Limbajul Internetului şi impactul acestuia asupra gândirii moderne

constituie o problematică extrem de dificilă.

Epoca Internetului şi a reţelelor de socializare a schimbat substanţial

modul în care comunicăm şi ne exprimăm. Pe lângă nenumăratele beneficii pe
care le aduce exprimarea neîngrădită, descoperirile tehnologice ridică şi multe
provocări, iar una dintre ele este cea a scrierii corecte.

Limbajul Internetului.

Odată cu apariţia Internetului, deci şi a comunicării on-line, în istoria

scrisului, pentru prima dată poate, devine posibilă negocierea atât de rapidă a
sensului între emiţător (E) şi receptor (R). Pe vremuri, textul scrisorii abia după
ceva timp ajungea la destinatar şi urma să fi e “decodificat”. Extinderea globală
a comunicării şi scurtarea fantastică a timpului de receptare datorită internetului
constituie unele dintre cele mai impresionante descoperiri ale timpului pe care îl
trăim. Comunicarea internaută se realizează de asemenea între emiţător şi
receptor, emiţătorul fiind cel care transmite, iar receptorul cel care primeşte
informaţia, pe cale electronică. Fiecare la rândul nostru suntem atât receptori, cât
şi emiţători. Pentru o bună comunicare, emiţătorul şi receptorul trebuie să aibă o
modalitate comună de exprimare, să nu existe diferenţe prea mari între
încărcătura semantică transmisă prin cuvinte a celor doi, cu alte cuvinte, să se
utilizeze un cadru comun de referinţă. Încet-încet, cu eforturi mai mari sau mai
mici, începem să “ieşim din copilăria şi din „sălbăticia” internetului, se vorbeşte
deja de un internet de generaţia a doua („wiki”), deşi mai corect ar fi să spunem:
de vârsta a doua. După ce păruse a stagna în ograda comerţului, ca superbă
bestie prematur domesticită, internetul pare a începe, în sfârşit, a evolua, a se
perfecţiona, a se diversifica” [6]. Astăzi, în mod tranşant, pentru instituţii, firme,
organizaţii etc., problema deja se pune în felul următor: nu doar a fi , ci a
comunica despre faptul că exişti, căci dacă nu comunici, pentru ceilalţi nici nu
exişti. Se poate af rma: exişti mai mult cu cât mai mulţi te aud, te văd, te citesc,
te citează – şi se pare că actuala generaţie a început nu doar să înţeleagă acest
lucru, dar şi să-l aplice fervent. Cu atât mai mult mediul academic nu face
excepţie în acest sens. În ceea ce priveşte limbajul blogurilor şi al chaturilor,
conversaţiile on-line (chat, blog, site, forum, portal, twitter etc.), mai exact
“comments”- urile, acestea nu au formatul unei conversaţii reale, cotidiene, ci
reprezintă o dimensiune derivată, care merită toată atenţia cercetătorilor-
lingvişti.

Din punctul de vedere al teoriei comunicării, sau al lingvisticii

psihologice, în limbajul conversaţiei on-line dispar elementele paraverbale,
mimica, gesturile, tonalitatea, extrem de importante în reproducerea
expresivităţii limbajului natural, acestea însă au fost înlocuite de
emoticoane, gen , adică imagini sugestive care se substituie paralimbajului.
Deşi este însoţit de toate avantajele (comunicare fără limite de spaţiu şi timp şi
cu un număr nelimitat de persoane, studiere prin lectură continuă, perfecţionarea
stilului propriei scrieri etc.), este totodată însoţit şi de numeroase dezavantaje
(ortografiere defectuoasă a enunţurilor, limbaj extrem de abreviat,
ambiguitate, greşeli de stil perpetuate prin imitare şi/sau ignoranţă etc.).
Cercetătorii constată că limbajul informaticii reprezintă astăzi, nu numai pentru
limba română, limbajul tehnic cu cea mai spectaculoasă ascensiune şi cu cel mai
puternic impact asupra limbii comune (Rodica Zafiu). Apropo, faptul că limba
se dezvoltă rapid, ne-o demonstrează chiar următorul lucru – de abia a reuşit
DOOM-2 (editat în 2005) sa înregistreze cuvântul on-line/online, respectiv off-
line/offline (ca variante de scriere) calificându-le ca loc. adj. sau loc. adv., că în
limbajul Internetului deja se înregistrează frecvent aceleaşi cuvinte cu statut de
substantiv, de exemplu: Nu-i online-ul ca offline-ul (http://nu-ion-line-ul-ca-off-
line-ul.blogspot.com/), făcându-se aluzie, bineînţeles, la sloganul de esenţă
paremiologică din lexiconul lui Traian Băsescu: „Iarna nu-i ca vara”. Chatul şi
blogul au devenit o formă de conversaţie cu trăsături distincte. „Primul element,
şi cel ce diferenţiază blogurile de alte forme de comunicare on-line, este
personalitatea, care include felul de a fi al autorului sau autoarei, opiniile şi
valorile sale, subiectivitatea inerentă a acestuia/acesteia şi stilul propriu de
scriere (a se vedea articolul „Comunicarea on-line prin intermediul blogurilor”
semnat de lect. dr. ec. Cristian Morozan, în care găsiţi informaţii foarte
interesante privind natura şi tipologia blogurilor). Nu ne-am putut abţine să nu
furnizăm de acolo câteva informaţii, nu înainte de a vă recomanda articolul în
întregime: “În august 2005 Technorati, un serviciu de urmărire şi măsurare a
blogurilor, a dat publicităţii rezultatele unei statistici întreprinse la nivel
mondial, referitoare la amploarea fenomenului. Cele mai importante aspecte
sunt redate mai jos:

- în lume sunt peste 14.000.000 de bloguri, valoare dublă faţă de luna

martie a aceluiaşi an, iar tendinţa se păstrează (dintre acestea, 40 la sută sunt în
altă limbă decât engleza);

- la fiecare secundă se creează un blog, iar în fiecare zi apar peste 80.000;

- aproximativ 55 la sută dintre bloguri sunt active, iar 13 la sută sunt actualizate
săptămânal;

- numărul însemnărilor în cadrul blogurilor depăşeşte 900.000 pe zi.” [7]:

În contextul problemelor pe care le discutăm, chatul şi blogul au devenit o formă
de conversaţie on-line (în anumite medii) cu dimensiunea creativităţii şi cea a
alterităţii deosebit de evidente.

Specificitatea mediului on-line constă în natura sa colaborativă. Spre

deosebire de limbajul natural, utilizat în forma sa tradiţională, de comunicare
face to face, limbajul conversaţiilor on-line se caracterizează printr-o sintaxă
mixtă: una – a oralităţii, şi alta – a limbii literare; participanţii la discuţie
retuşează şi negociază în permanenţă sensurile replicilor conversaţionale,
încercând să câştige teren, să devină persuasivi, să demonstreze cunoştinţe,
abilitate, umor etc.

Limbajul chatului şi al blogului, de exemplu, se caracterizează prin:

renunţarea la majuscule (pentru a economisi timpul), care totuşi se folosesc
pentru a sugera ridicarea tonului; codificare (specializare); recurgerea la
acronime (reducerea frazelor întregi la iniţialele lor), inflectives, audibles şi
emoticons pentru a-şi exprima mai bine stările de spirit [cf. 8]. Chiar dacă se
constată cu îngrijorare că „Având în vedere regulile nescrise ale limbajelor
folosite pe chat şi blog, am putea concluziona că aceste mijloace de inovatoare
ameninţă limba, ortografia, cultura şi chiar interacţiunea umană”, precum şi
invazia anglicismelor, totuşi, acesta e mai degrabă un „trend, o modă, şi că
naşterea unor noi limbaje nu pun neapărat în pericol limbajele mai vechi, deja
consacrate” .

La ora actuală, există autori notorii în blogosferă, pentru care bloggingul

a devenit o profesie (funcţie utilitară). Apropo, cuvântul blog la ora actuală
este unul dintre cele mai uzitate. Derivatele acestuia au explodat odată cu
apariţia fenomenului: Blogatu, Madame Blogary, Blogovăţ, Blogostart,
bloggeriţă, Blogovatul, blogoritm, blog-upp etc. (Pentru o mai bună
familiarizare cu blogosfera care ia amploare în Republica Moldova,
recomandăm a se vizita: http:// blogovat.blogosfera.md/2009/participanti.php. În
acest context, ni s-a părut interesante discuţiile unor aspecte legate de
dezvoltarea bloggingului şi chiar de soarta limbii române în acest spaţiu virtual:
Spune ce bloguri citeşti şi îţi spun cine eşti tu; Jurnalismul şi bloggingul în
RM; Complexul limbii române în blogosferă; Întroducere în blogosfera
moldovenească feminină; Blogul meu fara cuvinte; Bloggerul şi Înţelepciunea (a
se vizita, din curiozitate: http://soacramica.ladyclub. md). Deşi nu sunt decât
nişte opinii, studiul acestor aspecte abia urmează să fi e întreprins.
 4. Relaţia scriptic–oral.

Raportul scris-oral în limbajul Internetului de asemenea îşi aşteaptă

cercetătorii autohtoni, generând o gamă foarte largă de aspecte, cum ar fi :

- formarea cuvintelor;
- evoluţia sensurilor;
- împrumutul lexical;
- calcul sintactic;
- interferenţa registrelor;
- importul terminologic din engleză;
- probleme de integrare lingvistică şi de standardizare;
- interferenţă între scris şi oralitate, între limbajul standard
(uneori cu elemente tehnice) şi registrul familiar;
- extinderi metaforice ale terminologiei în limbajul curent;
- coexistenţa stilurilor;
- adaptarea terminologiei;
- limbajul comentariilor;
- problema denominării;
- înfl orirea limbajului argotic etc. – pentru cei interesaţi
recomandăm studiile semnate de Rodica Zafiu [9].
Scrisul literar (al cărţilor tipărite, al mass-mediei) implică formulări
definitive, care exclud negocierea sensurilor între E şi R (aceştia
putând fi separaţi, cum am mai spus, prin mari distanţe spaţiale şi/sau
temporale). Spre deosebire de acesta, scrisul on-line (cu evidente
trăsături de oralitate) “este domeniul retuşabilului şi al sensurilor
negociabile între parteneri coprezenţi” . Această din urmă remarcă,
făcută de cercetătoarea Liliana Ionescu-Ruxăndoiu vizavi de româna
vorbită în medii conversaţionale tradiţionale (cu exemple de texte
dialectale) este valabilă, după cum vom vedea mai jos, şi pentru
limbajul de tip conversaţional al internauţilor. În epoca Internetului
scrisul a ajuns să fie practicat cu atâta “înverşunare”, încât devine un
mod de a fi „Ochii şi tastatura înlocuiesc gura”, transformând vorbirea
colocvială în scris, în scriere. Dacă am face o paralelă cu textele
dialectale sau cu textele sociolingvistice – înregistrate şi apoi audiate,
descifrate cu mare trudă, transpuse într-un cod grafic specializat,
textele - comments de pe Internet sunt texte gata înregistrate, având
toate datele de intrare exacte – ora, numele de cod, spaţiul (real sau
virtual), starea de spirit etc. – material pus gratis la îndemâna
cercetătorului interesat să deducă specificul şi tendinţele comunicării
on-line. Vor deveni sau nu caracteristici definitorii ale limbii
contemporane (care pur şi simplu invadează comunicarea şcolarilor,
strecurându-se abil în toate formele de predare şi evaluare), nu ştie
nimeni deocamdată, cert e că se atestă o simplificare şi o schematizare
fără precedent a limbii vorbite. Se constată astfel caracterizarea
canalul oral printr-o deschidere absolută faţă de variantele teritoriale şi
sociale ale unei limbi, în timp ce canalul scris impune norme mult mai
stricte în alegerea acestor variante. Ţinem să remarcăm doar faptul că
azi comunicarea on-line defineşte modul în care oamenii folosesc
Internetul şi cuprinde acţiunile acestora prin intermediul tehnologiilor,
în plan social şi comunicativ. Internetul are o capacitate extraordinară
care s-ar numi: „Nimic nu se pierde, totul se adaugă”. Din moment ce
a fost plasată acolo o informaţie – nu-ţi mai aparţine... Mai mult.
Internetul este un loc în care tehnologia întâlneşte cultura şi
identităţile indivizilor .
Opiniile mai multor cercetători nu par să fie prea optimiste în ceea ce
priveşte corectitudinea limbajului în epoca Internetului: “Noua
generaţie, care comunică mai mult prin mesageria instantanee (MI)
decât la şcoală cu profesorii, acasă cu părinţii sau cu prietenii,
specialistă în acest cod/jargon acaparator, nu pare să mai aibă nevoie
de DOOM-2 sau de gramatici” .
După Gina Necula, limbajul „messenger” se caracterizează prin:
a) scrierea fără semnele diacritice ă, î, â, ş, ţ; iar aici pericolul nu este
doar diminuarea informaţiei, ci şi faptul că acest tip de scriere trece
din scrierea MI în toate celelalte contexte în care internauţii se văd
nevoiţi să scrie, pierd sau nici nu apucă să dobândească competenţe
legate de normă;
b) înlocuirea valorii diacriticelor cu combinaţii de litere (de exemplu,
grupurile sh/j sau tz pentru a înlocui diacriticele ş şi ţ: asha, ejti, tzara;
c) renunţarea la notarea vocalelor, unele cuvinte fi ind indicate doar
prin consoane: nmc – nimic, nmdkt – numaidecât, cnd/knd – când; d)
în scopul evidenţierii, se practică scrierea cu majuscule a unor cuvinte
(SUPER!), aglomeraţia semnelor de punctuaţie (bestial!!!!!) sau
repetarea unor litere (mooolt);
e) scrierea cu iniţială minusculă a propoziţiilor, a numelor proprii;
f) utilizarea cuvintelor din registrul familiar argotic (beton, marfă, fain
etc.);
g) uzul vocativelor şi al interjecţiilor (omule!, fato, bă etc.);
h) folosirea diminutivelor (poopik – pupic, pooiutz – puiuţ etc.);
i) omiterea articolului hotărât enclitic -l (marcă a oralităţii) (băiatu’,
prietenu’);
î) cel mai frecvent – renunţarea la semnele de punctuaţie şi ortografie
(cratima, punctul, punctul şi virgula, linia de dialog etc.) (teai, lam,
intro etc.);
j) folosirea cifrelor 1, 3 în locul literelor i, e: pr1ntz3sa, publ1citat3
etc., din cauza confundării cu tastele învecinate;
k) utilizarea unor pseudonime, nick-uri, id-uri, în care predomină
semnul underline „_”;
l) preferinţa pentru abrevierea cuvintelor: d c – de ce, c f – ce faci, f b
– foarte bine, n b – noapte bună, poa’ – poate, scz – scuze, npc – nu ai
pentru ce, k – ca/că, vb – vorbim/vorba/vorbeşte, sc – şcoală etc;
m) folosirea ludică a limbajului (a jocului de litere şi cuvinte): a
acronimelor (combinaţii de litere cuprinzând silabe şi logograme
precum #, &, @ sau numere): 2day (today), 22ror (tuturor), şi
numeroase abrevieri ale unor cuvinte/ propoziţii sau împrumuturi din
engleză (b4 – before, f2f – face to face);
n) pentru a exprima afectivitatea mesajului sunt folosite ideogramele
(emoticoanele/smiley).
Iată câteva exemple de „informatizare” a limbajului conversaţional
din Internet. Am exceptat exemplele din comentariile vizitatorilor
Portalului de ştiri UNIMEDIA din R.Moldova: Oamenii Politici ai
anului 2009:
38. @ŋ†¡, ora: 17:49; 22 dec 2009 @34
Este ceea despre ce am scris la comment 14 si 15. Acuma cei care au
timp, sau sunt remunerati de catre cineva pot sa faca ce vor din acest
“sondaj”. Dupa ce votezi, verifica rezultatele prin link-ul de sub “See
previous responses”. Apoi fixeaza cursorul pe bara de adrese, da-i
Enter si ai din nou sondajul in fata bun pt a-ti oferi inca o sansa de
votare. Si tot asa si tot asa cat nu te doare Enter. (...) (http://www.
unimedia.md/?mod=news&id=15392)
Acelaşi vizitator:
Aloooo!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! UNIMEDIA, aveti magari sau
programatori? CU asa php code ca la sondajul vostru se poate vota
cam de 20 de ori/minut. !ATENTIE, si asta fara sa faci golirea
memoriei cache. Este din start un sondaj ERONAT!!!!! (http://
unimedia.info/index.php?mod=news&id=15414)
În scrisul elevilor şi al studenţilor îşi fac loc tot mai insistent aceste
devieri de la norma literară, iar pentru a atrage cât mai mulţi
cumpărători, nici editorii nu se dau în lături să utilizeze un asemenea
cod (vezi, bunăoară, modalitatea de a scrie numele autorului şi titlul
cărţii: Susan_Morris_Shaffer, Linda_Perlman_Gordon. Cum să
comunici cu fetele adolescente. Ghid_de_supravietzuire pentru_
parintzi. Editura Amaltea, 2006).
Limbajul noii generaţii se remarcă printr-o recurgere spontană la tot
inventarul procedeelor intertextuale. Rodica Zafiu constată cu oare-
care satisfacţie şi speranţă că nu e totul pierdut: „Dezvoltarea
Internetului va permite integrarea a tot mai multe dintre trăsăturile
normale şi diverse ale comunicării umane, cu întreaga lor varietate de
texte şi stiluri: de la cele intens familiar-argotice până la cele solemne
şi formale. ”Vorbind despre „viitorul lingvistic” al Internetului,
autorul de la Universitatea din Cambridge îşi linişteşte cititorii
afirmând că „realitatea comunicării dovedeşte că în Internet e loc
destul şi pentru limbajul solemn, ceremonios, atent stilizat, ca şi
pentru judecăţile asupra gradului de cultură a vorbitorilor”. „În
dezacord cu puriştii periodic îngrijoraţi asupra sorţii limbajului,
autorul nu vede în tehnologia modernă niciun fel de risc de distrugere
şi sărăcire a limbilor – ci doar o şansă pentru diversificare şi
creativitate” [15]. Internetul e un nesfârşit intertext, e o nesfârşită carte
electronică. Limbajul acestei megacărţi urmează regulile sale – în el
coexistă texte vechi, din epoci apuse, şi texte noi, contemporane,
precum şi texte care se nasc în momentul scrierii (şi rescrierii!) chiar a
acestui text la calculator. Cartea electronică (e-cartea sau electronic
book, e-book, eBook) este o publicaţie fără un suport propriu fizic, ea
existând doar sub formă logică – de „gânduri” într-un creier
electronic. Textul cărţilor electronice (altfel spus – e-textul), spre
deosebire de textul cărţilor tipărite pe hârtie, poate fi parcurs mult mai
dinamic. Datorită Internetului, lanţului de texte al acestuia, ne putem
conecta la o multitudine de surse de informaţie, transformând actul
lecturii într-o explorare, o navigare prin informaţii. Cartea nu doar că
nu pare să dispară, dar se multiplică la infinit prin “editarea” sa (şi) pe
suport informatic. O carte editată pe internet are atât tiraj câţi cititori
potenţiali o accesează. Intertextul este o unitate a fenomenului numit
intertextualitate: proprietate a textului (literar) de a fi legat (deliberat
sau nu) de alte texte anterioare, aparţinând unor autori precedenţi.
Conceptul datează de la formaliştii ruşi: M. Bahtin este acela care a
adus în discuţie posibilitatea unui text de a fi interpretat în mai multe
„chei”, atunci când a analizat caracterul polifonic al romanului lui
Dostoievski.
Diferenţa dintre comunicarea face to face şi cea mediată de citirea
unor bloguri, comentarii, messaging, este una radicală. În cadrul
comunicării clasice ponderea comunicării nonverbale este mai mare
decât a celei verbale, gesturile exprimând mai mult decât exprimă
cuvintele. În comunicarea online emoticoanele (sau smiley) gen ( ) şi
excesul semnelor de punctuaţie sunt substututele nonverbalităţii (ale
mimicii, gesturilor etc.).
Două aspecte primordiale rămân să caracterizeze atât limbajul
natural, cât şi limbajul virtual (limbajul on-line): creativitatea şi
alteritatea. În acelaşi timp, limbajul conversaţiilor on-line are trăsătura
materialitate manifestată „fizic” prioritar sub forma scripticului, deci a
scrisului on-line, care adesea reprezintă o revalorizare, o reconsiderare
a funcţiilor clasice de altădată ale unităţilor comunicative – cuvântul
nu mai e cuvântul atestat ca în dicţionare, la fel propoziţia, fraza,
textul... Oralitatea, scripturalitatea, verbalitatea/nonverbalitatea,
intertextualitatea, hipertextualitatea sunt caracteristici ale limbajului
 online utilizat în cadrul fenomenului Internet. Coexistenţa ambelor
forme de scriere şi comunicare (ale limbajului natural, consacrat –
formele lui literară şi orală), se va impune consecvent limbajului
Internetului, care îl va influenţa, definindu-i viitorul.

comunicare

O listă a celor mai frecvente greşeli gramaticale pe Facebook, ce apar în

comentariile şi postările utilizatorilor.

Dacă până recent comunicarea colocvială în scris se regăsea mai curând în

scrisori private, odată cu popularizarea Internetului, oricine poate publica un
mesaj ce poate fi citit de o lume întreagă. Cu o audienţă globală, această libertate
de exprimare este însoţită şi de responsabilitatea modului în care scriem. Atunci
când nu reuşim să ne exprimăm corect gramatical, sensul mesajului poate fi
alterat, iar imaginea noastră are de suferit.

Greşeli gramaticale pe Facebook:

doi sau trei "i"

Una dintre cele mai mari confuzii gramaticale pe care le aduce limba
română este scrierea unor cuvinte cu trei “i”. Aşadar, substantivele masculine a
căror formă de plural nearticulat se termină în -ii, se scriu la nominativ-acuzativ
articulat cu articol hotărât cu –iii: copii, copiii; fii, fiii; cafegii, cafegiii; geamgii,
geamgiii; macaragii, macaragiii.

O altă greşeală frecventă în discursul internauţilor este atribuirea unui

sens greşit cuvântului “locaţie”. Folosit la scară largă în locul substantivului
„spaţiu” sau „loc”, „locaţie” a invadat, pur şi simplu, limba română, fiind una
dintre cele mai frecvente capcane în care cad vorbitorii ei. Sensurile principale
ale termenului „locaţie” sunt acelea de „închiriere” şi „chirie”.
 Greşeli gramaticale pe Facebook: doar sau decât? De asemenea,
folosirea cuvintelor “doar” şi “decât” dau bătăi de cap românilor. În limba
română, „decât” nu este sinonim cu „doar” sau cu „numai”, aşa cum greşit cred
cei mai mulţi dintre vorbitori, şi nu poate fi utilizat fără să fie însoţit de adverbul
de negaţie „nu”. Aşadar, este greşită folosirea lui în structura „Au fost decât trei
oameni”. Varianta corectă este: „Nu au fost decât trei oameni”. Puţini vorbitori
ai limbii române ştiu că structura „dar totuşi” este pleonastică, termenii fiind
sinonimi.

Greşeli gramaticale pe Facebook: vroiam sau voiam? Verbul „a vrea”

este adeseori folosit greşit la forma lui de imperfect: „Vroiam, vroiai, vroia...”.
Este o formă greşită frecvent întrebuinţată, care provine dintr-o contaminare cu
un verb sinonim, „a voi”. Aşadar, formele corecte de imperfect ale verbului „a
vrea” sunt: „vream, vreai, vrea...”, de altfel foarte rar utilizate. Iar formele
corecte de imperfect ale verbului „a voi” sunt „voiam, voiai, voia”.

O altă greşeală frecventă a utilizatorilor de Facebook este întrebuinţarea

incorectă a verbului „a plăcea”, pe care internauţii neatenţi îl conjugă pornind
de la forma „a place”, care este inexistentă, deci incorectă. Forme de genul „Mi-
ar place să mergem la film”, în loc de forma corectă „Mi-ar plăcea să merg la
film”, se numără în continuare printre greşelile omniprezente pe Facebook. Şi
politicienii fac greşeli gramaticale pe Facebook: aventurile doamnei Grapini
Politicienii au învăţat să folosească Facebook, dar nu toţi ar trebui să fie lăsaţi să
posteze singuri. Unul dintre exemple este europarlamentarul PC Maria
Grapini. Ea a atras atenţia cu greşelile de pe Facebook pe vremea când era
ministru pentru IMM-uri, mediu de afaceri şi turism. Pe 23 iunie 2014, Maria
Grapini promova ia. Şi ne recomanda să o "înbrăcăm". "Va doresc o seara
placuta ...si racoroasa ! Nu uitati ca miine IA este sarbatorita ! Sa va inbracati cu
ie ,daca aveti ! Este bluza noastra traditionala !". Iar pe 18 iunie, doamna
Grapini ne anunţa din postura ei de ministru, că "De la 118.455 voi fii la Antena
3 ! sunt foarte suparata ,asa ca ,tineti-mi pumnii !l".

Greşeli gramaticale pe Facebook: Ana Maria Prodan Într-o răfuială cu un

jurnalist, Ana Maria Prodan a scris un mesaj pe Facebook în care a inclus o altă
greşeală frecventă: „Leşin de râs dragi prieteni!! Este unul ... Nu ştiu exact
cum îl cheamă scutaniu sau aşa ceva. Lucrează pe la un site... De sport cică...
Omuleţul săracul cică " scrie" are" blog":)))). Doamne cum laşi toti .......;))) să
ţină pixul în mînă???? Ăsta şi l bagă în ochi săracul:))), se scobeşte în nas cu el
sau îşi curăţă mizeria de sub unghii:))))Săracul nu are o pîine pe masă şi
probabil se roagă seară de seară la tine Doamne să l ajuţi:) ajută l te rog şi eu că
e amărît rău! În rest.... Cred că se întorc în mormînt jurnalişti celebrii (n.red.
corect este celebri, în acest context).... Iartă l domnule Chirilă....

CE SĂ MAI VORBIM DESPRE JURNALIŞTI CELEBRII, (n.red.

celebri) OVIDIU IOANIŢOAIA, TOLONTAN, CARTIANU, etc.. Scuze sînt
atît de mulţi jurnalişti mari încît nu am loc să i amintesc pe toţi...."

Eugenia Crainic, din Arad, a creat de câteva luni în mediul virtual grupul
„Limba română pentru afectaţii de limbajul «feisbuc»“. Ea îşi propune să
corecteze greşelile de gramatică frecvente printre internauţi.

Greşeli gramaticale pe Facebook: cum să vorbeşti corect româneşte O

fostă jurnalistă în Arad, acum purtătoarea de cuvânt a Poliţiei Locale, Eugenia
Crainic sau Jeni (42 de ani), aşa cum îi spun prietenii, îşi găseşte timp să dea pe
Facebook lecţii de gramatică a limbii române. Astfel a luat naştere, în urmă cu
un an grupul „Limba română pentru afectaţii de limbajul «feisbuc»“. Munca
Eugeniei Crainic nu este în zadar. Membrii grupului ştiu acum că în limba
română nu există cuvântul „grizonat“, ci doar „grizonant“, nu există „frustat“, ci
doar „frustrat“, nu există „ghenă de gunoi“, nici „delicvent“, ci „delincvent“.
„Mai corectăm împreună fraze «şchioape», diverse exprimări defectuoase,
discutăm şi pluraluri incorecte, în fine, o serie de lucruri care la prima vedere ar
părea corecte, dar sunt cât se poate de departe de a fi folosite cum ar trebui“,
explică arădeanca.

„«Servesc masa?» sau «Servesc mâncare?». Cum e corect? Că doar nu

mănânci masa?“ este problema ridicată de Ovidiu Păiuş, un membru al grupului.
După lungi dezbateri, Eugenia clarifică dilema: „Corect este «Mănânc». Nu
servesc masa decât chelnerii sau nevestele, dacă au musafiri. «Servesc masa»
este o preţiozitate inutilă“. Tot aici, ea postează şi diferite teste pentru cei care
vor să-şi verifice cunoştinţele de gramatică. „Ideea de a înfiinţa un grup dedicat
limbii române pe Facebook mi-a venit după ce am observat că lumea nu-şi bate
capul deloc să respecte regulile de scriere corectă ale limbii române. Pe
Facebook, mai ales, mai toţi par că au uitat să scrie româneşte. Pe de altă parte,
sunt persoane care se trezesc corectându-i pe ceilalţi, greşind însă şi ele, semn,
totuşi, că oamenilor le-ar plăcea să-şi vadă limba vorbită (şi scrisă) corect“,
explică Eugenia Crainic motivul pentru care a decis să creeze acest grup.

Sunt sigur că mulţi dintre voi aţi văzut, în mediul virtual, cuvinte scrise cu cratimă unde nu
trebuia sau, şi mai bine, fără nicio cratimă. Exemple sunt cu duiumul, "v-a" în loc de "va", "i-
a" în loc de "ia" şi, preferata mea, "zile" în loc de "zi-le".
Dar ce sunt ortogramele, de fapt? Care este definiţia lor? Conform dexonline, ortograma este
un model de scriere, corectă, conformă cu regulile gramaticale, destinat unor exerciţii de
fixare şi consolidare a ortografiei în rândurile elevilor. Numai că mulţi dintre cei care scriu în
mediul virtual nu o fac corect şi pun totul, spun ei, pe seama grabei şi a economiei de timp.
Haideţi să şi explicăm. O să începem cu preferata mea, "zile" în loc de "zi-le". Cratima, aşa
cum ştiţi, marchează rostirea într-o singură silabă a două părţi de propoziţie diferite: verbul "a
zice" (persoana a II-a singular, mod imperativ) şi pronumele personal, persoana a III-a, plural
"le" (la dativ - răspunde la întrebarea "cui?"). "Zile" este un substantiv comun, formă de plural
a substantivului "zi". Iată şi exemplele: "Zi-le ora şi locul întâlnirii!", "Zi-le ceea ce vor să
audă!", "Au mai rămas 3 zile până la începerea competiţiei", "Peste două zile vom pleca în
excursie", "Zi-le cine te-a sunat aseară!". Simplu, nu?
O altă greşeală frecventă este folosirea lui "dea" şi "de-a" când nu trebuie. "Dea" se scrie
legat atunci când este verb la modul conjunctiv, timpul prezent, persoana a III-a singular şi
plural: el să dea, ei să dea. "De-a" se scrie dezlegat atunci când cratima marchează rostirea
într-o singură silabă a două părţi de vorbire diferite, respectiv prepoziţia "de" şi auxiliarul "a"
care intră în componenţa verbelor la infinitiv. Iată exemplele. "A trecut pe la noi ca să ne dea
de veste că Ioana se întorce mâine în oraş" vs "Hai să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea".
Oricum ar fi, cert este un singur lucru. Mergeţi la şcoală, că e bună şi ea la ceva!
ANDREI CORNEA
Limba corecta: si grea, si moarta

Nu demult, TVR 1 a inceput o rubrica (in cadrul Jurnalului de actualitati) sub

semnul "copiii invata prea mult". Adica, programele si manualele sunt prea
incarcate cu materie sau cu materii. Mesajul principal: mai taiati! Or, interesant:
primul obiect de studiu cu care s-a inceput a fost latina: ideea era ca, aici, ar
trebui taiat cam tot, deoarece - se argumenta de catre diferiti elevi care nu erau
contrazisi in mod eficient de nimeni - "latina e si grea, si moarta".
Or, cu acest strasnic argument, primul obiect de studiu, dupa latina, care ar
trebui suprimat, spre bucuria elevilor (indiferent de nationalitate), ar fi limba
romana (cea corecta, literara si ingrijita), caci si ea pare tot mai mult una si grea,
si moarta.
Ca e asa cum spun o atesta majoritatea oamenilor nostri publici care se exprima
prin televizor, dar e atestat si de nu putine publicatii. Caci, daca ea ar fi vie si
usoara, tocmai ei ar fi cei care ar vorbi-o ca lumea, mai inainte de oricine altii!
Insa sa pui prepozitia "pe" inainte de "care" la acuzativ e trudnic si nepractic, sa
distingi pe "ca" de "ca si" e o subtilitate elitista, dar cel mai inutil e sa incerci sa
eviti cacofonia "ca comisar" altfel decat prin introducerea "si"-ului parazitar. De
ce si-ar bate capul bietii copii, marii jurnalisti, gravii politicieni, etc. sa-l
foloseasca pe "inclusiv" fara elipsa domeniului in care se face incluziunea? (Ca
in propozitia "l-am vazut inclusiv pe d-l Popescu", in loc de "am vazut pe toata
lumea, inclusiv pe d-l Popescu".) Care e rostul de a ne aminti ca "locatie" nu
inseamna "loc", ci "inchiriere"? Si asa mai departe.
Ceea ce noi, demodatii, numim limba corecta multora li se pare pedanterie, moft
filologic inutil, pe care numai un oarecare scrupul exterior il mai intretine in
viata, asa afanisit cum e.
Dar de fapt, vorbitul incorect nu e decat un simptom pentru ceva probabil mai
grav: caci, daca admitem ca aceasta vorbire incorecta, labartata, neatenta,
nestapanita vine de multe ori nu atat din pura nestiinta, cat din lene si neatentie,
vom descoperi ca la origine e lipsa de efort personal si mai ales renuntarea la
autocontrol. Or, sub numele clasic de "prudenta", autocontrolul era una dintre
virtutile principale pe care vechea educatie (care, in treacat fie vorba, avea latina
in centrul curriculum-ului) se straduise, veacuri de-a randul, sa le dezvolte cel
mai mult la omul european. A avea autocotrol, adica "a fi stapan pe tine insuti"
insemna mai intai de toate a fi cu adevarat un om liber. Si nu doar liber exterior,
desi si asta decurgea adesea, ci mai mai ales liber de propriile impulsuri, de
apetituri, de nechibzuinte si iluzii desarte.
E acesta un lucru pe care nu numai ca lumea de azi l-a uitat, dar l-a si repudiat
uneori vehement. Astazi orice tanar afla de la cea mai frageda varsta ca
principalul lucru in viata e sa te "exprimi pe tine insuti", "sa-ti afirmi
experientele", "sa te implinesti". Si, chiar daca esti stramb, sa-ti exprimi
strambatatea! Uratul din tine e mai pretios, odata exprimat in mod autentic,
decat daca e controlat, domesticit, distiliat de impuritati prin efort si autocontrol.
"Etica autenticitatii", cum a denumit Charles Taylor aceasta disparitie a
autocontrolului, face legea comportamentului in zilele noastre. Ar fi de mirare
daca ea n-ar avea si repercusiuni in felul in care se vorbeste? Principalul este sa-
ti exhibi autenticitatea, chiar daca aceasta e gangava!
Or, declinul autocontrolului e cu atat mai acut intr-o societate in eterna tranzitie
ca a noastra! Mai intai, regimul comunist a facut tot ce a putut pentru a-i educa
pe oameni sa traiasca fara autocontrol. Caci ei trebuiau controlati nu de sinele
propriu, ci de tovarasii de la judet sau de la centru, iar "principiul conducator"
nu era in ratiune sau in constiinta, ci in Comitetul Central. Mai apoi, dupa 1989,
autocontrolul a aparut ca o piedica, stavilind apetitul de a profita de libertati, de
oportunitati de afaceri sau politice. Priviti-i pe politicieni, indiferent de partid:
actioneaza impulsiv, vorbesc vrute si nevrute, chibzuiesc putin si se enerveaza
mult si mai ales vizibil. Iau hotarari pripite, uneori delirante, nesabuite chiar
pentru ei insisi, mai ales din resentiment, din manie, din orgoliu, din nevoia de
razbunare.
Cum ar putea insa un om care nu numai ca e lipsit de autocontrol, dar considera
ca de fapt autocontrolul (sau "prudenta") e o vechitura si o neghiobie care
impiedica "implinirea personalitatii", cum ar putea un astfel de om acorda multa
atentie exprimarii corecte, frumoase, elegante? Mai intai, a-ti controla
exprimarea cere efort, atentie, concentrare, dar cere mai ales respect pentru si
altceva mult mai imaterial decat banii, puterea si relatiile. Apoi, exprimarea
ingrijita pare ca nu aduce beneficii. Atunci cand ministrii vorbesc gloduros si cu
improprietati, de ce ar trebui sa se sinchiseasca mai mult de corectitudine un
tanar "pragmatic" care vrea sa le calce pe urme? Becali si Vanghelie au doar
destui adepti, au si bani, si putere. Sa ne mai miram ca pe elevi nu-i intereseaza,
nu numai latina, dar nici gramatica romana? Cand se va dovedi ca un politician a
pierdut alegerile fiindca a spus "prevéderi", si cand un post de televiziune cu
staif va pierde din audienta fiindca spune constant "edítorii" (apropo, tot latina ar
putea explica ciudatenia ca ar trebui sa accentuam "editór", dar, altminteri,
"redáctor"), atunci probabil ca tinerii nostri nu vor mai copia la romana. Sa
recunoastem: in civilizatia imaginii in care traim, a vorbi bine, elocvent, elegant
nu mai reprezinta atuul social de altadata.
Asa ca nu-i de mirare ca pe cei, putini relativ, care mai indraznesc totusi sa
vorbeasca prea corect strada ii priveste ca pe niste sclifositi, considerandu-i fie
inadaptabili, fie aproape suspecti. Ceva-ceva e in neregula cu acesti insi! - crede
strada. In fapt, oamenii respectivi mai stiu inca ce inseamna autocontrol, si nu
doar in ceea ce priveste exprimarea. Ei se straduiesc inca sa-si puna in ordine
interiorul, nu doar sa-l arate asa cum il au in mod natural. Mai si deretica prin
casa lor de dinauntru, nu numai se mandresc sa-si expuna public mizeriile sub
chip ca sunt "autentice"! Arunca, in acest fel, o sfidare discreta lumii
contemporane, civilizatiei de consum, sau "tranzitiei eterne", sau cum vreti s-o
numiti. Sunt ultima raza a unei alte lumi care, altminteri, a cam apus. Nu sunt
neaparat nici mai destepti decat ceilalti, nici mai avuti - departe de asta -, nici
mai puternici - ba dimpotriva. Si totusi atrag asupra lor, fie si numai cand se
exprima, o stranie antipatie. De ce? Fiindca, in vreme ce cei "autentici" sunt
propriii lor sclavi, ceilalti sunt singurii cu adevarat liberi sau macar se straduiesc
in mod autentic sa devina astfel. Dar slugile adulmeca repede libertatea altora si
maraie instinctiv.
Altminteri, fireste, "copiii invata prea mult"! Dar scoateti-le pe rand toate
materiile si inlocuiti-le cu jocuri pe calculator si inca se vor plange! Daca nu vor
invata sa fie interior liberi, orice va fi prea mult si prea greu. Si de prisos.

OCTAVIAN MANEA
Limba de lemn a tranzitiei

Departe de a fi o sursa de amuzament, colectia de "perle românesti" care a

aparut sub semnatura lui Radu Paraschivescu dezvaluie tragicul tranzitiei limbii
române, de la uniformismul comunist la libertinajul lexical si sintactic al
momentului.
Autorul identifica variate domenii în care abuzarea limbii române este frecventa
si, din pacate, chiar agreata. Avem, prin urmare, exemple elocvente din mediul
afacerilor, din filozofie si religie, din justitie si viata sociala, din media si
politica, din sport si muzica. Toate aceste domenii compun si recompun un
laborator al tranzitiei lingvistice.
Trecerea de la societatea închisa la societatea deschisa nu a însemnat însa si
disparitia categoriilor de gândire care amintesc de reflexul totalitar. Limba de
lemn, predeterminata ideologic si puternic cultivata în comunism, nu a disparut,
ci doar s-a reinventat, s-a transformat în limba de lemn a tranzitiei. Este o
versiune modificata, rafinata, cosmetizata, dar care, în sine, cultiva un discurs
public de un vid si o sterilitate totale. Lideri de opinie, oameni politici si
personalitati din lumea show-biz-ului contribuie la raspândirea si popularizarea
neglijentei în vorbire. Mai grav, limbajul devine gol de continut, o insiruire de
sunete fara corespondent în planul gândirii. De la primarul Vanghelie si pâna la
omniprezentul Gigi Becali, frazele se aud fara sa se înteleaga, pentru ca urmeaza
o logica interioara proprie, care rasuna în mintea vorbitorului, dar care nu se
aude în articularea gramaticala fara noima care se adreseaza ascultatorului.
Uneori avem de a face cu ziceri fluviu, lipsite de o textura logica, voit
aglomerate si care, de cele mai multe ori, nu spun nimic. Un performer al acestui
tip de discurs este, de departe, primarul Sectorului 5, Marian Vanghelie, care în
mod paradoxal a transformat aceasta incapacitate de a vorbi corect si de a
articula idei într-o succesiune logica într-o veritabila platforma de promovare
politica: "Poate nu am în spatele meu o activitate profesionala foarte mare, dar
cred ca prin ce am demonstrat la Sectorul 5, faptul ca i-am capacitat pe cetatenii
Sectorului 5, batându-ma pe de o parte cu echipa domnului primar general de
atunci, Basescu, si cu o parte din echipa PSD, care am avut unele probleme cu ei
si care au vrut sa ma elimine, în ultimii cinci ani este anormal sa mergem cu
masinile si cu transportul în comun care mergem".
Un paradox al tranzitiei este acela al promovarii în posturi cheie ale sistemului
educational românesc a unor personalitati arhetip pentru ceea ce înseamna limba
de lemn postcomunista rutinizata la nivelul unor institutii publice: Mihail
Hardau ("Dupa cum ati observat, executia bugetara a Ministerului Educatiei si
Cercetarii pe primul trimestru a fost integrala") si Paloma Petrescu ("Ar fi pacat
sa nu folosim ceea ce oamenii stiu sa faca, mai ales ca eu sunt de parere ca
trebuie sa contam pe ceea ce oamenii isi asuma chiar stiind sa faca, în cazul
meu, sa spunem ca am avut o traiectorie, în management educational, care m-a
facut sa acumulez niste competente care sunt dispusa sa le pun în slujba
învatamântului românesc").
Inventarul de gafe si nonsensuri realizat de catre Radu Parschivescu developeaza
si o criza de fond a administratiei publice, colonizata de o serie de personaje
incapabile sa exprime si sa internalizeze competent interese publice minimale.
Cartea lui Radu Parschivescu lasa impresia unui spatiu public invadat si
contaminat de impostura: de la show-biz la clasa politica, numeroase
personalitati publice folosesc o limba desfigurata si golita de sens.
De cele mai multe ori, însa, impostura (de fapt, expunerea si caricaturizarea ei la
scena deschisa) devine o strategie de marketing politic, o reteta de asigurare a
succesului public. Cum altfel ne putem explica ascensiunea lui Gigi Becali sau a
primarului "care este"? De fapt, acesta este mesajul central si, totodata,
avertismentul implicit al cartii lui Paraschivescu: impostura seduce si fascineaza,
impostura contamineaza. Traim într-o Românie sedusa de exces, o Românie care
cultiva excesul. O forma de exces, impostura socheaza si produce rating. Într-o
epoca aflata sub semnul lui "am (fac) rating, deci exist!", impostura prolifereaza,
converteste constiinte, devenind o reteta de legitimare publica a unor
personalitati aflate în cautarea unui singur lucru: cucerirea cu orice pret a
notorietatii. În momentul acela, impostura nu mai este o categorie periferica,
exotica, ci a devenit o masa critica, o categorie perfect legitima, pentru ca în
spatele sau se contureaza o realiate justificata prin rating.
Cartea lui Radu Parschivescu ne îndeamna la o luciditate amara, pentru ca,
atunci când exista oferta, exista implicit si o cerere. Cu alte cuvinte, un public
consumator, avid de impostura. Într-o epoca în care dictatura ratingului
monopolizeaza formele de exprimare publica, rutinizarea acestui discurs prin
mass-media produce un anumit tip de public, consumator al unui discurs
"operat" de sens si de rigoare, lipsit de orice textura logica.
Cartea lui Radu Paraschivescu (aceasta "radiografie a imposturii", cum o numea
Cristian Ghinea) reveleaza o criza a discursului public, dar si a valorilor care
structureaza discursul public al tranzitiei. Mai mult, cartea dezvaluie o criza a
elitelor publice, care modeleaza sau, dimpotriva, deformeaza spatiul tranzitiei.
Însa, finalmente, pericolul nu tine nici de becalizare, nici de imbecilizare, ci de
imbecalizare, cum a spus Octavian Paler.

Radu Paraschivescu, Fie-ne tranzitia usoara. Perle romanesti, Humanitas, 2006

Norma academica si limbajul jurnalistic

Nu de putine ori am fost frapati de exprimari agramate sau bizare,

propagate de mijloacele de comunicare in masa, mai ales la televizor si la
radio, dar si in presa scrisa Norma academica, pusa deseori intre paranteze,
este asaltata si de noile limbaje ale comunicarii electronice.
Pentru a avea o imagine cat mai complexa asupra folosirii limbii romane in
mass-media, mai multi oameni de litere au raspuns urmatoarelor intrebari:

RODICA ZAFIU
Nu cred in "degradarea limbii"

1. Inainte de toate, mi se pare extrem de suparatoare, in versiunile electronice ale

multor publicatii, lipsa semnelor diacritice specifice alfabetului romanesc. E un
semn de comoditate si neglijenta care dureaza de prea multa vreme
(impedimentele tehnice, serioase cu ani in urma, nu mai sunt azi de actualitate)
si care favorizeaza generalizarea indiferentei: merge si-asa, ca in mesajele postei
electronice sau in chat; oricum, textele se inteleg in mare parte, chiar fara
diacritice, chiar cu zeci de abrevieri, la urma urmei si cu greseli...
In presa scrisa ma ingrijoreaza si erorile de punctuatie, cu atat mai mult cu cat
aud foarte des elevi si studenti plangandu-se ca problema e insolubila. Multi
recunosc ca nu au nicio siguranta in folosirea semnelor de punctuatie si nici nu
par sa spere ca o vor dobandi curand. Tot mai buna cunoastere a englezei de
catre tineri are, in acest caz, consecinte negative: adesea, diferentele dintre
sistemul de punctuatie romanesc si cel englezesc nu sunt constientizate,
folosirea in paralel a doua modele distrugand orice idee de regula.
Registrul familiar-argotic, pitoresc si spectaculos la inceputul anilor ‘90, mi se
pare acum tot mai plicticos, monoton, pentru ca simplifica ideile, transforma
dezbaterile in caricatura. Verva pamfletara, adesea fortata, aduce totul in
derizoriu.
In fine, poate cea mai grava chestiune nu este una punctuala, de lexic sau
gramatica, ci priveste structurarea textului: prezentarea confuza a informatiilor,
incoerenta frazei, formularile eliptice sau repetitive din care numai cine stie
dinainte despre ce e vorba poate intelege ceva. Adesea e vorba de traduceri
stangace, cu erori de sintaxa, de folosire aberanta a timpurilor verbale sau a
particulelor discursive (ca in fraza recent preluata de mai multe ziare, de la o
agentie de presa: " Cea mai in varsta persoana care a castigat Nobelul pentru
literatura, Lessing a fost doar a 34-a femeie laureata cu premiul care se acorda
din 1901 si a 11-a femeie care a castigat distinctia literara", 123 octombrie
2007). Titlurile jurnalistice, retusate sau combinate pentru a soca, ajung uneori
sa comunice pure aberatii (un titlu precum Cea mai mare biserica din Occident a
fost inchisa e contrazis imediat de articolul propriu-zis, care reformuleaza ideea
in cu totul alti termeni: "Cea mai mare biserica romaneasca din Italia a fost
inchisa", 10 iunie 2006).
2. Situatiile pe care le-am pomenit nu au de-a face cu vremurile actuale, decat -
poate - in masura in care surplusul de mesaje reduce drastic din precizia si
importanta fiecarui text in parte. Textul scris, ajuns pe un suport electronic, intre
milioane de alte texte, isi exacerbeaza efemeritatea. Usurinta de a scrie si
rapiditatea cu care se acumuleaza informatii noi tind sa reduca, din ce in ce mai
mult, practica recitirii. Cred ca scade in multe domenii proportia textelor pe care
autorii lor le recitesc (si, eventual, le rescriu) inainte de a le preda; poate si a
celor examinate cu ochi critic de mai multi redactori? Ziaristul (sau eseistul)
roman are multe idei, dar putina rabdare si inca si mai putina aplecare spre
acribia filologica. Insa efemeritatea jurnalistica poate deveni o capcana perfida:
paradoxal, textul neglijent, aruncat pe hartie dintr-o suflare, neperiat, poate sa
ramana pentru ani in arhivele electronice si sa fie mult mai vizibil (rusinos
vizibil) si mult mai citit decat o solemna inscriptie in piatra, din vremurile
trecute.
3. Cred ca se intelege, din cele de mai sus, ca nu cred in "degradarea limbii",
unul dintre cliseele eterne ale lamentatiilor publice, ironizate de lingvistii de
pretutindeni. Limba romana (ca aproape orice limba de cultura care nu e
amenintata politic si nu risca sa dispara odata cu vorbitorii ei) functioneaza la fel
de bine ca oricand. Ingrijoratoare ramane doar extinderea unui mod de
comunicare nonsalant, lipsit de rigoare: ca si in domeniul etic, exista riscul ca
greselile si neglijentele sa nu mai compromita, ci sa fie acceptate ca o fatalitate
nationala.
4. Cred ca e momentul sa spun - cu riscul de a trezi indignarea unor cititori - ca
limba romana din mass-media nu mi se pare deloc folosita inadecvat.
Dimpotriva, ziarele si revistele mai importante sunt scrise intr-o limba in cea
mai mare parte corecta, cu unele excese stilistice sau abuzuri de termeni la
moda, dintre care atrag atentia mai ales anglicismele recente (unele deosebit de
iritante: atentia "se focuseaza", publicul e "dedicat" etc.) - dar care par a fi
contracarate de un interes constant pentru corectitudinea lingvistica. Cauzele
unor erori de ortografie, de punctuatie, de gramatica, ca si ale unor improprietati
lexicale sunt graba, lipsa verificarilor si a lecturilor finale. Defectele de coerenta
a textului reflecta insa lipsuri culturale mai serioase: un dezechilibru pornit din
scoala, care tinde sa favorizeze pitorescul, efectele stilistice de orice soi, in
dauna argumentarii logice si clare.
5. Presa de pretutindeni e grabita, destul de superficiala (peste tot se fac, de
exemplu, greseli in ortografia numelor straine), obsedata de noutate si de
actualitate. Si tendinta de folosire a registrului colocvial e destul de raspandita in
lume - ca semn al familiaritatii si al complicitatii cu cititorul. La fel,
creativitatea, introducerea unor termeni la moda, recursul la jargonul de
specialitate sunt trasaturi ale limbajului jurnalistic in genere. Mi se pare insa
destul de specific romaneasca anularea limitelor, disparitia ierarhiei stilistice,
confuzia spatiilor si a registrelor de comunicare, care aduce masiv, intr-un ziar
aparent pentru public serios, serii intregi de vulgaritati (despre "flituit",
"balacarit", "urzicat", despre "datul la gioale", "luatul pe coaja", "pusul batistei
pe tambal" etc.).
6. Evident, limbajul jurnalistic se bazeaza pe limba standard (respectand norma
academica), dar nu se reduce la aceasta. Elementele familiare si populare sunt
perfect admisibile, in functie de subiect. Dupa cum pot exista si devieri
constiente de la norma oficiala - preferinte personale, valabile in masura in care
sunt constiente si pot fi sustinute prin argumente. E de dorit ca vorbitorii sa
discute chestiunile limbii nu doar sub semnul lui "asa da, asa nu", ci intelegand
mai bine norma academica in logica si in evolutia ei: cu zone de variatie libera,
cu schimbari normale, cu o evidenta ierarhizare in functie de gravitatea erorii.
De nenumarate ori cei care se ridica impotriva unei greseli minore fac ei insisi
greseli, chiar mai mari. E nevoie ca presa sa se supuna - in ciuda statutului
efemer al textelor sale - unei lecturi severe, opuse lecturii grabite, nonsalante si
binevoitoare. E nevoie, desigur, si ca norma academica sa fie actualizata (cum s-
a intamplat mai deunazi, trezind mare scandal!) si adusa mai aproape de
utilizatori: prin dictionare periodic revizuite, prin bune ghiduri practice pentru
redactori si corectori.

IOANA PARVULESCU
O cura de carti prinde bine la vocabular

Voi discuta numai despre pericole, de fapt despre unul singur, cel de saracire a
limbii, prin adoptarea fara discernamant a englezismelor (americanismelor), mai
mult sau mai putin adaptate. De pilda, "target", "cool", "advertising", "locatie"
dar chiar si "OK", cuvant bun la toate. E paradoxal ca primirea ospitaliera a unor
noi cuvinte inseamna, in acest moment, saracirea limbii. Explicatia e simpla:
cate un cuvant din engleza inghite, face sa dispara un evantai nuantat de cuvinte
romanesti, din care nu mai ramane nici umbra, nici amintirea. Cand folosesti OK
- ceea ce facem cu totii -, nu trebuie sa uiti cu desavarsire ca pe lume mai exista
bine, binisor, bun, dragut, da, grozav, desigur, perfect si alte zeci de posibilitati
de exprimare. Cum multi dintre jurnalisti nu mai citesc, vocabularul lor devine
tot mai precar si mai inadecvat, frizand adesea ridicolul. Se molipsesc de la
acele filme americane in care comunicarea se reduce la vreo 10 cuvinte. Cred ca
ar trebui ca jurnalistii, mai ales cei de la televiziune, sa asculte mai des
Americanofonia cu trupa Taxi. Acolo se vede cat de caraghios e totul, tocmai
cand pare mai... cool. Si-apoi, o cura de carti prinde bine la vocabular.

PAUL CERNAT
"Politia limbii"

1. Constat - chiar în publicatii cu pretentii - o prezenta alarmanta a

dezacordurilor (cele mai frecvente fiind cele în numar, cu folosirea articolului
"a" în loc de "al" sau "ale") si a anacoluturilor, stalcirea unor cuvinte sau
scrierea gresita a unor nume proprii, pleonasme ("a-si aduce aportul" s.a.). Am
observat, de asemenea, articulari gresite (gen "membrii" în loc de "membri"),
virgule puse aiurea sau folosiri aiuristice ale cratimei, improprietati semantice si
lexicale, fraze fara cap si coada...
2. Depinde ce întelegem prin "adaptare la timpurile actuale": lipsa de timp si/sau
de motivatie "rentabila" pentru învatarea corecta a limbii romane (si pentru
scoala în general)? Aici putem discuta oricat de mult… Cat despre "fortarea
limbii", ea implica un caracter deliberat, scuzabil la limita. Nu e cazul greselilor
de limba/de gramatica, unde e vorba doar de instructie deficitara si ignoranta.
3. Da, exista un pericol, si înca unul grav. El trece mult dincolo de granitele
presei scrise. E vorba de exprimarea incoerenta, confuza si neglijenta, de
saracirea dramatica si standardizarea vocabularului utilizat, de caracterul adesea
cvasi-interjectional, de incapacitatea abstractizarii logice. Parole in liberta…
Paradoxal sau nu, în conditiile "societatii deschise", ale bombardamentului
informational si ale migratiilor de tot felul (unii ar scrie "a bombardamentului",
"a migratiilor", facand acordul cu "societatii", nu cu "conditiile"…), limba
vorbita tinde sa devina tot mai saraca si mai sleampata, "minimalista" chiar,
aproape de gradul zero al comunicarii cotidiene. Aici da, avem de-a face cu o
"adaptare la timpurile actuale", în care vulgarizarea, populismul si eficienta
vulgara fac adeseori legea. Exista, pe de alta parte, o masiva degradare a limbii
în sfera vietii publice. Multe vedete pop, destui moderatori de televiziune,
imensa majoritate a fotbalistilor si chiar unii politicieni, populisti sau nu, dau un
foarte prost exemplu, de la nivelul "almanahe care este" pana la nivelul cu staif
al "lucrurilor care le-am facut".
4. Angajatorii. Politica ziarului/tabloidului sau a posturilor de radio si
televiziune. Banuiesc ca sunt în cauza si ratiuni comerciale. Daca angajatii care
se exprima agramat aduc rating, daca exprimarea agramata aduce rating (stiut
fiind ca marele public nu vorbeste corect romaneste si se identifica spontan cu
cei "de-ai lui", care vorbesc ca el…), atunci îi promovam, nu-i asa? Ce ne facem
însa cu transcrierile agramate de pe prompterele televiziunilor? Cel putin aici ar
trebui introdusa o "politie a limbii" care sa-i concedieze pe ageamiii ce transcriu
stalcit mesajele telespectatorilor si castiga din asta mai mult decat profesorii de
romana. E drept, are si scoala partea ei de vina, dar asta e alta discutie.
5. Nu stiu, n-am suficiente date pentru a face comparatii. Presupun ca este o
tendinta globala. În ceea ce priveste cazul romanesc, e vorba probabil si de
efectul lingvistic al (pardon, a) unor fenomene cum ar fi impostura, lipsa de
disciplina, haosul institutional, proasta asezare sociala, confuzia institutionala,
bref: nerespectarea sau "fortarea" normelor.
6. Cred ca regula de baza e ca jurnalistii sa nu comita greseli grave de gramatica,
sa se exprime coerent si clar, sa aiba proprietatea termenilor folositi si o cultura
generala suficienta pentru a nu scrie/pronunta incorect nume pe care nu le
cunosc. Restul e facultativ, tinand de talentul, gustul si buna-crestere a fiecaruia.

RADU BERCEA
Derapaje

Imi este greu sa raspund in mod analitic la cele sase intrebari, deoarece nu ma
indeletnicesc cu "monitorizarea" presei, nu frecventez zonele din mass-media
cele mai bogate in derapaje, nu sunt familiar cu "tendintele comunicarii in
lume".
Ma voi limita, asadar, la cateva impresii personale si consideratii cu caracter
general.
Toate derapajele ma deranjeaza, de la cele cauzate de ignorarea limbii romane
literare, pana la cele rezultate din lipsa de cultura. Imi displace nepriceperea de a
acorda adjectivul cu un substantiv feminin la genitiv-dativ (de exemplu:
"paginile cartii citita de mine"), tot mai frecventa folosire gresita a pronumelui
relativ la acuzativ (de exemplu: "cartea care am citit-o"), accentuarea arbitrara
"edítor" (tot mai raspandita, desi nejustificata nici macar prin influenta limbii
engleze). Imi displace ignoranta crainicilor de stiri, care nici nu-si pun problema
ca un nume strain s-ar putea pronunta si altfel decat englezeste. Imi displace
incultura jurnalistilor, care transpare la tot pasul daca subiectul este altul decat
scandalurile publice si nazbatiile politicienilor. (Un exemplu memorabil a fost
"acoperirea" agoniei, mortii si funeraliilor papei Ioan Paul al II-lea, cand
moderatorii de televiziune s-au vazut in situatia de a dialoga pe teme cu totul
straine lor - imi amintesc o intrebare: "ce il deosebeste pe suveranul pontif de
alti suverani?".)
Sa le dam crezare acelora dintre noi care sunt universitari: vom afla ca nivelul de
cultura generala si lingvistica (sau, mai pe sleau, de cunoastere a limbii romane)
este la studenti, adeseori, din ce in ce mai scazut. Prin natura meseriei,
fenomenul se vede cel mai bine in mass-media. Presa reprezinta domeniul in
care incultura unor generatii se manifesta in toata splendoarea ei.
Nu mai putin grav este faptul ca lipsa de cultura se impleteste - in chip natural,
as spune - cu lipsa deontologiei profesionale. De prea multe ori constatam
rastalmaciri ale stirilor, punerea "carului inaintea boilor", titluri de-o schioapa
care preiau un aspect secundar al evenimentului consemnat, in vreme ce
esentialul figureaza, timid, abia in ultimul paragraf. Mai mult, manipularea se
poate face nu numai prin felul in care se distribuie informatia in economia unui
articol, ci si prin punerea in pagina. De exemplu, o gazeta trebuie sa consemneze
doua opinii opuse, eventual ale unor persoane aflate in conflict. Daca una dintre
aceste persoane figureaza in susul paginii, cu fotografie, iar titlul materialului
consta intr-o fraza a sa, pe cand opinia celeilalte persoane apare in josul paginii
sau pe contrapagina, efectul este garantat...
Tot astfel, o gazeta are ca sarcina sa "desfiinteze" o anumita persoana. Daca se
intampla ca aceasta sa fi suferit si consecintele unui act administrativ al
autoritatilor, faptul va fi invocat ca o dovada irefutabila a obiectivitatii
jurnalistului, desi acelasi jurnalist, in alt context, a atacat sau va ataca nemilos
aceleasi autoritati.
Mass-media sunt, la noi, centrate in primul rand pe viata politica autohtona. La
cat este aceasta de lamentabila, de ce ar fi mai breaza o buna parte a breslei
jurnalistilor?
Lasand deoparte faptul ca Aristotel a scris si despre etica, sa ne amintim ca tot el
ne-a invatat ca limbajul si logica merg mana in mana.
MARIUS CHIVU
Ma tem de uniformizarea lingvistica

1. Presa scrisa pare a avea un vocabular minimal - acest aspect ma deranjeaza

cel mai mult -, apoi, este plina de clisee, iar textele sunt construite prost, adesea
incoerente, incat ti-e greu sa urmaresti ideile si, eventual, demonstratia. In presa
britanica, de pilda, poti citi un reportaj pe un subiect perfect banal, dar
jurnalistul are un lexic variat, are stil, fraza lui e arborescenta, iar sintaxa,
muzicala. Iti place sa citesti. Presa romaneasca suna rau la lectura, nu-ti ofera
placerea limbii.
2. Adaptarea e necesara, recomandabila chiar - stim ca limba e un organism viu,
o structura mobila, adaptabila realitatii lexicale a timpului -, insa numai pana la
un punct. De pilda, cred ca anumiti termeni preluati din engleza sau direct de pe
strada din vocabularul urban sunt necesari din considerente stilistice sau
semantice, dar exista nenumarate cazuri unde "traducerea" se poate face fara
probleme.
3. Ma tem de uniformizarea lingvistica, de restrangerea si de saracia
vocabularului, de pierderea expresivitatii. Constat ca unele cuvinte, departe de a
fi invechite si care au mari disponibilitati semantice, dispar din uzul limbii. O
prietena care preda literatura la liceu imi tot transmite cuvinte din fondul comun
al limbii pe care se vede nevoita sa le explice elevilor la clasa: "vazduh",
"naduf", "stufaris", "bunaoara"...
4. Vinovati sunt, in primul rand, cei care conduc mass-media, care angajeaza
oameni cu un nivel superficial de cunostinte de limba si care accepta, astfel,
scaderea calitatii limbii in institutiile pe care le conduc. As vrea sa aflu de un
redactor-sef ca a concediat un jurnalist pe motiv ca nu stapanea bine limba
romana, as vrea sa vad la televizor un moderator corectandu-i pe invitati ori de
cate ori acestia folosesc pronumele relativ "care" la acuzativ fara prepozitia "pe",
as vrea sa vad editii de stiri care cenzureaza cu bip-uri sonore greselile
gramaticale ale lui Marian Vanghelie si ale tuturor celorlalti politicieni, as vrea
sa vad CNA-ul amendand emisiunile in care Borcea, Becali, Ion Cristoiu, Victor
Ciutacu, Mircea Sandu si alti manelisti ai limbii isi bat joc saptamanal, in prime-
time, de gramatica limbii romane... Chiar asa, facem atata caz de nivelul scazut
de cunostinte de limba al absolventilor de liceu, dar nu zice nimeni ca Andrei
Gheorghe, Victor Ciutacu si Calin Popescu Tariceanu, de pilda, ar trebui sa mai
dea bacalaureatul inca o data.
5. Peste tot in lume este deplansa, la nivel academic, influenta limbii engleze si,
sub influenta noilor mijloace de comunicare (Internet, messenger), reducerea
functiilor limbajului la aspectul comunicarii. Specific cazului romanesc pare a fi
vulgarizarea limbajului. Din acest punct de vedere, talk-show-urile sunt
pornografie live. Vezi punctul 4.
6. Cred ca limbajul jurnalistic are voie, in principiu, sa-si ia libertati, mai ales ca
si norma academica este destul de flexibila si recupereaza uzul in detrimentul
normei.

Cuvantul jurnalistilor

Dupa ce oamenii de litere s-au pronuntat in legatura cu limba romana

folosita in mass-media, este randul jurnalistilor sa-si spuna punctul de
vedere asupra corectitudinii exprimarii publice.

CRISTIAN TEODORESCU
(senior editor la Cotidianul)
O rubrica utilitara pentru vorbirea si scrierea corecta a limbii romane ar fi
oricand binevenita

1. Aproape toti jurnalistii de la Cotidianul stapanesc limba romana de la bine in

sus. Peste jumatate, foarte bine. Au un limbaj precis, expresiv, nu folosesc clisee
si se feresc de pretiozitatile care in alte publicatii trec drept marci ale elegantei
stilistice. Uneori, din cauza presiunii timpului, mai apar greseli - daca e articolul
prea lung si trebuie taiat in ultima clipa, atunci te mai trezesti cu virgula intre
subiect si predicat, prin eliminarea vreunei propozitii subordonate. Greselile din
limba vorbita la conferintele de presa, dezacorduri, pleonasme, cuvinte folosite
impropriu, nu pot fi atribuite reporterului care le prinde in citat, cu ghilimelele
corespunzatoare, sau folosind stilul indirect liber, uneori, e adevarat, fara sa
marcheze foarte limpede ca e vorba de reproducerea a ceea ce spune
protagonistul conferintei de presa sau cutare persoana intr-o declaratie. Incat se
trezesc ca li se atribuie prostii care au alti autori.
2. Cand ultima editie a DEX-ului admite drept corecte (sic!) greseli de
ortografie, cum sunt "nicio" sau "niciun" sub pretextul presiunii uzului, cine
scrie corect ajunge sa fie acuzat ca nu stie limba romana. Mi se intampla destul
de des sa ma uit in editia anterioara a Dictionarului Explicativ, silit de presiunea
permanenta a cuvintelor scrise aiurea sau intrebuintate anapoda. In Cotidianul
nu aplicam imbecilitatea intoarcerii limbii romane la "sunt" si la "a" din "i", prin
acest ucaz nerusinat al Academiei Romane, care s-a despartit astfel de
comunism, ignorand evolutia limbii romane, pentru a putea pastra liota de
impostori care au invadat-o in comunism. O rubrica utilitara pentru vorbirea si
scrierea corecta a limbii romane ar fi oricand binevenita. Ma tem insa ca, in ziar
cel putin, ea ar fi citita tot de cei care nu gresesc, nu de cei care au fost
alfabetizati de invatatori prosti. Cand ministrul Invatamantului, acest Adomnitei,
vorbeste o limba romana de o sinistra pauperitate, iar ministrul Culturii, Adrian
Iorgulescu, se scalda extaziat in limbajul de lemn, e aproape o obraznicie sa-i
ceri romanului de rand sa fie mai cu mot decat ei.

CRISTIAN TUDOR POPESCU

(directorul cotidianului Gandul)
Cunoasterea limbii romane este un criteriu foarte important, dar nu
eliminatoriu

1. La angajarea unui jurnalist la ziarul Gandul criteriul cunoasterii limbii romane

este foarte important. El nu este totusi eliminatoriu, intrucat exista tineri cu
instinct gazetaresc care pot avea lacune de gramatica si vocabular al limbii
romane, corectabile pe parcurs. La realizarea ziarului ne straduim cat putem, in
conditiile de viteza si stres ale cotidianului, sa asiguram acuratetea de exprimare
a articolelor.
2. O astfel de rubrica sau emisiune este nu numai oportuna, ci si necesara. Si nu
este nevoie doar de una, ci de cat mai multe.

IONUT IAMANDI
(redactor-sef adjunct la Radio Romania Actualitati)
Ne exprimam neclar fiindca gandim neclar

1. La SRR e in curs de formalizare un set de norme profesionale pentru cei ce

vor sa se angajeze, dar si pentru cei angajati deja. Printre aceste norme e si cea
referitoare la limba. Nu numai sa stii sa vorbesti romaneste, dar si sa folosesti
limba romana ca pentru radio. Dar bineinteles ca grija pentru limba nu e
niciodata suficienta. Si nici nu cred ca va fi prea curand. Impresia mea e ca nu
ajungem sa ne exprimam mereu clar pentru ca deseori gandim neclar. Daca
jurnalistii ar fi onesti si nu ar scrie despre ce nu inteleg, poate ca si greselile de
exprimare ar fi mai putine. Unde mai pui ca presa ajunge din cand in cand si in
situatia ingrata de a acredita experimentele de limba. De pilda, am avut o disputa
in redactie legata de intronizarea patriarhului. Cuvantul "intronizare" nu exista in
DEX, dar, daca majoritatea ziarelor si televiziunilor il folosesc, noi ne putem
permite sa fim mai ortodocsi decat ortodocsii?!
2. Rubricile de limba romana sunt necesare, dar, ca si atentia fata de limba,
niciodata nu produc atat efect pe cat efort consuma. Romania Actualitati are o
rubrica de limba romana, o rubrica venerabila as spune, dar cred ca farmecul ei
rezida mai mult in satisfactia intelectuala a ascultatorului atunci cand intelege
lectia, decat in educatia pe termen lung. E ca rubrica "Stiati ca..." din vechile
almanahuri, de care te folosesti un timp, ca apoi sa uiti si sa revii la ignoranta
initiala. Presa, scoala, legile nu ne pot face sa ne exprimam bine. Avem in
schimb o sansa daca gandim bine. Si, daca gandesti si repede, atunci intr-adevar
poti fi si jurnalist.

OCTAVIAN SOVIANY
Ideologie si metastaza

Particularitate a discursului public contemporan (nicidecum doar a celui

totalitar), "limba de lemn" reprezinta ecoul "gandirii de lemn", respectiv al
"ideologiei". O ideologie - scria Alain Besanµon - "este o doctrina sistematica
promitand, prin conversiune, o mantuire; prezentandu-se conforma cu o ordine
cosmica, descifrata in evolutia sa; declarand ca se sprijina pe o certitudine
stiintifica, impunand o practica politica vizand sa transforme total societatea pe
modelul imanent pe care aceasta il contine si pe care doctrina l-a descoperit".
Infinit mai putin decat o "filosofie", ea se distinge prin saracia ideilor ("putine,
dar fixe"), constituind rezultatul unei "vulgarizari", care, in numele unui
common sense caracteristic inteligentei de rand si al "intoarcerii la real", tinde sa
reduca mereu complexul la simplu. Nu altfel proceda Engels atunci cand se
transforma intr-un "vulgarizator" al marxismului, reducandu-l definitiv si
irevocabil la cotele ideologicului. "Curiozitatea demonica a lui Marx - scrie in
aceasta ordine de idei tot Alain Besanµon - era inca de esenta filosofica sau
stiintifica. (...) Engels (...) a crezut ca se poate reorganiza ansamblul cunoasterii
plecand de la cateva pagini din Manifestul Partidului Comunist, din Tezele
asupra lui Feuerbach, din fragmente de teorii de ansamblu scanteind ici si colo.
(...) Ultimele sale lucrari, Anti-Dühring si vrafurile postume publicate sub titlul
Dialectica naturii navigheaza in plina ideologie. (...) In aceasta trecere de la
Hegel la Engels, trecand prin Marx, exista o schimbare de stil sau, mai bine zis,
de mod de a gandi. Procesul simplificator continua de altfel de la Engels la
Plehanov si Kautski, apoi la Lenin si la codificarile diamat-ului (adica - n.n. - ale
manualelor de materialism dialectic). (...) Activitatea cognitiva consta in a
verifica, din aproape in aproape, aplicabilitatea schemei la ansamblul datelor
furnizate de real, real care nu ofera nicio rezistenta, de vreme ce el nu inapoiaza
ideologiei decat ceea ce aceasta a pus in el". In felul acesta ideologia devine, in
ultima instanta, o succesiune de locuri comune articulate intr-o schema de
gandire reductionista, dar cu pretentii de "adevar", care functioneaza mereu
previzibil, pe baza catorva algoritmi de un simplism deconcertant, si isi gaseste
expresia in asa-zisa "limba de lemn", cu vocabularul ei sarac si cu formulele sale
prefabricate, ce nu mai au nici capacitatea de a informa, nici pe aceea de a
comunica si este, fara doar si poate, limbajul ideologiei. Iar atat "limba de
lemn", cat si idelogia, care se nutresc organic una din cealalta, se inscriu astfel in
categoria simulacrelor, au rolul "protezei" ce se substituie organului viu si isi
pierd orice urma de continut, integrandu-se in textura acelei civilizatii a imaginii
si a "inlocuitorilor" care caracterizeaza lumea actuala.
Nu e deloc surprinzator asadar ca discursul "de lemn" functioneaza dupa
principiile ideologicului, care (vezi Besanµon) are particularitatile unei gnoze.
Si asa se face ca cel care vorbeste in numele unei ideologii isi aroga mereu aerul
unui "initiat", e, daca nu pontif, atunci cel putin "specialist" si are, el singur,
dreptul sa se pronunte asupra unor probleme de interes general, adresandu-se
unui public "ignorant" caruia ii refuza dreptul la opinie (asa cum s-a intamplat
bunaoara in recentul caz Remes). Apoi, pentru ca orice ideologie este
maniheista, vehiculeaza cu buni ("ai nostri") si rai ("ai lor"), demonizarea
adversarului se numara, la randul sau, printre componentele esentiale ale
discursului de lemn, reducandu-se insa in general la cateva stereotipii de limbaj
atat de tocite, incat aproape ca si-au pierdut sensul in totalitate ("coruptie",
"incompetenta", "populism" etc). Si, in sfarsit, deoarece orice gnoza (si orice
ideologie) promite la sfarsit mantuirea ("binele general"), discursul ideologic
vehiculeaza cu imaginea "viitorului luminos", concretizata in promisiuni
electorale fara nicio acoperire sau (mai rar) in programe politice, care seamana
ca o picatura de apa unul cu celalalt, sunt sarace in idei, si mai sarace in solutii,
elaborate intr-o limba uniformizata, de o posomorata stereotipie.
Ar mai fi de spus ca, legate organic de ideologic, limba si discursul de lemn nu
tradeaza atat lipsa de imaginatie a unei clase politice, nu tin negresit de un regim
politic sau altul, ci par a se integra mai curand in civilizatia "transpoliticului", ce
caracterizeaza, dupa Jean Baudrillard, societatea actuala. Transpoliticul se
instaureaza atunci cand toate structurile devin obscene si transparente, se
identifica usor cu modul de disparitie al acestor structuri, e marcat de "trecerea
de la crestere la excrescenta, de la finalitate la hipertelie, de la echilibrul organic
la metastazele canceroase". Lumea transpoliticului se sustrage legilor dialecticii
si saltului calitativ, e o lume a cresterilor strict cantitative a "extazului" definit
de Baudrillard drept "o calitate a oricarui corp care se roteste in jurul propriului
sine pana la pierderea sensului si care straluceste apoi in forma pura si vida".
Astfel incat principiul care functioneaza aici este cel al "mai multului": mai mult
decat vizibilul - adica obscenul, mai mult decat violentul - adica teroarea, mai
mult decat frumosul - asadar fascinantul, mai mult decat sexul - adica
pornografia. Este vorba de un univers al sistemelor saturate, al caror semn
distinctiv il reprezinta "obezitatea" care se caracterizeaza nu printr-un exces de
corporalitate, ci prin faptul ca acest exces este perfect inutil, ea fiind, asadar, nu
o "crestere", ci o "excrescenta". In aceasta ordine de idei, Baudrillard o
asimileaza structurilor "canceroase" si, citand eseul lui Franz von Baader Despre
conceptul de extaz ca metastaza, arata ca metastaza reprezinta o "anticipare a
mortii, de dincolo de sfarsitul ei", asa cum se intampla si in cazul "obezului"
care "inca din timpul vietii si-a inghitit propriul corp mort - ceea ce duce la prea
mult corp si face ca, dintr-o data, corpul sa para de prisos", astfel incat lumea
obezitatii sta sub semnul agonicului, e lumea "cancerului generalizat" care ataca
lucrurile si semnele, sexul si sistemele informationale. Si, in ordinea de idei care
ne intereseaza, "limba de lemn" ar reprezenta starea de extaz sau de obezitate a
limbajului, care se muleaza exact peste ideologic. Caci avem de a face cu o
limba care nu mai informeaza si nu mai semnifica, nu se mai raporteaza la un
continut, are structura canceroasa a excrescentei. Ea tine de "teatralizarea"
politicului, care tinde tot mai mult sa se transforme intr-un show, intr-un
simulacru, intr-o productie necontenita de aparenta, pe care mijloacele de
informare o difuzeaza pretutindeni, parca dupa acelasi principiu al metastazei.
Un spectacol pe parcursul caruia diversii membri ai clasei politice sunt (ca sa-l
citez iarasi pe Baudrillard) "intr-un fel complici, intretinand o coniventa ironica
in ce priveste teatralitatea, in ceea ce priveste simularea sau puterea, legea,
ordinea si dezordinea". Iar limba in care se rosteste acest spectacol este "limba
de lemn" - adica limba atinsa de "semnele cancerului generalizat", si nu doar de
presiunea ideologiei.

IOANA PARVULESCU
Saracie!

Unul dintre cuvintele noului limbaj de lemn care se raspandeste cu o repeziciune

uluitoare, ca gripa, este locatie. De la ministrul Turismului pana la studentele de
la Litere, de la reprezentantii agentiilor imobiliare pana la solistul vocal al
formatiei Iris, de la nord la sud si de la tinerete pana la batranete, toata lumea
rosteste cu un soi de mandrie culturala noul cuvant. Ca orice buruiana de gen, si
locatia mananca seva altor cuvinte, infinit mai frumoase, mai precise si mai
fragile, le omoara si le ia locul. Ca fiecare intelege prin acest cuvant altceva, tot
ce incape intre loc si locuinta, si ca, in felul acesta, comunicarea isi pierde una
dintre calitatile de baza, precizia, nu intereseaza pe nimeni. Oricum, vorbitorii
nostri, revolutionari ca Mita Baston, au mai gasit un cuvant bun la toate, asa
cum a fost, cu catva timp in urma, conjunctia deci, zadarnic concluziva, cu care
se incepea orice replica. Aproape ca-i duci dorul raposatei deci, de cand cu
locatia. Sa ne inchipuim ce s-ar fi intamplat cu literatura, daca scriitorii s-ar fi
imbolnavit si ei de molima locatiei. Titlurile cartilor din bibliotecile noastre s-ar
fi modificat spectaculos. Inchipuiti-va, va rog, ce schimbari radicale numai la
Mihail Sadoveanu: Locatia unde nu s-a intimplat nimic, Locatia de dincolo de
negura, Locatia lui Mos Precu, Locatia-Ancutei, Locatia lupilor, Venea o locatie
pe Siret. Caragiale tatal: La locatia lui Manjoala. Sebastian: Locatia cu salcami.
Eliade: Locatia lui Euthanasius, Pe locatia Mantuleasa. Arghezi: Locatia Buna-
Vestire. Sau, trecand la compartimentul cu literatura universala si alegand, la fel,
la intamplare - E.A. Poe: Prabusirea Locatiei Usher. Ibsen: Nora sau Locatia
papusilor. Kafka: Locatia. Stendhal: Locatia din Parma. Strindberg: Locatia
fericitilor. Wilde: Balada locatiei din Reading. Thomas Mann: Locatia
Buddenbrook. Jules Verne: Locatia din Carpati. Chateaubriand: Memorii de
dincolo de locatie (aparute, cum se si cuvine, postum) si Rimbaud: Un anotimp
in locatie. Cat s-ar simplifica lucrurile, nu-i asa ?
O alta tendinta, de data aceasta contrara, dar la fel de suparatoare, din limbajul
actual, in special la televiziune, este incercarea de a evita limba standard a
stirilor prin introducerea limbajului argotic. Din pacate, cuvintele argotice la
moda, plasate pe neasteptate la emisiunile sobre de stiri, nu par sa arate o dorinta
de imbogatire a nuantelor stilistice, ci o saracie de vocabular sacaitoare.
Reporterii nu mai cunosc decat un singur registru, cel argotic, si nu mai gasesc,
la repezeala, alte superlative decat: tare sau super. Eram saraci la toate
capitolele, dar o puteam spune intr-o limba bogata. Pe zi ce trece saracim si
lingvistic. Mi-e teama de momentul in care statisticile vor arata ca stam pe
ultimul loc din Europa si in privinta vocabularului!

(Text aparut in 2005, in revista Romania literara)

OVIDIU PECICAN
Vorbiti de limba

Au spus-o cei de dinainte: limba este un instrument de comunicare interumana

ce reflecta realitatile sociale ale fiecarui moment istoric. Ceea ce astazi se
petrece cu limba pe care o vorbim si o scriem este, prin urmare, un reflex sonor,
articulat si o codificare scrisa a complexitatii dizarmonice pe care o traim, la
care ne raportam, pe care o exprimam si care ne contine. Momentul este
fascinant, sa o recunoastem, doar atat, ca are impedimentul ca il traim,
neputandu-l studia "din afara" lui, sustragandu-i-ne. Asa cum se lasa citit in
fiecare clipa a oricarei zile de dupa 1989, el contine irizatiile, luminile si
umbrele unui amestec de presiune lingvistica exterioara, traditie literara
nationala, "vorbiri" specifice diferitelor zone ale tarii, unor medii si contexte
variate, raspunzand, totodata, dupa caz (ori, mai precis, dupa puteri si pregatire
carturareasca, inventivitate, deschidere), tendintei conservative, de pastrare a
traditiei si de innoire si specializare. In acest context, a stabili derapajele,
dincolo de stridentele imediat detectabile, iritante - dezacorduri, contrageri
riscate, amestecuri neomologabile intre nivelurile scrierii si vorbirii -, nu este
decat o tentativa vana, castratoare, nesanatoasa, purista, pe seama limbii. Au
incercat-o, odinioara, si latinistii, dar nu a tinut... Pentru ca, genetic vorbind, in
pofida unitatii lingvistice de fond care anima vocabularul romanesc si modurile
lui de folosire, vorbim cu totii nu numai limba "micilor patrii" zonale din care
provenim, amestecand-o cu elemente deprinse prin locurile unde ne-a purtat
viata, ci exprimam si un nivel de instruire, o capacitate combinatorie foarte
personala, un mecanism de integrare lingvistica propriu unor grupuri printre
membrii carora ne regasim (un mediu, fie el urban sau rural; un loc anume,
cartier marginas ori centru; o optiune profesionala; ecoul la o seductie
lingvistica specifica; o abordare temperamentala proprie in directia directetii si
claritatii - stilul "atic" pomenit de G.R. Hocke - sau a pretiozitatii si meandrelor
pline de nuante, caracteristice stilului "asianic")...
Idiosincrasiile pe care ma pregatesc sa le mentionez imi sunt, prin urmare,
specifice mie, ca individ, si nu le socotesc in niciun fel generalizabile. Am scris,
nu cu mult timp in urma, despre cedarile jenante - dar socotite sic - in fata
dominatiei engleze, indignandu-ma nu pentru importurile necesare din lipsa de
echivalent autohton (hard, soft, toping), ci in fata dovezilor crase de tembelism.
De ce sa zicem site (pronuntat "sait"), cand termenul are o origine latina, iar noi
il cunoastem si folosim demult, de pilda in arheologie (sit, de la "situs")?
Deplorabile sunt si cazurile de fals umor, ironie complice, de pretins statut
echivalent, in fapt simple snobisme gaunoase, precum in fostul nume al targului
Book-arest, unde intelesul devine opus pe fata intentiei ("Book" - carte, iar "to
arrest" - a aresta; de unde si conceperea marii foieli livresti bucurestene ca loc al
unui... prizonierat de constiinta).
Mediul electronic de comunicare pare sa cheme, intr-adevar, la viteza si
expediere, dar vinile, reale sau imaginare, in "stricarea" limbii nu ii apartin, caci
tot noi performam si acolo. Mimetismul, dorinta de spectacol cu orice pret si
ghidusia fara vocatie contribuie toate la perpetuarea unor maniere discutabile de
a abrevia (de tipul F.T.L., R.P.R.L., dar mai putin fericite decat in aceste cazuri),
la disparitia rigorii punctuatiei, a acordului in gen, numar si caz, la multe alte
rapide metamorfoze. Asemenea efecte colaterale nu ma fac sa iau distanta fata
de computer si Internet, dar ma incurajeaza sa ii pretuiesc mai mult pe pionierii
recuperarii bogatiei lingvistice si ai stilului in scris, fie ei jucatori pasionati de
scrabble ori rebus, sau posibili adepti (era sa zic... fani!) ai... caligrafiei cu
cerneluri fine, pe hartie colorata, chiar de ar fi sa o importam din Japonia,
adaptand-o la propria mostenire. (Chiar: de ce tinem manuscrisele faimoase la
Muzeul Literaturii si nu incercam sa propunem modele de scriitura de mana
demne sa devina tinta a exersarii scriiturii formal-artistice?)

Adaptare la timpurile actuale sau fortare a limbii?

Raspunsul poate fi unul sau altul, de la caz la caz. Exista obiecte si uzuri care
obliga la un vocabular fara precedent in istoria noastra. Putem "tipari" in loc sa
"printam", dar cum putem face altceva decat sa... "scanam", bunaoara?
Insa nu ar trebui sa se creada ca in limba vorbita totul e nevoie de adaptare la
tentatiile neotehnologiilor. Exista si adaptari prin dezadaptare, la care romanii
sunt experti. "Naspa" vine de la "nasparliu", iar acest cuvant isi revendica,
orgolios, ereditatea dinspre marginile sociale. Discriminati cum sunt, inca, in
multe locuri, romii si-au pus, totusi, amprenta intr-un mod indubitabil asupra
limbii vorbite - si, mai ales, cantate - de noi. Manelele vor fi fiind ele un tip
orasenesc de muzica orientala, dar vocabularul pe care il cheama pare mai
abrupt decat cel al romantelor din mahalaua interbelica. Enervari subite imi dau
"oualele", "mingiile", "almanahele" si "care este" numai cand, atarnand de buza
vreunui personaj oficial, devin, fie si involuntar, modele pentru vorbirea
cotidiana a maselor. In acelasi timp, am trait - marturisesc - si incantari extatice,
à la nenea Iancu, auzindu-l in primele zile ale lui ‘90 pe muncitorul timisorean
Marcu, protagonist al ridicarii populare anticomuniste, rostind, demofil, populist
si demagogic: "Mesele ma vrea, mesele ma doreste!".
Fortarea limbii nu este, de altfel, doar apanajul lipsei de instructie, al
improvizatiei joase si al grobianismului jovial. Unii poeti sunt asi ai genului,
chiar daca il practica in alte paradigme. Ii pomenesc aici doar pe banatenii
Serban Foarta si Gheorghe Azap, a caror joaca serioasa si versificata cu
vocabula face deliciul cunoscatorilor poeziei lor. Tentatia l-a vizitat, din cate imi
amintesc, si pe Paul Goma - in proza pretins lexicografica -, pe vremea aureolata
cand, in loc sa despice firul istoriei Basarabiei prinse in conflagratia secunda, se
dedicase compunerii unui Alfabecedar. Si chiar daca modelul declarat al
prozatorului era San Antonio, romancierul francez de succes, gandul duce la
glisarile savante ale lui James Joyce din Finnegan’s Wake.
Ma tenteaza zilnic, si pe mine, sa dau curs desfranarilor lingvistice, traducand
"pfeffermint" prin piper de menta, "asperge" prin asparagus (in loc de
sparanghel), vorbind cu pofta despre "carciofi" (anghinarea italienilor) sau
"artisocuri" (a nemtilor).
Singurul mare pericol in modul actual de utilizare a limbii romane pe care il
intrezaresc este acela de a uita, prin lipsa de interes si de practica, acele limbi
romane care au precedat-o pe cea de astazi. Sunt putini astazi cei care, asemenea
academicianului Graur din copilaria mea, mai incearca sa imbine politia vorbirii
cu decriptarea savorilor uitate. Vreme de mai multi ani, predand un curs special
de medievistica la Facultatea de Istorie clujeana, am avut sansa de a descoperi,
impreuna cu studentii mei, incantat, savorile cronicarilor din vechime. Dar nu
era deloc simplu sa gasesti ritmul, topica, sensurile corecte ale frazelor,
propozitiilor si cuvintelor maestrilor valahi si moldoveni, cum te poti lesne
rataci si in hatisul scorburos al vorbirii hunedorene a lui I. Budai-Deleanu. Ce
depozit de parfumuri si severitati e limba iluministilor, doctorii ardeleni, numai
Luca Pitu, al carui scris marturiseste o adanca frecventare a acestora, poate da
socoteala. O sinteza interesanta a scos la iveala si raposatul Vasile Sav atunci
cand l-a tradus pe Sfantul Augustin intr-o romaneasca de sinteza, greoaie ca
moscul, nevorbita vreodata de cineva. Dar acestea sunt incursiuni solitare, ale
unor carturari, si nu pot salva indeajuns comorile pe cale de evaporare.
Atrag atentia asupra vorbirii profund particulare a romanilor din Bihor, zona
unde coabitarea de secole cu maghiarii a dus la exprimari cu adevarat uluitoare.
(Cine intelege versurile dintr-un cantec pe care tata l-a auzit, indreptandu-se spre
Frontul de Est, prin 1941, in gara Oradea: "Fetele sa mulatesc/Ficiorii sa
sainalesc..."?). In numele prutenismului - iata o mostra de fortare a limbajului ce
trimite la numele politicianului Pruteanu! -, asemenea savori, pentru multi
ininteligibile, s-ar putea duce fara regrete pe apa Sambetei...
Pericole ar mai fi... Ajustarea lingvistica arata astazi ca acordarea noastra
legislativa cu UE: supravietuirile comunistoide se amesteca in mod cacofonic cu
noul spirit al vremii, ducand la progenituri monstruoase. La fel ca in
traditionalul banc despre eleganta moravurilor la mahala ("Dansati? Sau nu te
lasa ma-ta?..."), problema este cea a derapajului intre nivelurile vorbirii si
scrierii, dizarmonia lor. Sa spui, de exemplu: "Tipu’ e bazat, in cava lui abimata
pastra niste cadre sofisticate si fuckin’ hard executate de un maestru al picturii
post-renascentiste..." inseamna, daca vi se pare ca suna bine, ca eu am talent
literar. Dar cel mai sigur e ca acest cocteil de argou al baietilor de baieti, al
vorbirii romanilor din Franta si al influentei americane (trendy!) asupra
intelectualilor de 20-30 de ani cu preocupari pentru arta face din limba romana
un conglomerat nu mai putin ridicol si monstruos decat "furculisionul" coanei
Chirita ori "pliroforiseala" fanariota.
Daca vorbim despre tendintele comunicarii in lume, specific cazului romanesc
cred ca este faptul ca noi ne lasam vorbiti de limba, nu o vorbim. Suntem, cu
temperamentul nostru latin si disponibilitatea eterna de a copia, imita si adapta
in mare graba, din mers, totul, un mediu experimental perfect. Iar acesta ar putea
fi un avantaj, daca am avea lingvistii pasionati si bine platiti care sa bata strazile,
luncile, bazarurile, birturile sordide, pentru a culege si pune in pagina materialul
oferit reflectiei. S-a dus insa vremea lui Al. Rosetti, Iorgu Iordan, Al. Graur... In
biblioteca mea se regasesc, din ultimii ani, abia dictionarul de expresii si
locutiuni al lui Stelian Dumistracel, foarte util, oricat de perfectibil ar fi, si
splendidele consideratii ale lui Tohaneanu in marginea vocabularului
Tiganiadei. Infinit de putin. Lipseste si reeditarea sumei de dictionare ale limbii
noastre in colectii si serii de mare accesibilitate. Ar trebui oferite gratis, ca
suplimente la ziare si reviste, iar rafturile de la intrarea librariilor s-ar cuveni sa
geama de versiuni, mai ample, mai abreviate, mai impozante sau in multe
volume mici etc., pentru toate gusturile, ca in librariile straine, Duden-urile, ca
Larousse in Gibert Jeune...
Suntem cu mult in urma restului lumii civilizate si din acest punct de vedere, in
ciuda efortului substantial al unor edituri - de la Polimark la Curtea Veche si
Echinox - de a extinde abordarile, fie si prin traduceri, preocupandu-se de
aducerea in atentia cititorului roman a unor carti dedicate limbajului vorbirii, dar
si celui gestual, investigarii ritualurilor comunicarii, abordarii noutatilor
media...
Avem noi portaluri romanesti pe Net tratand chestiunile limbii? DEX-ul, extrem
de util, accesabil de pe computerele personale, este - ca si Wikipedia - opera
unor excelenti, entuziasti diletanti. Dar de ce nu se gasesc resurse in mediile
profesioniste pentru a posta tot ce e relevant in spatiul virtual cat mai la
indemana? De ce se ezita sa se realizeze editii virtuale din marile opere
lexicografice, din gramatici, din instrumentele auxiliare unei bune cunoasteri si
unei si mai bune practici a limbii? Elitele par mereu cu un pas in urma, iar
ordonatorii de credite si expertii in atrageri de fonduri europene, de la fundatii
straine ori chiar de la capitalul privat, nu sunt deloc active in acest areal de
preocupari. Mare pacat...

Limba romana in mass-media

Raportul potrivit intre norma academica si limbajul jurnalisitc este acelasi ca si

raportul dintre continutul predicilor papale si practica de zi cu zi a unui crestin
nehabotnic. Norma academica e bine sa fie formulata si promovata, desi, inainte
de a emite ceva de la inaltimea inaltului for, s-ar cuveni tatonat mai atent atat
ceea ce se doreste spus, cat si impactul, consecintele pe care initiativa le poate
starni. Daca Academia ar fi alcatuita din mai multi oameni activi, neimpiedicati
de varsta sa coboare in strada, de oameni aflati la mijlocul, si nu spre finalul
carierei lor savante, de insi fara ulcer, boli de inima, dureri de picioare si
intepenirea coloanei vertebrale, este de presupus ca legatura cu limba vie, traita
si performata atat in aule universitare, cat si pe strada sau in gangurile sordide -
unde poti intalni practici stupefiante, ingenioase (precum folosirea verbului "a
intretine" pentru desemnarea actului sexual intr-o toaleta publica, in relatarea
televizata a unui copil al strazii) -, ar fi mult mai stransa, inspiratoare, producand
efecte. Asa insa, Academia pluteste in nori, ca si Laputa lui Gulliver. De altfel,
cati jurnalisti au dobandit titlul de academicieni in Romania de cand s-a
schimbat regimul politic si cenzura ideologica a cazut? Eu nu-mi amintesc acum
de niciunul.
Cine se face vinovat de folosirea inadecvata a limbii romane in mass-media?
Ziaristii, noi, ei. Scoli neterminate, presiunea necesitatii de a preda articolul la
timp, absenta unui corector si a unui cap limpede care sa stie limba romana mai
bine decat ceilalti, dorinta de expresivitate cu orice pret, pretextul culorii si al
miresmei, neghiobia si gogomania sunt cateva dintre cauzele care imping spre
asa ceva.
Dar mai sunt si alte lucruri care intervin si pe care nu le putem condamna fara a
medita la ele. De exemplu, atunci cand vorbeste d-l Marian Vanghelie s-ar
cuveni ca reporterul care inregistreaza si transcrie sa corecteze tacit formularile?
Lasarea agramatismelor d-lui Gigi Becali sunt fidelitate fata de emitator si
onestitate in raport cu cititorul sau rea-vointa si caricaturizare, precum si
furnizare de modele inadecvate cititorului neprevenit? Nu exista un cod
procedural in acest sens si tot ce puteam face este, eventual, sa discutam despre
asta, sa convenim asupra unei proceduri standardizabile, sa copiem exemple mai
prestigioase (cum fac englezii, americanii, francezii, germanii). E nevoie, deci,
de fidelitatea antropologului, a culegatorului de fapte de pe teren sau de
impunerea unui standard lingvistic si stilistic prin intermediul presei? Situatia
ramane sa fie transata abia de acum inainte.
Ortografia limbii române continuă să se enumere printre problemele cu care
se ciocnesc tot mai des tinerii de astăzi. Aparent simple și facile, semnele de
punctuație le cam dau bătăi de cap atunci când aceștia lucrează asupra scrierii
unor texte, în special în mediul online.
Pentru a scăpa de incertitudini, noi îți venim în ajutor și îți reamintim câteva
reguli simple, pe care ar trebui să le cunoști pentru a scrie corect:

1. De regulă, este sugerat să nu fie folosite blancuri (spații libere) la începutul

unui paragraf;
2. Între cuvinte se lasă doar un singur spațiu, așadar, asigurați-vă că nu utilizați
spații în plus, care, de altfel, nu arată estetic;
3. Pentru abrevieri, nu se plasează puncte între litere, exemplu: ONU, NATO, UE,
AIESEC etc.;
4. Linia de pauză nu este precedată sau urmată de blanc: americano-sud-coreean;
5. Se recomandă folosirea doar și doar a apostrofului, atunci când căderea unui
sunet se produce în interiorul unui cuvânt scris cu cratimă („înșir’te,
mărgărite”, ci nu „înșir’-te, mărgărite”);
6. Înaintea parantezei de deschidere „(” se lasă un singur spațiu, însă nicidecum
după ea;
7. Când se utilizează cratima, se lasă spațiu și înainte, și după aceasta;
8. Când ajungeți la finalul rândului și mai aveți text de introdus, nu apăsați
„enter”,ci doar la sfârșit de paragraf;
9. Semnul de punctuație de la sfârșitul unui citat se pune după ghilimele, doar
atunci când citatul se include într-o propoziție.

Exemple:
a) „Educația este cea mai importantă armă pe care o poți folosi pentru a
schimba lumea.” Nelson Mandela (Ghilimelele se închid după punct,
întrucât propoziția constă doar din citatul adus.);

b) Scriitorul contemporan, Paulo Coelho, este supranumit „alchimistul

cuvintelor”. (Cuvintele marcate între ghilimele se integrează în propoziție.);

10. Când paranteza intervine la sfârșitul unei propoziții sau fraze, punctul se pune
după paranteză;
11. Înaintea semnelor de punctuație: punct, virgulă, două puncte, punct și virgulă,
puncte de suspensie, semnul întrebării, semnul exclamării și paranteză, nu se
lasă spațiu, ci doar după acestea;
12. Este la fel de important de reținut că înainte de prescurtarea „etc.” virgula nu se
plasează, întrucât aceasta se traduce ca „și celelalte”.
Mediul online este un spațiu în care petrecem tot mai mult timp, iar pe lângă
o vorbire frumoasă, se apreciază și o scriere corectă. Sperăm că regulile
date ți-au împrospătat cunoștințele și ți-au spulberat toate dubiile pe care le
mai aveai în privința scrierii gramaticale corecte.