1.

LIMBA LATINĂ

Numeralul

Numeralul prezintă importanţă nu pentru categoriile gramaticale, căci

trăsăturile lui morfologie cunosc transformări fundamentale; prin apropierea

de flexiunea nominală, flexiunea numeralului s-a reorganizat, s-a simplificat. Numeralul prezintă, însă,
importanţă pentru inventarul termenilor componenţi şi reorganizarea claselor.

1.2.3.1.Numeralul cardinal păstrează pentru limba română numeralele

simple din limba latină; excepţie face centum, a cărui înlocuire prin sută,

după toate probabilităţile autohton, se datorează coliziunii omonimice cu

urmaşul lui quinque, devenit cinci (prin evoluţia fonetică normală centum ar

fi devenit *cin sau *cint; comp. sanctus > sân, sânt).

Evoluţia fonetică a unor numerale ridică oarece probleme. Forma

românească doi, ca şi it. dui, nu se poate raporta la lat. duo, ci conduce la lat.

pop. dui, rar folosit şi numai în unele jocuri, pentru rimă. În cazul lat. tres,

constatăm apocopa lui -s şi adăugarea la tre- a unui -i analogic, semn al

pluralului. Quattuor apare în latina populară şi în variantele quattor,

quattro, quattur; rom. patru îl continuă pe quattro, cu evoluţia qu > p.

Substantivul neutru mille s-a păstrat în română de la forma de plural millia

(> *milia > *milă > *miiă > *miie) > mie, cu pluralul mii refăcut.

Numeralele compuse s-au realizat pe teren românesc, din material latin

şi după modele străine. Excepţie face yin inţî, urmaşul lat. viginti.

1.2.3.2. Numeralul ordinal are specific formantul -us, cu variantele

-imus şi -esimus, adăugat la numeralul cardinal: quartus, septimus,

sexagesimus. În română s-a păstrat numai tertius (> tărţ), în expresia anţărţ

(< anno tertio) „acum doi ani” (al treilea an în urmă, începând cu cel

actual).
Sistemul de formare a numeralelor ordinale din română este dintr-o

perioadă mai târzie şi valorifică numeralele cardinale, încadrate în morfemul

discontinuu a(l)…(le)a; excepţie fac întâi (< lat. antaneus) şi ultimul

(neologism).

Pentru indicarea anilor, a orei, a părţilor componente ale unei opere etc.,

limba latină folosea numeralul ordinal. Limba română păstrează această

modalitate pentru a desemna părţile întregului şi resturi de acord în

precizarea orei: ora două (douăsprezece), dar nu şi unasprezece.

1.2.3.3. Numeralul distributiv se forma în latină cu sufixul -ni(< -no):

bini, trini, seni. Acest model a fost, însă, abandonat. Încă din latina populară

apăruseră construcţii analitice sau perifraze formate prin repetare (unus et

unus, unum super unum) sau cu ajutorul prepoziţiei cata (< gr. ταηα) : unum

cata unum. Modelul acesta se va păstra în româneşte.

1.2.3.4. Numeralul multiplicativ se va forma cu sufixe, de la cinci în

sus (până la cinci se foloseau: semel, bis, ter, quater):

- ie(n)s: quǒtĭe(n)s „de câte ori”, tǒtĭe(n)s „de atâtea ori”;

- plex; duplex, triplex (adjective);

- plus: quadruplus.

Încă din epoca imperială aceste construcţii încep să fie înlocuite prin

numerale cardinale, folosite în perifraze, care vor prelua şi valoarea de

multiplicative.
2. FORMAREA LIMBII ROMANE

2.3.2.4. Numeralul

Se păstrează inventarul din latină pentru numeralele cardinale simple,

excluzându-l pe sută, care e, probabil, de origine autohtonă; punerea în

legătură cu sl. sŭto întâmpină dificultăţi fonetice. Dintre cele compuse, s-a

păstrat numai ar. yig′ínţî

(< viginti), celelalte fiind create pe teren românesc.

Numeralul ordinal n-a păstrat decât pe prim(ă), atestat în dacoromân,

până în secolul al XVI-lea, şi în meglenoromân (la di prima uşă „la prima

uşă”), primar, -ă, în expresia din Banat cale primară „primul drum după

nuntă al miresei la casa socrilor”, ăntă u (< antaneus), ţărţ, în expresia

anţărţ (< anno tertio) „acum doi ani (amu „în acest an”, an „anul trecut” şi

anţăţ „amu doi ani”)”, păresimi, substantivat, „postul Paştilor”

(< quadragesima). Păstrarea unor cuvinte separate a dus la concluzia că

latina târzie din provinciile dunărene nu mai dispunea de un sistem al

numeralelor ordinale. Cum însă era nevoie de cuvinte care să arate ordinea

prin numărare, e posibil ca în perioada de formare a limbii române să fi fost

în stare incipientă sistemul actual al numeralelor ordinale, format întâi din al

şi lu, păstrat până târziu, cel puţin periferic (aromânul are doilu, treilu etc.,

alături de ţinţile, optule etc., iar în dacoromânul vechi găsim al patrul, al

optul etc. în Palia de la Orăştie). E greu de admis că românii şi-au creat

sistemul de stabilire numerică a ordinii abia după contactul cu slavii.

3. ROMANA COMUNA

3.3.4. Numeralul

Numeralul cardinal a păstrat din latină termenii simpli, exceptându-l pe

centum, părăsit, după cât se pare, din cauza coliziunii omonimice cu urmaşul

lui quinque (> cinci), în favoarea lui sută, probabil de origine autohtonă

(punerea în legătură cu v.sl. sŭto ridică probleme în privinţa evoluţiei

fonetice).

Unele probleme de evoluţie fonetică pun şi numeralele unu, doi, trei,

şase.

Unu, una erau în latină adjective; una > ună, formă păstrată în aromân:

ună câte ună, căte ună parte (Capidan, Aromânii, 407); dacoromânul a

dezvoltat o formă cu n afonizat: ună > uă > uă > o (vezi mai sus evoluţia

articolului o). Formele de G–D s-au modelat după pronumele relative şi

demonstrative, care au şi acordul în gen.

Numeralul doi se explică printr-un lat. *dui, existent în limbajul

copiilor, sau prin sincopa lui u din lat. duo (cf. battuere > batere) şi

adăugarea lui -i, analogic, semn al pluralului. Femininul doauă provine din

duae, cu velarizarea lui e, sau din do (< duo), cu adăugarea lui ă, analogic,

semn al femininului.

Trei < tres, cu apocopa lui -s şi adăugarea lui -i, analogic, semn al

pluralului.

Şease < sexem; sub influenţa lui şeapte, sesse > şease, ulterior şase.

Dintre numeralele compuse, s-a păstrat numai viginti, în româna

comună viginţi (> ar. yiģίnţî

, yίnģiţ).

Celelalte numerale compuse sunt creaţii ulterioare românei comune.

Numeralul ordinal avea la începutul seriei pe (ă)ntă u, (ă)ntă ă

(< antaneus, antanea) şi primă (< prima), iar la sfârşitul seriei era

construcţia cel din urmă. De la doi înainte, numeralele cardinale se formau

prin adăugarea articolului -lu, a cărui origine rămâne incertă, la numeralul cardinal (doilu, treilu etc.).
Probabil că că -lu a devenit -le prin analogie cu

182

articolul -lu devenit -le după substantivele în -e; după zecile, sutele, miile,

doilu a devenit doile, formele fiind o vreme în concurenţă.

Dintre numeralele ordinale latineşti s-au păstrat şi tertius din expresia

anno tertio, devenită anţărţ „acum doi ani”, precum şi quadragesĭma „a

patruzecea” > rom. păresimi, numele popular al postului Paştilor.

După toate probabilităţile, româna comună avea şi numeral colectiv,

reprezentat de amindoiľi, rămas cu această formă în dialectul aromân şi

evoluat în dacoromân la amândoi. Originea acestui numeral este incertă, dar

ar. amintreiľi, aminţinţiľe trimit la un compus pe baza numeralului cardinal.

Celelalte numerale sunt creaţii ulterioare românei comune.

4. LIMBA ROMÂNĂ ÎNTRE SECOLELE AL XIII-LEA

ŞI AL XV-LEA