COMUNICAREA VERBALĂ

Curs 5
 TERMENI-CHEIE
• Comunicarea verbală;
• Vorbire;
• Dialog;
• Monolog;
• Scris;
• Citit;
• Limbaj intern;
• Monolog.
 OBIECTIVE
 Evidenţierea distincţiilor şi elementelor de legătură dintre
cele două mari tipuri de comunicare umană: comunicarea
nonverbală şi cea verbală.
 Definirea caracteristicilor comunicării verbale.
 Explicarea şi exemplificarea principalelor forme de
comunicare verbală: vorbirea; dialogul; monologul; scrisul;
cititul; limbajul intern.
 Contextualizarea comunicării verbale prin intermediul ele-
mentelor care o influenţează şi a efectelor pe care acest tip
de comunicare le are în plan social.
 Introducerea termenului de limbaj şi evidenţierea
caracterului său primordial social.
 Relaţia dintre comunicarea
nonverbală şi comunicarea verbală
Din perspectiva generală a Teoriei Comunicării
una dintre principalele distincţii legate de
comunicare este cea dintre comunicarea
nonverbală şi cea verbală.

Comunicarea nonverbală este o comunicare pe

bază de imagine.

Comunicarea verbală are la bază gândirea.

Definiţii şi caracteristici ale comunicării verbale
Comunicarea verbală poate fi definită în sens larg
drept comunicarea care utilizează limbajul
articulat.
Din perspectiva generală a Teoriei Comunicării
limbajul poate fi definit drept „orice fel de
sistem unitar de semne utilizat pentru a vehicula
semnificaţii şi pentru care există reguli de
utilizare”.

Limbajele pot fi diferenţiate în:

1. Limbaje naturale
2. Limbaje artificiale – de exemplu, limbajele de
programare.
F. de Saussure a fost primul care a definit distincţia Limbă -
Vorbire, aceasta devenind fundamentală pentru teoriile
comunicării.

În concepţia lui Saussure:

 
 Limba este un sistem existent în mod virtual în conştiinţa unei
comunităţi umane determinată, sub formă de ansamblu de
reguli şi convenţii acceptate de membrii grupului şi care le
permite acestora exercitarea facultăţilor limbajului:
„Un tezaur depus de practica vorbirii în indivizii
aparţinând aceleiaşi comunităţi lingvistice”.
 
 Vorbirea reprezintă actualizarea limbii, latura concretă, de
manifestare practică a posibilităţilor lingvistice ale indivizilor.
Limba mai este numită:
• „schemă” de către L. Hjelmslev
• „competenţă” de N. Chomsky.
În ambele cazuri termenul desemnează o realitate
virtuală de a cărei existenţă nu luăm cunoştinţă
decât atunci când ea se „traduce în act”.

Vorbirea este numită:

• “uzaj” de Hjelmslev
• “performanţă” de N. Chomsky.
În ambele cazuri termenul desemnează tocmai
actul concret de realizare a limbii.
Caracteristicile generale ale comunicării verbale sunt:

•  Productivitatea – se referă la capacitatea limbajului de a produce mesaje. Mesajele sunt elemente produse în urma
unor acte de creaţie; numai în comunicare se produc aceste mesaje, limbajul oferind doar lexicul şi gramatica.
Mesajele sunt construite pe baza unei posibilităţi infinite de a combina cuvintele. Productivitatea comunicării verbale
se referă la mesaje, la cuvinte (pentru că există reguli de a construi cuvinte), la regulile ca atare (în evoluţia isto-rică a
limbii sunt produse noi reguli de utilizare a limbajului).

• Caracterul dinamic – comunicarea verbală reprezintă un organism viu (limbile se nasc, se dezvoltă, mor, ele evoluează
în timp). Limbile se erodează în cursul timpului şi semnificaţiile cuvintelor se schimbă de la o perioadă de timp la alta.

• Există o anumită pierdere de informaţii în orice mesaj, datorită productivităţii limbii.

• Autonomia comunicării în termeni spaţiali, temporali şi în raport cu realitatea – comunicarea este aspaţială, este
atemporală şi poate fi chiar ficţională. Ea se poate referi la ceva real, care există în spaţiu şi timp, dar şi la lucruri care
s-au petrecut la o distanţă foarte mare de timp şi spaţiu: Un exemplu în acest sens este expresia „Cezar a trecut
Rubiconul”.

• Caracterul arbitrar al semnelor utilizate – într-o limbă evoluată nu există o corespondenţă simplă între semne şi
referinţele pentru semne.

O distincţie importantă în acest caz este cea formulată de Umberto Eco între:
1. Iconi (adică semne care înlocuiesc referenţii şi care seamănă structural cu obiectele respective)
2. Simboluri (adică semne care înlocuiesc un obiect, dar nu se aseamănă deloc cu obiectul respectiv).

Potrivit lui Eco limbajul devine mai puternic şi mai operant când se trece de la iconi la simboluri pentru că posibilitatea de a
adăuga conotaţii unui obiect este mai mare în cazul simbolurilor.
•  Dimensiunea culturală – orice limbaj reprezintă o achiziţie culturală şi este un produs cultural. Există o transmisie
culturală prin care comunicarea devine o parte esenţială a culturii; toate limbajele au un prag minimal de cunoaştere
astfel încât, deşi fondul lexical e foarte diferenţiat şi regulile sunt diferite, ele pot fi învăţate la un nivel minimal de către
orice persoană.
•  Înţelegerea imediată – comunicarea verbală este o comunicare orală astfel încât înţelegerea trebuie să se producă în
actul recepţiei, semnificaţia trebuie accesată imediat de receptorul comunicării.
 Forme ale comunicării verbale
Comunicarea verbală este o comunicare orală, dar ea are o serie de nivele specifice
care se transformă în caracteristici ale acestui tip de comunicare:

 Stilul rece – caracterizează formele de comunicare necooperative în care emiţătorul

nu îşi recunoaşte receptorul, iar acesta din urmă nu este în măsură să influenţeze în
vreun fel discursul celui dintâi – de exemplu, emisiunile radio-TV.

 Stilul formal – presupune transmiterea mesajului spre un auditoriu numeros ale

cărui reacţii sunt perceptibile pentru un vorbitor, ceea ce presupune existenţa unui
discurs coerent, elaborat dinainte.

 Stilul consultativ (este cazul comunicării profesioniste, de afaceri) – implică o

participare mai activă a interlocutorului la dialog; comunicarea nu este elaborată
detaliat, şi conţine doar informaţia de bază care este îmbogăţită pe parcurs.
 
 Stilul ocazional (este cazul comunicării între prieteni) – în acest caz dispare deseori
baza informaţională minimă necesară unui dialog, au loc schimburi rapide de
planuri, există deseori părţi întregi de monolog în cadrul comunicării.

 Stilul intim – este situaţia comunicării care recurge la un cod personal şi nu are ca
obiectiv comunicarea de informaţii sau de date exterioare, ci oferă informaţii
despre stări şi trăiri intime ale subiectului.
 Vorbirea
Vorbirea este o formă a comunicării orale

Este inseparabilă de atitudinea corporal ă şi facială care par să o faciliteze.

Caracteristicile vorbirii sunt:

 
 Caracterul situativ – fiecare cuvânt poate avea semnificaţii intrinseci şi
poate trimite la ceva (concret sau abstract). Vorbirea este un construct
dinamic temporal şi spaţial într-o succesiune de enunţuri şi sunete;

 Adresabilitatea – vorbirea este întotdeauna orientată spre o persoană;

 Caracterul succesiv – vorbirea implică o anume înşiruire a cuvintelor, o

succesiune a lor în fraze şi propoziţii;

 Caracterul ritmic – vorbirea se integrează într-un anumit ritm.

 Dialogul

Dialogul are drept principale caracteristici:

1.faptul ca este o forma de bază a vorbirii;

2.este calea cea mai importantă de elaborare a
limbajului;
3.presupune o alternanţă de replici între
vorbitori.
 Monologul
În acest caz trăsăturile comunicării verbale sunt următoarele:
 
 Are un grad sporit de dificultate;
 Este mai elaborat şi mai sistematizat;
 Reprezintă o interiorizare a dialogului.
 Apare ca o conversaţie a individului cu sine însuşi;
 Are mai multe forme de manifestare, astfel încât el poate fi:
o primar;
o super-elaborat;
o comunicativ;
o pentru sine;
o narativ;
o explicativ. 
 Scrisul
Vorbirea, dialogul şi monologul sunt forme de comunicare orală.

Comunicarea orală a făcut posibilă şi alt tip de comunicare verbală – comunicarea scrisă.

Scrisul este modalitatea cea mai evoluată a limbajului; el a cunoscut o evoluţie

istorică în timp, de la sistemele semantice, figurative şi pluraliste (pictogramele)
la sisteme tot mai abstracte şi cu o valoare generică.

După J. Goody, limbajul scris se deosebeşte de comunicarea verbală printr-o serie de trăsături
particulare:
– Tendinţa de a utiliza cuvinte mai lungi;
– Preferinţa pentru nominalizare acolo unde vorbitorii recurg, de obicei, la verbe cu acelaşi
înţeles;
– Folosirea unui vocabular mai variat;
– Recurgerea frecventă la epitete;
– Apariţia mai scăzută a pronumelor personale;
– O pondere mai mare acordată subordonării sintactice în detrimentul coordonării sintactice;
– Preferinţa pentru propoziţii enunţiative în defavoarea celor exclamative;
– Un mai mare accent pus pe construcţiile pasive;
– Frecvenţa mai mare a gerunziului;
– Grija de a formula idei complete, cu explicitarea tuturor presupoziţiilor subiacente;
–  Eliminarea repetiţiei, a digresiunii inutile şi a altor caractere redundante specifice comunicării
orale
 Cititul
În plan evolutiv cititul precede scrisul deşi există o
relaţie de complementaritate între scris şi citit.
Cititul presupune implicarea activă a decodificării
transmiţătorului şi receptorului unei comunicări.
Totodată el implică formarea unei deprinderi
specifice care este „deprinderea de a scrie”,
aceasta având mai multe stadii de dezvoltare:
Stadiul orientării spre modele grafice;
Stadiul analitic;
Stadiul analitic-sintetic;
Stadiul sintetic.
 Limbajul intern
Limbajul intern reprezintă „vorbirea sonoră lăuntrică a fiecărei persoane”.

Limbajul intern funcţionează ca un filtru şi ca o modalitate de elaborare de

răspunsuri care este însoţită sau nu de expresii orale; el este mai larg şi
mai cuprinzător, mai intens şi mai profund decât vorbirea din care derivă
(genetic) dar pe care o mijloceşte şi o controlează.
Este vorba în acest caz de un limbaj esenţializat, caracterizat de legi
economice pentru că la acest nivel se aplică principiul reducţionismului
şi concentrării gândirii.

Este mai plastic şi se structurează mai liber decât vorbirea externă.

Limbajul intern are o serie de caracteristici:

 
 Este de factură imaginativ-verbală – frazele mentale asociază imagini (ca
simboluri plurivalente) cuvintelor (ca simboluri lingvistice);
  Are un caracter eminamente predicativ;
 Posedă un grad maxim de libertate din punctul de vedere al sensurilor şi
structurii.
 Efectele comunicării verbale
• Comunicarea verbală este inepuizabilă – acest efect se leagă de faptul ca
este seriala.
 
• Comunicarea verbală este serială – un mesaj este retransmis de mai multe
ori, acest fapt incluzând o pierdere mai mare de informaţii care este totuşi
naturală (cu cât traiectul unui mesaj este mai lung, cu atât pierderea de
informaţii este mai mare).

• Comunicarea verbala presupune capacitatea de a minţi – prin comunicare

se pot transmite informaţii adevărate şi false, realitatea poate fi
manipulată. În fapt, comunicarea nu trebuie confundată cu realitatea.
În comunicare se structurează o anumită realitate şi instrumentul cu ajutorul
căruia noi cunoaştem realitatea este însăşi comunicarea. Limbajul poate fi
exploatat pentru că posibilităţile noastre de cunoaştere ţin eminamente de
comunicare.
Limbajul presupune astfel o armă cu două tăişuri în sensul că el poate falsifica şi
restructura realitatea, acest lucru fiind sintetizat în „ipoteza relativismul
lingvistic”: Modul în care comunicăm influenţează modul de a gândi şi a
percepe lumea. Dintr-o perspectivă generală comunicarea propune un model
asupra lumii, inclusiv posibilitatea de a imagina lumi care nu există.
• Orice comunicare funcţională este un sistem de înţelesuri dat fiind că
semnele utilizate în comunicare au anumite înţelesuri sau semnificaţii.

• Comunicarea este astfel un schimb de semnificaţii, de unde o serie de

consecinţe care rezultă:

1. Semnificaţia nu rezidă în cuvinte, ci în oameni – în realitate „semnul” este

o abstracţie, un vehicul pentru o semnificaţie care este localizată în
individul care utilizează semnul şi nu în semn ca atare;

2. Limbajul propune o serie de teorii asupra cărora individul poate reflecta –

semnificaţia fiecărui cuvânt este un construct ce ţine de anumite
caracteristici din experienţa individului care comunică semnificaţia unor
cuvinte, mesaje.
Situaţia evoluează în timp chiar pentru un individ dat; ele se negociază, se
constituie în procesul comunicării, astfel încât înţelesurile sunt mediate, nego-
ciate în comunicare.
Prin urmare, în cadrul comunicării, înţele-surile sunt definite la un moment dat în
societate într-un anumit fel datorită modului în care societatea respectivă
comunică tocmai în acel moment. Există comunicare ritualică (fatică) care
implică existenţa unor formule standard utilizate foarte des în comunicare.
De exemplu, ritualul convorbirii telefonice.
În comunicarea verbală intervin o serie de fenomene secundare:
 
Polarizarea – oamenii se raportează la realitate în termeni dihotomici. Comunicarea
oferă ca suport limbajul care dispune de semne constituite polar. Polarizarea există
pentru că eficientizează clasificările (ea are la bază sinteza şi generalizarea realizate
prin comunicare).
Eficienţa – individul construieşte obiecte, le extrage din real şi unele trimiteri la obiecte
pot fi un efect al utilizării limbii de către el.
Forma comunicării – este la fel de importantă ca şi conţinutul comunicării.
Prestigiul sursei – în comunicare emiţătorul este o persoană sau grup care are un anumit
prestigiu şi dispune de o anumită valo-rizare care există anterior comunicării propriu-
zise.
Distincţia dintre „etichete” şi realitate – etichetele sunt ata-şate, de obicei, grupurilor
minoritare dintr-o societate. Prejudecata reprezintă o generalizare nesusţinută, o
opinie formulată fără o cercetare serioasă, despre un grup sau o categorie de
oameni. De obicei, prejudecata descrie atitudini negative. Sursele prejudecăţii ca
etichetă sunt:
(a) stereotipurile (adică ideile inflexibile ale unei clase de oameni, scheme, imagini colective
despre anumite categorii sociale care influenţează modul în care se comunică cu grupul
care are ataşat stereotipul);
 (b) personalitatea celui care comunică – personalităţile autori-tare (conformiste, intolerante
dar nesigure) au de obicei prejudecăţi;
 (c) aplicarea procedeului „ţapului ispăşitor” (care se referă la aruncarea vinei pentru propriile
eşecuri şi limite asupra altora mai puţin puternici);
(d) cultura;
 (e) conflictul social.
 Limbajul ca instituţie socială
Limbajul este un factor constitutiv al culturii, el îndeplineşte o serie de roluri în
interiorul acesteia:
 Identificarea membrilor grupului respectiv – este cazul arhaismelor,
regionalismelor;
  Comunicarea privată – este cazul argoului;
 De status – limbajul marchează sau negociază statusul – este cazul jargonului;

Din perspectiva Teoriei Comunicării se face diferenţa între:

 Limbajul cultural – este un limbaj care are o formă orală şi una scrisă, un lexic mai bogat, stilul de
exprimare este atent supra-vegheat;
 Limbajul popular – este limbajul uzual, cunoscut de toţi vor-bitorii, este limbajul pe care îl foloseşte
majoritatea populaţiei în comunicare.

Limbajul în latura sa dinamică este şi expresia unei culturi pentru că orice creaţie la
nivel cultural este şi o creaţie la nivel de limbaj.
Limbajul este totuşi autonom faţă de cultură pentru că accesarea limbajului nu duce
instantaneu şi la accesarea culturii, astfel încât limbajul poate transcende cultura.
Unele limbaje au statut de universalitate – de exemplu, limbajul matematic actual.
 REZUMAT
• Au fost prezentate elementele distinctive ale comunicării verbale, ca o formă de
comunicare umană care utilizează limbajul articulat. Dacă în cazul comunicării
nonverbale imaginea se constituie drept elementul său definitoriu, comunicarea
verbală are la bază gândirea.
• Au fost introduse succint definiţiile alternative ale „limbii” şi „vorbirii” propuse de F. de
Saussure, L. Hjelmsev şi N. Chomsky şi au fost schiţate principalele caracteristici ale
comunicării verbale: 1. Productivitatea; 2. Caracterul dinamic; 3. Pierderea de
informaţie datorită productivităţii limbii; 4. Autonomia comunicării în termeni spaţiali,
temporali şi faţă de realitate; 5. Posibilitatea de a minţi; 6. Caracterul arbitrar al
semnelor utilizate; 7. Dimensiunea culturală; 8. Înţelegerea imediată.
• Au fost analizate separat fiecare dintre formele comunicării verbale: Vorbirea;
Dialogul; Monologul; Scrisul; Cititul; Limbajul intern. Din perspectiva generală a Teoriei
Comunicării vorbirea, dialogul şi monologul constituie forme ale comunicării orale, în
timp ce scrisul şi cititul sunt forme ale comunicării scrise.
• Dintre efectele comunicării verbale au fost menţionate: 1. Caracterul inepuizabil; 2.
Caracterul serial; 3. Relativismul lingvistic (care a fost sintetizat în ipoteza Sapir-
Whorf); 4. Caracterul semnificativ. 
• Au fost prezentate caracteristicile distinctive ale limbajului ca instituţie socială şi a
rolului deţinut de acesta într-o cultură: 1. Identificarea membrilor grupului respectiv;
2. Comunicarea privată; 3. Negocierea status-ului.