Comentarea noțiunilor de

teorie literară:

• Elementele de versificaţie

Florea Margareta,
grad didactis superior
 Termeni de referinţă:

Versul (lat. versus, “întorsătură”; sinonimul

stih, în l.greacă stihos, “şir, rând”) este unitatea
semantică şi sintactică alcătuită după anumite
reguli prozodice (ritm, rimă, cezură, măsură),
care formează un rând dintr-o poezie.Este
format dintr-un cuvânt, un grup de cuvinte, o
propoziţie.
• Uneori există o pauză mediană (cezura),
care desparte versul în două secvenţe
(emistihuri).

C
E
Emistih Z Emistih
U
Ex. ,,Sara pe deal R buciumul sună cu jale...”
Ă

(M. Eminescu)
 Clasificarea versurilor

1. După structura finală:

- catalectice (se termină cu un picior metric

incomplet, din care lipseşte o silabă);

- acatalectice (cu picior metric complet la final).

2. După principiile de construcţie:

- metrice (în funcţie de cantitatea silabelor, vers

antic);
- silabice (un număr fix de silabe):
alexandrinul – 12 silabe cu cezură la mijloc; este versul eroic
al poeziei epice franceze. Dacă silaba finală este
neaccentuată, alexandrinul are 13 silabe;
decasilabul – vers alcătuit din 10 silabe, despărţit de cezură
după silaba a 4-a sau a 5-a (“Vo-iam să pleci, vo-iam şă şi ră-
mâi”);
endecasilabul – vers alcătuit din 11 silabe, cu ritm iambic.
Este versul specific sonetului.Terminându-se cu un picior
incomplet, endecasilabul iambic este un vers catalectic.
 Versul alb – vers fără rimă, cu ritm ascendent.
Versul liber – vers lipsit de rimă (metrul diferă
în cadrul aceleiaşi poezii) şi de ritm, ce
abandonează constrângerile formale.

Caracteristicile versului liber:

- absenţa semnelor de punctuaţie, a majusculelor;
- măsura diferită a versurilor din aceeaşi poezie;
- număr variat de silabe;
- apropierea de proză prin dispunerea grafică în rânduri
diferite;
- substanţa poetică densă, conţinut semnificativ.
 Strofa – grupare de versuri (în număr
variabil), în general despărţită prin spaţiu
grafic de alte unităţi de acelaşi fel, având
înţeles unitar atât la nivelul conţinutului, cât
şi în privinţa metrului, a rimei, a măsurii.
Ea reprezintă o unitate de conţinut şi de
formă.
 Tipuri de strofe:

- monovers (1 vers),
- distih (2 veruri),
- terţină /terţet (3 vresuri),
- catren (4 versuri),
- cvintet /cvinarie (5 versuri),
- sextină /senarie (6 versuri),
Strofe polimorfe:
- Septimă (7 versuri),
- octavă /stanţă (8versuri),
- nonă (9 versuri),
- decimă (10versuri),
- undecimă (11 versuri),
- duodecimă (12 versuri).
Rima – procedeu poetic care constă în potrivirea
versurilor în silabele lor finale, începând cu
ultima silabă / vocală accentuată.
Tipuri de rimă:
1. În funcţie de accent:
- masculină (cu accentul pe ultima silabă),
- feminină (cu accentul pe penultima silabă).
2. După poziţia în strofă:
- îmbrăţişată (1-4, 2-3),
- încrucişată / alternantă (1-3, 2-4),
- împerecheată (1-2, 3-4),
- monorimă, (rima repetată la un grup de versuri
succesive; specifică versurilor populare).
3. După gradul de armonie:

- rime sărace (încep cu ultima vocală

accentuată din cuvânt: mie / ţie/ ştie,
- rime bogate (se potrivesc şi consoanele
dinaintea ultimei vocale accentuate:
cutremuri / vremuri),
- rime asonante (tipul de rimă imperfectă,
sunetele finale sunt asemănătoare, fără a fi
identice: legăna / mea.
4. După semantică:
- internă (interioară): cuvântul dinaintea
cezurii rimează cu cel de la sfârşitul versului:
“Uite fragi, / ţie dragi.” (I.Barbu),
- identică, obsesivă,
- echivocă (cuvintele omofone: leagăn /
leagă-n),
- rară (asociere surprinzătoare de acorduri
sonore şi semantice: ger / Homer, adaos /
Menelaos, încarcă / barcă),
- aproximativă: omofonia silabelor
accentuate nu este completă (brazi / talaz).
 Funcţiile rimei:

- Metrică (parte componentă a metrului ce

determină ritmul poetic),
- Eufonică (valoare sonoră, muzicală),
- Organizatorică (determină organizarea
textului în strofe),
- Semantică (accentuează sensul versurilor),
- Estetică (sensibilizează cititorul).
 Ţinând cont de clasificarea de mai sus,
comentaţi, în 1-2 enunţuri, rimele primei
strofe a poeziei De-aş avea... de
Mihai Eminescu.
,,De-aş avea şi eu o floare
Mândră, dulce, răpitoare
Ca şi florile din mai,
Fiice dulce a unui plai,
Plai râzând cu iarbă verde,
Ce se leagănă, se pierde
Unduind încetişor,
Şoptind şoapte de amor...”
 Variantă de răspuns

Rimele variate: feminine, masculine,

împerecheate, specifice creaţiilor literare
folclorice, bogate (“verde” /”pierde”), sărace
(“mai” / “plai”), contribuie la crearea
armoniei şi a muzicalităţii versurilor, a
atmosferei liniştite, de vis, imaginată de eul
liric, dornic de dragoste.
Ritmul (gr. rhytmos, “mişcare regulată,
măsurată, cadenţă melodică”) reprezintă
succesiunea regulată a silabelor accentuate
şi neaccentuate dintr-un vers.
Este unul din elementele principale ale
armoniei poetice, apropiind poezia de
muzică.
Unitatea ritmică este silaba, iar repetarea ei
cu o anumită regularitate, în cuprinsul
versurilor, formează piciorul metric.
Se asociază cu ritmul ideilor şi al
sentimentelor sugerate prin conţinutul
versurilor; imprimă cadenţă şi armonie.
 Rit-
muri

Ca-
Bi- Ter-
ter-
nare nare
nare

Am- Co- Pe- Pe- Pe- Pe-

Tro- Dac- Ana-
Iamb fi- ri- on on on on
heu til pest
brah amb I II III IV
 Clasificări:

I. Picioarele metrice bisilabice determină ritmuri

binare (iambic şi trohaic).

1) Troheul - (de la gr. treho – mers cu pas iute,

alert) unitate metrică descendentă, alcătuită din
două silabe, prima accentuată şi a doua
neaccentuată (/_).
Ritmul trohaic este determinat de succesiunea
regulată a troheilor.
/ - / - / - / -
“Doi-nă, doi-nă, cân-tec dul-ce...”
 ,,Troheul este, în general, specific versului
popular, fiind mai alert, mai dinamic. Se asociază
cu stările de suflet senine, optimiste.”
(Camelia Gavrilă)

,,Este metrul stărilor sufleteşti optimiste, utilizat

pentru exprimarea unui sentiment de fericire,
bucurie nedefinită, graţie uşoară, beatitudine.
Troheul este lipsit de gravitate, creând impresia de
îndoială, nehotărâre, ezitare, condescendenţă
(apreciere, consideraţie, preţuire), renunţare.”
(Paul Magheru)
 Scrieţi, într-un enunţ, o judecată de valoare
privind ritmul strofei de mai jos:

“În a nopţii liniştire o divină melodie,

Ca suflarea unui geniu printre frunzi alin adie,
Şi tot creşte mai sonoră, mai plăcută, mai frumoasă,
Pân-ce umple-ntreaga luncă de-o /
vibrare-armonioasă.”

(Concertul în luncă de V. Alecsandri)

 Variante de răspuns:

,,Ritmul trohaic reproduce cu adieri line respiraţia

uşoară, vioaie şi sănătoasă a luncii, orchestraţia
armonioasă a unui concert simfonic de o
impresionantă prospeţime şi puritate naturistă.”
(Paul Magheru)

Ritmul trohaic redă / creează / conferă textului

unduiri mlădioase; versurile curg lin, creând
imagini auditive şi vizuale plăcute sufletului uman,
fascinat de melodia copleşitoare a naturii.
2) Iambul (de la gr. ios – săgeată, otravă, venin) -
picior bisilabic ascendent, cu accentul pe silaba a
doua.

Datorită dinamismului, vivacităţii sale, fiind cel

mai apropiat de vorbirea obişnuită, este cunoscut
încă din teatrul antic.
Horaţiu aprecia că iambul e caracteristic pentru
acţiune şi propriu pentru dialog.

- / - / - / - / - /
“Fi-ind bă-iet pă-duri cu-tre-ie-ram...”

(M. Eminescu)
“ Iambul este un metru grav, cu tonalitate joasă,
scăzută, sugerând tristeţea, apăsarea, meditaţia.”

(Camelia Gavrilă)

“Ritmul iambic, cu accentul pe ultima silabă,

corespunde exprimării unei idei grave, solemne, a
unor stări de suflet pesimiste, melancolice,
decepţioniste...,,Iambii suitori”, ascendenţi, înalţă
ideea, sentimentul sau starea poetică la mari
altitudini lirice şi intense trăiri vizionare:
”Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopţii moartă. ”
(Paul Magheru)
 Determinaţi şi comentaţi, în 1-2 enunţuri,
ritmul poeziei Plumb de G. Bacovia.

“ Dormeau adânc sicriele de plumb,

Şi flori de plumb şi funerar vestmânt –
Stam singur în cavou...şi era vânt...
Şi scârţâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb...şi-am început să-l strig –
Stam singur lângă mort...şi era frig...
Şi atârnau aripile de plumb.”
 Variantă de răspuns

Ritmul iambic al versurilor accentuează

spectrul sentimental: singurătatea, tristeţea
unei sensibilităţi acute, neliniştea faţă de
condiţia umană, angoasa, trăite plenar de
omul cuprins în cercul fatalităţii destinului.
Imprimă textului atmosfera elegiacă,
provocată şi de universul cromatic monoton,
apăsător şi aproape imobil.
 II. Ritmurile ternare (alcătuite din unităţi metrice
formate din trei silabe) sunt: dactilic, anapestic,
amfibrahic.

1) Ritmul dactilic se bazează pe dactili. Dactilul este

unitatea metrică alcătuită din trei silabe: o silabă
accentuată urmată de două silabe neaccentuate
(/ _ _ ).

/ - - / - - / - - / - -
“Mih-nea în-ca-le-că, ca-lul său tro-po-tă.”

(Mihnea şi leaha de D.Bolintineanu)

“ Dactilul imprimă poeziei un ritm vioi, săltăreţ,
caracterizat astfel de Eminescu în Scrisoarea II:
“De ce dorm, îngălbenite între galbenele file
Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile?”.
(Camelia Gavrilă)

Ritmul dactilic, ,,obişnuit în poemele eroice, face

versul mai vioi, precipitat, dinamic... poate sugera
mişcarea rapidă, iuţeala, fuga, curgerea năvalnică,
impetuoasă, greu strunită a ideii sau a
sentimentului. Epopeile homerice sunt scrise toate
în hexametrul dactilic.”
(Paul Magheru)
2) Amfibrahul (din gr. amphi – din ambele părţi,
dublu şi brachys – braţ) este unitatea metrică
alcătuiă din trei silabe: o silabă accentuată între
două silabe neaccentuate (_ / _).

- / - - / - - / -
,,A nop-ţii su –bli-mă mă –ias-tră
- / - - / - - / -
E-as-cun-să-ntre ro-ze şi cân-tă.”

(Rondelul privighetoarei între roze de Al. Macedonski)

“ Amfibrahul se potriveşte poemelor cu conţinut
narativ, legendar, de evocare sau visare. Acest ritm
poate sugera nostalgia, melancolia, plutirea
legănat-molcomă sau agitată în spaţiu şi timp,
curgerea lină, vălurită.”
(Paul Magheru)

“ Prin acest ritm, poezia sugerează melancolia,

nostalgia, starea de nelinişte.”
(Camelia Gavrilă)

Este ritmul, adesea, al invocaţiei.

3) Anapestul este un picior trisilabic ascendent, cu
accentul pe ultima silabă.
În versurile moderne apare rar.

- - /- - /- - / - - /
,,A-min-ti-ri-le me-le fil-trau, a-pa-rent,
linişte; pluteam ca o umbră ciudată
irizând un talaz mântuit de torent.”

(Stanţe de Ştefan Augustin Doinaş)

Este ritmul solemn.

“El se realizează, în general, prin efectele

sugestive ale iambului, într-o manifestare
puţin mai precipitată.
Valorile estetice menţionate au o valabilitate
relativă, cu totul generală şi aproximativă.
Aplicarea mecanică, şablonardă la orice text
ar dăuna poeziei şi artei cuvântului în
general.”
(Paul Magheru)
III. Ritmuri cuaternare (unităţi ritmice de patru
silabe):

1. Ritmul coriambic se bazează pe un horeu şi un

iamb (/ _ _ /).

/ - - / / - - / - - / -
“Sa-ra pe deal bu-ciu-mul su-nă cu ja-le.”

( Eterometrie: 1 coriamb + 2 dactili + 1 troheu

realizează un tablou în acord deplin cu ritmul de
viaţă al satului şi al eului liric.)
2. Peon I ( / _ _ _ )

3. Peon II ( _ /_ _ )

4. Peon III ( _ _ / _ )

5. Peon IV ( _ _ _ / )
 Determinaţi tipurile de ritmuri din
următoarele versuri:

a) “Va-lu-ri-le, vân-tu-ri-le.” (M.Eminescu)

b) “În li-niş-tea se-rii...” (M.Eminescu)

c) “ O mrea-jă de vă-pa-ie.” (M.Eminescu)

d) “Să mă lă-saţi să mor.” (M.Eminescu)

a) “Va-lu-ri-le, vân-tu-ri-le.”
(M.Eminescu)

/___/___ (Peon I)
b) “În li-niş-tea se-rii...”
(M.Eminescu)

_ /_ _ /_ (Peon II + troheu)
c) “ O mrea-jă de vă-pa-ie.”

(M.Eminescu)
_/___/_

(Amfibrah + peon III)

d) “Să mă lă-saţi să mor.”
(M.Eminescu)

__ _/_/

(Peon IV + iamb)
 În baza celor evocate, comentați, în 3-4
enunţuri, elementele de versificaţie ale
poeziei Monosilab de toamnă de G. Bacovia.

,,Toamna sună-n geam frunze de metal, / Vînt.

În tăcerea grea, gînd şi animal / Frînt.
În odaie, trist sună lemnul mut: / Poc.
Umbre împrejur într-un gol, tăcut, / Loc.
În van peste foi, singur, un condei / Frec.
Lampa plînge...anii tăi, anii mei / Trec.
Să mă las pe pat, ochii să-i închid, / Pot.
În curînd, încet va cădea în vid / Tot.
O, va fi cîndva altfel natural, / Bis.
Toamna sună-n geam frunze de metal, / Vis.”
 Variantă de răspuns
Versurile decasilabice, catalectice, despărţite de
cezură, imprimă ritmul lent, descriptiv al
atmosferei autumnale. Cele monosilabice,
împreună cu ritmul trohaic descendent, creează
impresia căderii în vid a omului conştient de
precaritatea fiinţei sale (“frânt”, “poc”). Rimele
masculine ( “metal” / “animal”), încrucişate,
sărace, rare (“poc” / “loc”, “pot” / “tot”), conferă
muzicalitate textului, au şi funcţia semantică de
accentuare a cuvintelor, sugerând totodată
imaginile auditive specifice toamnei: “vânt”,
“poc”, senzaţiile, sentimentele eului liric de
goliciune sufletească (“frânt”), de durere, de
nostalgie, provocate de trecerea timpului.