-au.
Mai mult ca perfectul se formează ca în aromână, fiind un timp compus din imperfectul
auxiliarului veári „a avea” şi participiul la formă masculină31: veam căntát, veai vizút, veam
fuzít.
Viitorul a dispărut ca formă, funcţia sa fiind preluată de conjunctivul prezent: si cóntă „să
cînte”, si fácă „să facă”.
La conjunctiv prezent, remarcăm prezenţa desinenţei –ă la persoana a III-a plural şi la
verbele de conjugarea I: (iel, ieľ) si cóntă „să cînte”; conjunctivul imperfect se formează din
imperfectul indicativului, precedat de conjuncţia si „să” (la fel ca în aromână): si căntám, si
căntái „să fi cîntat”.
Condiţionalul se poate exprima în două moduri: prin indicativ prezent, precedat de
conjuncţia condiţională (a)cu „dacă” (< maced. ako) + indicativul prezent: acu cónt „dacă aş
cînta”, acu cónţ „dacă ai cînta”, acu cóntă „dacă ar cînta”; prin conjunctiv prezent, precedat de
conjuncţia condiţonală tucu „dacă” (< maced. tuku): tucu si cónt „dacă aş cînta”, tucu si cónţ
„dacă ai cînta”, tucu si cóntă „dacă ar cînta”.
Meglenoromâna păstrează infinitivul lung cu valoare verbală, cînd urmează după verbe
modale (mai ales după a putea): ti poţ duţiri „te poţi duce”, nu putem faţiri ţiva „nu putem face
nimic”.
Gerunziul se apropie prin formă de cel din aromână, caracterizîndu-se prin următoarele
terminaţii: -ăra (bóndăra „bînd”, plăngóndăra „plîngînd”); -ura (lăgóndura „alergînd”); -urlea
(lăgóndurlea „alergînd”).
g) Adverbul este influenţat de unele forme din latină: ua „aici” (< lat. adhoc), iundi „unde”
(< lat. ibi + unde), dinţea „dincoace” (< lat. de + hice + -ad), dirip „tocmai” (< lat. directo),
dinde „de unde” (< lat. de + inde); menţionăn şi cîteva adverbe de origine macedoneană (dósta
„destul”, nápcum „iarăşi”, sprótiva „în faţă”, ópacu „pe dos”, ístina „într-adevăr”, túcu
30
Infinitivul scurt apare numai în blesteme: (lupu) vă ti măncá.
31
Participiul nu are terminaţie vocalică, „feminină”, cum se întîmplă în aromână, unde terminaţia participială
este la toate participiile –ă (î) şi este plasat, de regulă, înaintea auxiliarului.
„numai”), de origine turcească (culái „uşor”, sabaileá „devreme”, iţ „deloc”) sau grecească (oh’i
„nu”, ne „da”, acrivós „exact, chiar”).
h) Prepoziţiile sînt toate de origine latină: ăn „în” (< lat. in), ạantru „în faţă” (< lat. intro),
ạntru „în faţă” (< lat. intro), dintru „din faţă” (< lat. di + ăntru), pri „per” (< lat. per).
i) Şi conjuncţiile sînt moştenite din latină: că (< lat. quod), niţi „nici” (< lat. neque); există şi
un număr însemnat de conjuncţii care provin din limbile cu care meglenoromâna a venit în
contact: acu „dacă” (< bg., madec. ako), dali „sau” (bg., maced. < dali), ili „sau” (< bg., maced.
ili), ama „dar, însă” (< tc. amma).
j) Interjecţiile sînt balcanice, de origine turcă sau greacă: aferim! „bravo”, bra! „bre”, ăman!
„iertare”, fairon! „gata”.

V.2.4. LEXICUL
Fondul lexical de bază al meglenoromânei (cuvintele care fac referire la corpul omenesc, la
gradele de rudenie, la lumea înconjurătoare) este format, ca şi în celelalte dialecte româneşti, din
cuvinte moştenite din latină, peste care se adaugă cuvinte împrumutate din limbile balcanice
vecine, cu care a intrat în contact.
Caracterul de dialect al limbii române este dovedit de conservarea unor lexeme de origine
latină pierdute în celelalte limbi romanice (alb, albină, băseárică, cóntic, crăciun, dispíc,
frimínt, fuľór „fuior”, fur „hoţ”, jutór, língură, meásă, ţeápă „ceapă”, uspéţ, vis), a unor cuvinte
pierdute în celelalte dialecte româneşti (căldáru „căldare” < lat. caldarium; corp32 < lat. corpus;
úrdin33 „ordine, rînd ” < lat. ordo, -inis; dărtoári „secure mică” < lat. dolatoria; pic „tîrnăcop” <
lat. picus; runc „rar” < lat. *runcum; ănruncári „a rări – plantele” < lat. inruncare; sirbíri „a
lucra” < lat. servire), dar şi a unor elemente lexicale care lipsesc în celelalte dialecte sud-
dunărene, dar se întrebuinţează în dacoromână (ạmpirát „împărat”; beat, beată „jartieră” < lat.
*bĭtta; flamúnd „flămînd” < lat. flammando; frig; júngľu; nas; sărút etc.). Unele cuvinte de
origine latină lipsesc doar din dialectul aromân (altár, ạnţért „cert”, ạnţilég, bitórn „bătrîn”, cuľb
„cuib”), altele sînt comune doar cu dialectul aromân (ua / ar. auá „aici”, áură „răcoare”, căloári
„căldură, arşiţă”, căprină „păr de capră”, ic „smochin”, mes „lună calendaristică”, spriĝur „mă
jur”, túrtură „turturea”).
Elementele lexicale de substrat sînt mai puţine ca în dacoromână, unele dintre ele fiind
comune cu albaneza: brad, somburi, monz, căpúşă, sterp, úrdă, búză, gúşă, groápă, scrum.
La influenţa slavă veche, comună tuturor dialectelor româneşti (bábă < v.sl. baba, brázdă <
v.sl. brazda, cleáşti < v.sl. klĕšti, clopot < v.sl. klopotŭ, cíudă < v.sl. čudo, gol < v.sl. golĭ,
niveástă < v.sl. nevĕsta, sítă < v.sl. sito), se adaugă o foarte puternică influenţă bulgărească34 /

32
Lexemul corp este înlocuit în celelalte dialecte cu trup (de origine slavă), drom. corp fiind introdus relativ
recent, pe cale savantă.
33
Termenul este înlocuit în celelalte dialecte fie cu rînd (de origine slavă, în dacoromână), fie cu aráδî (de
origine greacă, din aromână).
34
Bilingvismul meglenoromânilor, dar şi vecinătatea cu bulgarii din Meglen au determinat ca elementul slav
din meglenoromână să fie de factură meglenobulgară, motiv pentru care elementul bulgăresc în lexicul
meglenoromân este foarte mare, Capidan considerînd influenţa bulgărească mai puternică decît cea grecească din
aromână.
macedoneană35 (criv „strîmb; şchiop; vinovat”, crótnic „blînd, bun”; culár „meşter de căruţe”;
div „sălbatic”; čafcă „cioară”; čičă „unchi” < maced. čičo; lísiţă „vulpe” < maced. lisica;
gulagláv „fără căciulă pe cap”< maced. dial. gulugkav; íscră „scînteie”< maced. iskra; mắglă
„ceaţă”< maced. dial. măgla; pădár „paznic”< maced. dial. pădar; tétă „mătuşă”< maced. téta).
Şi în cazul influenţei greceşti, vorbim de două straturi, în care întîlnim cuvinte vechi,
bizantine, intrate pîna la începutul Primului Război Mondial, adeseori comune cu dacoromâna şi
aromâna (dáscăl „învăţător”, ángil „înger”, ăcsen „străin”, grómină „măr sălbatic”, frícă, cu
derivatul ạnfríc „înfricoşez”, gurídă „aguridă”, náfură „cerere, petiţie”, tráistur „traistă”) şi
elemente de origine greacă intrate în meglenoromâna din Grecia după această dată (apandisí
„răspuns”, endacsi „foarte bine; de acord”, fos „lumină”, protésuva „capitală”, şizmó
„cutremur”).
Multe cuvinte turceşti au intrat prin macedoneană, ele existînd, în general, în toate limbile
balcanice: adét „obicei”, ăşkér „soldat”, bafĉắ „grădină”, bắşca „separat”, iĉ „deloc”, ĝambúş
„petrecere”, isáp „socoteală”, nafilé „în zadar”, zinghín „bogat”.
Relativ recent au intrat în meglenoromână, prin filieră greacă şi macedoneană, şi o serie de
cuvinte de origine romanică36 (italiană, franceză): caşcavál, cumandár „comandant”, múzică,
lámpă, ţigáră, cămión, frizúră, balcón, dóctur „medic”, tráctur, tirásă etc.

35
Influenţa macedoneană se exercită astăzi numai asupra graiului din Huma şi din oraşele din fosta Iugoslavie,
Gevgelija şi Scopje: bólniţă „spital”, córis „folos”, péglă „fier de călcat”, sfat „cuscru” < maced. svat, tépih „covor”
< maced. tépih, voz „tren” < maced. voz.
36
Numărul cuvintelor de origine romanică depinde şi de gradul de instrucţie al vorbitorilor. Vezi TDR, p. 550.