UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE LITERE ŞI ŞTIINŢE ALE COMUNICĂRII

FEMEIA ÎN LITERATURA
ROMÂNĂ

CURSANT: RĂILEANU (RACU) CARMEN, MASTER, ANUL II, LC

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC: LECTOR UNIV. DR. TIMOFTE MONICA
CURS: CNCM
 “La începutul tuturor lucrurilor mărețe se află o femeie” (Alphonse de Lamartine)

Femeia a fost întotdeaua un simbol al frumuseții, al gingășiei și delicateții, cu

sentimente discrete și suferințe abia ghicite, ascunse bine în spatele unui zâmbet inșelător,
dar cu sensibilități adânci și profunzimi sufletești nebănuite.De-a lungul vremii, femeia a fost
în centrul vieții sociale și nu numai, dincolo de rolul de mama sau de soție, femeile au avut
realizări în diverse domenii. Regăsim în literature și artă, dar și în viața de zi cu zi femeia
muncitoare, femeia mama, femeia servitoare, femeia medic sau filosof care își revendică
tenace locul în societate. Când toate apele sunt calme, războaiele sunt departe de a se isca
”se trezește o voce să tulbure totul: Ce e femeia?”. Este punctul culminant, ultima grandioasă
operă a lui Dumnezeu; reprezintă ultima trăsătură de condei a Sa; este plină de taine,
captivantă, frumoasă, dătătoare de viață, cunună a Creației, senzuală. ”Femeia” se descrie
prin sentiment, se definește prin rațiunea de a găsi optimismul, se împlinește prin răspuns la
provocările drumului. Are de jucat un rol crucial, de împlinit un destin doar al ei…”Creația
atinge pentru ea, zenitul”…Și totuși nicio definiție din lume nu o poate descrie. Oare ce este
femeia?
Considerată sursă a fericirii şi în acelaşi timp izvor de suferinţă „femeia” este cea care
i-a insirat pe marii creatori ai lumii încă din cele mai vechi timpuri. Căzuţi pradă frumuseţii şi
farmecelor feminime sculptori, pictori, muzicieni şi nu în ultimul rând maeştrii ai cuvântului au
dat naştere unor minunate opere de artă. Astfel, în sculptura, femeia a insirat opera „Venus
din Milo”.
Marii pictori ai lumii şi-au manifestat admiraţia faţă de femeie, importante în acest
sens fiind: „Gioconda” lui Leonardo da Vinci, „Venus din Urbio” şi „Amor sacru şi amor
profan” ale lui Tizziano, „Cele trei graţii” de Rubens, „Olimpia” lui Manet şi nu în ultimul rând
„Domnişoarele din Avignon”, pictură reala.Dar aşa cum voi sublinia în continuare, Femeia,
este o eternă sursă de fericire şi suferinţă, idee ce revine obsesiv în operele celor mai mulţi
scriitori din literatura romana.
1.1. Personaje feminine în nuvelistica românească

Ca personaj al operelor în proză, „femeia” debutează în nuvelele lui Costache

Negruzzi. Astfel în 1837 apare nuvela melodramatică „Zoe” în care eroina este o femeie
pierdută dar inocentă sufleteşte, în stare de pasiuni furibunde, de un devotament fără
margini. Căzută în mâinile unor curtezani cinici, ea sfărşeşte prin a se sinucide.
Demnă de toată admiraţia este eroina nuvelei istorice, prima din literatura noastră,
„Alexandru Lăpuşneanul” (1840). Domniţa Ruxandra, căci acesta este numele ei, este
deţinătoarea unor calităţi morale deosebite: bunătate, blândeţe, la care se adaugă şi
neasemuita frumuseţe „care făcea vestite pre femeile românce”.
Acestora le urmează „Doamna Chiajna”, personajul principal al nuvele omonime, din
1860, scrisă de Alexandru Odobescu. Continuator al lui Costache Negruzzi, Odobescu evocă
domnia autoritară a Chiajnei, care deschide o întreagă serie tipologică în literatura română.
Continuator al nuvelelor romantice s-a dovedit a fi şi Mihai Eminescu prin „Cezara”
(1876). Cezara, personaj feminim, este simbolul frumuseţii, al senzualităţii, care poate
seduce pe oricine, chiar şi pe călugărul Ieronim. Nuvela este transpunerea în planul ficţiunii a
idealului eminescian de iubire. Puterea de dăruire în dragoste il ademeneşte treptat şi pe
Ieronim.
Barbu St. Delavrancea scrie, în 1883, prima sa nuvela intitulată „Sultănica”, în care
descrie drama unei tinere de la ţară. Este surprins zbuciumul lăuntric al eroinei care suferă
din cauza neîmplinirii în dragoste.
1.2. Personaje feminime în romanele româneşti

Primele romane din literatura română surprind şi ele sufletul feminim. Astfel, în 1855,
îşi face apariţia romanul „Manoil”, sub pana lui Dimitrie Bolintineanu. Sunt surprinse aici două
femei. Prima este cea necredincioasă care împinge bărbatul în prăpastia viciului, iar cea de-

2
a doua întruchipează iubirea pură, salvatoare. Acelaşi autor publică în 1862 romanul „Elena”,
o încercare originală de analiză a sufletului feminim, a sentimentului geloziei.
Romancierul urmăreşte tortura la care se supune bărbatul chinuind-o în acelaşi timp
cu oarba gelozie şi pe femeia iubită şi ura pe care Elena o simte la rândul ei, în compensaţie
faţă de Alexandru. În portretul fragilei elena, care suferă discret din pricina unei căsătorii
nepotrivite, apar trăsături ce vor reveni la eroinele lui Duiliu Zamfirescu.
Acestora le urmează „Ciocoii vechi şi noi” (1863), în care Nicolae Filimon realizează
cu o sensibilitate aparte portretele a două femei total opuse, antitetice (cum va realiza mult
mai târziu Camil Petrescu în „Patul lui Procust”).
Prima este Chera Duduca, femeia curtezană, femeial diabolică: „Această Veneră
orientală ieşită din rămăşiţele spulberate ale populaţiunii grece din Fanar precum odinioară
strămoaşa sa zeiască din spumele vânturate ale mării avea o frumuseţe perfectă, o
inteligenţă vie şi un spirit fin iscusit. Viaţa cea plină de răsfăţuri părinteşti ce petrecuse din
primii ani ai copilăriei sale şi lipsa de educaţie făcuse să se dezvelească într-însa o mulţime
de dorinţe nepotrivite cu poziţiunea ei socială. Iubea luxul cu deosebire; îi plăcea foarte mult
viaţa zgomotoasă, în fine, toată fericirea ei sta în împlinirea fără întârziere a celor mai mici şi
extravagante capriţii”. (Nicolae Filimon, „Ciocoii vechi şi noi”, Ed. Minerva, 1977, pag. 54).
Cea de a doua este Maria C., femeia ingenuă, angelică, pură: „În mijlocul acestor
femei şedea o copilă ca de patrusprezece ani şi cosea la ciur un simizet. Niciodată natura nu
combinase mai multe nuanţe de frumuseţe ȋntr-o fiinţă umană, decât în această jună copilă:
ochii negrii umbriţi de nişte gene şi sprâncene ca pana corbului, pieliţa albă şi colorată de
purpură, buze ce se întreceau cu rozele, dinţi albi şi frumoşi, toate în fine armonizau de
minune cu un trup de o formă minunată, cu nişte mâini delicate de nimfă (...)”. (Idem, pag.
23)
Arta realizării personajului feminim atinge un nivel superior prin Sia Comănăşteanu,
eroina romanului „Viaţa la ţară” de Duiliu Zamfirescu (1894). Ea este personificarea
farmecului firesc şi calm, activ, al vieţii rurale, iar farmecul şi graţia sunt susţinute de o
prezenţă discretă a eroinei.
Tot în 1894 este publicat, în „Vatra”, romanul „Mara” de Ioan Slavici. Eroina centrală
este „Mara”, o precupeaţă văduvă, care se zbate să asigure o existenţă modestă celor doi
copii ai săi. Dârză, abilă şi uneori egoistă, ea îşi foloseşte însuşirile pentru a depăşi
obstacolele vieţii: „...când simte greul vieţii, Mara nu plânge ci sparge oale ori răstoarnă
mese şi coşuri”.
În aceeaşi perioadă apare romanul liric şi simbolic al lui Alexandru Macedonschi
„Thalassa”. Avându-l ca model pe Eminescu, el îşi imaginează o poveste în care tânărul
Thallassa, ajuns paznic al Insulei Serpilor, îşi populează singurătatea cu cele mai fantastice
închipuiri. Şi la ce se putea gândi mai întâi decât la o femeie.... Astfel, valurile aruncă pe ţărm
o femeie (Caliope), singura suprevieţuitoare a unui naufragiu. Cei doi cunosc toate
ipostazele iubirii: voluptatea îmbrăţişărilor, ura şi rănile orgoliului (regăsite şi în „Patul lui
Procust” al lui Camil Petrescu), nostalgia iubirii absolute. Obsedat de ideea despărţirii, „El” o
ucide pe „Ea” şi apoi se sinucide spre a se regăsi deplin şi a reface unitatea originară a
sufletelor. Nu întâmplător m-am oprit şi asupra acestui roman, ci datorită faptului că mare
parte din etapele iubirii de aici le-am regăsit şi la Camil Petrescu.
Seria romanelor de la începutul sec. XX, în care femeia deţine un rol esenţial,
debutează cu „Ape adândi” (1919) al Hortensiei Papadat-Bengescu, se continuă cu „Femeia
în faţa oglinzii” (1921) şi cu Ciclul Hallipilor” (1926-1938), romand ale aceleiaşi autoare,
despre care Eugen Lovinescu afirma: „nimeni n-a proiectat în literatura română o lumina mai
orbitoare asupra sufletului feminim”.
Autoarea scrie o literatură fundamental feminină, iar personajele feminime sunt
coborâte din înălţimea, de pe piedestalul pe care le urcau de nenumărate ori, opere scrise de
veşnicul îndrăgostit de frumos – bărbatul.
Personaje precum Sia sau Mika Le sunt rodul unor greşeli erotice, născute din păcat.
Personajele sunt aduse în faţa cititorului prin ochii celorlalte personaje, tehnică întălnită şi la
camil Petrescu. Astfel, Lina văzută prin ochii unei prietene este scuzată de lipsa ei de
frumuseţe: „forma ei de pămătuf simpatic, gâtul scurt şi gros, bustul scurt şi gros, pântecul

3
rotunjor, faţa urâtă, desigur cu ochii mici şi miopi, fără culoare, ...”. Aceeaşi Lina îl irită pe
Lică: „Tocmai o proastă şi o urâtă îi făcuse acel dar...” (i-o născuse pe Sia).
Un alt personaj feminin al Hortensiei Papadat-Bengescu este Ada Razu pe care
acelaşi Lică o vede ca pe „o ţigăncuşă uscată ca un drac, cu buze roşii ca sângele închegat
şi cu o pereche de ochi aprinşi, (...) o femeiuşcă pipărată”. Lui Marcian îi scăpa partea
vulgară a firii ei, considerând-o „o femeie de treabă”. Soţul ei, Maxenţiu, o numeşte în gând
„vrăjitoare” socotind-o vinovată de agravarea bolii sale. O trăsătură esenţială a femeilor din
„Ciclul Hallipilor” este snobismul, comparabil cu cel al personajelor lui Marcel Proust. Aş
aminti în acest sens că Elena Drăgănescu Hallipa, lipsită de cultură muzicală, organizează în
propriul salon audiţii muzicale care atrag importante personalităţi ale vremii. Prin tot ceea ce
face ea întruchipează perfect snobismul epocii, adica arta de a trăi la suprafaţa lucrurilor,
ignorând voit profunzimea lor. Ea se aseamănă ȋntr-o oarecare măsură cu Emilia Răchitaru
din romanul lui Camil Petrescu.
De luat în seamă sunt şi personajele feminime din romanele lui Liviu Rebreanu „Ion”
(1920) şi „Pădurea spânzuraţilor” (1922). În primul este surprins destinul tragic al Anei
„femeie urâtă dar bogată” cu care Ion se căsătoreşte renunţând la dragostea lui adevărată,
Florica „mai frumoasă ca oricând”. „Stinsă”, cu „inima seacă şi goală”, Ana se spânzură. În
cel de-al doilea, femeia ne apare ca fiinţă ideală prin vocea lui Apostol Bologa, care, aflat
înaintea execuţiei, mărturiseşte despre mama şi soţia sa Ilona: „Amândouă mi-au sădit în
inimă iubirea şi din iubirea lor mi-am întruchipat credinţa călăuzitoare”.

1.3. Femeia, personaj în opere dramatice

Alături de femeia „muză” a autorilor lirici şi femeia personaj de nuvelă sau roman,
femeia există în literatura română şi ca personaj în opera dramatică: dramă sau comedie. Nu
mă opresc întâmplător asupra acestui aspect, ci datorită faptului că voi insista la un moment
dat asupra personajelor feminime din opera dramatică a lui Camil Petrescu.Temelia
dramaturgiei româneşti a constituit-o, după cum bine se ştie, seria de piese de teatru din
ciclul „Chiriţelor” ce-l au ca autor pe Vasile Alecsandri. Chiriţa, personajul feminin, reprezinta
prototipul micului proprietar ahtiat să parvină. Ea este o cucoană cu teribile fandoseli, care
debitează un stupefiant jargon franţuzit.Piesele lui Alecsandri le vor anticipa pe cele ale lui
Caragiale: „O scrisoare pierdută”, „O noapte furtunoasă”, „D-ale carnavalului”. Afinităţile lui
Alecsandri sunt mai evidente în piesa „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”. Personajele
feminime – Veta, Ziţa, Zoe Trahanache şi Miţa Baston – întruchipează tipul cochetei
ambiţioase şi adulterine.
Una dintre cele mai remarcabile drame romantice este „Răzvan şi Vidra” (1867) a lui
Bogdan Petriceicu Haşdeu. Eroina feminină, Vidra, este nepoata vornicului Moţoc. Fire
energică şi ambiţioasă, ea îl stimulează pe calea ambiţiei şi a măririi pe Răzvan. Prins în
mrejele Vidrei acesta tinde tot mai mult spre putere, ceea ce-i aduce moartea. Prin iubirea ei
Vidra devine malefică.
Dramaturgia românească se îmbogăţeşte, în 1909, cu drama „Apus de soare”, prima
parte a trilogiei lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, în care sunt create alte personaje
feminime: Doamna Maria şi Oana, soţia şi respectiv fiica domnitorului Ştefan cel Mare.
Iubitoare şi credincioase, ele se încadrează în categoria personajelor pozitive din literatura
română ce are temă istoria naţională.Comparabilă cu Vitoria Lipan din „Baltagul” lui Mihail
Sadoveanu, Anca, eroina centrală a dramei în două acte „Năpasta” (1890) de Ion Luca
Caragiale întruchipează o femeie ale cărei trăiri s-au concentrat ȋntr-un obsesiv sentiment:
dorinţa de răzbunare, pedepsirea celui vinovat de moartea iubitului ei. În momentul în care
vinovatul este pedepsit ea rosteşte: „năpastă pentru năpastă”.Aceştia sunt marii scriitori
precursori ai celui care este considerat creator al romanului românesc modern, prin a cărui
operă, literatura română se sincronizează cu cea europeană.
Filosofia contemporană face o deosebire între culturile „minore" şi culturile „majore",
dar disocierea sufere încă de grave imprecizii. Culturile minore poartă şi numele de culturi
„etnografice", iar culturile majore sunt denumite şi culturi „monumentale". O cultură minoră se
menţine îndeobşte pe planul unor plăsmuiri sau creaţii de dimensiuni mai mărunte, cîtă

4
vreme cultura majoră ar putea să fie identificată în creaţiile iperdimensionale.Astfel se ştie
bunăoară că o cultură aşa-zisă minoră poate foarte bine să îmbrăţişeze creaţii de proporţii
impresionante, cum sunt epopeele populare. Dar tot aşa se ştie că şi dintr-o cultură majoră
pot să facă parte nu numai plăsmuiri cu înfăţişare de munte, ci si atîtea creaţii, care nu întrec
propoziţiile unei aripi de zefir sau ale unui cîntec popular.Morfologii au abordat cu un fel de
familiaritate naivă această chestiune, si privind cultura ca un „organism" de sine stătător,
înzestrat cu un „suflet" al său, au căutat să înţeleagă cultura majoră şi cultura minoră ca
două vîrste ale unuia şi aceluiaşi organism. Cultura minoră ar echivala cu copilăria, iar
cultura majoră cu maturitatea uneia şi aceleiaşi culturi. Subiectul, eul vîrstelor, ar fi după
concepţia morfologică unul şi acelaşi: un anume „organism cultural". Cultura minoră şi cul-
tura majoră sunt diferenţiate de astă dată sub unghiul creşterii în timp a unei existenţe
organice de sine stătătoare. Să reţinem acest lucru: „vîrstele" culturii nu au, în concepţia
morfologică, nimic de-a face cu vîrstele „omului", căci nu omul este subiectul creator de
cultură, ci cultura cu „sufletul" său e subiect pentru sine, şi-şi are ca atare vîrstele sale
proprii, ca orice organism autonom. Vîrstele pot să fie privite din două puncte de vedere: ca
faze, ca simple etape, fără de axă proprie şi cu limite curgătoare, dar şi ca structuri
autonome, ca două focare, care-şi afirmă neatîrnarea. „Copilăria", privită ca etapă, este
desigur numai o pregătire în vederea maturităţii, o fază provizorie; „maturitatea" este şi ea,
ca etapă, doar o deltă, în care se revarsă copilăria.Cultura minoră are ceva asemănător cu
structurile autonome ale copilăriei omeneşti. Iar cultura majoră are ceva asemănător cu
structurile autonome ale maturităţii omeneşti.Cultura minoră nu este aşadar întîia vîrsta a
unei culturi înţeleasă ca subiect de sine stătător, destinat să se maturizeze încetul cu încetul,
cum se întîmplă cu orice organism independent. Cultura este obiect de creaţie umană, nu
„subiect organismic" independent, ca un parazit al omului. Astfel cultura minoră este o cultură
creată prin prisma structurilor copilăreşti ale omului, si ca atare ea poate să dăinuiască si să
se perpetueze indefinit. La fel, cultura majoră nu este vîrsta inevitabilă a maturităţii unui
pretins organism cultural suprapus omului; o cultură majoră este numai creată prin darurile şi
virtuţile maturităţii omului, pe temeiul şi datorită structurii acesteia ca atare. Omul, în calitatea
sa de creator de cultura îşi realizează plăsmuirile fie prin darurile şi structurile copilăriei, fie
prin cele ale maturităţii.
Există o problemă analoagă, de psihologie colectivă, şi anume aceea a „genului
adoptiv". Sunt anume epoci stăpânite de atmosfera „femininului" (rococoul), şi epoci
străbătute de atmosfera „masculinului" (barocul). Aici e vorba despre genul sau sexul
spiritualităţii unei epoci. Paradoxul e că de obicei creatorii sunt bărbaţi, dar ei par a-şi însuşi,
sub unghiul spiritual, în fiecare epocă un anume „gen adoptiv", colectiv. Structurile spirituale
şi sufleteşti ale diverselor vârste si ale genurilor posedă privilegiul ciudat de-a deveni
structuri adoptive ale unei întregi colectivităţi, dintr-un anume loc şi timp.
Aşadar, moștenitoarele Evei, au inspirat prin frumusețe o mulțime de artiști de-a
lungul timpului. Femeia a fost cântată, pictată, a fost elogiată în versuri și proză, a fost muză
și zeiță pentru bărbați, a fost izvor de inspirație și creativitate, dar și mare adâncă în care
mulți Adami și-au înecat suferinţa.
În concluzie, dacă m-ai întreba ce mi-aş dori cel mai mult să fiu, ţi-aş răspunde că nu
mi-aş dori să fiu mai mult decât ceea ce sunt, adică om...mai precis femeie. Şi atunci vei
întreba: “De ce?”. Simplu...toate comorile ascunse şi nevăzute ale acestui Univers nu le
găseşti decât într-un suflet de femeie...Din el îţi extragi seva vieţii, din el aduni tot ce e mai
preţios, şi în el te vei întoarce. Femeia îţi dăruieşte nu numai sufletul, ci chiar viaţa ei.

5
 BIBLIOGRAFIE

1. Blaga Lucian “Trilogia culturii”, Editura Humanitas, 2011

2. Călinescu George “Istoria literaturii române de la origini până în
prezent, Bucureşti, 1941”
3. Filimon Nicolae “Ciocoii vechi şi noi,Editura Minerva,1977”
4. Manolescu Nicolae “Arca lui Noe, Vol. II, Editura Minerva, 1981”
5. Oprea Ioan “Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în
spaţiul european”, 2008