Limba moderna

SP-EN

Cuprins

Introducere……………………………………………………………………………………….2

1. Originea limbii
latine……………………………………………………………………………………………..3

2. Limba latină arhaică…………………………………………………...…………………….3

3. Limba latină clasică………………………………………………….…………………….…4

Limba latina literara…………………………………………………………………..….4

Limba latina populara/ vulgara……………………………………………………….5

4. Unitate și diversitate………………………………………………………..…………………5

5. Latina medievală………………………………………………………………………………5

6. Limbile romanice ca descendente ale limbii latine………………………………………….6

7. Concluzii……………………………………………………………………………………….6

8. Bibliografie…………………………………………………………………………………….7

1
 Introducere

Doresc să arăt, in următoarele pagini, atât originea limbii latine, cât şi evoluţia ei de la
origine până in present. Am ales să subliniez importanţa acesteia, intru cât stă la baza creării de
noi limbi, sau influenţează evoluţia altor limbi, de alte origini (ex. romanice). De asemenea, stă
la baza creării unor noi culturi, fiind şi limba învățată și vorbită pentru conducerea
afacerilor Bisericii Romano-Catolice și soluționarea problemelor de ordin științific, cultural și
politico-juridic.

Am incercat să fac apel la scrieri ale unor autori, in legătura cu originile şi evoluţia limbii
latine, precum Eugen Cizek sau Pierre Grimal, pentru a intări imaginea formată asupra
caracteristicilor si modului in care a evoluat limba de-a lungul anilor.

2
 1. Originea limbii latine
Originea limbii latine trebuie pusa in relatie cu originea poporului roman. In ceea ce
priveste nasterea acestui popor, trebuie avute in vedere atat izvoarele istorice, care cuprind
evenimente descrise/amintite de scriitorii antici, dar și fenomenele lingvistice care le confirmă
sau le infirmă.

Din punct de vedere istoric, poporul roman pare să își aibă originea într-un ”amalgam de
seminţii, alcătuit nu din trei componente, cum se afirmă frecvent, ci din cinci elemente: latinii
(cei mai importanţi strămoşi, care au dăruit „cetăţii eterne" chiar limba ei), sabinii şi etruscii (toţi
locuitori ai Italiei), dar şi troienii lui Enea, sosiţi în Laţiu după distrugerea Troiei, şi, chiar
înaintea acestora, grecii arcadieni ai lui Evandru” . Alte influențe în formarea inițială a limbii
par să o aibă și ilirii (veniți dinspre partea de est a Mării Adriatice).
Din punct de vedere lingvistic, latina face parte din marea familie a limbilor indo-
europene, și anume din grupul limbilor italice, toate acestea fiind descendente ale unei limbi
indo-europene comune, neatestate, numită proto-indo-europeană.

2. Limba latină arhaică.

Astfel, la origini, sub forma sa arhaică, latina adusă în Peninsula Italică era mai degrabă
un dialect italic, foarte asemănător cu celelalte limbi din grupul italic, osca și umbra. Era limba
comună a unui mic grup de păstori și agricultori, în interiorul căruia nu se manifesta nicio
diferență din punct de vedere calitativ de tipul limbă literară/limbă neliterară. Aceasta se datora
faptului că, în acel context socio-cultural, nu se putea vorbi de o limbă latină
artistică/administrativă, ci accentul se punea pe comunicare imediată.
Limba latină arhaică avea 3 dialecte mai importante: dialectul vorbit în Roma, cel
praenestin (vorbit în Praeneste) și cel falisc (vorbit în Faler). Unul dintre primele atestări ale
limbii latine în faza ei arhaică datează din secolul al VI-lea a.Chr. Aceasta este reprezentată de de
o fibulă descoperită la Praeneste și pe care este gravată o inscripție în graiul praenestin.

3
 3. Limba latină clasică.
Începând cu secolul al III-lea a.Chr, relațiile cu grecii se intensifică, fapt ce determină o
modificare esențială în ceea ce privește masa latinei comune. Așadar, odată cu pătrunderea
traducerilor din literatura greacă și încercarea de imitare în latină a acestei literaturi, pe aceste
teritorii se poate vorbi de cristalizarea unei limbi litarare. În acest sens, primul scriitor de limbă
latină va fi Livius Andronicus, grec de origine. Mai mult decât atât, odată cu dezvoltarea din ce
în ce mai evidentă a statului roman, se va realiza îndepărtarea de modelul cultural grecesc,
punându-se bazele unei civilizații proprii și creându-se o literatură proprie.
Prin urmare, pe întreg teritoriul Imperiului Roman, limba latina se răspândește sub 2
aspecte: limba latină literară și limba latină vorbită (latina vulgară).

Limba latină literară 1, ”(latinitas, sermo scriptus urbanus), utilizată de scriitori în

lucrările lor literare, în școli, în actele oficiale” 3, are ca excepție literară de manifestare comedia.
În această specie literară majoritatea personajelor fac parte din pătura de jos a populației; în plus,
spectatorii comediilor erau din aceeași categorie.
Limba latină literară este o limbă distilată, selectată din limba cotidiană a maselor de
vorbitori. Artiști ai cuvântului, scriitorii au rolul de a fi făcut o selecție, de a fi stabilit o
convenție și de a fi fixat niște reguli.
Procesul de cizelare al acestei forme de manifestare atinge apogeul în perioada cuprinsă între
sec. I a.Chr. – sec. I p.Chr., în special prin intermediul unor scriitori ca Ovidiu, Horațiu, Vergiliu,
Cicero, Cezar, Titus Livius, Sallustius, Catullus.
Așadar, limba latină clasică este folosită în primul rând la scris de către păturile culte, de
oamenii de litere. Și la nivelul limbii literare există un aspect familial, mai degajat, dar această
patură cultă nu își permite concesiile existente prin spontaneitatea limbii populare. Mai mult,
schimbul lor de replici, mai puțin îngrijit, este influențat de stilul literar-artistic.

2
Cf. Cizek, Eugen, Istoria literaturii latine, vol. I și II, București, Societatea ”Adevărul” S.A., 1994.
3
Corlăteanu, Nicolae și Lidia Colesnic-Codreanca, Latina vulgară, Chișinău, Editura Cartier, 2007, p. 7.

4
 Limba populară / latina vulgară.
Această este ”limba vorbită a ostașilor, negustorilor, meseriașilor, a maselor largi ale
populaţiei, în general. Aceasta era cea mai importantă cale de răspândire a limbii latine în
provinciile romane. Astfel, în afară de limba scriitorilor și a documentelor oficiale, adică de
limba literară, formată, îndeosebi, sub influenţa limbii literare grecești, în toate perioadele
existenţei limbii latine s-a utilizat, de asemenea, și latina vorbită vulgară, varianta mai puţin
cizelată a limbii latine”.4
Apariția unei astfel de limbi, în contrast cu limba latină literară, este un fenomen sincronic
firesc. Ea este limba vieții cotidiene, în toată complexitatea ei, incluzând limba comună a unei
mari mase de corbitori, caracteristice atât straturilor mijlocii (care dispuneau de o oarecare
educație, ridicându-se prin limbaj deasupra graiurilor), cât și celor cultivați care, în vorbirea
cotidiană, făceau concesii de la reguli.
În opoziție cu limba latină clasică literară, despre limba latină vorbită se spune că se
manifestă diacronic în relație sincronică, deoarece nu stă pe aceeași poziție cu prima, ci este, în
același timp, mai veche și mai nouă decât aceasta.
2

4. Unitate și diversitate
În pofida teritoriilor întinse pe care s-a vorbit latina și a varietății, latina populară se
caracterizează printr-o oarecare unitate. Starea de echilibru politic central, administrativ,
economic, vreme îndelungată, propagată înspre majoritatea teritoriile cucerite, asigură
transmiterea informațiilor și, implicit, absența unor diferențieri dialectale mari.

5. Latina medievală
Noțiunea de latină medievală este adesea confundată cu cea de latină târzie, care era o
latină cultă, dar care concentra numeroase tendințe ivite mai târziu în limbă, dupa ce se stabilise,
oarecum, o formă a latinei clasice propriu-zise. Latina Evului Mediu este un limbaj cu caracter
artificial pronunțat, deoarece nu s-a concretizat într-o formă vorbită, ci într-o formă scrisă.
Așadar, această formă de manifestare a latinei o continuă pe cea a limbii scolastice și literare din
ultima perioadă a imperiului și coincide, cronologic, cu faza inițială a limbilor romanice. Dar
această formă a latinei scrise nu pune în umbră limbile romanice, deoarece există factori de

4
ibidem

5
apropiere: în timp, marii clasici ai literaturii latine dispar; învățătura în limba latină dispare și ea,
odată cu decăderea Imperiului Roman; limba se află într-o dinamică permanentă: ”variaţie a unei
limbi atît în diacronie, deci în evoluţia ei de la o etapă istorică la alta, cît şi în sincronie, adică în
manifestările ei sincronic diversifícate”.5
Astfel, în timp, persoanele culte, necunoscând limba latină clasică decât din cărți, fără a o
mai stăpâni pe deplin, inserează în scrierile lor elemente din limba vorbită de ei, adică din limba
romanică în devenire.

6. Limbile romanice ca descendente ale limbii latine

În cele din urmă, locul limbii latine l-au luat, și în scris, limbile romanice. Limba vorbită
avansa, lasând în urmă o tot mai evidentă diferență dintre limba latină și vulgata romanică.
Astfel, în timp, se formează limbile romanice: dalmata, sarda, italiana, franceza, occitana,
spaniola, portugheza, catalana, româna.3

7. Concluzii
Deși a luat naștere în aceeași perioadă cu alte limbi indo-europene, se poate spune despre
limba latină că este, atât în timp, cât și în spațiu, cea mai puternică dintre limbi. Așadar, este
impropriu spus că limba latină este o limbă moartă, atâta timp cât ea trăiește prin fiicele ei,
limbile romanice.

5
Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan,
Dicționar de științe ale limbii, ediția a II-a îmbogățită, București, Editura Nemira, 2001, p. 180.

6
 Bibliografie

1. Cizek, Eugen, Istoria literaturii latine, vol. I și II, București, Societatea ”Adevărul” S.A.,
1994.
2. Cizek, Eugen, Istoria Romei, București, Editura Paidea, 2002.
3. Corlăteanu, Nicolae și Lidia Colesnic-Codreanca, Latina vulgară, Chișinău, Editura
Cartier, 2007.
4. Grimal, Pierre, Civilizația romană, traducere, prefață și note de Eugen Cizek, București,
Editura Minerva, Colecția Biblioteca pentru toți, 1973.
5. Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş,
Gabriela Pană Dindelegan, Dicționar de științe ale limbii, ediția a II-a îmbogățită, București,
Editura Nemira, 2001.