Orbitor -Mircea Cartarescu

Prezentarea romanului
Mircea Cartarescu s-a nascut la 1 iunie 1965 in Bucuresti. Dupa terminarea liceului (la Dimitrie Cantemir din capitala), a devenit student la Facultatea de limba si literatura romana a Universitatii din Bucuresti, pe care a absolvit-o in 1980. Intre 1980 si 1989 a fost profesor de romana la o scoala generala, apoi functionar la Uniunea Scriitorilor si redactor la revista Caiete critice . Si-a sustinut teza de doctorat in 1999, la Universitatea Bucuresti. In prezent este lector la Facultatea de litere din Bucuresti. Mircea Cartarescu a debutat in anul 1978, in Romania literara . Are o bogata activitate literara iar numeroase din romanele si poeziile sale au fost premiate: Faruri, vitrine, fotografii premiul Uniunii Scriitorilor pe 1980, Levantul premiul Uniunii Scriitorilor pe 1990, Dragostea premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Visul premiul Academiei Romane pe 1989 (tradusa in franceza si spaniola si nominalizata in Franta pentru Premiul Medicis, Premiul pentru cea mai buna carte straina si Premiul uniunii Latine- editia necenzurata a aparut in 1993 si se numeste Nostalgia ), Travesti premiul Uniunii Scriitorilor si premiul ASPRO pe 1994 (tradusa in franceza si olandeza), Orbitor - Aripa stanga premiul ASPRO pe 1996 Nicolae Manolescu spunea astfel: Roman autobigrafic si vizionar, Orbitor reprezinta prima parte a unei trilogii Aripa stanga, Corpul si Aripa dreapta- care se anunta exceptionala. Dupa ce a debutat ca poet, Mircea Cartarescu pare acum definitiv captivat de proza. O proza densa si profunda, realista si onirica, descriptiva si halucinanta, mustind de subiectivitate ca un burete de apa, populata de personaje si de obiecte fascinante, atrasa de promiscua subterana psihanalitica si luminata de splendide curcubee baroce. Roman al cautarii timpului pierdut, metaroman al citirii si scrierii trecutului, Orbitor este o arheologie si anatomie a fiintei, fara termen de admiratie in literatura romana, in afara, poate, de senzualitatea metafizica a lui M. Blecher. Mircea Cartarescu isi caracterizeaza insa altfel opera sa: Orbitor nu e, propriu-zis, un roman decit in sensul cel mai larg al cuvintului. Eu prefer sa-l numesc o carte . Ar putea fi, intr-adevar, cartea vietii mele , nu insa in sensul de cea mai buna , sau cea care va ramine , ci de scriere care le unifica-ntr-un fel pe toate celelalte. Dupa Orbitor cred ca se va vedea mai bine unitatea scrierilor mele. Romanul incepe printr-un citat din Biblie (Pavel, Corinteni,1,9-12) foarte expresiv, care ilustreaza in cateva randuri continutul romanului: Caci cunoastem in parte si prorocim in parte; dar cand va veni ce este desavarsit, acest in parte se va sfarsi.Cand eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil, gandeam ca un copil; cand am devenit matur am terminat cu ce era copilaresc. Acum vedem ca intr-o oglinda in chip intunecos, dar atunci vom vedea fata in fata; acum cunosc in parte, atunci voi cunoaste deplin, cum am fost si eu cunoscut pe deplin. Primul capitol debuteaza cu o imagine descrisa intr-o maniera proprie si foarte personala. Este descrisa privelistea de vis a noptilor bucurestene. In viziunea autorului, orasul , pentru el, era o lume aparte, o lume plina de mister in care rareori se incumetase sa patrunda, dar, pe care o cunostea perfect, de la geamul camerei sale. Personajul principal, Mircisor, isi reaminteste cu nostalgie de vremurile in care statea pe lada de la studio, cu picioarele pe calorifer, pe intuneric, privind tripticul nocturn, de o stralucire sticolasa, nesfarsita, inepuizabila . Pe atunci nu se construise blocul de vizavi care i-a rapit privelistea, i-a furat visele... In acel colt al camerei incepeau visele sale, o aventura printre cladirile misterioase ale Bucurestiului, cu huruitul tranvaielor si fragmente ale unor actiuni marunte ale vietii. Mama sa, de care marturiseste ca nu il lega nimic mai mult decat faptul ca ii spala rufele, ii facea cartofi prajiti, il trimetea la facultate , este mitizata in poemele sale, versuri venite de nicaieri . Revenind la realitate, Mircisor se trezeste cautand in mica arhiva a familiei adapostita intr-o geanta a mamei sale, unde, printre numeroase lucruri neinsemnate si printre facturi, gaseste un lucru care il tulbura, o veche proteza, a mamei sale, care, l-a inceput, l-a dezgustat. I-a atras atentia insa culoarea deosebita a gingiilor, culoare pe care a descoperit-o cand s-a oprit derutat, in piata de pe strada Domnita Ruxandra , unde si-a dat seama ca era culoarea inserarii. Atunci a avut o viziune. A vazut-o pe mama sa, conturandu-se incet, in jurul protezei. A simtit cum mana sa ii atingea buzele. Dezmeticindu-se, a intrat in blocul de langa el si a urcat pana la ultimul etaj, ajungand pe terasa. Acolo, i s-a aratat imaginea pe care o iubea, pe care o adora: monstruosul oras invaluit in mister si intuneric. Tulburat, a intrat inapoi in bloc si a coborat foarte multe etaje, in viziunea sa, pana, ca prin minune, a ajuns in fata usii lui din blocul de pe Stefan cel Mare.

Viata lui se desfasura in interiorul celor patru pereti ai camerei sale. Desi colinda in fiecare zi cartierele metropolei, nimic nu se compara cu imaginea mirifica de la fereastra odaii lui. Era in stare sa priveasca ore in sir panorama. Unele nopti se consumau in realitatea paginilor, cand nimic nu mai era real, totul era relativ, totul era magic. Intr-un final insa, somnul iesea invingator, dar si atunci, himerele noptii il invaluiau in bratele lor nevazute. Visa la casa in care isi traise primii ani ai vietii, casa de pe Silistra, unde isi dusese o vreme veacul mama sa. In primul volum al trilogiei Orbitor , Mircisor vorbeste despre mama sa, pe cand al doilea volum, Corpul il are in plin plan chiar pe el. In romanul Orbitor biograficul si oniricul isi disputa pe rand intaietatea, autorul incercand din nou sa gaseasca drumul care leaga nostagia de vis. Scopul cartii pare sa fie descoperirea sensului unui singur cuvant ORBITOR- , scriitorul dand impresia ca a facut un pariu cu el insusi pentru a-si demonstra ca este pregatit pentru aceasta revelatie totala. Nostalgia cartaresciana inseamna unificarea contrariilor, refacerea simetriei lumii si a fiintei. Aceasta presupune reintrarea simbolica a actului de creatie. Scenariile initiatice incarcate de sensuri ascunse repeta gesturile creatorilor lumii, pentru a-l pregati pe scriitor pentru revelatie; recuperarea memoriei se poate face numai prin scris. Teserea textului, nasterea cartii inseamna adevarata creatie. Scriitorul initiat da nastere lumii prin scris ( Priveam apocalipsa prin lentilele boabelor de lacrimi din ochi. Ce se-ntampla ? Care era zeul nostru ? Ce-avea sa fie cu lumea acestei carti ilizibile, acestei carti ? ), adevarata existenta fiind aceea care se lasa transpusa in pagina scrisa.

Orbitor, proiectul literar romanesc cel mai plin de ambitie, dar ambitie autoeducata si direct proportionala cu resursele, se incheie - dupa mai bine de 10 ani (Aripa stanga aparea in 1996) - cu pagina 572 a Aripii drepte, in care, hotarate, in bold si majuscule, cum doar la sfarsitul cartilor de demult mai poti sa vezi, sunt scrise cuvintele: "Sfrsitul volumului al treilea". Mai mult, "Sfarsitul cartii". Sa incepem atunci cu... "sfarsitul cartii". Ocupand aceasta pozitie privilegiata, foarte vizibila si usor de imprimat in memoria de lectura, cele doua cuvinte trebuie ca, sub aparenta lor de formula standard, banal denotativa, spun ceva, intocmai cum cuvintele si modul in care ne luam ramas bun pot da cheia, sensul unei intalniri. Or, cititul unei carti e si o intalnire - cu un autor care te saluta folosindu-se de un titlu, te tine, nu de vorba, ci de citit, cu o carte, si isi ia ramas bun cu ultimul cuvant. De ce, desi totul ar fi fost perfect justificat stilistic si semantic, repetat, simetric si magic, de trei ori, nu "orbitor" ramane ultimul cuvant al cartii, al trilogiei? Iata finalul ultimei fraze: "...asa incat fata cealalta a covorului, doar constiinta si numai lumina, izbucni si se reinstala acolo unde fusese intotdeauna, acolo unde n-avuseseram ochi de vazut ca s-o vedem si urechi de auzit ca s-o auzim, nu afara, ci-n interior, nu in jurul testei, ci inauntrul ei, intr-o lume densa, intr-o lumina densa, arzand orbitor, orbitor, orbitor...". De ce "sfarsitul volumului al treilea", de ce, mai ales, "sfarsitul cartii"? Care dintre vocile Orbitorului are ultimul cuvant? Un autor, care semneaza astfel pactul autobiografic si ne aduce aminte ca a promis trei volume, naratorul, personajul Mircea din Orbitor, care "visase la romanul ce avea sa inlocuiasca universul", sau altcineva? "Mircea avea sa scrie cartea. Avea, adica, sa creeze lumea" In Orbitor se impletesc o mie si una de povesti, unele inca nu de tot despartite de real, cateva desprinse din el si facute sa alunece, ametitor, in fantastic, altele decupate complet, cu precizie chirurgicala, din pura proiectie fictionala. In mijlocul lor, traiesc personaje care apartin, la randul lor, celor trei registre. "Sfarsitul cartii" poate ca trebuie inteles ca punct de confluenta pentru toate, semn ca prin aceasta formula isi gasesc rezolvarea tensiunile spatio-temporale generate voluntar de-a lungul celor peste 1.000 de pagini in a caror constructie de cutie chinezeasca (poveste in poveste in poveste) este verificat artistic, pana la metafora, raportul implacabil al continerii spatiale: "In mijlocul lumii era o casa. In mijlocul casei era o mama. In mijlocul mamei statuse el, si amintirea acelor luni fericite il atragea inca acolo, cu forta unui milion de brate moi si elastice". Spatiile imediate, circumstantiale, conditionante, impuse de realitate sunt Bucurestiul, cartierul, curtea blocului, blocul, casa scarilor, apartamentul, camera, peretele de langa pat, patul. Toate sunt cenusii, spatii de pedeapsa intr-o tara cu istoria bolnava de comunism, anchilozata ca destin istoric, cu oameni redusi parca la mecanica primara a nevoii de hrana. Un popor cu identitate stearsa, poporul-coada: "Pe platforma, la Teiul Doamnei, e coada la paine. Sa tot fie sute de insi, intre care si femei, si copii de sase-opt ani. (...). Un freamat, o miscare unanima ca-n Eisenstein, in partea din fata a cozii, nevazuta, caci se afla, hat, departe, dupa coltul blocului, se transmite cu viteza fulgerului, sarind dintr-un inel in altul al lui Ranvier, activand

in cascada ionii de potasiu, facand gloata sa se naruie deodata inainte, cu forta animalica a apelor dezlantuite: a venit painea! Brusc, coada se scurteaza la o treime din cat a fost, se-ngroasa ca o rama. (...) Toata coada urla si se zvarcoleste". Acestui tip de spatialitate si acestui personaj colectiv (colectivizat?, pentru ca vorbeste, traieste si spera la comun) le corespunde, ca alta dimensiune fundamentala, un timp si el malformat, lipsit de bataia fireasca a orelor. Zdrentuit, ritualul de altadata al zilei a fost redus la ora mesei, a plecatului-intorsului de la serviciu, statului la coada, care, uneori, se substituie cu totul timpului: "Multi si-au facut din asta o meserie. Stau la coada in locul altora si cate-o noapte-ntreaga pentru cinspedouazeci de lei. Oricum n-au somn, oricum nu le plang copiii acasa. Ciolane batrane, brate ajunse pana la genunchi de atat carat la papornite. De dimineata pana seara coada la farmacie, de seara pana dimineata coada la carne. Si asa ultimii cinci ani trec mai placut". Singurele sarbatori sunt 1 mai, 23 august, 26 ianuarie, cand toata tara se transforma intr-un "mare camp de defilare si-n acelasi timp o uriasa scena. Duminica nu mai e "ziua Domnului", ea inseamna, cel mult, ritualul analcidului: "Tata nu se ducea la serviciu in ziua aceea, fiindca dadea mereu cu analcid duminica". "Nu vreau sa mor, Doamne, departeaza de la mine paharul acesta!" Totusi, din prima fraza a cartii, suntem dusi in "anul Domnului": "Era anul Domnului 1989". Sintagma "anul Domnului", loc comun pentru cronicari, nu e, aici, simpla optiune de stilistica ori intertext jucat in fuga, cum nici motto-urile celor trei volume, toate din Biblie, Pavel, nu sunt. "Cu spaima si cutremurare, cu sange, pasta de pix si serotonina pe palmele-ntinse, din adancul manuscrisului meu strig catre Tine, Doamne, te chem si te-ndemn sa cobori catre noi: Maran atha". Legendar si parca deja de foarte de demult, numarat in fara de varsta lumii, 1989-Orbitor e si "ultimul an al omului pe Pamant". Ca "an al Istoriei", 1989 e anul mortilor de la Timisoara, apoi Bucuresti, al schimbarii de regim, executiei, TAB-urilor, trasoarelor, Televiziunii Romane Libere. Sunt, toate, substanta narativa cu punct de plecare din real in Aripa dreapta. Le insotesc, in registru comic, hiperbolic-grotesc, fantastic, imaginea Revolutiei romane, personificata mai ceva decat Libertatea cea cu sanii goi si drapelul fluturand a victorie, in faimoasa panza a lui Delacroix, si spectacolul statuilor vii, coborate de pe socluri, pornite la miting, gata de-o revolutie a lor, sub privirea curioasa, se pare, a lui Dumnezeu: "Cel ce, pe tronul sau de piatra stravezie asezat deasupra boltii, aducea la infatisare cu un chip omenesc, se apleca uneori, de parca ar fi vrut sa vada mai bine, prin peretele de sticla, mitingul statuilor din piata centrala a orasului". Cele doua episoade nu sunt, desigur, singurele demonstratii ale jocului de imaginatie pura cu care ne-a invatat Orbitorul. Exista cateva calupuri, bine dozate, de pagini in care performanta, excelenta imaginilor compuse din cuvinte bat de departe orice efect special reusit vreodata in cinematografie. Iesim, cu o simpla intoarcere a paginii, din spatiul si timpul pe care leam numit circumstantiale si, descoperiti, fara sistem de referinta cunoscut, avem acces la o lume posibila doar din cuvinte. Suntem sub craniul translucid al lui Herman, pe aripile, dreapta sau stanga, ale creierului in forma de fluture, intr-un vis, pe malul lacului Como, in sala viermilor de matase, in palma stanga a printului Witold, langa bila de cuart magic, intr-un tablou al dublului Monsu Desiderio, in jumatatea rupta a fotografiei gemenilor, in poseta-arhiva de familie, in manuscrisul-Babel, "care mai are doar cateva pagini pana la cer." "Manuscrisul sau era tot ce putea fi mai diferit de un roman: era o carte. Ea nu putea fi citita, cum nu poti citi o piatra sau un nor" Cartea aceasta, ca o piatra sau ca un nor, in rand asadar cu lucrurile cele mai firesti, care au existat de la inceputul lumii, tinde sa fie principala instanta, metafora gigantica, supraordonanta, a Orbitorului. Din vointa ei de a fi scrisa se nasc povestitorul, reinvie amintirile lui, se recompun si ramifica in tesatura sutelor de pagini lumea senzatiilor, visele, spaimele, iubirea, moartea si viata. Nu e romanul la care visase Mircea in adolescenta, "romanul ce avea sa inlocuiasca universul", ci o carte-lume in sine, din cuvinte care nu mai au a "inlocui", uzurpa lumea, pentru ca sunt "captuseala realitatii" si, mai cu seama, pentru ca, pe firul lor tors din substanta lumii, a fost gasita vesnicia, odata cu intelegerea cauzalitatii lume-clipa-vesnicie: "In miezul nostru suntem nemuritori, pentru ca ne-am intamplat o clipa pe lume. Vom exista vesnic pentru ca, o clipa, am existat. Carnea noastra inspaimantata nu stie asta, dar o afla tarziu, prin patimire si dezamagire, prin cercetare si har, prin post si rugaciune, grupul de neuroni care, in craniul nostru, alcatuiesc homunculul ce-si zice eu". Din afara Orbitorului, nevoia de taxonomie ne obliga aproape la eticheta "roman"; din interior, trebuie sa subscriem la o schimbare de paradigma, pentru ca Orbitor reinventeaza diferenta specifica - romanul - regandind genul proxim - cartea. De aceea, pe ultima fila, cand spatiul si timpul intalnirii cu noi trebuie sa se inchida, in loc de ramas bun, Mircea Cartarescu ne spune "Sfarsitul cartii".