Forme ale comunicării

Ce este comunicarea (definitie)

Etimologia cuvântului „comunicare”
Provine din latinescul „communicare” = punerea în comun a unor lucruri de
indiferent ce natură.
Dicţionarul explicativ al limbii române oferă următoarea definiţie: a comunica = a
face cunoscut; a da de stire; a informa; a înfiinţa, a spune (p.205).
Comunicăm pentru a ne transmite ideiile, sentimentele, emoţiile, părerile, pentru a
influenţa, pentru a ne corela între noi rezultatele muncii, pentru a ne socializa.
În limba română s–a păstrat şi sensul sacramental: cuminecare = a se împărtăşi de
la, a se împărtăşi întru ceva.
Constantin Noica: „Comunicarea nu e totul, comunicarea e de date, de semnale
sau chiar de semnificaţii, înţelesuri; cuminecarea este de subînţelesuri.”
Din punct de vedere cronologic, comunicarea este primul instrument spiritual al
omului în procesul socializarii sale.
Comunicarea umană se ocupă de sensul informaţiei verbale, prezentată în formă
orală sau scrisă şi de cel al informaţiei non-verbale, reprezentată de paralimbaj, mişcările
corpului şi folosirea spaţiului.
Tipuri de comunicare
Comunicarea poate fi verbală si non-verbală. La rândul său comunicarea verbală
poate fi orală şi scrisă.
Comunicarea verbală este procesul de transmitere a unui mesaj de la sursă
(emiţător) la destinatar (receptor) prin intermediul unui cod (limbă naturală) şi al unui
canal.
În bogata literatură de specialitate pe tema comunicării prin limbaj, este unanim
acceptată ideea că elementul concret care facilitează actul comunicării este semnul
lingvistic. Definiţia semnului lingvistic a fost dată de Ferdinand de Saussure (Curs de
lingvistică generală): semnul este entitatea cu două feţe – semnificantul/cenemul
(unităţile acestuia sunt fonemele, pe baza cărora se constituie compexul sonor) şi
semnificatul/pleremul (semnificatul lui casă nu e o casă concretă, nici ansamblul
caselor, ci conceptul de casă), în raport de presupunere reciprocă (de exemplu, la
semnificatul casă, care există în realitatea extralingvistică, se asociază semnificantul
casă, care evocă, în mintea vorbitorilor de limbă română, ideea generală şi abstractă de
locuinţă). Caracterul binar al semnului, prevăzut de Saussure, rezultă din rolul lui de
element intermediar între gândire şi sunete, dat fiind că ideile se delimitează între ele
numai în măsura în care sunt asociate cu anumite complexe sonore. În accepţia lui L.
Hjelmslev, semnul este rezultatul semiozei iar natura lui se bazează pe reuniunea dintre
forma expresiei şi forma conţinutului (semnificat şi semnificant, în viziunea lui
Saussure).
Semnul lingvistic este arbitrar sau convenţional, caracteristică ce asigură optima
lui funcţionare. Saussure a arătat că semnificantul este arbitrar în raport cu semnificatul,
în sensul că nu există nici o legătură necesară între complexul sonor şi conceptul pe care

1
îl exprimă. Aceasta înseamnă că nimic din natura conceptului nu impune exprimarea
printr-un anumit complex sonor. Argumentele pentru această interpretare sunt:
 faptul că acelaşi concept se poate exprima, în general, prin mai multe
sinonime (de exemplu, pentru casă: locuinţă, vilă, apartament)
 acelaşi concept se exprimă prin cuvinte diferite în diverse limbi (rom. Casă,
germ. Haus, engl. House, fr. Maison).
Legătura dintre sunete şi sens sau dintre semnificant şi semnificat este nu numai
convenţională, ci şi culturală, presupunând un acord colectiv între vorbitorii aceleiaşi
limbi la un moment dat. Caracterul arbitrar al semnului lingvistic se opune celui motivat
şi îl are corolar pe cel convenţional, deoarece, în absenţa oricărei motivări, doar convenţia
asigură funcţionarea semnului.
În literatura de specialitate sunt menţionate nu o singură definiţie a comunicării
non-verbale ci mai multe şi toate sunt acceptate. Totul depinde din ce perspectiva este
abordat procesul de transmitere a semnelor non ligvistice.
Comunicarea non-verbală
În literatura de specialitate comunicarea non-verbală a primit de-a lungul
timpului o multitudine de definiţii, majoritatea fiind acceptate. Majoritatea definiţiilor
comunicării non verbale vorbesc despre această comunicare non-verbală ca despre un
cumul de mesaje, mesaje ce nu sunt exprimate prin ajutorul cuvintelor, dar care totuşi pot
fi decodificate, putând crea înţelesuri.
Cât de importantă este comunicarea non-verbală a demonstrat-o Albert
Mehrabian, în anul 1967. În urma unui studiu despre comunicarea non-verbală acesta a
ajuns la concluzia că numai 5% din mesaj este transmis prin comunicare verbală în timp
ce 38% este transmis pe cale vocală şi 55% prin limbajul corpului.
Comunicarea non-verbală este neintenţionată, ea ne trădează emoţiile sau
atitudinea chiar dacă nu dorim acest lucru, deci trebuie sa fim conştienţi ca mesajele non-
verbale uneori pot contrazice ceea ce afirmăm;
- comunicarea non-verbală este alcătuită dintr-un număr de coduri separate pe
care trebuie să învăţăm să le folosim. Anumite coduri non-verbale sunt universale, fiind
înţelese la fel în culture diferite;
- Abilitatea de comunicare non-verbală creşte odată cu vârsta, cu experienţa. Cei
care comunică bine non-verbal, stăpânesc în aceeaşi măsură şi codurile non-verbale şi de
obicei sunt acei care reuşesc mai bine în societate, construiesc relaţii bune cu semenii lor
şi au un statut social mai bun;
- Mesajele transmise prin comunicarea non-verbală ne furnizează informaţii
despre problemele personale sau de relaţionarea la alţi indivizi, despre care am fi jenaţi să
discutăm.
Termenul „kinesics“, derivat de la cuvântul din limba greacã ce desemneazã
mişcarea, este o invenţie lingvisticã datoratã antropologului american Ray L. Birdwhistell
(1918–1994), care l-a utilizat pentru prima datã în Introduction to Kinesics (1952) şi apoi
în Kinesics and Context (1970), cu înţelesul de „studiul mişcãrilor corpului în relaţie cu
aspectele nonverbale ale comunicãrii interpersonale“ (apud S. Jolly, 2000, 133).
Termenul ca atare s-a încetãţenit în vocabularul ştiinţei comunicãrii. În International
Encyclopedia of Communications (1989, vol. 2, 380), Adam Kendon defineşte termenul
„kinesics“ ca „studiul funcţiei de comunicare a mişcãrilor corpului în interacţiunile face-
to-face“. În limba românã, termenul se întâlneşte în lucrãrile de specialitate sau în

2
literatura de informare ştiinţificã sub diferite transliteraţii: kinesicã, kinezicã, kineticã,
chineticã.
Numit şi comunicare non-verbală, limbajul trupului include toate acele forme de
comunicare ce nu folosesc limbajul articulat adică expresiile emoţionale precum mimica
(de exemplu mişcările ochilor, buzelor, sprâncenelor, contactul vizual), pantomimica
(poziţia corpului, mersul, gesturile), atingerile, schimbările petrecute la nivelul vocii, în
ceea ce priveşte de exemplu intonaţia, ritmul sau intensitatea şi modificările de natură
vegetativă ce au efecte sesizabile precum înroşirea, transpiraţia sau paloarea. Dar mai
include şi elemente precum aspectul fizic general, îmbrăcamintea, mirosul sau spaţiul
vital.
Într-o formulare cât mai concisă se poate afirma că limbajul trupului foloseşte în
locul cuvintelor imagini, expresii, atitudini şi comportamente, deoarece în permanenţă
emitem semnale încărcate de informaţie. Cei care vor însa să interpreteze cât mai corect
acest limbaj trebuie să stie de la bun început că uneori, în lipsa unor informaţii corecte şi
complete, el poate foarte bine să inducă în eroare în loc să clarifice.
Ca orice alt limbaj, şi limbajul trupului foloseşte coduri a căror semnificaţie
trebuie să fie desluşită. Printre limbaje se numără de exemplu şi limba română, care este
înţeleasă evident numai de către vorbitorii acestei limbi, pentru cei care nu cunosc
codurile folosite de ea fiind de neînţeles. Alte exemple ar fi limbajele semnelor, codul
Morse, matematica sau chiar notele muzicale. Pentru a înţelege oricare dintre aceste
limbaje, avem nevoie să cunoaştem codurile pe care ele le folosesc. Există însă o
diferenţă semnificativă între aceste limbaje şi limbajul trupului. Dacă de exemplu
cuvintele, în calitate de cod al unei limbi, au o definiţie exactă, unanim acceptată,
modificandu-şi uneori înţelesul în funcţie de context, însa fiind în continuare interpretate
corect de vorbitorii limbii respective, cu codurile comunicării non-verbale lucrurile stau
puţin altfel.
Modalităţiile diferite de realizare a îmbrăţişării şi sărutului în funcţie de natura
relaţiilor dintre parteneri ne-au atras atenţia asupra unor implicaţii teritoriale ale
raporturilor interpersonale. Lucrurile se petrec ca şi cum fiecare dintre noi s-ar deplasa
împreună cu nişte învelişuri invizibile a căror violare e îngăduită, într-un mod foarte fin
diferenţiat, exclusiv unor categorii strict circumscrise de colaboratori. Fiecare tip de
relaţie presupune o distanţă canonică înre indivizi, orice încălcare generând neplăcere,
stinghereală sau chiar stări conflictuale. Analiza corelaţiei dintre componenta spaţială şi
cea comunicaţională a vieţii sociale face obiectul unei discipline, nu mai vechi de 5
decenii, al cărei iniţiator a fost americanul Edward T. Hall, şi care a căpătat numele de
proxemică.
Proxemica afirmă, în esenţă, că instinctul teritorial, atât de important în viaţa
animalelor, e departe de a fi dispărut la om. Dimpotrivă, manifestările sale s-au
diversificat şi nuanţat, pe potriva evoluţiei sociale. Din acest punct de vedere, Desmond
Morris distinge trei tipuri principale de teritoriu: tribal, familial şi personal.
În ceea ce priveşte treitoriul tribal, autorul american observă că “vânătorul din
tribul primitiv care se ascunde în fiecare cetăţean nu se mulţumeşte să aparţină unei
colectivităţi vaste pe ai cărei membri, în majoritatea, nu îi cunoaşte personal. El face tot
posibilul penru a se convinge că împărtăşeşte cu ei apărarea teritoriului, dar scara acesteia
depăseşte umanul. E greu să resimţi un sentiment de apartenţă la un trib de cincizeci de

3
milioane de persoane sau chiar mai mult. El formează atunci subgrupuri mai apropiate de
modelul vechi, mai mici şi pe care le cunoaşte mai bine”.
Caracterul tribal al teritoriilor colective se vădeşte şi în apariţia în spaţiul acestora
a unor manifestări “primitive” de genul intonării unor cântece de luptă, al desfăşurării şi
expunerii de însemne specifice şi al deghizării, toate întâlnite, ăn mod curent, pe
stadioane şi terenuri de sport.
Tăsăturile teritoriului familial sunt perceptibile atât în modul de organizare a
locuinţei, cât şi în manifestările familiei atunci când ea se află în deplasare, la munte sau
la mare.
Părintele proxemicii mai vorbeşte de “spaţii cu organizare semifixă”,
caracteristice unor edificii de interes public. Unele dintre acestea sunt calificate drept
sociofuge, fiindcă amenajarea lor urmăreşte restrângerea raporturilor de comunicare
interpersonală. Este cazul sălilor de aşteptare ale policlinicilor şi spitalelor, unde e în
interesul celor ce lucreazăacolo ca pacienţii să converseze cât mai puţin. Dispunerea
scaunelor de-a lungul pereţilor descurajează tentativele de dialog şi împidică formarea de
grupuri.
Calificate drept sociopete, spaţiile publice de genul, bunăoară, al teraselor sau
grădinilor de vară ale unor localuri/ restaurante, cofetării) stimulează comunicarea de
grup. În contrast cu sălile de aşteptare, unde personalul de serviciu veghează ca
dispunerea scaunelor să nu fie modificată în sensul facilitării conversaţiei dintre ocupanţii
acestora, aici nimeni nu se opune deplasărilor de mobilier, inclusiv, alăturării meselor
pentru a se permite convivilor să se adune în grupuri mai mari, cu riscul, conştient
asumat, de a avea o clientelă sensibil mai gălăgioasă.
Dintre toate tipurile de spaţii menţionate, cel personal s-a bucurat de cea mai mare
atenţie din partea cercetătorilor. Aceştia au delimitat 4 zone caracteristice, după cum
urmează:
 zona intima (personală), între 0,5-1,2 m este pentru discuţii cu caracter personal,
fiind însa total inacceptabila în alte cazuri;
 zona socială (normală), între 1,2-2 m este folosită mai ales la comunicarea
interpersonală (colegi de serviciu aflaţi pe aceiaşi treapta ierarhica, prieteni, etc);
 zona consultativă, între 2-3,5 m este folosită în situaţii oficiale (superior,
subordonat, consultant-client, angajat - persoana care solicită angajarea,
gospodina-vânzătoarea de la magazin);
 zona publica, 3,5 m şi mai mult în care comunicarea este formală (cursuri,
şedinţe, discursurile politicienilor, etc).
Dacă o persoană se apropie mai mult decât este potrivit, poate apărea tensiune şi
chiar ostilitate, stări care vor afecta comunicarea. Atunci când se produce invadarea
(violarea) spaţiului personal, persoana în cauza se retrage pentru a restabili distanţa iar în
cazul în care acest lucru nu mai este posibil, se va face tot posibilul ca "invadatorul" să se
retragă la distanţa cuvenită. Nu stânjeniţi pe cei cu care discutaţi apropiindu-vă de ei mai
mult decât trebuie. De obicei când sunteţi în picioare, distanţa necesară este aceea a
strângerii mâinii.
Privirea:
- Cercetătorii sunt unanimi în a-i recunoaşte privirii statutul de cel mai important mijloc
de transmitere a mesajelor non-verbale.

4
- durata medie unui necunoscut nu trebuie sa depaseasca 1,18 sec, altfel e interpretată ca
si agresiune
- dilatarea este asociata cu atracţia, cu intereseul, cu pofta
- contractarea cu ostilitatea.
Funcţiile privirii (exista 4 funcţii majore):
- regularizează fluxul informational;
- monitorizează feedback-ul;
- exprimă emoţia;
- exprimă natura relaţiilor interpersonale.
Comunicarea este fluxul vital care face posibile performanţele unei organizaţii.
De calitatea şi funcţionalitatea ei depinde modul în care sunt folosite resursele şi sunt
atinse scopurile. Eficienţa unei organizaţii se bazează pe specializarea funcţiilor la nivel
de compartimente şi de indivizi şi pe complementaritatea acestor funcţii. Din aceste
caracteristici de bază ale activităţii organizaţionale rezultă necesitatea schimbului de
informaţii între compartimente, între indivizi, între organizaţie şi mediul său socio-
economic.
Orice organizaţie constă, după cum arată Graham şi Bennett1, din “premise
(scopurile activităţii comune n.n.), angajaţi, conducere, echipamente, materiale, fonduri”.
În procesul muncii comunicarea joacă un rol esenţial pentru că orice sistem sociotehnic
presupune existenţa unui flux informaţional care face posibilă funcţionarea lui ca întreg.
Munca în cadru organizaţional necesită coordonarea eforturilor participanţilor în
realizarea unei performanţe. Conducerea comunică angajaţilor deciziile sale, controlează
executarea lor, iar deciziile sunt bazate la rândul lor pe fluxul de informaţii.
Funcţiile organizaţionale ale comunicării sunt următoarele:
a) Control - să clarifice îndatoririle, să stabilească autoritatea şi
responsabilităţile.
b) Informare - să furnizeze baza deciziilor.
c) Coordonare - să facă posibilă acţiunea comună eficientă.
d) Motivare - să stimuleze cooperarea şi implicarea în atingerea obiectivelor.
e) Emoţională - să permită exprimarea trăirilor sentimentelor etc.
Comunicarea se realizează atât interpersonal, cât şi intraorganizaţional (între
subunităţi ale aceleiaşi organizaţii) şi extraorganizaţional (cu persoane sau organizaţii
legate funcţional de activitatea organizaţiei: furnizori, clienţi, public, etc.). Fiecare dintre
aceste niveluri are grade de complexitate diferite şi presupune restricţii legate de rolurile
organizaţionale (superior/subordonat, compartimente de decizie/execuţie), norme
specifice şi structura organizaţiei. Informaţia circulă prin reţele de comunicare,
cuprinzând mai multe persoane, grupuri, compartimente, care îndeplinesc atât roluri de
emiţător cât şi de receptor.
Comunicarea organizaţională poate fi formală (realizată pe canale impuse de
structura organizaţiei, de normele existente şi de relaţiile funcţionale dintre persoane,
grupuri, compartimente, în conformitate cu reguli explicite şi, uneori, implicite) şi este
preponderent legată de activitatea comună; şi informală (informaţie fără legătură directă
cu activitatea, cu o puternică tentă afectivă), canalele folosite sunt altele decât cele
formale, regulile de comunicare sunt mai puţin stricte. Reţelele de comunicare formale şi
informale sunt coexistente şi uneori interferente, în sensul că cele informale pot bloca

1 Graha m , H.T., Benne t t , R. (1995), p. 121.

5
circulaţia informaţiei în reţeaua formală, o pot distorsiona în funcţie de relaţiile şi
interesele celor implicaţi, sau, dimpotrivă, pot flexibiliza şi îmbunătăţi comunicarea
formală.
Comunicarea formală
Reţelele formale de comunicare sunt prescrise prin organigramă, document care
reprezintă organizarea funcţională a activităţilor şi natura relaţiilor de subordonare şi
coordonare dintre compartimente şi persoane. Derularea comunicării formale scrise sau
orale este guvernată de o serie de reguli implicite şi explicite privind conţinutul (ce fel de
informaţie se transmite), responsabilitatea (cine emite şi cine controlează şi semnează –
în cazul mesajelor scrise), forma (orală / scrisă, modul de structurarea a mesajului,
conţinutul părţii de identificare, formulele de adresare), momentul (ocazii, termene) şi
destinaţia mesajelor (cui sunt adresate).
Comunicarea poate fi unidirecţională E R, mai facilă şi mai rapidă, sau
bidirecţională E R, mai lentă, necesitând răbdare, timp alocat, abilităţi comunicaţionale,
dar ducând la decizii mai bune şi la acceptarea mai largă a acestora de către executanţi.
Tehnicile de comunicare diferă după sensul de circulaţie al informaţiei:
• Comunicare descendentă poate avea loc în sensul cererii de situaţii, date, etc.
sau al emiterii de decizii, dispoziţii, instrucţiuni, informaţii. Formele concrete
folosite de o organizaţie pot fi decizii, circulare de informare, broşuri sau
manuale cu norme şi instrucţiuni, ziare de întreprindere, scrisori către fiecare
angajat, mesaje la staţia radio, dări de seamă, rapoarte în faţa adunării
generale a salariaţilor sau acţionarilor.
• Comunicarea ascendentă poate fi un răspuns la cererile de situaţii şi date ale
conducerii sau emiterea unor cereri, plângeri, opinii. Formele folosite pot fi
note de serviciu, rapoarte, dări de seamă, reglementate prin normele de
organizare şi funcţionare. Pe lângă acestea conducerea poate folosi la
fundamentarea deciziilor sale date furnizate de chestionare de opinie sau
atitudini, forme de colectare a propunerilor şi sugestiilor salariaţilor. Tehnici
recente de canalizare a insatisfacţiilor salariaţilor sunt aşa-numitele “hot-lines”
şi “uşa deschisă”.
Comunicarea organizaţională nu se limitează însă doar la aceste forme; există
modalităţi specifice de comunicare operativă, bidirecţională, între niveluri ierarhice,
compartimente diferite ca şedinţele, comitetele, interviurile, grupurile de discuţie.
În cazul reţelelor formale sensul de circulaţie poate fi descendent (de la
compartimentele /persoanele de decizie spre cei care execută deciziile), ascendent (de la
instanţele de execuţie spre cele de decizie) şi orizontal (între persoane aflate la acelaşi
nivel ierarhic).
Există organizaţii cu structuri de comunicare rigide, care nu permit o comunicare
orizontală intra sau extragrupală, ceea ce poate fi un avantaj atunci când activitatea
impune aşa-numita “unitate de comandă” (cazul structurilor de tip militar) sau,
dimpotrivă, un dezavantaj, dacă activitatea cere flexibilitate şi dinamism în comunicare
(structuri de tip industrial, comercial sau în domeniul serviciilor sau al relaţiilor cu
publicul).

6
 Unele organizaţii permit un acces mai “democratic” al angajaţilor la informaţiile
din sistem. Bergman2 (1994) arată că într-o organizaţie informările predominante sunt
descendente, iar pentru informarea ascendentă există 3 reguli implicite:
1. Dacă doreşti să fii informat vei afla.
2. Dacă nu ai iniţiative, şefii nu-ţi vor trimite informări.
3. Ignorarea a ceea ce ai fi putut să afli dacă aveai iniţiativă nu poate fi o
scuză invocabilă.
Comunicarea informală
Paralel cu comunicarea formală sunt iniţiate comunicări informale între
participanţi, pentru a schimba informaţii care nu au o legătură directă cu activitatea. Cu
timpul se constituie reţele informale de comunicare, bazate pe criterii afective simpatie /
antipatie, interese comune legate (sau nu) de organizaţie; canalele folosite sunt altele
decât cele formale, regulile de comunicare sunt mai puţin stricte.
Reţelele de comunicare formale şi informale sunt coexistente şi uneori
interferente, în sensul că cele informale pot bloca circulaţia informaţiei în reţeaua
formală, o pot distorsiona în funcţie de relaţiile şi interesele celor implicaţi sau,
dimpotrivă, pot flexibiliza şi îmbunătăţi comunicarea formală. Structura reţelelor de
comunicare informale este aleatorie, orizontală şi verticală, contactele personale
scurtcircuitează reţeaua formală, funcţionarea lor se bazează pe comunicare
nepermanentă, bi- şi multi-direcţională. Formele mai frecvente de comunicare
organizaţională informală sunt zvonurile, semnele secrete de avertizare, materialele
satirice scrise.

În concluzie comunicarea este o componentă esenţială a vieţii, componentă care

trebuie să fie înţeleasă cât mai corect pentru a-şi atinge scopurile. Pentru a stăpâni
comunicarea trebuie să o înţelegem, să înţelegem elementele ei de bază.

2 Bergman, A. (1994), p. 50.

7
 Mihai Dinu, Comunicare – repere fundamentale, Editura Orizonturi, 2007.
 Corina Rădulescu, Comunicare şi protocol, Editura Universităţii din
Bucureşti, 2009;
 http://psihologiesociala.uv.ro/psihologie-sociala/comunicarea-non-
verbala.php