Structura limbii

spaniole (I)
 Pagina web a cursului

http://groups.yahoo.com/group/foneticaflls/?yguid=468112535
 Limba si limbaj
Limba: fenomen social ↔ Limbaj: fenomen individual

model general si constant materializarea acestui model

pentru toti membrii unei in fiecare membru al unei
colectivitati lingvistice colectivitati lingvistice

1. limba / “langue” / “language” = sistemul (ceea ce putem

face cu limba noastra);
2. limbaj “langage” / “speech” = folosirea sistemului (ceea ce
facem de fapt cand vorbim).
 Lingvistica: stiinta (< Lat. scientia) care are ca
obiect de studiu structura limbilor naturale si
cunostiintele vorbitorilor lor despre acestea.

 Limba naturala este o forma de limbaj uman care are

scopul de a usura comunicarea si care poseda sintaxa.
1. In mod normal, limbile naturale se bazeaza pe
simboluri sonore (sunete).
2. Exista insa si limbi naturale care se bazeaza pe
simboluri gestuale.
 Ce inseamna stiinta?
 Ansamblu de cunostinte structurate sistematic
obtinute prin intermediul observarii modelelor
regulate, prin intermediul rationamentelor
(logice sau cauzale) si a experimentarii in
medii specifice. Datorita acestor etape se
formuleaza intrebari, se construiesc ipoteze, se
deduc principii si se elaboreaza legi generale si
scheme organizate metodic.
 cunostinte structurate sistematic
 sistemul fonologic
 sistemul morfologic, etc

 observarea modelelor regulate

 modele de declinare
 modele de conjugare, etc

 rationamente (procese logice prin intermediul carora, avand ca

punct de plecare una sau mai multe judecati, deriva validitatea,
posibilitatea sau falsitatea altei judecati distincte)

 experiment (studierea unui fenomen, reprodus in conditiile

deosebite specifice studiului efectuat, eliminand sau introducand acele
variabile care pot exercita o anumita influenta asupra fenomenului
studiat (variabila = tot ceea ce poate provoca o schimbare in
rezultatele experimentului)
 Termenul “lingvistica” a aparut in 1883, dar
bazele stiintifice le pune Ferdinand de
Saussure in Cours de linguistique générale
publicat in 1916 de catre discipolii sai.
 Lingvistica moderna isi are radacinile in
abordarea lui Saussure  distinctie clara
intre limba, limbaj si vorbire, ca si intre
sincronie si diacronie. In conceptia sa,
limbajul este un sistem de semne, conceptie
care sta la baza aparitiei structuralismului
lingvistic contemporan.
 Aceasta diferentiere teoretica necesita, prin urmare, o
definire / definitie a semnului lingvistic care sa
excluda sunetele efective specifice vorbirii.
Semnul lingvistic este o entitate cu doua fatete:
 SEMNIFICANTUL (suportul material sau substanta,
ceea ce captam prin simturi. Poate fi vizual, auditiv,
olfactiv sau gustativ)
 SEMNIFICATUL (imaginea mentala care se
transforma in forma scrisa sau verbala  mesajul
sugerat de catre forma materiala)
 Semnul lingvistic:
semnificat si semnificant


teléfono
Trasaturi caracteristice ale semnului lingvistic:

1. semnul lingvistic este arbitrar in sensul ca legatura

dintre semnificant si semnificat un se bazeaza pe o relatie
de cauzalitate. Eemple: sinonimele (diferiti semnificanti si
un singur semnificat), echivalentele unui concept in
diferite limbi (Sp.: tiza, Engl.: chalk), inclusiv in cazul
onomatopeelor (Sp.: quiquiriquí, Romana: cucurigu) si
exclamatiile (Sp.: ¡ay!, Romana: au!).

2. semnificantul este intotdeauna linear (sunetele care

compun semnificantii depind de o secventa temporala).
Semnul lingvistic este linear pentru ca se dezvolta in mod
succesiv, nu simultan in timp  sunetele un se pot
pronunta in acelasi timp, ci unul dupa altul, in unitati
succesive care se produc in timp in mod linear.
Exemplu: a-u-a-j-u-n-s-l-a-t-i-m-p!
3. imutabilitatea semnului lingvistic. Analizand relatia dintre semnul
lingvistic si vorbitorii oricarei limbi, Saussure observa un paradox: limba
are libertatea de a stabili o relatie intre orice sunet sau secventa de
sunete si orice idee, dar odata stabilita aceasta relatie, nici vorbitorul
nici comunitatea lingvistica din care face parte un are libertatea de a o
desface. De asemenea este imposibila inlocuirea unui sunet cu altul.
Spaniola ar fi putut alege orice alta secventa de sunete pentru semnificatul
corespunzator notiunii cu semnificantul silla /‘siʎa/, dar odata

consolidata aceasta legatura intre semnificat si semnificant,

combinatia este durabila in timp. Limba si folosirea ei nu sunt negociabile.
Imutabilitatea se refera numai la sincronie.

4. mutabilitatea semnului lingvistic. Totusi, in timp, limba si semnele ei se

schimba. Apar treptat (si lent) modificari in legaturile dintre semnificati si
semnificanti. Daca abordam limba din perspectiva diacronica, unitatile unei
limbi se pot schimba. Cuvintele latinesti NOCTE y PECTUS s-au modificat
de-a lungul timpului, astfel incat astazi semnificatului lor le corespund
semnificantii romanesti “noapte” si “piept” si cei spanioli “noche” si
“pecho”. Mutabilitatea se refera numai la diacronie.
 Ipoteza centrala a lui Saussure (limba este un sistem de semne
interdependente) constituie baza cercetarilor realzate de catre membrii
Cercului lingvistic de la Praga (1926). Dupa conceptia lor asupra
limbajului, i se acorda notiunii de functie o importanta deosebita: limba
este conceputa ca un sistem functional, al carui scop este exprimarea si
comunicarea. Ei au creat, astfel, cea mai coerenta disciplina lngvistica
de orientare structurala: fonologia.
 Fonetica si fonologia nu sunt termeni sinonimi. Fonetica are ca obiect
de studiu descrierea fizica si fiziologica a sunetelor.
 Cate feluri de [e] (ca sunet) exista in spaniola?
 Sunetul [e] pe care-l pronuntam in pera nu este identic cu sunetul [e]
din perra; (acesta din urma este mult mai deschis decat primul).
 Un fonetician poate masura cu exactitate gradul de deschidere a
sunetului [e] in pronuntarea diferitilor vorbitori si astfel, poate ajunge
la concluzia ca ambele categorii de [e] sunt foarte diferite. Si totusi, in
ciuda exactitatii masuratorilor, in constiinta noastra lingvistica va
continua sa persiste ideea de neclintit ca in spaniola exista un singur e.
Aceasta se datoreaza unui motiv foarte simplu: nici un cuvant spaniol
nu-si schimba semnficatul (sensul) daca se pronunta cu e deschis sau cu
e inchis.
 Fonetica traditionala acumula en descrierile ei o multime de date
nerelevante pentru lingvist. Dar conform teoriei lui Saussure, pe
lingvist il intereseaza numai cee ce apartine sistemului limbii. In
limba spaniola, exista un singur e care se realizeaza in vorbire
cu o deschidere mai mica sau mai mare a gurii. Acest /e/, despre
care avem o unica imagine mentala, este un fonem, atat in
cuvantul pera, cat si in perra.
 Fonologia este ramura lingvisticii care se ocupa de studiul
fonemelor, in timp ce fonetica este interesata, in schimb, de
sunete.
 Fonologii din Cercul de la Praga au ajuns la concluzia
surprinzatoare ca fonemele unei limbi formeaza un sistem, adica
sunt la fel de perfect structurate ca formele gramaticale si
cuvintele, in general. Este evident ca o asemenea descoperire a
insemnat o confirmare foarte importanta a teoriilor lui Saussure,
care, in felul acesta, isi deschideau portile spre un nou si amplu
domeniu stiintific.
 Ramurile lingvisticii
1. Fonologia: studiul functiilor diferentiatoare ale
sunetului limbajului. Fonema
2. Fonética: studiul naturii sunetelor si al
realizarii lor in concordanta cu celelalte sunete
din apropiere. Alofon
3. Ortografia: studiaza scrierea corecta a
cuvintelor. Grafem
4. Morfologia: studiaza cuvintele si accidentele
(neregularitatile) pe care le pot avea in flexiune.
Entitatea fundamentala: Morfem / Alomorf
5. Sintaxa: studiaza modalitatile de ordonare adecvata a
cuvintelor, in functie de relatiile care se stabilesc intre
ele, pentru a forma propozitii si fraze.
6. Semantica: studiaza semnificatul (sensul) cuvintelor si
evolutia lui istorica. Semantem
7. Lexicologia: studiaza originea, forma si sensul
cuvintelor. Lexem
8. Lexicografia: studiaza modalitatea conform careia
semnele formeaza cuvinte si are drept scop alcatuirea
de dictionare.
FONOLOGIA IN CADRUL GRAMATICII
Comprehensiune auditiva (ascultare)
↓↑
nivel semantic
↓↑
nivel gramatical
↓↑
nivel lexical
↓↑
nivel fonologic
↓↑
nivel fonetic
↓↑
nivel acustic
↓↑
Exprimare orala (vorbire)
 ELEMENTE UNIVERSALE ALE LIMBAJULUI

 Observand limbile, gasim multe trasaturi care implica existenta

unor elemente comune fundamentale. Printre trasaturile comune
tuturor oamenilor figureaza, mai inainte de toate, bazele
fiziologice. Organele vorbirii sunt trasaturile esentiale
asemanatoare la toate rasele umane. Se pare ca micile deosebiri
care se pot observa in arcul valului palatin, in marimea si forma
cavitatii nazale, etc sunt lipsite de importanta. Nimeni nu a izbuitit
sa semnaleze nici macar o trasatura lingvistica atribuita acestor
deosebiri anatomice.
 S-a demonstrat de asemenea ca, de exemplu, copiii de origine
europeana care-si petrec copilaria printre eschimosii din
Groenlanda sau in mijlocul populatiei bantu din Africa de Sud,
sjung sa vorbeasca limba inuit sau zulu la fel ca nativii si invers.
 Cum invatam limba sau limbile materne? Studiile asupra
limbajului infantil semnostreaza ca inca de la o varsta foarte
frageda copilul este inzestrat cu un mecanism care-i permite sa
invete perfect limba materna fara nevoia de a o studia, asa cum
suntem obligati sa invatam o noua limba straina noi, adultii. Inca
de la nastere (sau poate inainte de a se naste?) acest ‘mecanism’
filtreaza toate zgomotele, ceeace-i permite copilului sa
deosebeasca ceea ce este experienta lingvistica (“limba”) de ceea
ce nu este experienta lingvistica (zgomotele propriu-zise). In felul
acesta apare si se acumuleaza informatia lingvistica, adica
gramatica copilului.
 SUNETUL
 Exista mai multe definitii:
1. Orice intrerupere a stari de repaus a aerului, ceea ce
provoaca vibratii in timpan, care la randul lor sunt
interpretate ca sunet de catre sistemul nervos central.
2. Interpretarea corticala a vibratiilor percepute prin
intermediul auzului (Brosnahan & Malmberg).
 Sunetul este prin excelenta materia limbajului pentru ca este
singura materie care se transmite del sistemul emisor la
sistemul receptor si, prin urmare, este materia insasi a
comunicarii intre cele doua sisteme.
 Cum se produce? O miscare brusca provoaca o reactie in
particulele din aer, acesta gasindu-se in repaus. Particulele un
se deplaseaza pe distante mari, ci se produce o reactie in lant
care poate atinge distante foarte lungi.
 FONETICA ARTICULATORIE:
APARATUL FONATOR
 Sunetele se produc in timpaul fazei de expirare (cand se
expulzeaza aerul) a respiratiei.
 Fonaţiunea este momentul in care se creeaza sunetul; acesta
se formeaza in laringe.
 Articularea are loc in cavitatile supraglotale (faringe,
cavitatea bucala si cavitatea nazala).
 Partea respiratorie: corzile vocale din laringe
 Inchiderea corzilor vocale provoaca o presiune. Crescand
presiunea, in mometul in care curentul de aer ajunge intr-un
anumit punct, corzile vocale trebuie sa se deschida (sa se
indeparteze una de cealalata). Un sunet sonor se produce
datorita vibrarilor corzilor vocale.
APARATUL FONATOR
 Corzile total deschise produc consoane surde (corzile un
vibreaza). Astfel, fonemul /p/ si fonemul /b/ se deosebesc
pentru ca al doilea este sonor, spre deosebire de primul.
Acelasi lucru se intampla in spaniola si cu perechile /t/ -/d/
si /k/ - /g/. Pentru limba romana deosebirea este valabila si
in cazul perechii /f/ - /v/. Alte foneme sonore sunt /l/ sau
/m/, printre altele. Surde sunt /f/, /s/, de exemplu.

 Corzile intredeschise produc sunete aspirate, ca de

exemplu in limba romana fonemul reprezentat prin
grafemul <h> (halbă), sau in spaniola, aspirarea lui /s/ final
in dialectul andaluz (las casas, fonéticamente [lahkása]).
 Cavitatea nazala este un rezonator care un se misca. Daca
valul palatului coboara, aerul urca spre nas; /m/, /n/ si /ɲ/
sunt foneme nazale dar obstructia aerului se produce in
gura.

 Cavitatea bucala este aceea care perimte mai multe

alterari de forma si dimensiune, facand posibile in felul
acesta diverse puncte de articulare. Órgane mobile:
 -valul palatului
 -mandibula inferioara
 -buzele: organele cele mai mobile ale aparatului fonator.
Pot adopta o pozitie normala, avansata, plana sau
rotunjita.
 -limba: foarte mobila. Isi poate schimba forma, volumul
si pozitia, pentru ca un este altceva decat un ansamblu
de muschi.
 FONEMELE LIMBII SPANIOLE
 Coarticulareaa. Asa cum un pronuntam o propozitie cuvant cu
cuvant si un cuvant silaba cu silaba, un articulam nici cuvantul
sau silaba, sunet dupa sunet. In momentul in care vorbim
coarticulam. Cand pronuntam un sunet, “ne gandim”in mod
inconstient la cele care urmeaza, pregating-une in felul acesta
organele cavitatii bucale sau nazale pentru articularea sunetului
urmator.
 Una si aceeasi persoana nu pronunta niciodata in mod identic
sunetele din limba sa: exista tot atatea vocale [a] cate pronunta un
individ; aceasta infinitate de sunete [a] se datoreaza exista nu
numai din punct de vedere articulator, ci si acustic (diferente in
ceea ce priveste frecventa si intensitatea unde, de exemplu).
 Cum se explica, atunci, ca ne putem intelege intotdeauna cu un
alt vorbitor al limbii noastre, din moment ce de fiecare data
fiecare sunet este diferit? Noi un ascultam lantul fonic in mod
linear, sunet cu sunet.
 SUNET si FONEM
 Daca in cuvantul casa se inlocuieste primul -a- cu -o- (cosa), se
produce o schimbare de semnificat. Aceasta este o diferenta fonetica
distinctiva. Prin urmare, se spune ca sunetul -a- este un fonem al
limbii spaniole. Diferitele lui realizari fonetice nu ne impiedica sa le
asociam fonemului /a/.
 Fonemul: cea mai mica unitate fonologica in care se poate diviza un
ansamblu fonic. In exemplul casa, sunetele /k/, /a/ si /s/ sunt
foneme: /kasa/.
 Sa se considere urmatoarele exemple: un [b]eso - mi [β]eso.
Vorbitorii de limba spaniola percep aceste doua realizari fonetice ale
cuvantului beso, ca si cum ar fi aceleasi, “aud acelasi cuvant”si nu-si
dau seama ca se pronunta in mod diferit. Diferenta intre cele doua
sunete [b] si [β] nu permite deosebirea de pronuntare a acestui
cuvant si de aceea vorbitorilor de spaniola le este foarte greu sa
recunoasca cele doua realizari fonetice ca fiind diferite. In aceasta
situatie se spune ca diferitele realizari fonetice corespund fonemului
/b/ si ca aceste realizari sunt alofone ale fonemului /b/.
 Alofone sau variante combinatorii: difertele realizari fonetice
ale unui fonem, in functie de contextul en care este situat. Un
fonem, in functie de modificarile pe care le sufera datorita
celorlalte sunete care-l inconjoara, isi poate modifica locul de
articulare, chiar si modul de articulare, fara ca in felul acesta sa
se modifice sensul cuvantului.
 Opozitia de semnificat care exista intre /casa/ si /cosa/
dovedeste ca atat /a/ cat si /o/ sunt foneme ale limbii spaniole si
ca cele doua cuvinte formeaza o pereche minimala. O pereche
minimala formeaza si cuvintele /paso/ /caso/; datorita comutarii
lui /p/ cu /k/ se schimba sensul.
 Constituie si ['beso] ['βeso] o pereche minimala? Sunt cele doua
sunete foneme ale limbii spaniole? In mod sigur NU, deoarece
deosebirea dintre ele nu duce la o schimbare de semnificat. In
acest caz este vorba de doua alofone [b] si [β] ale fonemului /b/.
 Distributie complementara. Alofonele unui anumit
fonem apar in anumite pozitii concrete si nu in altele. In
exemplul anterior [b] un beso si [β] mi beso sunt alofone
care se gasesc in distributie complementara, pentru ca in
pozitia unde apare [β] (intre vocale) nu poate aparea [b].
 Distributie libera: nu implica aparitia unui singur
alofon intr-o anumita pozitie, ci permite ocurenta, in
acelasi context, a tuturor alofonelor unui fonem.
 Opozitia: relatai care exista intre doua foneme
comutabile.
 Neutralizare: pierderea, in anmite pozitii, a
functiei distinctive a doua foneme
/r/ árabe, /ṝ/ cartera/
↓
 Arhifonem: fonemul care rezulta din
neutralizarea a doua foneme; se caracterizeaza
prin faptul ca poseda trasatura comuna
ambelor foneme din care rezulta. /'kaRne/
 Fonemele limbii spaniole: vocalele
 Vocalele: foneme sonore si deschise care se deosebesc intre ele
prin timbrul lor (unda sonora) caracteristic. Aerul vibrant care
iese prin glota gaseste in faringe, fosele nazale si cavitatea
bucala o cutie de rezonanta de dimensiuni si forma variabile
pentru fiecare vocala in parte.
 In timp ce consoanele trebuie sa faca fata unui obstacol (la
iesirea aerului din cavitatea bucala, de exemplu), vocalele se
caracterizeaza prin absenta oricarui obstacol. Totusi, este dificil
sa se stabileasca o diviziune riguroasa intre consoane si vocale
datorita naturii vocalice a consoanelor lichidelor in diferite limbi
indoeuropene, de exemplu in limba sârbă /srdze/.
 In plus, in fonetica istorica sunt destul de frecvente cazurile de
vocalizare a consoanelor in evolutia de la latina la spaniola (Lat.
v. multu > Esp. muy) sau de consonantizare a vocalelor (Lat. v.
maiu > Esp. mayo).
 Din punct de vedere fonetic, vocalele, spre
deosebire de consoane, sunt sunete care prezinta
un grad mai mare de deschidere a oraganelor
articulatorii.
 Din punct de vedere fonologic, vocalele, spre
deosebire de consoane, poseda capacitatea de a
forma nucleu silabic:
 me-sa, al- can-ce, e-ru-di-ción
(margine silabica = consoana) + nucleu silabic =
vocal ( + margine silabica = consoana)
 Timbrul constituie caracteristica cea mai relevanta si
distinctiva a fiecarei vocale:
 daca limba prezinta o pozitie anterioara si apropiata de palatul
tare, cavitatea bucala anterioara (care functioneaza ca o cutie de
rezonanta) este destul de mica si, prin urmare, sunetul care se
produce prezinta un timbru ascutit [i].
 daca limba prezinta o pozitie posterioara si apropiata de valul
palatului, cavitatea bucala anterioara (care functioneaza ca o
cutie de rezonanta) este destul de mare si, prin urmare, sunetul
care se produce prezinta un timbru grav [u].
 daca limba prezinta o pozitie medie (mijlocie) si joasa, se
creeaza doua cavitati de rezonanta (una anterioara si alta
posterioara) practic egale si, in consecinta, sunetul vocalic
produs prezinta un timbru intermediu sau neutru [a].
 Evolutia sistemului vocalic
Sistemul vocalic latinesc
↓
Trasatura caracteristica: cantitatea
hīc aici hĭc acesta
vēnit a venit vĕnit (el) vine
mālum măr mălum rău
ōs gură ŏs os
Vocale tonice Latina clasică: 10
Spaniola medievală si
modernă: 5
 Vocalele atonice in limba latina

Vocale atonice in silabe initiale Lat. clasica: 10

Sp. med. si mod.: 5
Vocale atonice in silabe finale Lat. clasica: 10
Sp. med. si mod.: 3

Vocale atonice in interiorul cuvantului (Appendix Probi)

angulus non anglus
calida non calda
speculum non speclum
stabulum non stablum
vetulus non veclus
viridis non virdis
Latina vulgara Spaniola
catenatu > candado
limitare > lindar
septimana > semana
temporanu > temprano
manica > manga
retina > rienda
sanguine > sangre
 Evolutia sistemului consonantic
Sistemul consonantic latin (relativ sarac)
Labiale Dentoalveolare Velare
Oclusiv /p/ /b/ /t/ /d/ /k/ /g/
Fricative /f/ /s/ /h/
Nazale /m/ /n/
Laterale /l/
Vibrante /r/
 Palatalizare: schimbarea pronuntarii unei
consoane initial oclusive (inchidere completa a
organelor articulatorii) apropiind dorsul limbii
de palat, sub influenta unei vocale anterioare (sa
palatale) care-i urmeaza.
 Leniţia (proces de mutatie fonetica; consta in
debilitarea unei consoane) a afectat aproape
toate consoanele in pozitie intervocalica si toate
geminatele.
 Exemple de palatalizare
/n/ + [j] > [ɲ] arānea > araña
Hispania > España

/l/ + [j] > [λ] > [ž] > [x] aliu > ajo
muliere > mugier >mujer
meliōre > mejor
-/kt/- > /c/: nocte > noche
estrictu > estrecho
/k/ + [j] > [θ] ērīciu > [e'riθo] > erizo
calcea> ['kalθa] > calza
 Eemple de leniţie
Lat.vulgara Sp. medievala
/-pp-/ > /p/ cuppa > copa
/-p-/ > /b/ cūpa > cuba
/-b-/ > /β/ cibu > cevo
/-t-/ > /d/ (=[δ] catēna > cadena
/-d-/ >  sedēre > seer >
Sp. moderna ser
 Sistemul vocalic spaniol cunoaste
cinci foneme: /i/, /e/, /a/, /o/, /u/
 Fonemele /e/ si /o/ prezinta alofone deschise in urmatoarele
situatii:
 in contact cu [r]: cerro ['θεro], reto ['rεto], corre ['kɔre], robo
['rɔβo];
 cand preced sunetul [x]: ceja ['θεxa], ojo ['ɔxo];
 cand fac parte dintr-un diftong descrescator: seis ['sεi̭s], sois
['sɔi̭s];
 Alofonul deschis al lui /o/ se produce, de asemenea, in orice
silaba terminata in consoana: corte ['kɔrte], bolso ['bɔlso], in
timp ce alofonul deschis al lui /e/ apare cand silaba se termina
in orice consoana cu exceptia lui [d], [m], [n], [s], [θ]: belga
['bεlγa], vez [beθ].
 Fonemul /a/ prezinta trei alofone:
1. un alofon palatalizat, cand preceda o consoana
palatala [c], [n], [λ], [j]: calle ['kaʎe], caña ['kaɲa],
macho ['maco];
2. un alofon velarizat care se produce cand preceda
vocalele /o/, /u/ sau consoanele [l], [x]: ahogo
[α'oγo], causa ['kαṷ̭sa], alma ['αlma], caja ['kαxa];
3. un alofon mediu care apare in toate contextele
nementionate anterior: casa ['kasa], contad [koņ'taδ].
 Clasificarea vocalelor
1. dupa modul de articulare exista vocale inalte,
medii si joase:
 daca limba se apropie de palat, se produc vocalele
cunoscute sub numele de vocale inchise, vocale cu
un grad redus de deschidere sau vocale inalte: /i/,
/u/;
 daca limba se indeparteaza mai mult de palat, se
produc asa numitele vocale medii sau cu deschidere
mica: /e/, /o/;
 daca limba se indeparteaza la maximum de palat, se
produce vocala deschisa sau joasa, adica o vocala
cu un grad maxim de deschidere: /a/.
 2. dupa locul de articulare exista vocale
anterioare, posterioare si centrale:
 cand partea predorsala a limbii ocupa o pozitie
articulatorie in zona palatului, se produc vocalele
anterioare sau palatale: /e/, /i/;
 daca partea postdorsala a limbii se apropie de zona
posterioara a cavitatii bucale, adica de valul palatului,
se produc vocalele posterioare sau velare: /o/, /u/;
 daca partea dorsala a limbii se gaseste in regiunea de
mijloc a palatului, vocala care se produce este o
vocala centrala: /a/.
 3. in functie de actiunea valului palatului existe vocale orale
si vocale nazale:
 daca in timpul emisiunii aerului fonator valul palatului este lipit
de peretele faringelui, canalul care face legatura cu cavitatea
nazala este inchis si prin urmare, aerul este expirat doar prin
cavitatea bucala, formandu-se astfel vocalele orale: /i/, /e/, /a/,
/o/, /u/;
 daca, in schimb, valul palatului este intr-o pozitie medie, fara sa
inchida accesul aerului expirat la cavitatea nazala sau la
cavitatea bucala, se produc vocalele nazale, sau mai exact
oronazalizate: [ĩ], [ẽ], [ã], [õ], [ũ], pentru ca in spaniola aceste
vocale au mai putina rezonanta decat vocalele oronazale din
franceza sau portugheza. In spaniola, vocalele oronazalizate
sunt alofone ale vocalelor orale si apar in doua pozitii:
 aproape ori de cate ori o vocala este situata intre doua consoane
nazale: nunca ['nũŋka], nombre ['nõmbre];
 uneori, daca vocala se afla in pozitie initiala absoluta si intr-o
silaba care se termina intr-o consoana nazala: onda ['õņda],
insoportable [ĩnsopor'taβle], antaño [ãņ´taɲo].
4. dupa forma rotunjta sau un a gurii in momentul in care
este expirat aerul exista vocale labializate sau nelabializate:

In spaniola, prin natura lor, vocalele posterioare sunt labializate,

in schimb, in mod normal, cele anterioare sunt nelabializate. De
aceea, cele doua serii de vocale, cele anterioare si cele
posterioare, sunt normale din punct de vedere fonetic. Cu alte
cuvinte, trasatura labiala nu este pertinenta, pentru ca [o], [u] se
pronunta cu labializare si [e], [i] fara. In alte limbi (franceza,
germana, neerlandeza, maghiara, de ex.) exista vocale anterioare
labializate sau posterioare nelabializate:
Franceza jeune Neerlandeza: geur
euforie heuvel
soeur put
une hut
prune vuur
5. dupa intensitatea energiei artculatorii exista
vocale tonice si atonice:
Vocalele care primesc un maximum de enegie
articulatorie intr-un cuvant, cele tonice, au o mai mare
fermitate si o mai mare perceptibilitate decat cele
atonice, care primesc un minimum de intensitate
articulatorie, dar suficient ca sa fie recunoscute ca
atare: tomo ['tomo], tomáis [to'mai̭s]. In spaniola
aproape ca nu se poate vorbi de vocale relaxate, ca de
exemplu in portugheza, catalana, rusa sau neerlandeza.
 6. dupa cantitate exista vocale lungi si vocale scurte:

 Exista vocale lungi si scurte, semilungi si semiscurte, dar

cantitatea vocalica un are in spaniola relevanta fonologica,
ca, de ex., in engleza, neerlandeza, etc:
Neerlandeza:
hen (pe ei / ele) ['hen] heen (acolo) ['hēn]
man (barbat) ['man] maan (luna) ['mān]
wil (vointa) ['wił] wiel (roata) ['wīł]

 In spaniola, de fapt, toate vocalele trebuie considerate

scurte.
 Definirea vocalelor din punct de vedere
fonologic: modul de articulare, locul de
articulare (pentru ca doar aceste doua trasaturi
sunt pertinente din punct de vedere foologic).

 Definirea vocalelor din punct de vedere

fonetic: mod de articulare, loc de articulare,
actiunea valului palatului, actiunea buzelor
(labializarea), gradul de intensitate,
caracterizare acustica.
 Diftongi si triftongi
 Diftongi: prezenta a doua vocale in aceeasi silaba.
V1 + V2 = diftong, unde una ditre cele doua vocale e nucleu
silabic (Vns) iar cealalta este margine silabica pre sau
postnucleara (Vpn):
acacia [a'kaθja]: [j] = margine silabica prenucleara; [a] = nucleu
silabic;
cantáis [kaņ'tai̭s]: [a] = nucleu silabic; [i̭] = margine silabica
postnucleara.
 Triftongi: prezenta a trei vocale in aceeasi silaba.
V1 + V2 + V3, unde V2 = Vns iar V1 si V3 = Vpn; Vpn =
semiconsoana sau semivocala, dupa cum sunt situate inainte sau
dupa Vns.
buey ['bwei] negociáis [neγo'θjai̭s]
Vpn + Vns = diftong crescator Vns + Vpn = diftong descrescator
Vpn = semiconsoana: [j] sau [w] Vpn = semivocala: [i̭] sau [ṷ̭]

[ja]: acacia [a'kaθja] [ai̭]: aire ['ai̭re]

[je]: tiene ['tjene] [ei̭]: rey [rei̭]
[jo]: labio ['laβjo] [oi̭]: voy [boi̭]
[ju]: ciudad [θju'δaδ] [aṷ̭]: causa ['kaṷ̭sa]
[wa]: cuanto ['kwaņto] [eṷ̭]: deuda ['deṷ̭δa]
[we]: cuerda ['kwεrδa] [oṷ̭]: COU [koṷ̭]
[wi]: ruido ['rwiδo]
[wo]: arduo ['arδwo]
 Semivocalele si semiconsoanele sunt, in spaniola, simple
alofone ale fonemelor vocalice corespunzatoare:
/i/: [i], [j], [i̭]
/u/: [u], [w], [ṷ̭]
prin urmare, distinctia semiconsoana, semivocala este pur
fonetica si indica pozitia pre sau postnucleara a vocale care
constituie marginea silabica.

In spaniola diftongii si triftongii sunt elemente bifonematice

si, respectiv, trifonematice, de ex.: negocias / negociáis.
[ne'γoθjas] / [neγo'θjai̭s]. In consecinta, trebuie acordata
atentie la transcrierea lor fonologica, dar si fonetica.
 Pronuntarea conjunctiei y difera in functie de
complexul fonic in care apare:
 intre doua consoane, se realizeaza ca o vocala: Juan y Carlos
[xwan i 'karlos] sau [xwani 'karlos];
 intre consoana si vocala sau intre doua vocale, se realizeaza
ca semiconsoana: Carlos y Elena ['karlos je'lena], María y
Elena [ma'ria je'lena];
 intre vocala si consoana, se realizeaza ca semivocala: Elena y
Carlos [e'lenai̭ 'karlos]
 Pronuntarea conjunctiei u (alomorf al disjunctivei o) se
realizeaza intotdeuna ca semiconsoana: siete u ocho
['sjete 'woco].
 Hiatul
Hiat: doua vocale alaturate care apartin unor silabe
diferite.
Hiatul este posibil:
1. cand concureaza doua vocale medii sau una medie si
alta joasa sau una joasa si alta media, si fiecare dintre
ele constituie Vns, fara sa se poata forma diftong:
re-al, co-e-tá-ne-o.
2. cand concureaza doua vocale, una inalta si alta medie
sau joasa exista posibilitatea sa un formeze diftong,
fiind fiecare dintre ele Vns: his-to-ria / ge-o-gra-fí-a.