G.

Călinescu
Cartea nunții și Enigma Otiliei

1. Menționarea a patru trăsături ale prozei narative a lui G. Călinescu; 4 puncte

Cu toate că numele lui G. Călinescu este preponderent asociat criticii și istoriei literare,
imaginea literaturii interbelice ar fi incompletă fără opera în proză a scriitorului Călinescu.
Calea acestuia spre spațiul ficțiunii transpare inițial din dorința de a aplica un principiu –
necesitatea criticului de a scrie literatură pentru a intra în intimitatea creatorului: „Dacă nu poate
fi bun artist el însuși, criticul trebuie cel puțin să rateze cât mai multe genuri. Criticul care n-a
făcut în viața lui un vers, ba chiar își face o mândrie din asta, care n-a încercat niciodată să facă
o nuvelă sau un roman, acela e fals critic.1 Talentul creator și vocația narativă vor însoți însă
acest demers de verificare, pecetluind valoric opera sa de ficțiune, concretizată în romanele:
„Cartea nunții” (1933), „Enigma Otiliei” (1938), „Bietul Ioanide” (1953) și „Scrinul negru”
(1960). În plan teoretic, autorul considera clasicismul „un mod de a crea durabil și esențial” ,
iar proza obiectiv- realistă, de tip balzacian, un necesar model romanesc: „Romanul, în forma
lui de azi, este un gen literar constituit aproape exclusiv în secolul al XIX-lea și putem afirma
cu prea puțină eroare că H. de Balzac este creatorul lui”. Imaginația creatoare, erudiția, puterea
de sinteză, filonul balzacian sunt constante ale prozei călinesciene care depășește realismul
clasic asumat ca formulă literară spre asimilarea experiențelor romanului modern din secolul al
XX-lea.
Prozatorul G. Călinescu are în vedere două idei fundamentale: „literatura nu e în legătură
cu psihologia, ci cu sufletul uman; „ceea ce conferă originalitate unui roman nu este metoda, ci
realismul fundamental”.2 Rezultă clar că autorul G. Călinescu pledează pentru romanul
analitic. Cele patru creații – Cartea nunții – 1933, Enigma Otiliei – 1938, Bietul Ioanide –
1953, Scrinul negru, 1961 pot fi încadrate categoriei Bildungsromanelor, întrucât bărbatul și
intelectualul sunt urmăriți în formare (JIM – FELIX – IOANIDE) față cu feminitatea (VERA –
OTILIA – CATY); se conturează un realism clasic, asimilând experiențele prozei moderne, se
creează personaje care se impun prin câte o trăsătură majoră (devenită tipologie), care îmbină
perfect clasicismul, romantismul, realismul și modernismul, spre a obține ceea ce stilistic se
poate numi călinescianism, adică originalitate deplină.
În 1932, George Călinescu susținea ideea unui roman de atmosferă modernă, deși respingea
teoria lui Camil Petrescu despre sincronizarea obligatorie a literaturii cu filozofia și psihologia
epocii. Scriitorul pledează pentru ideea că orice roman trebuie să fie, în mod firesc, și analitic.
Fără a înclina clar spre tradiționalism, G. Călinescu acuză abuzul de modernitate, reproșând lui
Camil Petrescu că a trecut la lecția lui M. Proust înainte de a o asimila bine pe aceea a
realismului, de pildă, care nu a beneficiat de un exercițiu corespunzător stării de dezvoltare a
romanului nostru. Cu alte cuvinte, a sărit peste etape cu o apetență nefirească pentru nou.

1
Călinescu, G., Principii de estetică, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, p. 14
2
Idem, Clasicism, romantism, baroc în Impresii asupra literaturii spaniole, Fundaţia Regală pentru Literatură şi
Artă, Bucureşti, 1946, p. 12.
 2. Ilustrarea a două dintre trăsăturile menționate, valorificând două texte narative
aparținând lui G. Călinescu ; 4 puncte

Cartea nunții este un roman de dragoste, în genul lui Daphnis și Chloe ,,cu oarecare lirism
idilic interior, tratat însă într-o formă cu desăvârșire epică. Tinerețea, spre a-i surprinde
funcțiunea eternă a sufletului, este proiectată pe un mediu de burghezie a capitalei, format din
consiliul halucinant a zece celibatari.”3 Astăzi, acest roman al lui G. Călinescu apare într-adevăr
ca un exercițiu stilistic oricum prea juvenil și academic, fără suficientă desfășurare epică, fără
observație psihologică, linear și abstract, uneori chiar convențional. Eroii (tânărul Jim
Marinescu, proaspăt întors de la studii din străinătate, Vera, fata nobilă, Dora, Lola și MEDY,
adolescentul Bobby) nu întreprind în tot romanul nimic din ceea ce le-ar putea da viață; ei merg
la bar, la cinema, la ștrand, la o partidă de box, la mare, în chipul cel mai obișnuit, servindu-
se de automobil, de telefon, de costumul de baie, adică de avantajele civilizației, autorul voind
a sugera ieșirea României și deci a literaturii românești, prin 1930, din patriarhalitate și din
rigiditatea conservatoristă. Criticul literar Dumitru Micu apreciază că in această proză de
fictiune, Călinescu „se autoportretizează și zugrăvește ambianța familială dintr-un mediu mic-
burghez analog celui în care el însusi își trăise adolescența”. Titlul, „Cartea nuntii”, definește
latura lirică a romanului, care are ca temă centrală eternul sentiment de iubire ce se manifestă
reciproc între tânărul proaspăt doctor in litere, Jim Marinescu și absolventa de liceu Vera
Policrat și care se împlinește prin căsătorie. În fond, primul roman călinescian reiterează eterna
poveste de dragoste dintre doi tineri, care poate simboliza, prin opoziție cu eșecul erotic al
mătușilor celibatare, o izbândă a schimbărilor înnoitoare in evoluția societății. De altfel, Nicolae
Manolescu socotește că această creație este un roman „al educației sentimentale”.
Enigma Otiliei este, fără îndoială, capodopera romanescă a lui G. Călinescu. După cum era
de așteptat (în raport cu diversitatea preocupărilor autorului său), această lucrare este extrem de
greu de integrat unei anume categorii, fiind deopotrivă roman social, erotic, de familie, proză
eseistică și amplu dosar de existențe. Enigma Otiliei este misterul feminității încadrate în
același timp într-o societate și în mai multe familii în desfășurarea unei lupte pentru moștenire
și într-o poveste de dragoste deloc simplistă. „Otilia c'est moi”, afirma Călinescu, precizând
mai departe că în această fată de excepție stă ingenuitatea întreagă. Prin urmare, romanul supus
demersului interpretativ este o dramatică aventură a purității și ingenuității, într-o lume a luptei
pentru avere și putere. Opera are caracter monografic iar tema sa este zugrăvirea societății
bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, cu accent deosebit pe lupta pentru moștenirea
averii lui Costache Giurgiuveanu și pe relațiile sentimentale dintre Felix și Otilia.
Construcția romanescă refuză fluxul epic clasic, bazându-se pe însumarea unor studii
caracterologice, prin care se urmărește procesul formării lui Felix și se fixează tipuri
psihologice bine introduse într-un cadru social (de la Otilia- fata misterioasă cu nevoia de
libertate, la Aglae, baba absolută fără cusur în rău).

3
G. CĂLINESCU, Cu scriitorii prin veac, Bucureşti, E. L., 1967, p. 76-77. vezi şi G. CĂLINESCU, Istoria literaturii
române de la origini până în prezent, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 925-926.
 3. Evidențierea modului în care se reflectă tema și viziunea despre lume în cele două texte
narative alese;
4 puncte
În Enigma Otiliei pot fi identificate mai multe straturi narative, strâns legate între ele
tocmai prin acea dublă valență a personajelor, respectiv reprezentativă și informațională,
ambele fiind corelate cu problema centrală, soarta averii lui moș Costache. Pe autorul Enigmei
Otiliei îl obsedează ideea paternității. Literatura lui se ordonează astfel în jurul acestei scheme
universale căreia un spirit speculativ ca al lui Călinescu n-a preferat să-i caute semnificații.
„Paternitatea e de pildă expresia cea mai directă a principiului creației”4.
Relațiile de paternitate mimate sau sincere, dispuse radical în jurul averii lui Moș Costache,
sunt cele care asigură substanța epică a firului narativ central, determinând în funcție de
împlinirea sau neîmplinirea lor, destinul marii majorități a personajelor. Astfel, în final, Otilia
rămasă fără niciun suport material pleacă și se mărită cu Pascalopol, clanul Aglaei își satisface
dorința maladivă de posesiune, în timp ce Stănică îmbogățit peste noapte își poate permite
căsătoria cu Georgeta. Destinele personajelor puteau fi altele dacă relațiile de paternitate s-ar fi
dezvoltat și ar fi funcționat normal, conform celor mai elementare principii umane. În legătură
cu acest nucleu tematic și narativ central, își declină avatarurile celelalte nuclee narative, mai
mult sau mai puțin dezvoltate: Bildungsromanul lui Felix Sima istoria extrafamilială a unui
arivist (Stănică Rațiu), tribulațiile și destinul unui moșier rafinat, dar complexat de vârstă
(Pascalopol). Și tocmai asemenea fire narative, colaterale celui central oferă unul dintre
argumentele că „balzacianismul nu putea fi reînviat decât polemic.”5 Astfel episodul vizitei la
moșia lui Pascalopol sau istoria relațiilor dintre Felix și Otilia sunt tot atâtea elemente care nu
mai au nimic balzacian în ele, ci, mai degrabă, se înscriu pe linia tradiției prozei autohtone
atitudinea lui Felix față de Otilia nefiind cu totul străină de cea a eroului lui Ibrăileanu din
Adela. G. Călinescu și-a afirmat preferințele clasicizante, enunțând motive, teme și personaje
de factură balzaciană, în realitate motive arhetipale ale relației dintre un eu orgolios și un
Celălalt ironizat, uzitând de inserții moderne: romanul Cartea nunții utilizează deseori imagini
semantic noi, progresiste (imaginea primei scene erotice din tren), în Enigma Otiliei se introduc
elemente lirice și romantice, combinate cu structuri moderne (concentrarea subiectului
romanesc la începutul și sfârșitul textului, sentimentalismul unor personaje în opoziție cu
Ceilalți, satirizați). În pledoaria criticului apar susțineri pentru un creator de tipologie clasică;
o configurare practică, având irizații reale din cele trei curente literare.

4. Prezentarea câte unei particularități de construcție a personajului în fiecare text narativ

ales; 4 puncte

Se spune că opera literară trăiește prin personajele sale. În ambele romane analizate
anterior, demersul narativ este construit parcă pentru a pune în lumină personajele din cele mai
felurite unghiuri: al naratorului omniscient, al altor personaje, al limbajului și gesturilor și chiar

4
Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, p. 589.
5
Expresia îi aparţine lui Nicolae Manolescu (vezi Istoria literaturii române, Studii, Bucureşti, EdituraAcademiei,
1979, p. 260
al vestimentației. Enigma Otiliei dă naștere unei galerii de personaje cu totul remarcabile prin
adâncime la care sunt dezvăluite, prin semnificațiile pe care le reprezintă pe marea scenă a
vieții. Personajele călinesciene sunt viciate de societatea burgheză, dar lumina aruncată asupra
lor revelează o umanitate canonică. Acestea intră într-un acut proces de dezagregare
psihologică, abordând un mod instinctiv de adaptare la lume: Costache sau membrii Clanului
Tulea. Un personaj complex cu un comportament derutant este avarul Constantin Giurgiuveanu,
un rentier secretos care descinde din tipologia unui Hagi Tudose sau Gobseck. Ambiguitatea
acestuia derivă din amestecul de zgârcenie tipică oricărui avar al literaturii și afecțiune nutrită
față de fiica lui vitregă, Otilia Mărculescu. Comportamentul protagonistului se compune din
automatisme precum bâlbâiala, semnele de uitare intenționată pentru a se sustrage nevoii de a
cheltui bani, confiscarea unor bunuri ale studenților rău-platnici, purtarea permanentă a cheilor
și socoteli fictive pentru a justifica averea tânărului Felix Sima. Automatismul personajului
analizat merge până la grotesc, atât în fizionomie, vestimentație și mediu. Astfel detaliile
arhitecturale sunt strâns legate de viața proprietarului. Monumentalul arhitectonic este redus la
caricatură, burghezia bucureșteană fiind o imitație a celei occidentale: „La fațadă acoperișul
cădea cu o streașină lată, rezemându-se pe console despărțite de casetoane, totul în el mai antic
stil, dar console, frontoane și casetoane vopsite cu un ulei cafeniu.” Vestimentația ridicolă a
unui rentier bogat este compusă din piese care frizează absurdul, dezvăluind zgârcenia maladivă
a personajului: pantaloni legați cu sfoară, cârpiți, papucii încovoiați de vechime, hainele roase
în coate. La polul opus al comportamentismului se află protagonistul romanului „Cartea nunții”.
Jim, pe numele său adevărat Ion Marinescu, este tipul tânărului modern și monden al
perioadei interbelice din București. Nu era orgolios și nu se credea frumos, însă avea instinct
de conservare fizică, ceea ce îl făcea mai „arătos”. Are gusturi estetice americănești,
îmbrăcându-se în combinezon și folosind cuvinte din lexicul francez fapt datorat călătoriilor in
Europa pentru studii, o modă a acelei perioade. Ion Marinescu este un om înstărit, asemenea lui
Giurgiuveanu, dar modul de raportare la bani este antagonic. Nu se sfiește să își arate statutul,
prin vestimentație. Avea costum Burberry dintr-o stofă englezească fină care era la moda în
acea epoca: „puse costumul de stofă Burberry, a cărui culoare aspră de frunză uscată îi dădea o
siluetă foarte londoneză.” Jim încă mai prezenta o manieră adolescentină și creativă, fiind puțin
malițios ca orice băiat, fără însă să îi pese de lucrurile din „casa cu molii” pe care le prăpădește
și nici de epatările sentimentale pe care i le face mamei sale, inundând camera, în urma unui
duș. Era dezgustat de înfățișarea refectoriului cu resturi de mâncare și șalul turcesc de pe perete,
și îi repugna faptul că toate femeile din acea casa erau niște „străchinărese” care adunau și
păstrau toate vechiturile neinteresându-le vetustețea lor, părându-li-se prețioase și cândva de
folos. Acesta este plasat la intersecția a două lumi, cu două moduri de viață: pe de o parte, lumea
mediocră a mătușilor lui, numite ironic molii, cu un stil de existență banală, și pe de alta,
orizontul monden al Bucureștiului către care tânărul nonconformist aspiră: practicarea boxului,
a dansului, a înotului, activități pe care bătrânele le condamnă. Fire nostalgică, sensibilă, tânărul
dorește împlinirea sentimentală, simte nevoia de a iubi și a fi protectorul unei familii. De aceea,
căsătoria cu Vera Policrat reprezintă o lecție a iubirii, o depășire a vechii tradiții balzaciene a
nunții aranjate pe principii economice.
 5. Susținerea unei opinii despre proza narativă a lui G. Călinescu, valorificând citatul ...
(aici trebuie raportare concretă la citatul de pe foaia de concurs)
Vocația lui G. Călinescu este de a comenta, critic, viața. Universul romanelor sale este construit
pe o distinctă antinomie. De o parte se află umanitatea ca spectacol, simbolizată fie de lumea
veche: Cartea nunții, Enigma Otiliei, Scrinul negru, fie de grupul social la care autorul se
raportează: Bietul Ioanide, Scrinul negru. De cealaltă parte se află un personaj în care
romancierul se întruchipează la vârste biologice diferite: adolescentul ce năzuiește să obțină
maximum de cunoștințe într-o anume profesie (Felix), tânărul care-și asumă, prin întemeierea
unui cămin, drepturi și obligații civice (Jim Marinescu) și omul matur, absorbit de realizarea
plenară a personalității (arhitectul Ioanide).

Concluzii
În concluzie, ambele opere literare analizate au ingredientele romanului balzacian prin
accentul pus asupra laturii morale și a socialului, scrutat atent de ochiul vigilent al naratorului
omniscient. Este evidentă și depășirea balzacianismului, prin inserțiile moderniste, atât în arta
narativă, cât și în modalitățile de construcție a eroilor. Interesul pentru patologii, grotescul,
absurdul sau comicul sunt amprenta stilistică a prozatorului cu o viziune modernă a unui
balzacianism fără Balzac.
Sau
În concluzie, G. Călinescu este un mare romancier, de formulă clasică. Toate romanele
sale au caracter autobiografic, o biografie pusă într-o lume imaginară, coerentă, decantată și
distilată în operă. La G. Călinescu, documentul nu poate crea o lume fictivă decât pornind de la
realitatea fie trăită efectiv, fie atestată documentar. Cartea nunții e clădită pe propria-i căsătorie,
Enigma Otiliei este cronica familiei Căpitănescu, în mijlocul căreia a trăit adolescentul G.
Călinescu.