Natura şi dragostea în poezia eminesciană

Şi la Mihai Eminescu, asemenea marilor

poeţi romantici, natura şi dragostea sunt
teme permanente, aflate în consonanţă,
deoarece natura este pentru aceştia o stare
de spirit, iar înfăţişarea ei este relaţionată cu
sentimentul. Aşa se explică faptul că, acolo
unde dragostea este una fericită, împlinită,
cadrul natural este luminos, feeric, de basm
„Floare albastră", „Lasă-ţi lumea..."), iar
când dragostea nu se împlineşte şi poetul
trăieşte un sentiment de tristeţe şi
dezamăgire, natura este sumar schiţată, de
obicei în culori întunecate,reci („Pe lângă
plopii fără soţ", „De ce nu-mi vii", „Sonete"
etc.).
Eminescu se simte atras atât de natura
terestră, cât şi de cea cosmică. Prima este o
natură cu contur precis, uneori poate fi
sălbatică, dar şi ocrotitoare, pe când cea de-
a doua
impresionează prin vastitate şi prin
multitudinea elementelor cosmice-stele,
lună, cer, soare,luceferi, văzduh, nori etc.
Decorul terestru este bogat în elemente
acvatice (izvorul, lacul,marea, oceanul etc ),
dar şi vegetale (teiul, salcâmul, plopul, salcia
etc.), care devin simboluri
la nivelul discursului liric pentru gama de
sentimente pe care poetul vrea să le
exprime.
în evoluţia poeziei eminesciene închinate
naturii şi dragostei se disting două etape.
Prima etapă este cuprinsă între anii 1870 şi
1880 şi ilustrează imaginea optimistă,
luminoasă a iubirii, asociată unui cadru
natural, armonios, unde apare uneori o
iubită veselă, caldă,
ispititoare. Cea de-a doua etapă, dintre
1880 şi 1883, aduce o profunzime
sentimentului de dragoste, o anumită
filozofie^ dar, spre deosebire de poeziile din
prima etapă, tristeţea şi dezamăgirea sunt
acum predominante. Natura este tristă,
mohorâtă, iar iubita îi pare poetului străină,
rece, distantă.

La Eminescu, aşa cum observă George

Călinescu în Opera lui Mihai Eminescu,
există patru ipostaze ale iubirii. Există mai
întâi o iubire paradisiacă, prezentă în idile de
tipul ,,Dorinţa",„Lacul", floare albastră",
„Sara pe deal". Natura apare ca un paradis
terestru în care cuplul erotic alunecă în
somn, în vis, reprezentând cuplul adamic. In
a doua ipostază, cea a iubirii demonice,
cuplul erotic este alcătuit antonimie, ea
-înger şi el-demon, aşa cum apare în„înger şi
demon", luceafărul", Scrisoarea V“, de
exemplu. Natura este şi ea dominată de
dezordine, de dezagregare, fiind în
consonanţă cu revolta demonului care nu-şi
poate împlini aspiraţia spre iubire.
în cadrul eroticii funerare sau funebre,
cuplul este alcătuit dintr -o fiinţă vie şi una
moartă.Cel mai adesea apar motivul
strigoiului sau al dublului. în această
categorie se înscriu poemeca „Strigoii",
„Gemenii", luceafărul", unde domină o
natură halucinantă, fără urmă de naturaleţe
şi căldură.

Aceste trei ipostaze ale iubirii aparţin primei

etape (1870-1880), iar cea de-a patra
ipostază,cea a iubirii elegiace, corespunde,
în general, perioadei a doua (1880-1883) a
liricii erotice eminesciene,în care preferinţa
poetului se îndreaptă spre elegii, opuse
idilelor
caracteristice primei perioade. Natura para
disiacă din idile este înlocuită cu una pustie,
 stingheră, înmijlocul căreia eul liric trăieşte
sentimentul trecerii în nefiinţă („De câte ori
, iubito", ,,in valurile vremii", „Departe sunt
de tine", „Pe lângă plopii fără soţ").

Aşadar, poezia naturii şi a iubirii la Mihai

Eminescu cunoaşte două perioade distincte
şi patru ipostaze, corespunzând evoluţiei
sentimentelor exprimate,
aflate în strânsă legătură cu manifestările
naturii, ale cărei elemente vibrează la
unison cu eul liric.

Indiferent de perioada de creaţie şi de

ipostazele iubirii, poezia erotică
eminesciană îşi are sursa şi în dragostea
poetului pentru Veronica Micle, marea lui
pasiune, poetă şi ea, care i-a inspirat cele
mai frumoase poeme. De fapt, şi
corespondenţa dintre cei doi este o dovadă
a incandescenţei sentimentelor lor, la fel de
profunde ca şi în creaţiile lirice ale lui Mihai
.