Universitatea “Al. I.

Cuza”
Facultatea: Filosofie
Secţia: Comunicare şi Relaţii Publice

COMUNICAREA NONVERBALǍ ÎN RELAŢIILE

INTERPERSONALE
 Introducere

Uneori în comunicarea interpersonală cuvintele nu sunt de-ajuns, fiind inutil să

apelăm la acestea, spre exemplu atunci când este zgomot, când distanţa dintre locutori
este mare sau când nu cunoastem limba vorbită de celălalt.
Cei mai mulţi oameni cred că doar cuvintele sunt capabile să poarte un mesaj,
când de fapt, orice gest, mimică, stil vestimentar, culoare, contribuie la crearea dispoziţiei
în care omul primeşte cuvintele. Miscarile corpului, expresiile faciale, variaţiile de voce,
sunt toate modalităţi de comunicare nonverbală prin care individul transmite mesaje
altora.
În acest referat am încercat să clarific conceptul de comunicare nonverbală şi să
subliniez importanţa acestuia, mai ales în discuţiile cu ceilalţi. Am încercat de-asemenea
să înteleg mai bine acest concept, prin definirea lui, prin clasificarea tipurilor de
comunicare nonverbală dar, şi prin identificarea şi explicarea catorva aspecte mai
importante ca: haptica, oculezica sau vocalica etc..

Cuvinte cheie:
- kinezica;
- artefacte;
- oculezica;
- haptica;
- expresii faciale;
- vocalica (paralimbaj).

2
 COMUNICAREA INTERPERSONALĂ

Procesul de comunicare reprezintă una dintre condiţiile indispensabile pentru

funcţionarea şi organizarea societăţii. Mai mult, individul se numeşte fiinţă socială şi se
raportează la celălalt ca atare în măsura în care comunică cu celălalt.
Comunicarea este un proces în care toţi indivizii sunt liberi să participe şi în care
cei implicaţi interacţionează permanent pentru a transmite şi primi informaţii, dar şi
pentru a intepreta şi deduce semnificaţii ale acestor informaţii.
Ca esenţă a legaturilor umane, “comunicarea reprezintă ansamblul proceselor
fizice şi psihice prin care se efectuează operaţia de punere în relaţie cu una sau mai
multe persoane în vederea atingerii unor anumite obiective.”1
Individul trăieşte în mijlocul unor comunicări multiple, care acoperă, în medie, 11
ore din cele 24, adică 70% din timpul activ zilnic, distribuite astfel: scris – 9%, citit –
16%, vorbit – 30%, ascultat – 45% (Timm, 1980).
Comunicarea se desfăşoară tot timpul. De fiecare dată când deschidem gura
spunem ceva sau aşezăm creionul pe hârtie dorim să stabilim, prin comunicare, o legatură
între noi şi alţii.
Comunicarea interpersonală poate fi definită ca “orice comportament verbal
sau nonverbal care este perceput de o altă persoană”.2 Este mult mai bine definită în
sens restrâns ca “un mesaj transmis de o persoană către un receptor cu intenţia
conştientă de a influenţa comportamentul acestuia.”3
O altă definiţie a comunicării interpersonale ar fi: “Comunicarea interpersonală,
respectiv directă, se realizează între două sau mai multe persoane, care se află în poziţii
de proximitate (spaţială, de regulă) şi care interacţionează sau se influenţează
reciproc.”4
Comunicarea interpersonală este caracteristica cea mai importantă a omenirii şi, în acelaşi
timp, cea mai mare realizare a sa. Este abilitatea oamenilor de a transforma

1
Irena Chiru, Comunicarea interpersonală, Editura “Tritonic”, Bucureşti, 2003, p.5
2
Eugen Burduş, Managementul schimbării organizaţionale,, Editura “Economica”, Bcureşti, 2000, p.620
3
Idem, p. 621
4
Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, Editura “Polirom”, Iaşi, 1999, p. 14

3
 spusele fără noimă în cuvinte vorbite şi scrise, prin care ei sunt capabili să îşi facă
cunoscute nevoile, dorinţele, ideile şi sentimentele.
Comunicarea serveşte pentru a schimba o altă persoană într-un anume fel, mai
degrabă decât să ofere receptorului informaţii pentru a face ceva ca urmare a mesajului
transmis, ori în unele cazuri vine să completeze cu informaţii noi ceea ce nu a fost iniţial
înţeles de beneficiarii mesajului.

COMUNICAREA NONVERBALĂ

Prin comunicare nonverbală înţelegem: “interacţiunea umană bazată pe

transmiterea de semnale prin prezenţa fizică şi/sau prin comportamentele indivizilor
intr-o situaţie socio-culturală determinată”.5
Însă în literatura de specialitate sunt menţionate nu o singură definiţie a
comunicării nonverbale ci mai multe şi toate sunt acceptate. Totul depinde din ce
perspectivă este abordat procesul de transmitere a semnelor nonligvistice.
Deşi oamenii sunt educaţi să prefere cuvintele pentru a comunica, în procesul
comunicării interpersonale doar 7% din mesaj este verbal, în timp ce 93% din mesaj este
transmis nonverbal, din care: 38% este prin tonurile vocale şi 55% prin limbajul
nonverbal, preponderent prin gesturi.
Limbajul trupului este cel mai vechi limbaj. Adesea este o mare discrepanţă între
cuvintele cuiva şi acţiunile sale fizice. De multe ori apar confuzii în receptarea unui
mesaj. În asemenea situaţii, mesajele verbale şi nonverbale sunt în conflict. De aceea,
specialiştii recomandă să avem încredere în mesajele nonverbale primite (adică ceea ce
vedem), deoarece cuvintele pot fi manipulate, dar gesturile sunt mai greu de controlat.
Comunicarea nonverbală este mai subtilă şi poate fi mai putin controlată, însă are
ca rezultat transmiterea unor informaţii despre stările emoţionale şi informaţiile personale
pe care oamenii adesea doresc să le ascundă de ceilalţi.

5
Septimiu Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, Editura Comunicare.ro, Bucureşti,
2005, p. 25

4
 Tipuri de comunicare nonverbală

– comunicarea nonverbală denumită senzorială, deoarece se bazeaza pe ceea

ce recepţionăm cu ajutorul simţurilor văzului, auzului, mirosului, tactil şi gustativ ;
– comunicarea nonverbală estetică (pictură, muzică, dans, imagine, etc) care
are loc prin intermediul diferitelor forme de exprimare artistică şi comunică diferite
emoţii artistice ;
– comunicarea nonverbală bazată pe folosirea însemnelor (steaguri, insigne,
uniforme, etc) şi a simbolurilor specifice, ca de exemplu, cele legate de religie (cruce,
altar, icoane, etc) sau statut social (gradele la ofiţeri, titulatura, decoratiile, etc).
Paul Ekman a identificat cinci funcţii ale comunicării nonverbale:
- repetarea - spunem “da” şi dăm din cap de sus în jos, şi de jos în sus; spunem cuiva că
adresa căutată este pe o stradă la dreapta şi în acelaşi timp arătăm cu mana încotro să se
îndrepte;
- substituirea - înlocuirea mesajelor verbale - o faţă posomorâtă ne spune că persoana
în cauză nu se simte bine ;
- completarea - colaborarea la transmiterea mesajelor verbale, ceea ce duce la o mai
bună decodificare a lor;
- accentuarea / moderarea - punerea în evidenţă a mesajelor verbale, amplificarea sau
dimpotrivă diminuarea celor spuse: când scandăm sloganuri, ridicăm braţul şi arătăm
pumnul; când admonestam un prieten expresia facială poate arăta că nu ne-am supărat
foarte rău;
- contrazicerea - transmiterea de semnale în opoziţie cu mesajele verbale; spunem că ne
bucurăm că ne-am întâlnit cu o persoană cunoscută dar privim în altă parte când îi
întindem mâna, ne văităm că nu avem din ce trăi, dar ne afişăm cu bijuterii sau haine
foarte scumpe.

5
 În lucrarea sa, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, Septimiu Chelcea
face referire la ştiinţa construită de Ray L. Birdwhistell şi anume, kinezica, careia Ray i-a
dat semnificaţia de “studiul mişcărilor corpului în relaţie cu aspectele nonverbale ale
comunicării interpersonale.” Deoarece termenii ca “limbajul trupului” sau “limbajul
corpului” sunt improprii abordării ştiinţifice a comunicării nonverbale, autorul foloseste
termenul de “mişcări ale corpului” atunci când se referă la semnalele transmise cu
ajutorul corpului (gesturi, postură).
Gesturile
Fiind elemente ale conduitei expresive, gesturile vorbesc de la sine despre trăirile
afective şi despre temperamentul unei persoane, la fel ca şi expresia sau postura: o
persoană care gesticulează amplu, intrând în spaţiul nostru personal sau chiar intim este
prcepută ca impulsivă, autoritară / agresivă; gesturile puţine indică stăpânire de sine sau
temperament flegmatic; mersul apăsat este semn de hotărâre, fermitate, furie; mersul pe
vârfuri – fire flexibilă, dinamică sau chiar intrigantă; paşii „târşiţi” indică lene sau
depresie etc.
Postura
Poziţia corpului (postura) face parte din mijloacele de comunicare nonverbală şi,
la fel ca şi în cazul expresiilor emoţionale, în timp, se consolidează posturi specifice care
sunt interpretate ca trăsături de personalitate: capul ţinut plecat şi spatele gârbovit sunt
interpretate ca depresie şi umilinţă, capul dat pe spate şi spatele drept ca aroganţă,
mândrie, autoritate ş.a.m.d. În timpul conversaţiei, varierea poziţiei corpului poate să
comunice interlocutorului lucruri diferite: aplecarea trunchiului înspre înainte poate
semnifica interes pentru ceea ce el tocmai spune şi conversaţia devine mai „caldă”, mai
apropiată, aplecarea înspre înapoi poate semnifica detaşare şi conversaţia se „răceşte”.
Alte aspecte ce ţin de comunicarea nonverbală, în special de mesajele nonverbale
transmise de corpul nostru catre ceilalti sunt: artefactele (îmbrăcămintea, podoabele,
accesoriile vestimentare, care comunică apartenenţa persoanei la genul biologic, la o
clasă de vârstă sau la o categorie socio-economică etc.).

6
 Înfăţişarea
Prima impresie pe care ne-o produce întâlnirea faţă în faţă cu o persoană rezultă
din ceea ce vedem (înfăţişarea şi mişcările) şi auzim (ce spune şi cum spune). Alura unei
persoane, felul cum este îmbrăcată, fizionomia, ne dau indicii intenţionate sau
neintenţionate despre gen, vârstă, eventual categorie socio-economică, felul în care
percepe persoana situaţia şi se raportează la ea. Ne pregătim înfăţişarea pentru fiecare
situaţie importantă, de multe ori chiar ne străduim să ne modificăm înfăţişarea astfel încât
să producem impresia dorită.
Îmbrăcămintea
Hainele constituie un însemn al diferenţierii sociale, dar totodată constituie un
mod de exprimare a persoanei: putem deduce statutul socio-economic şi chiar ocupaţia
cuiva după tipul de îmbrăcăminte pe care o poată - persoanele cu un statut economic
ridicat îşi „afirmă” constant acest statut purtând haine scumpe, elegante şi de bună
calitate, persoanele cochete au un mod special de a fi elegante şi de a atrage atenţia
persoanelor de sex opus, prin croiala îmbrăcămintei, culorile pe care le poartă, accesorii,
etc. Prin îmbrăcăminte comunicăm celorlalţi aşteptările noastre asupra modului în care
dorim să fim trataţi: un costum clasic comunică dorinţa noastră de a ne relaţiona la nivel
oficial, o îmbrăcăminte mai puţin „formală” poate fi interpretată ca intenţie de a da o notă
mai caldă, mai personală relaţiei.
Haptica (contactul cutanat)
Desmond Morris aminteşte faptul că au fost observate 457 de tipuri de contacte
corporale, dar multe dintre el se întalnesc destul de rar şi au importanţă redusă în
comunicarea nonverbală. Printre cele mai frecvente atingeri cutanate se numară:
Strângerea mâinii
Allan Pease apreciază că: “poziţia palmei îndreptate în sus sau în jos când
întindem palma pentru salut transmite informaţii despre atitudinea noastra faţă de
celălalt: dominare, supunere sau egalitate”.6

6
Allan Pease, Limbajul trupului, Editura “Polimark”, 2002

7
 Îmbrăţişările
Sunt semne de legatură, adesea cu semnificaţii sexuale. Spre exemplu când două
persoane se întâlnesc după o perioada de timp mai mare, se îmbrăţişează. Prin acest gest
se exprimă bucuria revederii.
Autoatingerile
Tot Pease7, este de părere că frecarea ochiului sau a pleoapei inferioare la
extremitatea nazală a ei poate să însemne: “N-am văzut nimic rău”, dar şi “îndepărtarea
inducerii în eroare, îndoiala sau minciuna pe care le vede”.

Faţa ca mijloc expresiv

Fizionomia
Fiecare din noi avem tipuri de fizionomie care „ne plac / nu ne plac” şi care
constituie repere în evaluarea fizionomiei celuilalt: asemănarea cu „tipul pozitiv” duce la
o impresie favorabilă, în timp ce asemănarea cu „tipul negativ” duce la o impresie
defavorabilă. A avea o fizionomie plăcută, care să denote tinereţe şi sănătate este o
caracteristică dezirabilă pentru orice persoană care îşi caută un post sau vrea să
promoveze în carieră.
Mimica
Mimica este dată nu numai de exprimarea afectelor şi emoţiilor momentului, ci şi
de „sedimentarea” în timp, a celor mai frecvente expresii emoţionale în ridurile de
expresie: persoanele cu riduri la colţurile externe ale ochilor sunt percepute ca mai
simpatice, deoarece aceste riduri sunt asociate expresiei zâmbitoare a feţei: persoanele cu
cute verticale pe frunte sunt percepute ca dominatoare şi autoritare (expresie asociată
atitudinilor imperative); cele cu cute orizontale - ca naive şi nu prea inteligente (expresie
asociată mirării, nedumeririi) s.a.m.d.
Expresia facială este modalitatea de comunicare nonverbală cea mai complexă,
datorită faptului că reflectă trăirea emoţională şi, prin aceasta, îndeplineşte o funcţie
reglatorie intrapersonală şi interpersonală.

7
Allan Pease, Limbajul trupului, Editura “Polimark”, 2002

8
 Oculezica (contactul vizual)
În cadrul relaţiilor interpersonale, privirea oferă un feedback important despre
reacţiile celuilalt. Într-un studiu de sinteză, realizat de C. Neil Macrae et. al. în 2002
apreciază ca “direcţia privirii este un mijloc prin care oamenii şi animalele pot transmite
informaţii sociale relevante”.
Contactul vizual dintre două persoane furnizează o serie de informaţii de context
importante pentru interpretarea mesajelor parvenite pe celelalte canale: direcţia privirii
poate indica interesul sau intenţiile interlocutorului; mişcările oculare sunt şi ele
sugestive în privinţa trăirilor şi intenţiilor. Privirea directă, ochi-în-ochi, este semnul
atenţiei pe care ţi-o acordă celălalt şi avertizează asupra formei de interacţiune ce va urma
(eventualele intenţii agresive, faptul că doreşte să-ţi spună ceva sau dimpotrivă, aşteaptă
un răspuns).
Frecvenţa şi durata contactului vizual.
Privirea are importante funcţii de comunicare în registrul afectiv: frecvenţa şi
durata ei pot fi semn de simpatie, de atracţie, într-un context pozitiv şi provoacă
reciprocitatea trăirii, pe câtă vreme într-un context negativ, frecvenţa mare sau durata
excesivă a privirii pot fi interpretate ca semne de agresivitate şi provoacă scăderea
atracţiei.

Voi încheia aceasta trecere în vedere a elementelor ce compun practic

comunicarea nonverbală cu vocalica sau paralimbajul.

Elemente de paralimbaj

În studiul comunicării nonverbale, aspectele legate de caracteristicile vocii sunt

denumite paralimbaj, în sensul de “împreună cu limbajul” şi nu “împotriva limbajului”,
cum s-ar putea crede pe baza analogiilor cu “parasolar” sau “paratraznet” etc.
Elementele de paralimbaj constituie o altă componentă de bază a limbajului
nonverbal. Ele presupun utilizarea modalităţilor de exprimare vocală pentru a da anumite
înţelesuri cuvintelor din discurs. Tonul, ritmul şi volumul vocii pot fi folosite în aşa fel
încât să îi atragă şi să îi convingă pe cei care ascultă un discurs.

9
 Tonul este inflexiunea vocii pe care o foloseşte un vorbitor. El poate fi calm,
agresiv, pedant, nervos, cald, rece etc. Pentru a avea succes, într-un discurs este preferabil
să se foloseasca un ton calm şi sigur, dar care să nu fie uniform. Schimbările acestuia sunt
importante, întrucat ele rup monotonia, făcând ca expunerea să câştige în atractivitate.
Trecerea de la un ton calm la un ton entuziast nu poate fi scăpată, rezultând o atenţie
sporită din partea auditoriului.
Ritmul vorbirii reprezintă felul în care alternează cuvintele accentuate cu cele
neaccentuate şi frecvenţa acestora. El este ales în funcţie de ceea ce se doreşte să se
comunice.
Volumul este intensitatea vocii cu care un vorbitor se adresează publicului. Cel
care ţine un discurs trebuie să vorbească suficient de tare pentru a fi auzit de toate
persoanele care îl ascultă. În general nu este bine să se folosească un volum foarte ridicat,
deoarece acest lucru poate fi perceput ca o agresiune de cei din jur.

Deşi există semnificaţii general-umane ale unor expresii faciale sau ale unor
gesturi, fiecare cultură îşi are propriile reguli de semnificare, care sunt învăţate de toţi
indivizii pe parcursul vieţii. Grupurile organizaţionale au şi ele reguli particulare
referitoare la semnificaţia elementelor de comunicare nonverbală care sunt, la rândul lor,
învăţate în cursul procesului de socializare organizaţională.
Adoptând normele de comunicare verbală şi nonverbală, individul îşi precizează,
într-o manieră implicită, poziţia pe care o adoptă în interacţiunea socială şi dorinţa sa de a
fi tratat în conformitate cu această poziţie de către ceilalţi participanţi la comunicare.
Cunoaşterea particularităţilor de comunicare nonverbală ale unui grup este
esenţială pentru o persoană din exterior care se doreşte să comunice eficient cu membrii
săi.
Procesul comunicării trebuie privit ca un act interpersonal care ţine seama tocmai
de unicitatea individului prin diversele moduri în care el se manifestă. Comunicarea
nonverbală poate spune despre un individ mai multe decat ar dori el sa transmită
celorlalţi, iar interpretarea ei este un intrument real pentru cei ce doresc să ajute la
rezolvarea problemelor apărute în viaţa acestuia.

10
 BIBLIOGRAFIE

1.Burduş Eugen, Managementul schimbării organizaţionale, Editura

“Economica”, Bucureşti, 2000
2.Chelcea Septimiu, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, Editura
Comunicare.ro, Bucureşti, 2005
3.Chiru Irena, Comunicarea interpersonală, Editura “Tritonic”, Bucureşti 2003
4.Collet Peter, Cartea gesturilor, Editura “Trei”,
5.Coman Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 1999
6.Ekman Paul & Friesen W.V., The repertoire of nonverbal behavior:
Categories, origins, usage, and coding, 1969
7. Pease Allan, Limbajul trupului, Editura “Polimark”, 2002

11