Hortensia Papadat Bengescu

Fecioarele despletite și Concert din muzică de Bach

1. Menționarea a patru trăsături ale prozei narative a HPB; 4 puncte

Perioada interbelică va sta la confluenţa benefică a tradiţionalismului evidenţiat în

revistele „Viaţa românească” a lui Garabet Ibrăileanu şi „Gândirea” lui Nichifor Crainic
şi a modernismului promovat de revista „Sburătorul” şi de cenaclul omonim conduse de E.
Lovinescu. Inspirându-se din „Teoria imitaţiei" a lui Gabriel Tarde, acesta va fundamenta
„principiul sincronismului” şi va considera oportună reorientarea literaturii dinspre temele de
extracţie rurală spre cele citadine, cultivarea poeziei şi prozei obiective şi intelectualizarea
acestora. Sub semnul acestor direcţii impuse de E. Lovinescu în studiul „Creaţia obiectivă” şi
„Mutaţia valorilor estetice”, se vor remarca în proză Camil Petrescu, Hortensia Papadat
Bengescu şi Liviu Rebreanu, scriitori moderniști considerați de exegeza literară constructori ai
romanului românesc datorită cărora se curmă controversa iscată la începutul secolului de a nu
avea roman. Hortensia Papadat-Bengescu este una dintre puţinele prezenţe feminine de pe
scena literară românească, care reuşeşte să stârnească curiozitatea prin formula absolut
originală, inovatoare, a scrisului său, mai apropiată celei de-a doua modernităţi, autenticiste
şi experimentale, şi sincronă ultimelor preocupări şi tehnici romaneşti regăsite în romanele lui
Joyce, Proust sau V.Woolf .
În studiul Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban afirmă despre autoare că este
„Creatoare de viaţă, de atmosferă şi de imagine”, fiind „reprezentantul cel mai de seamă al
literaturii române moderne”1. Deşi a debutat cu nuvele şi schiţe de intrigantă analiză a
sensibilităţii feminine, reunite în volumele „Ape adânci”, „Romanţă provincială”, „Desenuri
tragice” şi micro-romanul „Femeia în faţa oglinzii”, principala contribuţie la dezvoltarea
literaturii române a autoarei este crearea universului romanesc prin ciclul Hallipilor, o cronică
de familie care prin originalitate stă alături de opere din literatura universală, precum: „Forsyte
Saga” de John Galsworthy, „Le Thibault” de Roger Martin du Gard şi, nu în ultimul rând, din
literatura română trebuie să amintim opera „Neamul Comăneştenilor” de Duiliu Zamfirescu.
Motivele pe care le-a introdus în circulaţie, adâncimea analizelor, arta caracterizărilor
sale, procedeele întrebuinţate se regăsesc din belşug în producţia ultimilor ani…”2. Scriitoarea
a surprins printr-o literatură de observaţie a sufletului feminin care i se pare mai complex
„femeia are o rezervă bogată de material sufletesc, în căutarea căruia poţi pleca într-o
aventuroasă cercetare plină de surprize”3. Începuturile sale literare stau sub semnul unor căutări,
al unor clarificări în care se observă predilecţia spre sondarea sufletului feminin care pendulează
între manifestările interioare, senzaţii şi cele exterioare. Romanele din ciclu Hallipa atrag
atenţia prin inovaţii aduse de Hortensia Papadat-Bengescu precum: citadinismul, construcția

1
Anton Holban, Hortensia Papadat-Bengescu, Bucureşti, Ed. Albatros, 1985, p. 4
2
Tudor Vianu, H. Papadat-Bengescu, în Arta prozatorilor români, Bucureşti, Ed. Minerva, 1988, p. 266
3
H. Papadat-Bengescu, Ape adânci,1919, în volumul Sărbătorile în familie, Bucureşti, Ed Minerva, 1977, pp. 55-
56
personajelor, analiza psihologică, compoziţia polifonică, personajele-reflector. Caracterul
pronunţat citadin al romanului trebuie raportat la categoria socială din care fac parte eroii
cărţilor – oameni bogaţi, îndrăgostiţi de lux: „Averea este unicul mediu în care pot pluti aceste
fiinţe diafane.[...] Aici nu avem de-a face cu ambiţioşi politicieni, cu avari, cu speculanţi, ci cu
persoane preocupate de ce zice lumea, ambiţionând să dea serate, să reacţioneze cu toate
momentele vieţii, chiar în cele mai grave, în modul cel mai distins. Femeile caută aparenţa
socială, plăcerea fizică, higiena corporală, niciodată pasiunea, idealul. Avem de-a face cu un
roman feminin, de aspiraţii”4.

2. Ilustrarea a două dintre trăsăturile menționate, valorificând două texte narative

aparţinând HPB

Două romane emblematice ale ciclului menționat anterior sunt „Fecioarele despletite” și
„Concert din muzică de Bach”, publicate in 1926, respectiv 1927 și prezintă saga unei familii
pe nume Hallipa, plasată între ambițiile societății burgheze și rafinametul aristocratic la care
protagoniștii aspiră. Maniera reprezentării universului ficțional este originală, în sensul
atenuării acțiunii, al eludării intrigii și al concentrării asupra relațiilor dintre personaje, extrem
de mobile, cu accent pe sondarea psihologică a acestora, prin intermediul personajelor
reflector. Criticul literar Mihai Zamfir observa ca element definitoriu al prozei narative
bengesciene fragmentarismul. Acesta se definește printr-o suită de scene, majoritatea din
interior cu participarea câtorva personaje din lumea înconjurătoare, precum Mini și Nory care
redau secrete dubioase de familie, ambiguitatea morală în care trăiesc unele ființe de hârtie,
respectiv relații nenaturale de familie, precum incestul, „considerat un cifru ascuns al
rudeniei”.5 Disoluția maladivă a familiei este urmărită în cele două romane și în următoarele
(„Drumul ascuns”, de exemplu) cu neascunsă pasiune: doctorul Rim are relații nefirești cu fiica
lui vitregă, Lina are un copil cu vărul ei, Lică Trubadurul, pe Sia, pe care o trece drept nepoată,
negând astfel maternitatea, gemenii Hallipa întrețin relații carnale cu verișoara lor și îi provoacă
acesteia ulterior moartea în urma unui avort iar Doru Hallipa se recăsătorește cu verișoara lui,
Eliza. Familia este disecată metodic și cu satisfacție, romanciera demascând originea umilă a
unor personaje ajunse în înalta societate bucureșteană: Lenora Hallipa – din Mizil, doctorița
Lina Rim – din Tecuci, prințesa Ada Razu – din familia unor negustori de făină ( de unde și
supranumele denigrator făinăreasa), Lică Trubadurul, o figură aproape interlopă, imagine a
tatălui denaturat. Ambele texte analizate surprind mari spectacole finale, atent lucrate de
romancieră, adevărate încheieri orchestrale, după cum le numea Mihai Zamfir în studiul citat.
Criticul nu exclude o asemănare a Hortensiei Papadat-Bengescu cu Proust din marea scenă a
seratei din „Le temps retrouvé”. Autoarea reunește, așadar, personajele principale într-un
context neașteptat, așa încât ele nu mai par aceleași, la expoziția de pictură din ultimul capitol
al „Fecioarelor despletite”, eroii sunt marcați de contextul neobișnuit și neliniștitor în care se
află: „Mini se gândea acum la devenirea Hallipilor, la completa lor dezmembrare, la dărâmarea
casei lor familiale. Erau risipiți prin Cetatea vie, sub formă de indivizi separați, piese despărțite
dintr-un tot descompus.” Scena înmormântării Siei din finalul „Concertului din muzică de

4
G.Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Ed. Semne, 2003, p. 657
5
Mihai Zamfir, Panoramă alternativă a literaturii române, Ed. POLIROM, p. 244.
Bach” înseamnă travestirea tragică a unui spectacol muzical de salon rafinat anunțat pe tot
parcursul romanului, dar care de fapt nu mai are loc. La inmormântare, coralul concertului
intonează muzica lui Bach și se confirmă astfel ideea că la spectacolul social conlucrează toate
păturile. Concert improvizat și eveniment monden, înmormântarea reunește pentru ultima oară
eroii pe care cititorul aproape nu îi mai recunoaște: moșierul Doru Hallipa căsătorit cu Eliza,
devenit bucureștean dupa ce vinde moșia renumită de la Prundeni, buna Lina, bolnavă de furie
și nutrind ură pentru toți, mai ales pentru soțul ei, dr Rim, Lică, cu fizionomia schimbată prin
raderea mustății, declarat oficial amant al Adei Razu. Nu mai întâlnim personaje cu o
consistență psihologică și morală, ci măști care le-au luat locul. Eroii fragili din acest univers
al snobilor au dispărut – Sia, prințul Maxențiu descompus de viu de tuberculoză, respectiv
Lenora, care nu mai este stăpâna conacului de la Prundeni – internată în sanatoriul Walter. HPB
alcătuiește prin Maxențiu o ontologie a bolii (surprinzând, de fapt, în toate detaliile lui, modelul
procesului morbid) și a psihologiei adiacente, strategiile instinctului de conservare în fața
ofensivei maladiei necruțătoare.

3. Evidențierea modului în care se reflectă tema şi viziunea despre lume în cele două texte
narative alese;

Raportat la ansamblul ciclului, romanul care își asumă în mai mare măsură zugrăvirea
globală a epocii este „Fecioarele despletite”. Acesta prezintă ambivalența viziunii bengesciene,
social-psihologică. În cadrul său, drama particulară a cuplului Doru Hallipa – Lenora este
subsumată tabloului general al conflictelor socio-economice, artistice și morale ale
modernizării intempestive a României după Primul Război Mondial, având ca punct de
efervescență „Cetatea vie” a Bucureștiului. Sub aparenta lipsă de dinamism epic, clocotesc
relații umane și familiale pe care scriitoarea le va adânci în „Concert din muzică de Bach” și
următoarele: căsătoria orgolioasă a Elenei Hallipa cu Drăgănescu după ce își suprinde
logodnicul alături de sora ei, perechea Lina – Rim sau Ada Razu – Maxențiu. Toate cele trei
cupluri menționate sunt pândite și afectate de morbul adulterului: Rim o râvnește și o seduce
pe Sia, Ada îl înșală pe prinț cu Lică Trubadurul, iar Elena Drăgănescu va resimți pentru
muzicianul Marcian compensațiile unei iubiri rafinate la care aspira, în lipsa carnalității
concrete. Inițial, Elena Hallipa, bine instalată în „menajul ei minister” este o adeptă a instituției
matrimoniale, pe care a transformat-o într-o formă a acreditărilor mondene. Mondenitatea, în
acest context al prefacerilor sociale, nu este un simplu mod de a trăi, ci o cale și un mijloc de
mobilitate socială (parvenire). Acceptarea într-un anumit cerc este o recunoaștere, o
autentificare, reprezentanță, dar mai ales o pătrundere într-o clasă socială inaccesibilă decât prin
căsătorie, îmbogățire rapidă sau excrocherii de tot felul care caracterizau anii nebuni ai epocii.

4. Prezentarea câte unei particularităţi de construcție a personajului în fiecare text narativ

ales;

Interesante sunt abordările Hortensiei din punct de vedere psihologic al personajelor care
nu se pot încadra într-o tipologie fixă pentru că importante sunt stările sufleteşti, procesele
morale, sentimentele, senzaţiile şi nevrozele. Prin obiectivarea literaturii autoarea a provocat
o desensibilizare a personajelor „frumuseţea ceţoasă a sufletului oglindit în apele pure ale
conştiinţei s-a risipit”6 şi drept consecinţă apar măştile groteşti desenate în tuşe groase şi
analizate din perspectiva unui contemplator nemilos. Fiecare personaj devine interesant şi
complex, de exemplu din cauza unui secret ruşinos care îl roade, îl macină şi dezvoltă un
sentimentul de vinovăţie – secretul paternităţii Mikăi-Lé pentru Lenora, naşterea Siei pentru
buna Lina, doctorul Walter a fost amantul opulentei Salema Efraim. Secretele ascunse îndelung
tulbură şi distrug relaţiile dintre părinţi şi copii prin abandon şi chiar prin moartea lor ce pare a
fi o eliberare ce nu aduce linişte, ci alienare. Aproape toate existenţele poartă povara unei boli:
Lenora e bolnavă de nervi, după care sfârşeşte de cancer uterin, Sia este debilă mintal, Ana
moare din cauza unui ulcer stomacal, Aneta Pascu dă semne de schizofrenie, chiar şi personajele
aparent sănătoase au tulburări psihice secrete şi grave, de exemplu Mini are fobia sângelui şi
sentimentul dedublării, feminista Nory işi dă seama, în urma unei încercări ratate, că este
frigidă. O patologie bogată, diversă apasă lumea Hallipilor, dar nu boala se află în prim-plan,
ci efectele lor asupra sufletelor personajelor, evidenţiindu-se totodată că sunt posedate de cele
două instincte, cel sexual şi instinctul morţii. Evoluţia personajelor este una mecanică, Ov. S.
Crohmălniceanu observă că acestea nu reuşesc să-şi creeze un prezent, astfel viitorul este incert,
„ei se lasă, vrând-nevrând, înghiţiţi treptat de trecut. Pentru dânşii evenimentele sunt o plasă
din care se zbat să iasă, dar din care nu pot scăpa”7. Indiferent de dorinţele lor, zădărnicia lasă
amprente consistente în viaţa lor: visul Linei de a-şi întemeia o familie se spulberă, din planul
Elenei de a-şi creşte fiul într-un anumit mod care i-ar fi asigurat un viitor bun, dar şi de
fidelitatea Lenorei faţă de Doru Halipa nu se alege nimic: „Personajele Hortensiei Papadat-
Bengescu se îndreaptă către naufragiul existenţei lor. O mecanică de precizie pulverizează, pas
cu pas, planurile eroilor. Zbaterea lor e inutilă”8. Marea artă a scriitoarei constă în a da impresia
de static, atunci când de fapt, operează o schimbare în adâncime.
Intersesant de observat este prezenţa personajului reflector pur doar în romanul
Fecioarele despletite, înlocuind relatarea obiectivă a acţiunii cu interiorizarea ei într-o
conştiinţă vie, deschisă către ceilalţi. Personajul reflector este în general acel tip de personaj din
perspectiva căruia poate cititorul să vadă şi să înţeleagă lucrurile. În Poetica sa, Tzvetan
Todorov face următoarea precizare: „Henry James numea reflectori personajele care au
însuşirea nu numai de a fi percepute, ci şi de a percepe; dacă celelalte personaje sunt înainte de
toate imagini reflectate într-o conştiinţă, reflectorul este însăşi această conştiinţă.”9
Nicolae Manolescu, în Arca lui Noe, vol. al II-lea, afirmă că reflectorul „nu este un
personaj obişnuit. Este unul căruia îi revine sarcina de a interioriza acţiunea: de capacitatea lui
de a simţi şi de a înţelege depinde gradul informării cititorului, într-un roman în care autorul se
pronunţă rareori direct, în numele său propriu, preferând să recurgă la unul sau la mai multe
personaje ca la nişte purtători de cuvânt”10.
Mini este personajul feminin reflector prin care cititorul cunoaşte istoria familiei
Hallipa, surprinsă cu un ochi sigur, cu un excelent simţ al observaţiei, de o femeie inteligentă,

6
Dana Dumitriu, Hortensia Papadat-Bengescu şi realismul psihologic, prefaţă la romanul Rădăcini, Bucureşti,
Ed. Minerva, 1974, p. VII
7
Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, volumul I, Bucureşti, Ed. Minerva,
1975, p. 250
8
Ibidem
9
Tzvetan Todorov, Poetica. Gramatica Decameronului, Bucureşti, Ed.Univers, p. 69
10
Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, vol. al II-lea, Bucureşti, Ed. Gramar, 2007, p. 311
implicată în subiect, dar şi detaşată de lumea pe care o prezintă, de fapt, e o altă ipostază a
scriitoarei. Aceasta istoriseşte prin intermediul, aşa cum observa Ovid S. Crohmălniceanu, unei
„raisonneuse”, ce se întâmplă la Prundeni. În romanul Fecioarele despletite vieţile personajelor
se reconstituie printr-o „anchetă monologică”11, completată de conversaţia de salon despre care
spune G. Călinescu că „este o lungă, fină, inteligentă clevetire de femeie de lume, într-un limbaj
imposibil, absolut vorbit”12, care au rolul de a dramatiza – evenimentele nu se întâmplă ele se
află: Elena care a rupt logodna cu prinţul Maxenţiu, treptat şi din frânturi aflăm că Mika-Lé,
fiica Leonorei Hallipa, păcat al tinereţii, rod al unui amor clandestin cu un zidar italian devine
pricina haosului moral din familia Hallipilor. Sosită la Prundeni, topos ce face parte din jocul
pendulării între prezent şi trecutul reprezentat de Cetatea Vie, Mini se transformă într-un agent
perspicace al unei autorităţi obscure, gata să scoată la lumină boli, delicte, nevroze, adultere şi
secrete de familie.
Mini, personajul feminin din unghiul căruia se realizează scrierea evenimentelor, face
teoria „trupului sufletesc”. Trupul sufletesc este forma pe care o ia sensibilitatea la un moment
dat. Descrierea lui înseamnă descoperirea locurilor vulnerabile ale acestei sensibilităţi ascunse:
inconştientul, de a cărui existenţă scriitoarea ia contact, probabil, şi prin creaţiile literarii ale
vremii, şi prin îndelungata meditaţie asupra propriei vieţi interioare. Gheorghe Lăzărescu în
lucrarea Romanul de analiză psihologică în literatura română interbelică apreciază meritul
Hortensiei Papadat-Bengesu de a fi pătruns „spre adâncurile subconştientului”13 cu inteligenţă
şi imaginaţie, astfel, în romanul Fecioarele despletite autoarea o alege pe Mini care visează să
cunoască mecanismele psihice apelând la comparaţia psihicului cu un pian care se afla în holul
casei: „Când oare instrumentul muzical, pe care îl purtăm, îşi va avea claviatura tot aşa de bine
cunoscută cum era aceea a pianului mare din hol, atunci când dezvelind capacul, anatomia lui
îţi apărea cu fibre şi vine de oţel!... Ce coarde vocale anume sunt puse în mişcare de anume
simţiri?... dar, dar mai ales, când oare, pe plăci minunate, Mini va putea privi structura deplină
a trupului sensibil!”.
Principala trăsătură de caracter a personajului Mini, care reflectă latura feminină a
acesteia şi aduce un aspect nou romanului psihologic, este s e n z o r i a l i t a t e a care „aici
are o clară funcţie de interiorizare a lumii şi aproape deloc una de exteriorizare a sufletului” 14.
„Ochiul fixează detaliile, deformându-le revelator”15. Imaginile celorlalţi devin portrete
desenate cu ochii minţii în tuşe groase care transmit un mesaj ce o tulbură pe Mini. Orice replică,
gest, trăsătură este deformată, totul stă sub semnul impulsului de suspiciune. Urechea
înregistrează sunete mute, reprimate pe care Mini le receptează printr-o intuiţie intelectuală,
„văzul obsedat de contururile trupului sufletesc, auz concentrat să desluşească vocile interioare
latente”16. *Putem observa secvenţa în care Mini analizează starea Leonorei, desluşind un plâns
interior căruia îi dă o explicaţie pusă pe seama unei legi fizice pe care credea că ea a descoperit-
o: „cum sunetul nu a luat contact cu aerul pentru a căpăta sonoritate, închis acolo în universul

11
Nicolae Creţu, Constructori ai romanului, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1982, p. 120
12
G. Călinescu, op. cit., p. 656
13
Gheorghe Lăzărescu, Romanul de analiză psihologică în literatura română interbelică, Bucureşti, Ed. Minerva,
1983, p. 204
14
Nicolae Manolescu, op. cit., 2003, p. 314
15
Nicolae Creţu, op. cit., p. 121
16
Nicolae Creţu, op. cit., p. 122
senzorial al făpturei e mai zgomotos decât cel perceptibil auzului şi transmisibil altor receptoare
senzoriale, altor urechi ale sensibilităţei”.*
Pipăitul este modalitatea de filtrare a realităţii, Mini simţind „uscăciunea sufletelor” şi
stânjenită de asprimea „faptelor necunoscute” are nevoie să atingă vasul de porţelan alb, rece
un lucru concret care o ajută să rămână în contact cu spiritul ei într-o lume imperfectă, anostă
care i se relevă treptat prin intermediul celorlalte personaje, Lina şi Nory care îi dezvălui treptat
misterul tulburării familiei Hallipa. O imagine uimitoare este cea în care Mini descrie cum
atinge aburul rece al paharului cu ochii în speranţa că îşi va răcori prin mâini sufletul. Este
modalitatea prin care inteligenta Mini explică legătura dintre trupul sufletesc şi trupul de carne.
Elena Drăgănescu este personajul liant ale ciclului Hallipa, alături de Leonora mama
sa, Coca-Aimée şi Mika-Lé, surorile vitrege, Lică Trubaduru, unchiul său, Nory Baldovin şi
Lina Rim. În primul roman Fecioarele despletite şi sora sa Coca-Aimée „sunt crescute ca nişte
plante de seră”17. Elena Drăgănescu devine un model al lumii mondene, este cea care încearcă
să şlefuiască imaginea familiei care face parte dintr-o burghezie parvenită, fără valori nobile,
putem afirma că fără blazon care încercă să-şi facă loc între straturile societăţii emancipate.
Este un personaj de excepţie, atrage atenţia prin echilibru, frumuseţe statuară, prin
ambiţie, cuminţenie dar şi prin avere, care este unitatea de măsură a confortului personal într-
o societate colorată în sânul căreia Elena va purta masca snobismului regal.
Personajul feminin este construit din două zone psihologice din care reies trăsăturile
morale. În romanul Fecioarele despletite aflăm că fusese îndrăgostită de Maxenţiu, individ
straniu, proprietar fictiv la Plăesele despre care aflăm de la Nory că „e bine crescut, are nume
italian şi ţinută englezească, i se zice Prinţ şi locuieşte într-un palat ruinat plin de guzgani...”.
Se pare că intenţia de a se căsători cu prinţul Maxenţiu ascundea, de fapt, interesul pentru nume
sonore ce ar fi constituit un bun prilej de a-şi îmbunătăţi statutul social. Din nefericire, sora
vitregă Mika-Lé, maestră în arta de a face rău, intervine brutal înttre cei doi. Elena rupe logodna
„cu o răceală tot atât de încăpăţânată cât de neclintită îi fusese dorinţa de a-l lua”. Această
decizie smulge admiraţia lui Nory care-i apreciază determinarea „Refuzul ei e o formulă scrisă
pe marmora pe care n-o poţi zgâria, necum şterge...Bravo fată!..”
Căsătoria cu Drăgănescu este o convenţie care răzbună oarecum dezamăgirea
anterioară, asigurându-şi, totodată, statutul de femeie măritată. Cealaltă zonă psihologică îi
contureză capacitatea excepţională de a se implica în organizarea primirii invitaţilor la
diferite evenimente mondene: „Elena obişnuită de foarte de tânără să ţie loc de gazdă în casa
părintescă, îşi alcătuise lesne realţiile mondene. Snobismul îi direcţiona alegerea celor mai
importante personalităţi din lumea bună a capitalei, dar, rece şi distantă, îi primea pe toţi cu
aceeaşi rezervă firească. Cum invitaţii nu aveau, pentru ea, decât singura calitate de oaspeţi, îi
supunea unui regim egal si predomina fără nicio sforţare. [...] De altfel, la recepţiile ei nu se
vorbea nici politică, nici afaceri".
În romanul Concert din muzică de Bach „olimpicei” Elena i se acordă un rol principal
abia după primele nouă capitole, timp în care aflăm anumite lucruri indirect, dar care nu-i
ştirbesc din aspectul dominator pentru că revine în gândurile şi dicuţiile lui Mini, Nory şi ale
„bunei Lina”. Mini rememorează chipul Elenei „fata calmă cu părul negru dat în sus”, „stăpâna
de casă, cu frumuseţea mai accentuată, ca şi caracterul”, „protocolară şi rigidă în felul ei”. Rim

17
Ov. S. Crohmălniceanu, op. cit., p. 440
îi apreciază şarmul şi „audiţiile ei preţioase... absolut preţioase”, fostul logodnic Maxenţiu îşi
exprimă părerea de rău pentru că i-a înşelat aşteptările, şi sfârşeşte prin a o asemăna cu o
creatură a paradisului, toate aceste aspecte vor fi întărite în partea a doua a volumului în care
Elena Drăgănescu devine un adevărat personaj principal. Impresionează prin ambiţia cu care
organizează recepţiile, seratele muzicale. Este prin natură şi educaţie o aristocrată cu gesturi
delicate, dar marcate de snobism, bine studiate care nu fac de cât să aşeze perfect masca de
„grande dame”18. Elena este muza tuturor bărbaţilor cărora le inspiră mister care pare să
plutească deasupra contingentului, în schimb, este rece şi distantă, convenţională, severă atât
cu prietenii şi cunoştinţele sale cât şi cu propria familie.

Concluzii
Gabriel Dimisianu în capitolul Hortensia Papadat-Bengescu. Realism şi necruţare
este de părere că „această întemeietoare a unei lumi epice care prin toate celulele ei este
emanaţia realităţilor româneşti, sociale şi de climat al vieţii, nu continuă, artistic vorbind pe
nimeni din literatura română”19, considerând că acţiunea nu are corespondent în nimic din ce a
fost creat înainte. Arta prozatoarei nu excelează în crearea de tipuri de roman, dar atrage atenţia
prin forţa analitică a vieţii anterioare şi „trupului sufletesc” al personajelor. De aceea Tudor
Vianu o consideră pe Hortensia Papadat-Bengescu, alături de Liviu Rebreanu „scriitorul care a
exercitat o înrâurire mai adâncă asupra dezvoltării romanului nou.”

18
Constantin Ciopraga, Hortensia Papadat Bengescu, Bucureşti, Ed. Cartea românească, 1973, p.146

19
Gabriel Dimisianu, Hortensia Papadat-Bengescu. Realism şi necruţare, în Lecturi libere, Bucureşti, Ed.
Eminescu, 1983, p.64