1.

Relația dintre lingvistică și filologie
 Explicația etimologică a termenului
„filologie” din limba română; înțelesul vechi și
modern al acestui termen.
 Legătura dintre lingvistică și filologie;
studierea și editarea vechilor texte
începuturile lingvisticii slave.
 Filología – studiul limbii și literaturii unui
popor sau al limbilor și literaturilor popoarelor
înrudite.
 Componentele principale ale filologiei: știința
limbii – lingvistica generală sau teoría
generală a limbajului; teoría literaturii.
 Lingvistica generală – deosebiri în raport cu
semiotica, filozofía limbajului și
comunicării.
 Cele două etape din istoria lingvisticii.
2. Lingvistica „preştiinţifică”
• Studierea limbajului – din antichitatea indiană
(scrieri de gramatică, sec. VI-V î. Hr.) şi cea
elină (reflecţii filozofice despre limbaj).
În Grecia antică
 preocupări speculative
 preocupări practice
gramaticale sau lexicale arhaice cu forme târzii,
contemporane cercetătorilor.
de
Protolimba („limba-mamă”), indoeuropeana comună
primitivă, a fost intuită în sec XVIII şi reconstruită în mod
ipotetic de la jumătatea sec. XIX.
și
Punctul de vedere comparativ, neglijat în antichitate;
Antichitatea a ignorat ideea înrudirii unora dintre limbi
(dispreţul suveran al vechilor greci faţă de popoarele
„barbare”); în Evul Mediu, impresia eronată că toate
limbile cunoscute ar proveni din ebraică, limba Vechiului
Testament.
În sec XVIII îşi face apariţia un nou concept explicativ,
teoria
anume acela de „înrudire genetică” între limbi, care se va
contura mai clar în sec XIX.
Ideea înrudirii genetice a apărut în Europa din necesitatea
de a explica numeroase asemănări lexicale şi, mai ales,
gramaticale dintre limbile latină, greacă şi sanscrită
(limba de cultură a Indiei antice), ca şi prin necesitatea de
a lămuri asemănările lexico-gramaticale dintre maghiară
şi limbile finice (finlandeza, estona).
aflat într-un anumit context fonetic, în epoca tranziţiei de
la o etapă la alta din evoluţia uneia şi aceleiaşi limbi.
Pornindu-se de la corespondenţele dintre limba latină,
greaca veche şi sanscrită şi de la corespondenţele acestor
limbi cu slava comună reconstruită şi germana comună
reconstruită, s-a putut reconstrui în cele din urmă
protolimba lor comună, denumită în mod convenţional
indoeuropeană comună primitivă.
Cu începere din primul sfert al sec. al XX-lea, lingvistica
a început să se emancipeze din punct de vedere
metodologic de sub tutela altor științe (filosofie, logică,
științele naturale, psihologie).
Un prim pas în procesul de conturare a obiectului
lingvisticii s-a realizat prin apariția cărții Cours de
linguistique générale de Ferdinand de Saussure (1916 – la
trei ani după moartea autorului).
Cele două trăsături esențiale ale punctului de vedere al lui
Saussure sunt:
• 1) limba nu este un amestec de elemente, ci un
sistem în care fiecare parte constitutivă este
solidară cu celelalte;

3. Începuturile lingvisticii ştiinţifice • 2) cercetarea limbii ca structură complexă nu

În perioada lingvisticii „preştiinţifice”, cercetarea
ar fi posibilă decât făcându-se abstracție de
fenomenului lingvistic s-a făcut din trei perspective: Cea dintâi metodă proprie de cercetare a limbilor a fost
evoluție (este vorba de perspectiva
metoda comparativ-istorică, întemeiată de danezul
 descriptivă vorbitorului, ca premisă a unei abordări
 istorică Kristian Rasmus Rask (1787-1832) şi de germanul Franz
funcționale a limbii).
 comparativă Bopp (1791-1867).
Ideea de sistem face să se deplaseze atenția cercetătorului
Pespectiva descriptivă: o limbă într-o anumită perioadă Limbile asemănătoare provin dintr-un izvor comun, uneori
de la elementele rezultate din analiza limbii spre relațiile
din existenţa ei; limba scrisă, atestată cu deosebire în atestat în texte de limbi vechi (latina, pentru limbile
dintre acele elemente; obiectul cercetării devine acum
texte literare şi limba vorbită; formele populare stau la romanice, sanscrita, pentru limbile indiene moderne) sau
structura complexă a limbii, adică un întreg ce reprezintă
baza formelor corespunzătoare din limbile neolatine de neatestat (limba slava comună pentru limbile slave şi,
mai mult decât suma părților sale componente.
astăzi. respectiv, limba germană comună pentru limbile
germanice; cazul limbilor indoeuropene fino-ugrice etc.). F. de Saussure susține că mecanismul funcționării unei
Avem trei ramuri ale ştiinţei inițiale a limbii: fonetica,
limbi nu ar putea fi surprins decât considerând limba ca
gramatica, lexicologia. Comparatismul istoric combină perspectiva comparativă
pe o structură de termeni coexistenți.
în studiul limbilor mai ales cu cea istorică sau evolutivă.
În Antichitatea greco-romană, preocupările gramaticale
În secolul XX, analiza fenomenului lingvistic va fi
dominante au vizat: • Metoda comparativ-istorică se defineşte ca
orientată treptat, din punct de vedere metodologic, dinspre
ansamblul de principii şi procedee, prin
 stabilirea „paradigmelor” (adică a istorismul dominant în secolul al XIX-lea spre descrierea
aplicarea cărora în cercetarea limbilor înrudite
modelelor de declinare şi de conjugare); limbilor.
 distingerea formelor „corecte” de cele se urmăreşte reconstruirea trecutului istoric şi

„incorecte”, o atitudine normativă faţă mai ales preistoric comun. La F. de Saussure apare dihotomia (distincția, opoziția)

de limbă; conceptuală dintre limbă (aspect social) și vorbire (aspect

• Principiile pe care se bazează această metodă
 clasificarea cuvintelor în părţi de vorbire individual) ca ipostaze ale limbajului.
sunt:
(lat. partes orationes).
Raportul dintre semnificant (imagine acustică) și
• 1) arbitrariul semnului lingvistic, prin care se
În lexicologia antică îşi fac apariţia glosarele (liste de semnificat (concept) în structura semnului lingvistic (a
înţelege faptul că învelişul sonor al cuvintelor
cuvinte arhaice şi dialectale, cu explicarea înţelesurilor cuvântului, de exemplu), studiat mai profund în cadrul
nu e determinat sau impus de sensul pe care
lor); vechii greci au excelat în formularea unor observaţii școlii structuraliste daneze, sub forma raportului dintre
cuvintele îl exprimă;
despre omonime şi sinonime. două planuri ale sistemului lingvistic: expresia, respectiv

• 2) regularitate schimbărilor fonetice. conținutul;

Filozofia limbajului, la filozofii greci din Antichitate, a
existat o polemică celebră, în care se opuneau: teoria Asemănările dintre limbi se pot explica în două moduri: Raportul dintre diacronie (evoluție lingvistică) și
„naturală” a originii cuvintelor; teoria „contractuală” a fie că este vorba de cuvinte moştenite în comun; fie că sincronie;
originii cuvintelor. este vorba de cuvinte împrumutate.
Relația dintre axa raporturilor asociative (numite mai
Perspectiva istorică, aplicată cercetării textelor vechi Schimbarea fonetică regulată este modificarea constantă târziu raporturi paradigmatice) și axa raporturilor
literare, în care studiul filologic avea de comparat forme pe care o suferă un sunet sau un anumit grup de sunete sintagmatice, sau de combinare, dintre unitățile limbii.
Pornind de la aceste distincții, iau naștere în Europa
interbelică două importante școli structuraliste în
lingvistică: Școala sau Cercul de la Praga (inițiat de
lingviștii cehi, cu concursul rușilor N. S. Trubețkoi, R.
Jakobson și al francezului André Martinet) și Școala sau
Cercul de la Copenhaga ori concepția glosematică
(inițiată de danezul Louis Hjelmslev).
În S.U.A. se conturează structuralismul local; în a doua
jumătate a secolului al XX-lea avea să apară, tot în
S.U.A., curentul generativist-transformațional, inițiat de
Noam Chomsky.
4. Dezvoltarea teoretică a lingvisticii structurale în
spațiul slav. Cercul lingvistic de la Praga
 Saussure - fondatorul structuralismului
lingvistic european (el a pus bazele
structuralismului lingvistic european),
Edward Sapir și Leonard Bloomfield inițiatorii
structuralismului american (mentalist
respectiv, mecanicist sau descriptivist).
 Analiza structurală a limbajului are la bază
principiile formaliste de studiere
fenomenului lingvistic; pentru filologia slavă,
începuturile acestei se plasează cronologic în
spațiul rusesc între anii 1915-1917.
 Formaliștii ruși acceptă și dezvoltă ideea că
literatura este artă a cuvântului - fenomen
lingvistic ce se cere abordat cu ajutorul
lingvisticii.
 Pe baza principiilor lingvistice, școala formală
rusă diferențiază limbajul poetic de cel
colocvial, „practic”, „informațional”.
 Formaliștii ruși anulează dihotomia conținut-
formă; atenția cercetării spre elementele
construcției și modalitățile lor de organizare,
spre procedee.
 Roman Jakobson subliniază distanța dintre
limbajul poetic și limbajul afectiv, emoțional.
Poezia este pentru el o zicere orientată spre
modurile de expresie.
 Cercul lingvistic de la Moscova; Societatea
pentru studiul limbajului poetic de la Sankt
Petersburg (Cercul de la Sankt Petersburg)-
membri.
 După Revoluția din octombrie din Rusia,
câțiva membri își continuă activitatea în cercul
lingvistic de la Praga, unde se formulează în
1928 tezele structuralismului.
 La Praga, în cercul lingvistic al cărui nume
este o replică a cercului de la Moscova,
orientările școlii formale ruse - reevaluate
prin structuralism și pătrund pe această cale în
circulația științifică internațională.
 Cercul lingvistic de la Praga (6 octombrie
1926): constituie prima grupare de lingviști
organizată în vederea promovării analizei
structuraliste a limbii; „Travaux du Cercle
linguistique de Prague”, principala publicație a
acestui cerc; tezele prezentate la primul
Congres Internațional al Lingviștilor ținut la
Haga în 1928 și publicate apoi în primul
număr al seriei de „Travaux…”, cu prilejul
primului Congres al Slaviștilor, care a avut
loc la Praga în vara anului 1929.
 Metoda sincronică din lingvistica mondială
determinată de apariția Cursului lui F. de
Saussure a găsit la Praga terenul pregătit
pentru a fi împărtășită de către colaboratorii
cercului.
 Perioada 1929-1939 este cea mai bogată;
perioada clasică a structuralismului praghez,
care continuă până în 1948.
 După cel de-al doilea război mondial, abia mai
târziu, este reluată seria volumelor
„Travaux…” întreruptă în 1939 după apariția a
8 numere. Noua serie, intitulată „Travaux
linguistiques de Prague” – scopul - continuarea
tradiției cercului praghez din perioada clasică.
iar
 Concepțiile Cercului lingvistic praghez;
Școala pragheză își lămurește poziția și își
și,
expune programul de lucru în „Tezele…” sale;
probleme de metodă ce decurg din concepția
limbii ca sistem și importanța acestei concepții
a
pentru limbile slave ; teze dezbătute pe larg la
Congresul de la Haga (1928) și confirmate
apoi prin lucrările elaborate de către adepții
acestei școli.
 Praghezii și-au însușit ideea caracterului
sistematic al limbii, idee pe care au dezvoltat-o
și au fructificat-o în toate lucrările produse în
cadrul acestei școli. Limba are o structură cu
două planuri: planul fonic alcătuit din foneme
și diferențe fonologice; planul
alcătuit din sensuri și diferențe semantice.
Planul fonic este subordonat
semantic.
 Adepții cercului praghez admit distincțiile lui
Saussure între limbă și vorbire, sincronie și
diacronie, lingvistică internă și lingvistică
externă, dar nu sunt de acord cu tratarea
separată a acestora.
 Raportul dintre „lingvistica internă”
„lingvistica externă” în concepția lingviștilor
de la Praga.
 Raportul dintre limbă și
extralingvistică; se evidențiază două funcții ale
limbajului: funcția de comunicare care e
dirijată către faptul semnificat și funcția
poetică, dirijată către semnificant;
preponderența unei funcții sau a alteia depinde
de scopul comunicării.
5. Lingvistica structurală și activitatea teoreticienilor
de origine slavă; Roman Jakobson și prezentarea
funcțiunilor limbajului
 Școala lingvistică de la Praga – 1926; latura
sonoră a semnului lingvistic - primul
compartiment al limbii cercetat cu metodele
structuralismului.
 Structuraliștii praghezi - limba este un sistem
de sisteme (fonologic, morfologic, sintactic);
necesitatea studiului istoric alături de cel
descriptiv.
 Roman Jakobson - cofondator și președinte al
Cercului lingvistic de la Moscova (1915-
1920); participă, în 1926, la fondarea Cercului
de lingvistică de la Praga.
 Factorii constitutivi ai comunicării verbale:
 transmiterea mesajului se realizează prin
intermediul limbii, care este un cod, un
ansamblu de semne cu o organizare proprie,
ce funcționează după anumite reguli. Persoana
care codifică informația și transmite mesajul
are rol de emițător, iar cea care primește
semnalele și le decodifică are rol de receptor.
 la factorii constitutivi ai actelor de vorbire
menționați (emițător, receptor, mesaj, cod),
Roman Jakobson adăugă și contextul
(„referentul”), pe care destinatarul să-l poată
înțelege și care să fie verbal sau să poată fi
verbalizat și contactul – legătura dintre cei doi,
care le dă posibilitatea să stabilească și să
mențină comunicarea.
 Funcțiunile și caracteristicile definitorii ale
limbajului:
 Limbajul, ca facultate general umană de a
comunica verbal se realizează în particular în
dependență de variate comunități
etnoculturale (popoare, națiuni), prin diferite
semantic
forme numite limbi; limbile funcționează ca
niște coduri care, la rândul lor, se realizează
planului
printr-un număr de subcoduri.
 Limbajul - rosturi sau funcțiuni; după Roman
Jakobson, principalele funcțiuni ale
limbajului sunt:
 1) funcția emotivă
și  2) funcția conativă
 3) funcția referențială
 4) funcția poetică
 5) funcția metalingvistică
 6) funcția fatică
realitatea  7) funcția magică.
6. Personalități culturale ale slavisticii
europene
Josef Dobrovský (1753-1829)
 Studii de filozofie la Praga (1767-1771) și de
teologie;
 Din 1791 și-a început activitatea științifică în
domeniul istoriei și filologiei slave; călătorii în
Suedia și Rusia.
 Membru al Academiei Cehe de Științe, secretar
între 1807-1811, președinte din 1824. Membru
al academiilor din Varșovia (1811), Berlin
(1812), Cracovia (1816), Viena (1818),
Petrograd (1820) ș. a.
 Dintre lucrările mai importante: Cyrill und
Method der slawen Apostel, im historisch-
kritischen Versuch (1823, trad. rusă 1825; în
cehă, 1948) [Chiril și Metodie, apostolii
slavilor, în textele istorico-critice].
 Opera fundamentală:
 Institutiones linguae slavicae dialecti veteris
quae qumm apud Russos, Serbs, aliosque ritus
Graecitum apud Dalmatas glagolitas ritus
latini Slavos in libris sacris obtinet (Viena,
1822). [Rânduieli/Forme de limbă slavă veche
la ruși, sârbi și la alte rituri ortodoxe, la slavii
dalmați glagoliași de rit latin, în cărțile sacre
păstrate].
Jernej Kopitar (1780-1844)
• slavist, lingvist austrofil de origine slovenă, s-a
ocupat de cercetarea limbilor slave și a istoriei
slavilor. În 1810 devine cenzor sau recenzent
al cărților și revistelor slave, românești și
grecești în monarhia austriacă, custode la
Biblioteca Imperială din Viena.
• concepția lui Kopitar despre limbă: fiecare
popor slav are o limbă și o scriere proprie și
care ar trebui să aibă o formă cât mai simplă și
unitară în uzul cotidian.
• cea mai importantă operă a lui Kopitar este
Gramatica limbilor slave din Krajina,
Carinthia și Styria (1808).
• 1836 B. Kopitar editează Glagolitica
Clozianus (Codex Clozianus sau Codicele lui
• Emigrațiunile românilor în Alpii Dalmatini și
în Carpați (Viena, 1879).
• Sub titlul Cercetări române (Viena, 1881-
1882), a publicat materialele lingvistice din
dialectul aromân și istromân de care s-a folosit
mai târziu în studiile asupra foneticii române.
• Deoarece cunoștea și limba latină, după mai
mulți ani de muncă a alcătuit și publicat un
Lexicon paleoslovenico-graeco-latinum
(Viena, 1862-1865), care este considerat una
din operele sale fundamentale.
• Gramatica limbilor slave, în limba germană, în
4 tomuri (1852-1875);
• Dicționarul etimologic al limbilor slave,
(1886), care până în zilele noastre este
considerat ca punct de plecare de bază în
cercetare etimologiilor limbilor slave.
• După moartea lui J. Kopitar, (m. 1844), din
opera acestuia a alcătuit o culegere cu
articolele și studiile sale nepublicate.
• Mulți filologi slavi i-au fost discipoli, printre
aceștia numărându-se mai ales filologul sârb
Djuro Daničić și lingvistul croat Vatroslav
Jagić.
7. Studiile slave la Universitatea din București
Mihăilă, București, Ed. Academiei Române,
1968).
 Elevul lui Ioan Bogdan, Petre Cancel (1890-
19470 i-a succedat la catedră; cursuri de limbă
și literatură sârbă, croată și rusă (cele mai
multe publicate în anii 1935-1945).
 P. Cancel a creat o adevărată școală, câțiva
dintre colaboratorii săi secondându-l la catedră
cu cursuri și seminarii de limbi slave: Anton
Balotă (1923), G. Costin (1925-27), Maria
Timuș-Cancel (slavă veche, 1927-1947),
Ecaterina Piscupescu (limbile rusă și bulgară,
începând din 1933), Elena Eftimiu (limba cehă,
1934-1947), B. Pisarov (sârbo-croată, 1935-
1944).
 Preocupări în domeniul studierii relațiilor
lingvistice și literare româno-slave au avut și
alți oameni de știință, filologi neslaviști sau
istorici – cu toții profesori ai Universității
noastre: Ovid Densusianu, Nicolae Cartojan,
Theodor Capidan, P. P. Panaitescu, D. P.
Bogdan, Al Rosetti, Al. Graur, autori ai unor
însemnate studii și monografii de referință.

Cloz).  La Universitatea din București, învățământul

• Kopitar - teoria sa asupra originii limbii
de filologie slavă s-a inaugurat în anul 1891,
paleoslave/ slave vechi;
• Elementele străine în limba română în prin numirea la catedra de slavistică nou

concepția lui Kopitar. înființată a lui Ioan Bogdan (1864-1919);

• Din scrisorile către Josef Dobrovský (1753-
1829) putem urmări timp de câțiva ani
preocupările lui Kopitar referitoare la limba
română, ideile lui asupra ortografiei,
gramaticii, dicționarelor și sintaxei românești;
• Kopitar a relevat de la început cele două mari
greșeli ale Școlii Ardelene: întâi, că limba
română este o limbă curat latină și în al doilea
rând, că ea poate fi curățită de elementele
străine ce au intrat mai târziu printr-o simplă
eliminare decretată de gramatici.
• în recenzia din publicația vieneză
„Osterreihische Beobachter”, publicată
1820, prezintă Gramatica aromânească, 1813,
Viena („Romanische
Makedonowlachische Sprachlehre")
Mihail Boiagi.
• „Wiener Jahrbucher fűr Literatur”, articole cu
conținut filologic și literar, prin care Kopitar a
pus bazele balcanologiei și ale lingvisticii
balcanice ca discipline științifice.
Franz Miklosich (1813-1891)
• datorită meritelor sale deosebite din domeniul
slavisticii, guvernul austriac a înființat la 1850
Catedra de Limbi și literaturi slave de la
Universitatea din Viena, catedră pe care o va
ocupa fără întrerupere timp de mai bine de 25
de ani.
• Pe lângă studiile sale aprofundate de slavistică,
a acordat o atenție deosebită și limbii române,
iar rezultatul acestor cercetări a fost studiul său
Elementele slave din limba română (Viena,
1861).
primul curs de filologie slavă a fost deschis de
Ioan Bogdan prin prelegerea inaugurală
Însemnătatea studiilor slave pentru români.
 Înainte de Ioan Bogdan, dintre profesorii
Universității bucureștene (înființate în 1864),
Alexandru Odobescu (1834-1895) și B. P.
Hasdeu (1838-1907) au avut serioase
preocupări în domeniul slavisticii.
 B. P. Hasdeu este una dintre cele mai
cunoscute personalități ale culturii românești
din toate timpurile, membru al Academiei
Române din 1877, considerat de către
în cercetătorii contemporani primul nostru slavist
și unul dintre cei mai importanți, cu studii atât
oder în ceea ce privește raporturile lingvistice,
a lui istorice și culturale slavo-române, cât și cele
de slavistică, în general.
 Ioan Bogdan (1864-1919), trimis de Hasdeu la
studii de slavistică în Austria, Polonia și Rusia,
s-a dovedit prin activitatea sa la catedră și în
afara ei, principalul promotor al studiilor de
slavistică în România în primele decenii ale
secolului al XX-lea, practic fiind socotit
întemeietorul slavisticii românești moderne, ca
disciplină de sine stătătoare. El a fost creatorul
„Seminarului de limbi slavice” al Facultății de
Litere și Filozofie (1893).
 a predat neîntrerupt limba slavă veche și
paleografia slavo-română timp de 28 de ani.
 a realizat importante descoperiri de texte
slavono-române, pe care le-a publicat însoțite
de savante studii, folosindu-le și în activitatea
didactică (cf. I. Bogdan, Scrieri alese, ediția G.