Morfologia limbii române.

Substantivul şi adjectivul
Lector dr. Otilia Ignătescu
 MORFOLOGIA
• Parte a gramaticii care MORPHEUS
studiază regulile privind
modificările formale ale
cuvintelor, cuvântul fiind
unitate constitutivă a unui
text şi ansamblu de unităţi
constitutive minimale
(morfemele);
• Morfologia studiază
regulile care explică
structura internă a
cuvântului, adică regulile
de combinare a
morfemelor lexicale şi
gramaticale în cuvinte,
stabilirea paradigmelor lor
în dependenţă de
categoriile de gen, număr,
caz etc.
Morfologia – “studiu al formei”
 Structura morfematică a cuvântului
• Analiza structurii morfematice a unui
cuvânt presupune segmentarea cuvântului în
forme determinate de flexiunea sa.
• Morfemul – unitate minimală de expresie,
dotată cu semnificaţie lexicală sau
gramaticală.
• Morfemele – cele mai mici unităţi ale
cuvântului care servesc la diferenţierea unor
sensuri şi forme gramaticale.
 Structura morfematică a cuvântului
• Morfemele libere: am cântat, aş cânta, voi cânta,
să cânt, a cânta.
• Radicalul – partea care apare constant în cursul
flexiunii;
- cuprinde rădăcina + afixe derivative
(desface).
• Flectivul – partea cuvântului în care se manifestă
modificările flexionare.
• Tema – radicalul + unul sau mai multe sufixe
gramaticale (lucrezi - tema este lucrez-)
 Clasificarea morfemelor
• După conţinut:
– Morfeme lexicale: rădăcina şi afixele derivative (sufixe şi
prefixe): copil-aş,
stră-băt-eam;
– Morfeme gramaticale:
• segmentale – sufixe gramaticale – marchează modul şi
timpul la verb (citeam, ea indică imperfectul indicativului);
- desinenţele – servesc la exprimarea genului,
numărului, cazului şi a persoanei (clară, desinenţa
-ă indica gen, număr, caz; citeam)
• suprasegmentale: accentul şi intonaţia
• Rol de morfem au în unele situaţii topica şi contextul.
 Clasificarea morfemelor
• În funcţie de sens şi de poziţia pe care o ocupă în
structura cuvântului:
– morfeme independente: cele a căror formă este egală cu rădăcina
sau radicalul (copil, cer), dar şi cele care se obţin prin înlăturarea
unui morfem gramatical (mas-, fat-);
– semidependente-neaglutinate: prezintă independenţă în planul
formei, ele având forme distincte (verbele auxiliare – a fi, a avea, a
vrea, pronumele reflexive – mărci ale diatezei, adverbele-morfem,
prepoziţiile-morfem, conjuncţiile-morfem, articolele în procliză) ;
– dependente-aglutinate: nu au sens prin ele înseşi, sunt cerute şi
cer morfemul independent, pot comuta cu zero şi îndeplinesc
funcţia de marcă a unei categorii gramaticale (sufixele gramaticale,
desinenţele, articolul hotărât enclitic).
• În funcţie de felul morfemelor utilizate pentru a
exprima categorii gramaticale şi de poziţia pe care o
ocupă faţă de radical, flexiunea poate fi analitică şi
sintetică (am cântat, cântam).
 Clasificarea cuvintelor în părţi de
vorbire
• Studiul morfologiei este organizat pe aşa-numitele
părţi de vorbire, care nu sunt altceva decât clase de
cuvinte.
• Părţile de vorbire sunt clase lexicale şi gramaticale
în acelaşi timp, distinse după caracteristicile
semantice, morfologice şi sintactice ale cuvintelor
grupate.
• Părţile de vorbire:
– flexibile(pot prezenta modificări formale): substantivul,
adjectivul, pronumele, numeralul, verbul;
– neflexibile: adverbul, prepoziţia, conjuncţia, interjecţia
(adverbul ocupă un loc intermediar, deoarece are un
element de flexiune analitică – gradele de comparaţie).
 Categoriile gramaticale
• Categoriile gramaticale – expresia lingvistică a
unor categorii logice, adică a unor raporturi
stabilite în mintea noastră între noţiuni, obiecte,
fenomene;
• Prin categorii gramaticale se înţeleg noţiunile
morfologice fundamentale exprimate prin flexiune
(modificările formale suferite de părţile de vorbire
flexibile).
• Categoriile gramaticale reprezintă valori
(semnificaţii) gramaticale care îşi găsesc o
marcare gramaticală clară şi în funcţie de care
părţile de vorbire îşi schimbă forma în cursul
flexiunii.
• În limba română categoriile gramaticale sunt:
genul, numărul, cazul, determinarea, persoana,
comparaţia/intensitatea, diateza, modul, timpul,
aspectul.
 Substantivul
• Clasă lexico-gramaticală deschisă, ce reprezintă
aprox. 50% din totalitatea cuvintelor limbii române;
• Se distinge prin următoarele trăsături:
– morfologic, prezintă gen fix şi flexiune în raport cu
numărul, cu cazul şi cu categoria determinării;
– sintactic, poate forma, împreună cu verbul, nucleul unui
enunţ şi este centrul grupului nominal;
– semantico-pragmatic, poate denumi (clase de) obiecte, în
sens larg: fiinţe (om), lucruri (minge), fenomene (ploaie),
acţiuni (plecare), stări (criză), însuşiri (bunătate), relaţii
(rudenie);
 Clasificarea substantivelor
• După gradul de individualizare:
- substantive comune, desemnează obiecte de
acelaşi fel, neindividualizate;
- substantive proprii, desemnează obiecte unice.
• După provenienţă:
–moştenite din limba latină sau împrumutate din diverse
limbi;
–formate pe terenul limbii române prin derivare,
compunere, schimbarea valorii gramaticale;
• Un tip aparte de derivare este moţiunea prin care se înţelege
formarea substantivelor feminine de la cele masculine şi invers
(croitor-croitoreasă, gâscă-gâscan). Substantivele formate
astfel se numesc substantive mobile, iar substantivele-nume de
fiinţă ce nu prezintă moţiune se numesc epicene (elefant,
fluture).
• Locuţiunile substantivale – grupuri de cuvinte între care se află
un substantiv care au sens lexical unitar şi sens lexico-
gramatical de substantiv.
 Substantivul. Categorii gramaticale
• Exprimarea categoriilor flexionare (număr, caz,
determinare) se realizează în cadrul claselor de
gen.
• Flexiunea substantivului se realizează sintetic: prin
desinenţe, prin articolul definit, precum şi prin
alternanţe fonetice. Categoriile gramaticale se pot
exprima şi analitic, prin prepoziţii, prin articolul
nedefinit sau prin mărcile de caz proclitice lui, al.
• Categoriile flexionare ale substantivului se pot
realiza solidar sau redundant, prin aceleaşi mărci.
• Flexiunea substantivului se caracterizează prin
numeroase omonimii.
 Genul substantivului
• În limba română, categoria gramaticală a genului
grupează substantivele în trei clase: masculine,
feminine şi neutre.
• Un substantiv admite cel mult două dintre cele
patru tipuri de contexte adjectivale: a)acest ~;
b)această ~; c) aceşti ~; d)aceste ~.
• Substantivele masculine admit numai contextele:
acest ~/ aceşti ~;
• Substantivele feminine admit numai contextele:
această ~/ aceste ~;
• Substantivele neutre admit numai contextele:
acest~/ aceste ~;
 Genul substantivului
• Un număr restrâns de substantive admit numai unul dintre
cele patru contexte adjectivale:
– a) acest curaj, fotbal, sânge etc. – arhigenuri, cu paradigma
incompletă, defective de plural;
– b) această cinste, miere, oină etc. - feminine;
– c) aceşti lapţi, ochelari, zori etc. – masculine;
– d) aceste aplauze, icre, tărâţe etc. - arhigenuri, cu paradigma
incompletă, defective de singular;
• Substantivele care satisfac unul din contextele specifice de
gen c) sau b) se încadrează în clasa masculinelor,
respectiv, a femininelor. Substantivele care acceptă
exclusiv unul dintre contextele nespecifice de gen comune
clasei masculinelor şi neutrelor (a), sau femininelor şi
neutrelor (d), nu pot fi încadrate neechivoc în nicio clasă
de gen, fiind caracterizate ca arhigenuri cu paradigma
incimpletă.
 Genul substantivului
• Unele substantive prezintă variante flexionare care satisfac
contexte adjectivale caracteristice pentru clase de gen
distincte. În general, numai una dintre variantele de gen
reprezintă norma literară: bocanc / bocancă, cojoc / cojoacă,
bonet / bonetă, hieroglif / hieroglifă, monogram /
monogramă etc. Uneori ambele forme de gen sunt admise ca
variante literare libere: basc / bască, colind / colindă.
• Uneori există variante formale chiar în interiorul aceluiaşi
gen. De regulă, numai una dintre variante este acceptată de
norma literară: berbece / berbec, şoarec / şoarece, sandală /
sanda, sarmală / sarma, itinerar / itinerariu, salariu / salar,
serviciu / servici etc.
• Un număr redus de substantive formează aşa-numitul gen
comun, ce cuprinde substantive invariabile la care genul nu
se manifestă diferenţiat, dar poate fi determinat contextual:
acest gură-cască, această gură-cască, aceşti gură-cască,
 Genul substantivului
• Capacitatea substantivului de a exprima, prin categoria genului,
particularităţi de conţinut privitoare la deosebirile de sex implică
disocierea numelor de animate de numele de inanimate.
• În cadrul inanimatelor, unele clase semantice se asociază sistematic cu
genul masculin sau cu cel feminin, fără legătură cu genul natural al
referentului:
- sunt , în general, de genul masculin: numele de arbori, numele
lunilor anului, numele notelor muzicale, numele cifrelor şi ale
numerelor, numele sunetelor şi ale literelor;
- sunt, în general, de genul feminin: majoritatea numelor de fructe,
numele zilelor săptămânii, numele părţilor zilei, numele anotimpurilor
etc.
• Substantivele epicene sunt substantivele ce denumesc nediferenţiat
animate de ambele sexe: părinte, rector, decan, jder, mistreţ, râs ş.a.
• De asemenea, în clasa animatelor a fost delimitată o subclasă numită
gen personal, alcătuită din nume comune şi proprii de persoană
masculine şi feminine, caracterizate prin: marcarea proclitică a cazului
G-D (lui Ion), marcarea vocativului cu desinenţe specifice (Ioane),
marcarea complementului direct cu pe (pe Ion).
 Numărul substantivului
• Categoria gramaticală a numărului se manifestă în flexiunea
substantivului prin opoziţia dintre singular şi plural, care exprimă
distincţia semantică dintre unitate (un exemplar)şi pluralitate (mai
multe exemplare) în cadrul unei clase de obiecte de acelaşi fel.
• Opoziţia de număr se realizează în flexiunea tuturor substantivelor.
Din acest punct de vedere, substantivele se împart în:
– 1. numărabile, care participă la opoziţia singular / plural;
– 2. nonnumărabile, care nu participă la opoziţia de număr.
• Substantivele numărabile au flexiune completă, cu forme distincte
de număr (lup / lupi) sau prezintă o formă unică pentru singular şi
plural (învăţătoare).
• Substantivele nonnumărabile au flexiune incompletă sau defectivă,
având numai forme de singular (substantive singularia tantum:
sânge, curaj etc.) sau numai de plural (substantive pluralia tantum:
câlţi, ochelari etc).
 Cazul substantivului
• Categoria gramaticală a cazului exprimă raporturile
şi funcţiile sintactice ale substantivului în cadrul
enunţului.
• Categoria gramaticală a cazului cuprinde în limba
română cinci termeni (cazuri): nominativ (N),
acuzativ (Ac), genitiv (G), dativ (D), vocativ (V),
care se manifestă în flexiunea nominală prin forme
distincte şi prin forme omonime, organizate într-un
sistem de opoziţii caracteristice.
• Totalitatea formelor cazuale constituie flexiunea
nominală, numită declinare; aceasta poate fi
articulată sau nearticulată.
 Cazul substantivului
• Din punct de vedere relaţional, cazul vocativ se
caracterizează prin nondependenţă sintactică,
deosebindu-se de celelalte cazuri, care admit relaţii de
dependenţă în cadrul enunţului (cazuri dependente).
Vocativul poate reprezenta un enunţ de sine stătător
(Băiete!, Omule!) sau poate fi inclus parantetic într-un
enunţ, fără a contracta relaţii sintactice cu celelalte
componente (Ce faci, băiete?). Independenţa cazului
vocativ se manifestă prin absenţa funcţiilor sintactice.
• Cazurile compatibile cu relaţia de dependenţă sintactică
(N, Ac, G, D) se diferenţiază între ele prin tipul de relaţii
pe care le realizează în cadrul enunţului, respectiv, prin
funcţiile lor sintactice.
 Cazul substantivului
• Nominativul substantivului exprimă prototipic funcţia de subiect, în
relaţie cu un verb, de obicei cu funcţia de predicat, căruia îi impune
acordul în persoană şi număr (Elevul citeşte. / Elevii citesc).
Nominativul substantivului mai poate realiza apoziţia, în relaţie de
echivalenţă cu un nominal coreferenţial (Noi, studenţii, nu avem
vacanţă), precum şi funcţia de nume predicativ, în relaţie cu un verb
de tip copulativ şi un nominal-subiect (Vecinul nostru este profesor).
• Acuzativul este cazul impus substantivului de verbele tranzitive şi,
prin analogie, de interjecţiile tranzitive, realizând funcţia sintactică
de complement direct (Privesc casa. / Uite casa.). Alte funcţii
sintactice ale substantivului în acuzativ: circumstanţial de diferite
tipuri (S-a oprit lângă maşină), complement indirect (după GLR,
2005, complement prepoziţional – Mă gândesc la copii.),
complement de agent (A fost întrebat de oameni.), nume predicativ
(Cartea sa este despre necuvântătoare.), atribut (Podul de lângă
gară s-a prăbuşit.) ş.a.
 Cazul substantivului
• Genitivul este cazul subordonării unui nominal faţă de alt regent
nominal sau faţă de un substitut al nominalului (elevul şcolii /
acela al şcolii noastre). Funcţia sintactică prototipică este aceea de
atribut genitival. Mai poate fi: nume predicativ (Povestea este a
Mariei.), complement indirect (A luptat împotriva lumii.),
circumstanţial (S-a oprit înaintea casei) ş.a.
• Dativul este cazul subordonat impus nominalului de un regent
verbal (Îi dau elevului o carte.), adjectival (E o activitate
prielnică sănătăţii.) sau, mai rar, interjecţional (Bravo elevilor
harnici!), realizând funcţia sintactică prototipică de complement
indirect. Atipic, dativul este cazul nominalului subordonat unui
regent nominal (dativul adnominal): trimiterea de ajutoare
sinistraţilor, domn Moldovei, soră mamei etc. Mai poate fi:
circumstanţial (“Iar noi locului ne ţinem”), nume predicativ
(Plecarea este conform planului.) ş.a.
 Regimul cazual al prepoziţiilor
• Se pot deosebi cazurile nonprepoziţionale, caracterizate
prin incompatibilitatea cu prepoziţii sau locuţiuni
prepoziţionale (N şi V), de cazurile prepoziţionale (Ac, G,
D).
• Acuzativul este cazul-regim al prepoziţiilor: către, cu,
fără, spre, despre, dintre, la, lângă, pe, peste, prin,
printre, în, întru, sub etc. şi al locuţiunilor prepoziţionale:
în caz de, afară de, în loc de;
• Genitivul este cazul-regim al prepoziţiilor: asupra, contra,
împotriva, înaintea, deasupra, dedesubtul etc. şi al
locuţiunilor prepoziţionale: în faţa, în preajma, în jurul, în
vederea, în ciuda, în pofida etc.
• Dativul este cazul-regim al prepoziţiilor: datorită, graţie,
mulţumită, conform etc.
 Categoria determinării
• Categoria gramaticală a determinării, specifică
substantivului, exprimă, prin opoziţiile dintre termenii
nedeterminat / determinat nedefinit / determinat definit,
gradul de individualizare a referentului din perspectiva
locutorului.
• Categoria gramaticală a determinării se realizează prin
asocierea substantivului cu forme ale articolului
nedefinit (nehotărât) şi ale articolului definit (hotărât),
numită articulare nedefinită, respectiv, articulare
definită a substantivului, în opoziţie cu absenţa
determinanţilor de tip articol, numită nearticulare.
• Funcţia de exprimare a categoriei gramaticale a
determinării la substantiv (morfem al determinării)
constituie una dintre caracteristicile articolului nedefinit
şi a celui definit.
 Exprimarea categoriilor gramaticale
ale substantivului
• Categoriile gramaticale ale substantivului se realizează
predominant flexionar, prin:
–morfeme sau afixe care exprimă solidar şi uneori redundant
termenii categoriilor:
•desinenţe de număr şi caz;
•afixe enclitice ale categoriei determinării;
–variaţii ale radicalului substantival: alternanţe vocalice şi
consonantice.
• Alături de mijloacele flexionare, exprimarea categoriilor
gramaticale ale substantivului se realizează şi analitic prin:
prepoziţii gramaticalizate, care marchează cazul şi afixe
proclitice ale categoriei determinării care marchează genul,
numărul şi cazul.
• Sistemul limitat de mărci flexionare, precum şi asocierea lor cu
valori ale diferitelor categorii gramaticale exprimate solidar
creează numeroase omonimii morfologice, care se
dezambiguizează contextual.
 Adjectivul. Aspecte definitorii
• Adjectivul reprezintă clasa cuvintelor
flexibile subordonate substantivului,
acordându-se cu acesta şi limitându-i
extensiunea prin atribuirea unei informaţii
specifice.
• Dependenţa sintactică de substantiv se
produce direct, în cadrul grupului nominal
(fată frumoasă), sau prin intermediul unui
verb, în cadrul grupului verbal (copiii sunt
mari), şi se manifestă prin repetarea
informaţiei gramaticale asociate
substantivului.
 Adjectivul. Aspecte definitorii
• Flexiunea adjectivului cuprinde forme distincte în
raport de gen, număr şi caz, marcate dublu în
asociere cu substantivul (casă frumoasă, case
frumoase); determinarea este exprimată o singură
dată, prin ataşarea articolului definit (hotărât) la
primul dintre componenţii sintagmei nominale
(frumoasa fată, fata frumoasă) şi individualizează
obiectul, şi nu calitatea.
• Specifică pentru o clasă largă de adjective este
categoria intensităţii, care se regăseşte şi la adverb, şi
marchează, prin mijloace analitice, gradarea
evaluativă a calităţii specificate prin adjectiv.
 Clasificarea adjectivelor
• După origine:
– moştenite din latină: bun, dulce;
– adjective împrumutate: agasant, dinamic;
– adjective formate pe terenul limbii române:
• derivare: bunicel, buzat, greoi;
• compunere: binevoitor, nemaivăzut, gri-bleu;
• conversiune, îndeosebi de la verbe la
participiu sau gerunziu, adverbe: curăţat,
corectat, rătăcind, -ă, aşa, asemenea;
 Clasificarea adjectivelor
• După alcătuire sau după aspectul
morfematic:
– adjective simple;
– adjective compuse;
– locuţiuni adjectivale: de ispravă, tot unu
şi unu, de invidiat, scos din cutie, ca vai
de lume;
 Clasificarea adjectivului
• După sens:
– adjective calificative:
• propriu-zise, exprimă însuşiri ale obiectelor sub
aspectul modului de manifestare a unor proprietăţi:
mic, frumos, bun;
• categoriale, care exprimă caracteristici ce permit
încadrarea întră anumită clasă a obiectelor denumite
de substantiv: rural, şcolăresc;
– adjective determinative sau pronominale,
adjective posesive, negative, demonstrative:
copilul tău, niciun om, aceşti tineri.
Caracteristici semantico-stilistice
• Topica neutră stilistic a adjectivului calificativ faţă
de regentul substantival este în postpunere. Cu
efecte stilistice, aceste adjective pot fi şi antepuse
adjectivului: El este un prieten bun./El este un bun
prieten al meu.
• În funcţie de poziţia faţă de substantiv, unele
adjective calificative pot actualiza sensuri diferite:
bun (o bună parte din puiul fript, adică o mare
parte; o parte bună din puiul fript, adică gustoasă;
mândră, nou, plin).
 Flexiunea adjectivului
• Clasa adjectivului este constituită în cea mai
mare parte din adjective flexibile sau
variabile, analizabile în radical şi flectiv
(desinenţe, articol) şi dintr-un număr relativ
restrâns de adjective neflexibile sau
invariabile.
• Privit în ansamblu, adjectivul este o parte de
vorbire flexibilă, care exprimă prin formele
sa genul, numărul şi cazul, preluate de la
regent şi manifestate prin acord.
 Adjective variabile
• Flexiunea adjectivală distinge prin forme
specifice categoriile de gen, număr şi caz,
pe care le preia de la substantivul regent.
Genul, numărul şi cazul adjectivului,
manifestate prin acordul cu substantivul, se
înscriu numai în planul expresiei, în timp
ce, din punct de vedere a conţinutului, ele
privesc substantivul.
Adjective variabile. Clase flexionare
• Adjectivele româneşti variabile nearticulate se
repartizează în clase flexionare după numărul de
forme distincte:
1. Adjective cu patru forme flexionare: bun, scump, acru,
continuu;
2. Adjective cu trei forme flexionare: adânc, românesc,
larg, castaniu, pustiu;
3. Adjective cu două forme flexionare: dulce, limpede,
mare;
4. Adjective cu cinci forme flexionare: anumit, destul,
diferit, felurit;
• La adjectivele variabile se încadrează şi cele
defective de gen: m. anofel/anofeli, bisect, bisecţi;
f. sterlină/sterline; n. epicen/epicene;
 Adjective invariabile
• Un număr de adjective relativ restrâns, dar
în continuă creştere, nu cunoaşte opoziţiile
de gen, număr şi caz.
• Din clasa adjectivelor invariabile fac parte
unele adjective simple (bleu, maro, atroce,
grena, pane, uni, mişto, asemenea, aşa,
atare,crem, roz, super, O.K. ) sau compuse
(alb-vanilie, grena-lucios, roz-oranj), dar şi
locuţiunile adjectivale (ca vai de lume, fel
de fel de, cum trebuie).
 Gradele de intensitate
• Gradele de intensitate (gradele de
comparaţie) sunt exprimate cu ajutorul unor
mărci gramaticale analitice, totdeauna
antepuse, ca şi prin mijloace expresive –
sintactice, fonetice sau lexicale.
• Dintre mărcile gradelor de intensitate,
numai formantul cel este variabil în raport
cu genul, numărul şi cazul (omul cel bun,
omului celui bun), celelalte sunt invariabile.
 Gradele de intensitate
1. Gradul pozitiv este termenul zero, neutru
din punctul de vedere al intensităţii, şi
constituie punctul de reper la care se
raportează celelalte grade ale identităţii:
om bun, casă mare.
2. Gradul comparativ indică evaluarea
intensităţii însuşirii ca superioară, egală
sau inferioară în raport cu aceeaşi însuşire
a altui/altor obiect(e) sau a aceluiaşi obiect
(în circumstanţe diferite) ori în raport cu
altă însuşire.
 Gradele de intensitate
2. Gradul comparativ:
- comparativ de egalitate: om la fel de bun
ca, casă tot aşa de mare ca şi.
- comparativ de inegalitate indică gradul
mai înalt (marca mai)sau mai redus
(marca mai puţin) al calităţii atribuite unui
obiect: mai bun decât/mai puţin bun
decât, mai mare faţă de/mai puţin mare în
raport cu.
 Gradele de intensitate
3. Gradul superlativ:
–relativ: cel mai bun/cel mai puţin bun;
–absolut: foarte bun/ foarte puţin bun;
În afara procedeelor gramaticalizate de redare a
superlativului, ideea de superlativ se realizează
şi prin alte mijloace: fantastic de, colosal de,
extrem de, nebănuit de, admirabil de, atât
de…încât, …de speriat, din cale-afară de, cât
de … eşti, dragă!, repetarea adjectivului,
procedee fonetice (lungirea unor sunete,
despărţirea în silabe, accentuarea unei silabe)
etc.
 Adjective incompatibile cu gradele
de intensitate
• Adjectivele pronominale şi numerale, adjectivele provenite
din gerunziu;
• Adjectivele care denumesc o însuşire negradabilă: absolut,
brut, definitiv, extern, fix, final, frânt, iniţial, mort, unic,
veşnic;
• Adjective categoriale, aparţinând mai ales terminologiei
tehnico-ştiinţifice: acetic, geografic, metalic, unele
adjective compuse: albastru-verzui, roşu-închis;
• Adjective care, etimologic, reprezintă forme de comparativ
şi de superlativ latinesc: anterior, posterior, superior,
inferior, optim, maxim, interior, proxim, ultim, infim,
extrem, suprem; prezenţa unor mărci de intensitate este
pleonastică.
 Adjective incompatibile cu
gradele de intensitate
• Adjective care prezintă în matricea lor semantică
seme superlative: admirabil, enorm, extraordinar,
teribil, uriaş, preafericit, arhicunoscut etc;
• Adjective derivate cu sufixe diminutivale:
căldicel, slăbuţ;
• Adjective invariabile provenite din adverbe:
asemenea, aşa, atare, gata;
• Unele adjective negradabile pot avea grade de
intensitate şi de comparaţie când sunt întrebuinţate
cu sensuri figurate: bărbătesc, pe lângă
substantive ca atitudine, comportament, fire; viu.
 Funcţiile sintactice ale adjectivului
• Atribut adjectival: Fată frumoasă, îngrijeşte-mă!, Fata
frumoasă l-a îngrijit;
• Nume predicativ: Fata este frumoasă. Frumoasă fata!
• Complement indirect (prepoziţional): Din galbenă,
substanţa s-a făcut roşie.
• Circumstanţial de timp: “Încă de mic te cunoşteam pe tine”
• Complement comparativ: Îl lăsase mai mult mort decât
viu.
• Circumstanţial de relaţie: De fudulă, n-o întrece nimeni.
• Circumstanţial opoziţional: În loc de roşii, merele erau
maronii.
• Circumstanţial cumulativ: Pe lângă leneşă, fata mai era şi
mincinoasă.
• Circumstanţial de excepţie: Brânza nu-mi place altfel decât
dulce.
• Element predicativ suplimentar: El se simte mic şi
neînsemnat.