SIMBOLISMUL

Simbolismul este un curent literar apărut în Franța în ultimele decenii ale secolului
al XIX-lea și care a fost cultivat și la începutul secolului al XX-lea.

Termenul „simbolism” a fost folosit pentru prima dată de poetul francez Jean
Moréas în 1886. Noțiunea de „simbol” este mult mai veche, dar simboliștii îi dau o
semnificație diferită de cea tradițională. În accepția consacrată, simbolul semnifica
un concept, de exemplu, în romantism, la Eminescu, Luceafărul era simbolul
geniului. În cadrul curentului simbolist, simbolul exprimă nu un concept, ci o stare
sufletească, el putând fi interpretat în mod diferit, în funcție de sensibilitatea
fiecărui cititor. De exemplu, plumbul simbolizează, în poezia lui Bacovia,
apăsarea, greutatea, tristețea, cenușiul, lipsa de speranță etc.

Ambiguitatea (posibilitatea ca un text să primească mai multe interpretări) este o

caracteristică a poeziei simboliste. Aceasta cultivă sugestia. Poeții reprezentativi ai
acestui curent nu vor să numească direct un obiect, un fenomen, o stare sufletească,
ci le sugerează, îi stimulează pe cititori să și le imagineze. Mallarmé spunea că a
numi un lucru înseamnă a-i răpi cea mai mare parte din valoare și că visul lui, ca
poet, este de a sugera.

Simboliștii doresc să apropie poezia cât mai mult de muzică, spre deosebire de
parnasieni, care voiau s-o apropie de artele plastice (pictura și sculptura). Verlaine,
în poezia „Arta poetică”, cerea „Muzică înainte de orice !” („De la musique avant
toute chose !”). Această apropiere se realizează atât prin evocarea motivelor
muzicale (de exemplu, la Bacovia, vioara, clavirul / pianul, caterinca / flașneta,
Marșul funebru compus de Chopin), cât și prin muzicalitatea versurilor și frecventa
apariție a refrenului (unul sau mai multe versuri, chiar o strofă, care se repetă la
intervale regulate pe parcursul poeziei).

Simboliștii cultivă nuanțele, stilul vag, imprecis. Ca și impresioniștii în pictură, ei

tind să exprime în poezie clipa trecătoare.

Sinestezia este un concept specific simbolismului. Ea constă într-o imagine

artistică ce reunește două sau mai multe senzații: vizuală, auditivă, olfactivă etc.
De exemplu: „O pictură parfumată cu vibrări de violet” (Bacovia). Inițiatorul
sinesteziilor este Baudelaire prin poezia „Corespondențe”. El evocă aici parfumuri
„dulci ca un ton de flaut” sau „verzi ca niște câmpii”.

Continuându-l pe același Baudelaire, simboliștii introduc în poezie inspirația

citadină, deschizând calea poeziei moderne. Ei evocă atât metropolele, „orașele
tentaculare”, cât și monotonia târgurilor provinciale, cum este Bacăul în poezia lui
Bacovia.

Natura însăși este, în poezia simbolistă, una urbană, modelată de om: parcuri,
grădini. În literatura română, simbolistul Dimitrie Anghel este numit „poetul
florilor”, datorită volumului său intitulat „În grădină”.

Simboliștii cultivă o sensibilitate excesivă, abordând frecvent motivul nevrozelor,

ca în poeziile lui Bacovia, intitulate „Nervi de primăvară” sau „Nervi de toamnă”.

Simbolismul se opune retorismului romantic, amplelor discursuri în versuri; ei

cultivă o poezie concisă, concentrată. Verlaine cerea poetului: „Ia elocvența și
sucește-i gâtul !” („Arta poetică”). În domeniul versificație, simboliștii cultivă
versul muzical, refrenul, dar tot ei impun și versul liber, care va fi preluat de poezia
secolului al XX-lea.

SIMBOLISMUL ROMÂNESC:

În literatura română, cel dintâi teoretician al simbolismului a fost poetul Alexandru

Macedonski. Ideile sale estetice sunt expuse in câteva articole, in care se
teoretizează poetica simbolistă: Despre logica poeziei (1880) — ( cultivarea
muzicalităţii: „arta versurilor nu este nici mai mult nici mai puţin decât arta
muzicii"; sugestia, inefabilul: „poezia convinge pentru că tot ce este frumos ni se
impune fără ca nimeni să-şi dea seama ce mod şi pentru ce"; Poezia viitorului
(1892) veritabil manifest simbolist. Poezia lui Macedonski este, insă, la confluenţa
a două mari curente: romantism și simbolism.

Poet, prozator și dramaturg, lon Minulescu a jucat un rol insemnat in impunerea şi

popularizarea literaturii simboliste. Opera sa cuprinde mai multe volume de
versuri, de o muzicalitate deosebită.

Un alt nume important al simbolismului românesc este George Bacovia, care scrie
în primele decenii ale secolului XX-lea.

George Bacovia - Universul poetic

Universul poetic bacovian are la bază câteva motive specifice liricii simboliste.
Este vorba, în primul rând, de motivul singurătăţii, preluat din romantism. Numai
că, la Bacovia, solitudinea devine un sentiment sumbru, apăsător, asociat cu spaţiul
camerei (izolarea) sau cu spaţii exterioare: parcul, străzile sau oraşul de provincie.
în mulţime, eul poetic bacovian se simte înstrăinat, inadaptat, fără putinţă de
comunicare cu ceilalţi, rătăceşte fără sens, cu gesturi absurde. Sentimentul
inadaptării produce înstrăinarea şi dorinţa de evadare. Motivul solitudinii
apăsătoare este elementul de recurenţă în volumul de debut, din 1916: “Plumb”.
Volumul “Scântei galbene” (1926) aduce în discuţie importanţa cromaticii în lirica
bacoviană. într-un interviu din 1929, în revista Viaţa literară, poetul declară:
„Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. în urmă m-a obsedat galbenul,
culoarea deznădejdei... în plumb, culoarea galbenă. Compuşii lui dau un precipitat
galben. Temperamentului meu îi convine această culoare. După violet şi alb am
evoluat spre galben., Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben [...] Altădată, în
Plumb, pe langa impresia colorată, mai simţeam alta statică, de greutate. Plumbul
apasă cel mai greu pe om... Cat priveşte despre mine, am fost şi rămân un poet al
decadenţei."
Gama de culori este restrânsă în poezia lui Bacovia, centrată pe câteva motive tipic
simboliste: urâtul, plictisul, tristeţea, monotonia. Esenţial sugestivă, culoarea, în
loc să reliefeze obiectul, dimpotrivă, estompează conturul, îl dizolvă, într-un fluid
unic, în stare să impună o anumită stare de spirit. Culorile, ca şi instrumentele
muzicale, au rolul de a sugera o stare sufletească. Astfel, melancolia gravă este
sugerată de vioară şi clavir, în timp ce sentimentul de monotonie este dat de
culoarea violet, de armonică şi fanfară. Violetul indică, de asemenea, un doliu
cosmic. Nevroza este sugerată de verde crud, roz şi albastru, muzical ea fiind
susţinută de violină şi de flaut. Galbenul sugerează, aşa cum însuşi poetul declară,
depresia. Culorile intense, strălucitoare, cu scăpărări preţioase ca aurul relevă o
stare crepusculară. Albul statuilor pe care se lasă un apus de soare măreţ relevă o
stare crepusculară. Negrul, limita cromatică, suscită limita depresivă, ca în poezia
cu acest titlu.
Lumea oraşului, a târgului de provincie, se constituie într-un motiv de largă
recurenţă în lirica bacoviană. Abatorul, pieţele pustii, parcurile sărăcăcioase
reprezintă elemente ale universului citadin care provoacă spaimă existenţială şi, în
acelaşi timp, constituie fundalul pe care sunt proiectate ipostazele umane specifice
poeziei bacoviene: copii şi fecioare tuberculoase, o palidă muncitoare, poetul
rătăcind fără sens şi făcând gesturi absurde. O imagine concludentă a spaţiului
urban este prezentă în “Amurg violet”. Decorul este aici de o artificialitate intens
studiată. Punctul central este cromatica atipică (violet), disipată în atmosferă
(amurg) şi în tot spaţiul: „Oraşul tot e violet”.
Cadrul natural este trist şi dezolant în lirica bacoviană. Ploaia şi ninsoarea au
rezonanţă în sufletul omului, aducând monotonie, nevroză, chin şi frig lăuntric.
Toamna, anotimpul mohorât al ploilor interminabile, pustieşte sufletul şi amorţeşte
simţurile ca în poezia “Nervi de toamnă”. Iarna este infernală, domină întreaga
lume şi aduce cu sine pierderea oricărei speranţe, a oricărei iluzii din sufletul
poetului, precum în poezia Din vremuri. Primăvara nu reprezintă pentru eul liric
bacovian un motiv de bucurie, ci dimpotrivă, un anotimp al nevrozelor, ca în Nervi
de primăvară sau Note de primăvară. Căldura infernală a verii creează o atmosferă
în care cadavrele se descompun, ca în poezia Cuptor. în mijlocul acestui peisaj
dezolant, poetul rătăceşte singur, înstrăinat de ceilalţi, fără putinţa de a comunica
cu lumea din jur, motivul singurătăţii asociindu-se cu izolarea, înstrăinarea,
imposibilitatea comunicării.
Iubirea apare în poeziile lui Bacovia într-un mod total diferit de lirica romantică.
Femeia constituie un refugiu, casa ei reprezintă un loc de adăpost, compasiune şi
ocrotire, un loc unde asprimile bolii şi ale mizeriei umane sunt alinate cu forme de
atenţie elementară, precum un ceai sau un foc bine nutrit, ca în poezia Decembre.
Moartea apare la Bacovia ca o senzaţie de anihilare a întregii existenţe, de
dezagregare a materiei şi a fiinţei („sfârşitul continuu bacovian").
Moartea provoacă rareori panică. Ea este de obicei dorită şi aşteptată, ca un
remediu al bolii existenţiale de care suferă poetul.
Volumele Cu voi (1930) şi Comedii în fond (1936) continuă să zugrăvească
viziunea de infern, lumea absurdă şi halucinantă, prezente şi în volumele
anterioare, Plumb şi Scăntei galbene. G. Călinescu vorbeşte de un anume
manierism existent în volumul Comedii în fond.
Ultimul volum, Stanţe burgheze (1946), cultivă cotidianul, biograficul, stereotipia
actelor umane, vocabularul prozaic, ironia discretă. Fără a schimba temele şi
motivele liricii bacoviene, denotă un autor exigent cu sine, a cărui operă lirică nu
impresionează prin cantitate, ci prin virtuozitatea ei.
Dacă în primele două volume, poetul reia obsesiv, cu insistenţă şi luciditate,
limbajul, motivele şi imaginarul simbolist, recurenţa având ca efect monotonia,
artificialitatea şi uzura formelor, în următoarele volume „tinde către o
individualizare a impresiilor, în contrast cu stilizările observate mai înainte.
Tendinţa de a zugrăvi tablouri simetrice, construite, raţionalizate este depăşită
acum. Poetul doreşte să noteze senzaţia sa nemijlocită, ingenuă şi dureroasă".
Din lumea bacoviană nu se poate fugi, este o lume închisă, fără iluzia unei
transcendenţe salvatoare, sensul existenţei fiind vidul, nimicul. Traseul discursului
liric bacovian, de la simbolismul manierist la tranzitivitate, este chiar drumul
poeziei moderne.