COMUNICAREA

NONVERBALĂ

1
CUPRINS

Introducere

Conţinut:
1. Studiul comunicării nonverbale: scurt istoric
2. Structura comunicării nonverbale
3. Funcţiile comunicării nonverbale
4. Kinezica
4.1 Mişcările corpului
4.2 Expresiile faciale şi mimica
5. Paralimbajul
6. Proxemica sau percepţia şi utilizarea spaţiului
7. Artefactele

Bibliografie

2
INTRODUCERE

Din punct de vedere biologic, omul este totuşi un animal. Ca şi alte specii, şi noi
suntem dominaţi de legi biologice, care ne controlează acţiunile şi reacţiile, limbajul
trupului şi gesturile. Dar, uimitor, omul este rareori conştient de faptul că mişcările şi
gesturile sale pot transmite o anumită poveste, în timp ce vocea sa poate spune cu totul
altceva.
Trăind într-o eră modernă, unde datorită internetului, telefoniei, vieţii cotidiene din
ce în ce mai grăbită, ne-am obişnuit să ne bazăm prea mult pe comunicarea verbală, fără să
mai luăm în considerare că mult mai importantă este, de fapt, cea nonverbală. puţini
oameni pun accentul în viaţa de zi cu zi pe limbajul nonverbal. Ar trebui să ştim, să
învăţăm, importanţa lui deoarece fiecare persoană se foloseşte de el voluntar sau involuntar
dar cred că nu realizăm sau nu conştientizăm adevărata lui putere.
Studiile de specialitate arată că proporţia în care folosim limbajul verbal şi
limbajele neverbale este, în comunicarea orală, următoarea: 7% cuvinte, 38% paralimbaj
(în principal intonaţia şi inflexiunile vocii), 55% alte elemente de limbaj neverbal (în
principal expresia feţei, gesturile şi postura corpului). Doar 7% din comunicare are loc prin
intermediul cuvintelor, restul fiind neverbal.
De câte ori comunicăm, noi trimitem în exterior mesaje şi prin intermediul altor
mijloace. Chiar atunci când nu scriem sau vorbim, noi totuşi comunicăm ceva, uneori
neintenţionat. Evident, noi putem utiliza imagini pentru a ne comunica mesajul, fie pentru a
înlocui cuvintele sau, mai important, pentru a întări mesajul verbal. Dar, voluntar, sau
involuntar, când vorbim, comunicăm de asemenea prin:
• expresia feţei- un zâmbet, o încruntare;
• gesturi- mişcarea mîinilor şi a corpului pentru a explica sau accentua mesajul verbal;
• poziţia corpului- modul în care stăm, în picioare sau aşezaţi;
• orientarea- dacă stăm cu faţa sau cu spatele către interlocutor;
• proximitatea- distanţa la care stăm faţă de interlocutor, în picioare sau aşezaţi;
• contactul vizual - dacă privim interlocutorul sau nu, cât şi intervalul de timp în care îl
privim;
• contactul corporal - o bătaie uşoară pe spate, prinderea umerilor;
• mişcări ale corpului - pentru a indica aprobarea/dezaprobarea sau pentru a încuraja
interlocutorul să continue;
• aspectul exterior - înfăţişarea fizică sau alegerea vestimentaţiei;
• aspectele nonverbale ale vorbirii - variaţii ale înălţimii sunetelor, tăria lor şi rapiditatea
vorbirii, calitatea şi tonul vocii (denumite uneori “paralimbaj”);
• aspectele non-verbale ale scrisului- scrisul de mână, aşezare, organizare, acurateţe şi
aspectul vizual general;
Ansamblul elementelor non-verbale ale comunicării este uneori denumit
“metacomunicare” (cuvântul grecesc “meta” înseamnă “dincolo” sau “în plus”).
“Metacomunicarea” este deci ceva în plus faţă de comunicare şi trebuie să fim totdeauna
conştienţi de existenţa sa. Trebuie să subliniem că metacomunicarea, care însoţeşte orice
mesaj, este foarte importantă.
Metacomunicarea reprezintă, deci, ceva în plus faţă de comunicare. Receptorul
uman, respectiv ascultătorul poate utiliza formele de comunicare non-verbală ca pe nişte

3
elemente-cheie care îl ajuta să interpreteze ce spune emitentul; el va prelua înţelesul mai
degrabă din metacomunicare decât din cuvintele auzite, mai ales atunci când „una se spune
si alta se face“. Dacă un om este supărat şi încearcă să ascundă acest fapt, el trebuie să fie
totuşi conştient că poziţia corpului, ochii, privirea, gesturile, expresia feţei si tonul vocii,
pot să îl trădeze.
Situaţia sau contextul: dupa cum mesajul non-verbal (chiar şi cel verbal) pot fi
interpretate diferit, tot aşa aceeaşi persoană poate atribui întelesuri diferite aceloraşi
cuvinte, în situaţii si la momente de timp diferite. În general, omul comunică fără a avea un
anumit scop, iar arta comunicării sale constă în adaptarea mesajului la o anumită situaţie,
împrejurare sau context. Pentru a comunica, oamenii învaţă din experienţele proprii şi
comunică în funcţie de „similitudinea situaţiilor“; în general, aceasta formă este folositoare,
însa uneori ea poate deveni dăunatoare.
Este imposibil să nu comunicăm – tăcerea nu implică si absenţa comunicării.
Căile de comunicare non-verbală reprezintă reacţiile neconstientizate, dar care sunt
evidente pentru cei din jur.
Comunicarea non-verbală înseamnă cu totul altceva decât cuvintele prin care se
poate transmite un mesaj. Felul în care staţi, mergeţi, daţi din umeri, hainele pe care le
purtaţi, maşina pe care o conduceţi sau serviciul unde lucraţi, toate comunică idei către
ceilalţi.
Paralimbajul: Dacă aţi recepţionat un mesaj din inflexiunile vocii unui interlocutor,
el a comunicat aceasta prin ceea ce se numeste „paralimbaj“. În mod frecvent, paralimbajul
transmite sensul opus al cuvintelor. Când se întâmplă aceasta, se apelează la înţelesurile
paralimbajului, şi nu la semnificaţia limbajului folosit. Cu alte cuvinte, se poate afirma:
„Nu este important ceea ce spune, ci felul în care o spune“.
Limbajul tăcerii: „Tăcerea este de aur“, aşa se spune, dar chiar este? O lungă
perioada de tăcere poate fi „aur“ pentru oricine, în anumite circumstanţe, însă mulţi
consideră că aceasta poate fi deranjantă, iar câteodată poate deveni chiar periculoasă.
Limbajul timpului: Indivizii au diferite „scări de timp“; astfel, timpul unui manager
este diferit de timpul unui simplu executant.
Limbajul trupului: Chiar dacă nu suntem întotdeauna conştienţi de acest fapt, totuşi
fiecare dintre noi îşi petrece o mare parte din timp descifrând limbajul trupului. Mişcările
corpului ar trebui să fie în strânsă legătura cu însuşi mesajul; comunicările non-verbale sunt
adesea mult mai puternice decât cuvintele care sunt rostite, dezvăluind partea emoţională a
comunicărilor noastre... şi ale clienţilor.
Spaţiul personal: Ideea unui teritoriu este analizată şi de Edward T. Hall în cartea sa
„The Hidden Dimension“ în care se explică faptul că fiecare dintre noi, probabil din dorinţa
de a câştiga un teritoriu personal, este înconjurat de „spaţiu personal“ reprezentând distanţa
care ne este necesară pentru a putea comunica în bune condiţiuni cu alţii.

4
 COMUNICAREA NONVERBALĂ
„Fiecare gest este asemenea unui cuvânt, iar un cuvânt
poate avea mai multe înţelesuri. Perspicace este acel om
care poate citi „propoziţiile” trupului”
(Allan Pease)

În literatura de specialitate sunt menţionate nu o singură definiţie a comunicării

nonverbale ci mai multe şi toate sunt acceptate. Totul depinde din ce perspectivă este
abordat procesul de transmitere a semnelor nonligvistice.
În sensul larg, prin comunicarea nonverbală înţelegem transmiterea voluntară sau
involuntară de informaţii si exercitarea influenţei prin intermediul elementelor
comportamentale şi de prezenţa fizică a individului sau ale altor unităti sociale (grupuri sau
unităţi umane), precum si percepţia şi utilizarea spaţiului şi timpului ca şi artefactelor,
cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte şi care pot fi decodificate, creând
înţelesuri.

1. STUDIUL COMIUNICĂRII NONVERBALE: SCURT ISTORIC

Ca şi în cazul psihosociologiei, preocupările de cunoaştere a modului cum

comunicăm fără a ne sluji de cuvinte au o îndelungată preistorie şi o foarte scurtă istorie.
Preistoria domeniului de studio al comunicării nonverbale acoperă perioada din
Antichitate până spre sfarşitul secolului al XIX-lea. “ În tradiţia vestică, în cele mai vechi
încercări de abordare sistematică a acţiunilor expresive, atât în scrierile din Grecia si mai
târziu, din Roma, gesturilor li s-au acordat, într-un fel sau altul o mare importanţa” (A .
Kendon si C. MUuller, 2001,1). În acest sens primul profesor de retorică publică din Roma
Marcus Fabius Quintilianus (c. 35 – 96 e.n.) a consacrat unul dintre cele douăsprezece
volume ale compendiului Institutio oratoria – Formarea vorbitorului în public – pronunţiei
– vocii şi gesturilor. Acest volum “ne oferă informaţii detaliate despre limbajul trupului
folosit de orator în concepţia romanilor “ (F. Graf, 1991/2000, 42)
În primele decenii ale secolului XVII- lea se înregistrează o renaştere a interesului
pentru studiul gesturilor. În secolele următoare, scrierile despre posibilitaţile cunoaşterii
oamenilor după constituţia lor corporală, dupa forma feţei şi a craniului, ca şi după
expresiile faciale se înmulţesc.
În cadrul istoriei ştiinţei despre comunicarea nonverbală se poate vorbi de
precursori până la jumătatea secolului XX (Ch Darwin, D. Efron, E. Kretschmer) despre
fondatori între anii 1950 si 1980 (J.R. Davitz, P. Ekman, L.K. Frank) iar despre cercetătorii
de azi ai domeniului, în ultimele două, trei decenii.
Primele studii care au în titlu sintagma “comunicare nonverbala” au apărut la
jumătatea secolului trecut. Jurgen Ruesch şi Weldon Kees au fost cei dintâi care au inclus
termenul de “comunicare nonverbala” în titlul unei cărţi (Nonverbal Comunication: Notes
on the Visual Perceprtion of Human Relations, 1956). Cei doi autori au arătat că în
comunicare umană sunt implicate şapte sisteme diferite: 1) prezenţa fizică şi
îmbrăcămintea 2) gesturile sau mişcările voluntare 3) acţiunile întâmplătoare 4) urmele
acţiunilor 5) sunetele vocale 6) cuvintele rostite 7) cuvintele scrise (apud M.L. Knapp,
1990, 51). De remarcat este faptul că în concepţia celor doi autori cinci din cele şapte
sisteme implicate în comunicarea umană sunt de natură nonverbală.

5
 În perioada contemporană după 1980 si până azi au apărut numeroase lucrări
teoretice şi de cercetare empirică (D. Archer, R. Akert şi M. Constanzo, 1993; M.l. Knapp,
1984; M.l. Patterson, 1983, 1984; J. Streeck si M.L Knapp, 1992). Caracterizând perioda
contemporană, Mark L. Knapp (1990,53-54) distinge câteva tendinţe ale studiilor privind
comunicarea nonverbala:
• renunţarea la studiul separate al mişcărilor diferitelor părţi ale
corpului (membrele supwerioare, faţa, ochii etc.) şi centrarea pe
cercetarea contribuţiei acestor mişcări combinante la transmitera
anumitor mesaje
• schimbarea strategiei de cercetare, în sensul creşterii ponderii
studiilor bazate pe observaţia comunicării nonverbale în
condiţiile “naturale”, nu în condiţiile “artificiale” ale
laboratorului experimental
• urmărirea modului în care unele semnale interacţionează cu alte
semnale.

2. STRUCTURA COMUNICĂRII NONVERBALE

Analiza structurii comunicării nonverbale impune luarea în considerare a codurilor,

modelelor şi scopurilor specifice implicate. În comunicarea nonverbală se folosesc seturi de
semen, coduri, care prin combinare dau o anumita structură. De exemplu, semnalele
vizuale pot fi asociate semnalelor olfactive. De fapt, aceste semne sunt stimuli senzoriali
care impresionează simţurile omului (văz, auz, pipăit, miros). Pe baza semnelor şi canalelor
de transmitere a lor s-au propus multiple clasificări ale comportamentelor nonverbale şi ale
comunicării nonverbale.
În literatura de specialitate se aminteşte gruparea comunicării nonverbale în trei
categorii, propusă de J. Ruesch si W. Kess:
• limbajul semnelor incluzând gesturile
• limbajul acţiunilor incluzând mişcările corpului implicate
în diferite activitaţi
• limbajul obiectelor care încorporează dispunerea
intenţionată sau neintenţionată a obiectelor în spaţiu în
vederea utilizării lor
O altă clasificare o datorăm lui R. P. Harrison care împarte comunicarea nonverbala
în patru categorii:
• coduri de executare asociate mişcărilor corpului,
expresiilor faciale, privirii, atingerii şi activităţilor vocale
• coduri spatio – temporale referitoare la mesajele rezultate
din combinarea utilizării spaţiului şi timpului
• coduri artefac utilizate în mesajele primate de la obiecte
• coduri mediatoare referitoare la efectele speciale rezultate
din interpunerea între emiţător şi receptor
De exemplu Dale G. Lethers a identificat următoarele canale de comunicare
nonverbală: expresiile faciale, mişcările ochilor, postura, proxemica, aspectul fizic, factorii
suprasegmentali, precum intonaţia, timbrul şi volumul vocii, şi atingerile cutanate.

6
 Clasificarea comunicării nonverbale poate fi facută, în principal, după modalitaţile
senzoriale implicate în receptareaa semnalelor. Mark L. Knapp consideră că domeniul
comunicării nonverbale include următoarele fapte: 1) cum privim 2) cum auzim (tonul
vocii) 3) cum mirosim 4) cum ne mişcăm – individual sau în conjuncţie cu alţii (gesturile,
postura, privirea, expresiile faciale, atingerile corporale şi proximitatea) 5) cum afectează
mediul înconjurător interacţiunile umane şi cum afectează acestea, la rândul lor, mediul
înconjurător (dispunerea spaţială a mobilei, temperatura, prezenţa altor oameni, zgomotele
s.a.m.d)
Cei mai mulţi cercetători acceptă o clasificare rezultată din combinarea codurilor şi
mediilor de transmitere a mesajelor. “KINEZICA” aşa – numitul limbaj corporal include
mişcările corpului, expresiile faciale şi privirea. Studiul privirii poartă denumirea de
“OCULEZICA”. Activităţile vocale alcătuiesc “PARALIMBAJUL”. Studiul percepţiei
şi al modului de utilizare a spaţiului poartă denumirea de “PROXEMICA”, iar studiul
percepţiei şi al modului de utilizare a timpului este denumit “CRONEMICA”. Aspectul
fizic artefactele si semnalele olfactive sunt considerate, de asemenea, categorii separate ale
comunicării nonverbale şi sunt studiate ca atare, chiar dacă se recunoaşte că oamenii
transmit semnale simultan prin mai multe canale, fapt pentru care este necesară abordarea
integrală a comunicării nonverbale.

3. FUNCŢIILE COMUNICĂRII NONVERBALE

Pentru a analiza funcţiile comunicării după părerea mea ar trebui să găsim

răspunsul la întrebarea: De ce apelam la acest tip de limbaj? Ar trebui să vedem care sunt
intenţiile, motivele şi scopurile acestei forme de comunicare.
Paul Ekman a identificat cinci functii ale comunicării nonverbale:
• repetarea – spunem “da” si dăm din cap de sus în
jos, şi de jos în sus; spunem cuiva că adresa căutată
este pe o stradă la dreapta şi în acelaşi timp arătăm
cu mâna încotro să se îndrepte
• substituirea – înlocuirea mesajelor verbale – o
faţă posomorâtă ne spune că persoana în cauză nu se
simte bine
• completarea – colaborarea la transmiterea mesajelor
verbale, ceea ce duce la o mai bună decodificare a lor
• accentuarea / moderarea - punerea în evidentă a
mesajelor verbale, amplificarea sau dimpotrivă
diminuarea celor spuse: când scandăm sloganuri,
ridicăm braţul şi arătăm pumnul; când admonestăm
un prieten expresia facială poate arăta că nu ne-am
supărat foarte rau
• contrazicerea – transmiterea de semnale în opoziţie
cu mesajele verbale; spunem că ne bucurăm că ne-
am întâlnit cu o persoană cunoscută dar privim în
altă parte cand îi întindem mâna, ne văităm că nu
avem din ce trăi, dar ne afişăm cu bijuterii sau haine
foarte scumpe

7
Michael Argyle ia în considerare patru funcţii:
• exprimarea emoţiilor
• transmiterea atitudinilor interpersonale
• prezentarea personalitaţii
• acompanierea vorbirii
Dupa Maurice Patterson comunicarea nonverbală îndeplineşte mai multe funcţii:
• transmite informaţii
• gestionează interacţiunile
• reflectă gradul de apropiere
• exercită influenţă
• controlează sentimentele
• facilitează satisfacerea unor obiective sau interese
Judee K. Burgoon, David B. Buller şi W. Gill Woodall au în vedere următoarele funcţii,
dincolo de rolul ei în producerea şi procesarea comunicării verbale.
• structurarea interacţiunii înaintea începerii comunicarii propriu-
zise, serveşte drept ghid implicit pentru desfaşurarea acesteia,
indicând cum se va desfăşura comunicarea, ce roluri vor juca
persoanele implicate în actul comunicării
• identificarea sau proiectarea identitaţii sinelui funcţie ce se referă
la modul de codificare şi decodificare a mesajelor
• formarea impresiei modul în care sunt percepute persoanele după
comportamentul lor nonverbal, formarea primei impresii
• exprimarea şi managementul emoţiilor
• managementul relaţiei de comunicare
• managementul de conversaţie
• managementul impresiei
• influenţa socială rolul comunicării nonverbale în procesele de
persuasiune
• inselarea şi suspiciunea de înselare

FUNCŢII

GESTURILE DE ILUSTRARE – dublează prin repetare mesajul verbal, sporind

şansele de înţelegere corectă a lui.
SUBSTITUIREA – presupune înlocuirea unui cuvant sau a unei expresii verbale
cu un gest sau cu o combinaţie de gesturi.
FUNCŢIA DE COMPLETARE – este evidentă când cineva are dificultaţi în
utilizarea codului verbal (de exemplu când discutăm cu un străin fără să cunoaştem bine
limba în care se vorbeşte).
ASCUNDEREA – încercarea de a induce în eroare sau dimpotrivă dezvăluirea reprezintă
deasemeni funcţii ale comunicării nonverbale, ca şi reglarea de exemplu, marcarea prin
“dregerea vocii” a începutului comunicării verbale sau semnalarea prin coborârea vocii că
suntem pe calea de a încheia discursul şi sublinierea de exemplu pronunţarea într-o alta
tonalitate a cuvintelor – cheie pentru a focaliza atenţia ascultătorilor.

8
4. KINEZICA

"Gesturile reprezintă un limbaj pe care-l înţeleg

şi barbarii" - Cicero.

Resursele corporale, de la bătaia din picior până la mişcările din nas, pot fi
elemente de discurs.
Ray Birdwhistell este cel care pune bazele kinezicii (greaca “kinesis” – a se mişca),
ca ştiintă a comunicării prin gesturi şi mimică. Gestualitatea este o instantă intermediara
între cultură şi personalitate.
Totul porneşte de la taxinomia conform căreia societatea contemporană este
formată din trei clase: lower, middle şi higher. R. Birdwhistell susţine că mimica şi
gesturile unei persoane indică stratul din care face parte.
Unitatile gestuale fără semnificaţie se numesc kineme, gesturile semnificative
poarta denumirea de kinemorfeme. Spre exemplu, închiderea accidentala a unui ochi este
kinem, în timp ce gestul prin care facem cu ochiul e deja kinemorfem.
Semnele gestuale sunt interpretate diferit, în functie de zonele geografice.
Desenarea unui cerculeţ cu degetele mare si aratator inseamna "OK" în America, "bani" în
Japonia, "zero" în Franţa, ameninţare cu moartea în Tunisia. Asta nu neagă existenţa unor
gesturi universale cum ar fi nedumerire exprimata prin ridicarea umerilor.
Gesturile pot fi embleme, ilustratori, manifestări afective, gesturi de reglaj şi
adaptori.

4.1. Mişcările corpului

Majoritatea gesturilor de bază ale comunicării sunt aceleasi în întreaga lume. Când
oamenii sunt fericiţi zâmbesc; când sunt trişti sau supăraţi, se încruntă sau devin posaci. A
încuviinţa dând din cap înseamnă aproape în mod universal, “da” sau o aprobare. Este una
din formele înclinării capului şi pare a fi un gest înnăscut utilizat şi de oamenii nevăzători
şi surzi. Clătinatul capului într-o parte şi alta pentru a indica “nu” sau o negare este de
asemenea universal şi pare să fie un gest deprins imediat după naştere. Ridicatul din umeri
este de asemenea un bun exemplu de gest universal care se utilizează pentru a semnala că o
persoana nu ştie sau nu înţelege despre ce se vorbeşte. Este un gest compus alcătuit din trei
părţi principale: palmele deschise, umerii ridicati şi sprâncele ridicate.
Tot aşa cum limbajul verbal diferă de la o cultură la alta tot aşa şi limbajul non-
verbal poate fi diferit în diferite culturi.
Semnale nascute, genetice deprinse şi specifice unor culturi. Nenumărate
cercetări şi discuţii au loc pentru a stabili dacă semnele non-verbale sunt înnăscute,
însuşite, transferate genetic sau dobandite pe altă cale. S-au alăturat dovezi din observarea
nevăzătorilor şi/sau a surzilor, care nu pot deprinde semnalele non-verbale pe cale vizuală
sau auditivă, din analiza comportamentului gestic propriu diferitelor culturi precum şi din
studierea comportamentului maimuţelor.
Atunci când încrucişăm braţele la piept, care din cele doua braţe le aşezăm
deasupra cel drept sau cel stâng? Majoritatea oamenilor nu pot răspunde la această
întrebare înainte de a încerca practic acest gest. În timp ce una din mişcări o simte

9
confortabilă, cealalaltă i se pare complet nepotrivită. Este limpede că aici avem de-a face
cu un gest genetic care nu poate fi schimbat.
Gestul “inel” sau “OK”. Acest gest a fost popularizat în SUA la începutul sec. al
XIX-lea probabil de ziarele care în acea vreme au facut o modă din a utiliza iniţiale pentru
prescurtarea frazelor uzuale. Există multe păreri diferite privind semnificaţia iniţialelor
“O.K”. Dupa unii ele înlocuiesc expresia “all correct”, care poate fi scrisa in mod gresit
“oll corrct”; dupa alţii ele ar marca opusul lui “knock out”, adica “K.O”. Mai sunt
menţionate multe teorii de acest gen.
Sensul lui “O.K” este identic în toate tările vorbitoare de limba engleza, şi deşi
acest sens s-a răspândit în întreaga Europă şi Asia în anumite locuri originea şi sensul
gestului sunt diferite. În Franţa de exemplu, gestul “inelului” semnifică şi “zero” sau
“nimic”; în Japonia poate însemna “bani” în unele ţări mediteraneene este un semn pentru
gaura şi adesea se utilizeaza pentru indicarea homosexualitatii.
Pentru cei care călătoresc în străinătate regula cea mai sigură este să se supună
principiului: “ când te afli la Roma comportă-te asemenea celor din Roma” în felul acesta
vom putea evita anumite situaţii neplăcute.
Gestul degetul mare ridicat. În Marea Britanie, Australia şi Noua Zeelanda gestul
degetul mare ridicat are 3 înţelesuri: îl folosesc de obicei, autostopiştii când doresc să fie
luaţi într-un autovehicul, este semnul OK, iar atunci când este ridicat brusc, el devine semn
de insultă având un sens ordinar, obscen.
Semnul “V.”Acest semn la fel ca gestul anterior a fost răspândit în aceleaşi ţări şi
are o semnificatie trivială. Winston Churchill l-a popularizat ca semn al victoriei în timpul
celui de-al II-lea război mondial numai că în versiunea sa palma arată spre înafara, pe când
palma întoarsă spre vorbitor reprezintă varianta insultătoare, obscenă.
Grupuri de gesturi. Una dintre cele mai seriose greşeli pe care un începator în al
limbajului trupului o poate comite este aceea de a interpreta un anumit gest izolandu-l de
alte gesturi sau circumstanţe. Scărpinatul capului, de exemplu înseamna multe: mătreaţă,
păduchi, sudoare, incertitudine, memorie proastă sau minciună în funcţie de alte gesturi
făcute concomitent. De aceea pentru a le citi corect, gesturile trebuie privite întotdeauna în
ansamblul lor. Limbajul trupului, asemenea oricărui limbaj constă în cuvinte, propoziţii şi o
anumită punctuaţie. “perspicace” este acel om care poate citi “propoziţiile non-verbale şi le
poate confrunta cu precizie cu propoziţiile verbale (fig. 2)
Concordanţa. Cercetarea arată că semnalele non-verbale au o importanţă de 5 ori
mai mare decât cele verbale, iar când cele două sunt în discordanţă oamenii se bizuie pe
mesajul non-verbal conţinutul verbal putând să nu fie luat în consideraţie.
Vedem adesea politicieni de rang înalt stând la pupitrul vorbitorilor, cu braţele
strâns încrucişate pe piept (poziţie defensivă) şi cu bărbia lăsată în jos (poziţie critică sau
ostilă), în timp ce încearcă să impresioneze auditorul spunând cât de receptivi şi de deschişi
sunt ei faţă de ideile tinerilor. Observarea grupurilor de gesturi şi a concordanţei sau a
discordanţei dintre aspectele verbale şi non-verbale ale comunicarii reprezintă cheia
interpretării corecte a limbajului trupului.
Rang si autoritate. Cercetările efectuate în domeniul lingvisticii au arătat că există
legatură directă între gradul de statut social, de instruire şi prestigiu ale unei persoane şi
bogăţia vocabularului său. Cu alte cuvinte, cu cât mai sus se află o persoană pe scara vieţii
sociale sau de management cu atât mai bine reuşeşte să comunice prin cuvinte şi fraze.
Cercetările referitoare la comunicările non-verbale au evidenţiat esenţa unei corelaţii între

10
disponibilitatea de vorbire (bagajul de cuvinte deţinut) al unei persoane şi numărul de
gesturi care îl utilizează.
Rapiditatea unor gesturi şi evidenţa lor în ochii altora este în legatură şi cu vârsta
individului. De exemplu, dacă un copil de 5 ani spune o minciună părinţilor îşi acoperă
gura cu o mână sau două. Când minte un adolescent îşi ridică şi el mâna la gură ca şi
copilul dar în loc să acopere brusc gura degetele vor mângâia uşor buzele. Gestul acoperiri
gurii devine mai rafinat la adulţi. Când adultul minte creierul său dă ordin mâinii să
acopere gura pentru a astupa cuvintele mincinoase ca şi în cazul copilului şi a
adolescentului, dar, în ultima clipa mâna va aluneca mai departe pe faţa şi va atinge nasul.
Poziţia capului este foarte sugestivă. Capul se poate afla în diverse poziţii: ridicat
sau coborât, înclinat la stânga sau la dreapta, ridicat oblic la stânga sau la dreapta. Capul
împins înainte ne duce cu gândul la un semn de ameninţare. Capul plecat înseamnă
supunere iar capul aplecat oblic înseamna perfidie. Cel care înalţă capul, îşi descoperă
gâtul, zona vulnerabilă, aratând astfel că nu se teme, că are sentimentul propriei valori.
Ridicarea baţoasă a capului înseamnă aroganţă, capul lăsat destins pe spate este un semn de
auto predare sau o senzaţie trezită de amintiri sau ascultarea muzicii preferate, deconectare
de ce îi înconjoara. Capul înclinat lateral dreapta înseamna bunavoinţă, ascultare în opoziţie
cu înclinarea la stanga care denotă scepticism, critică, îndoială.
Poziţia capului trădează interesul, toleranţa, indiferenţa, dezgustul faţă de
interlocutor. Poziţia de ascultare cu intereses este cu capul usor înclinat lateral. Clătinarea
capului în sus si în jos înseamna acord, aprobare, înţelegere. Clătinarea capului de la stânga
la dreapta înseamnă negare, dezaprobare şi acestă mişcarea a capului descurajează foarte
mult persoana în cauză. În cazul unor negocieri sau diferite conversaţii de afaceri sau nu
numai câştigăm teren dacă iniţiem aproape imperceptibil mişcările capului celui cu care
negociem.
Mişcările sunt multiple şi complexe, se realizează combinaţii de mişcări, se
asociază mişcarea capului cu mişcarea altor segmente ale corpului, mişcarea integrată fiind
caracteristică fiecărei situaţii sau stări psihologice. Comunicarea prin expresia feţei include
mimica (încruntarea, ridicarea sprâncenelor, încreţirea nasului, ţuguierea buzelor)

Gesturi făcute cu palma, mâna sau braţul

Francheţe şi onestitate. În decursul istoriei, palma deschisă a fost asociată cu

adevărul, onestitatea, supunerea şi umilinţa. Au fost rostite multe jurăminte cu palma pe
inima, iar când cineva depune mărturie la judecatorie îsi ridica palma cu mana deschisă.
Agenţii comerciali sunt învatati să observe palmele deschise ale clientului când
acesta expune motivele pentru care nu poate cumpăra produsul.
Puterea palmei. Unul dintre cel mai puţin observate, dar, totodata, si cele mai
eficiente semne non-verbale este transmis de palma omului. Utilizarea corectă a palmei îl
poate investi pe omul cu un anumit grad de autoritate şi cu capacitatea de a-i dirja pe alţii
prin gesturi.
Gesturile principale de îndrumare ale palmei sunt urmatoarele trei: palma îndreptată
în sus, în jos şi palma strânsă în pumni, cu degetul arătător întins. Diferenţa dintre cele trei
poziţii este ilustrată de următorul exemplu: să presupunem că îl rugăm pe cineva să ridice o
cutie şi să o ducă într-un alt loc din aceeaşi camera. Vom utiliza acelaşi ton, aceleaşi
cuvinte şi aceleaşi expresii faciale schimbând doar pozitia palmei.

11
 Palma întinsă în sus este utilizată ca un gest de supunere, neameninţător evocând
gestul cerşetorului de pe stradă. Cel rugat să schimbe locul cutiei nu va simţi nici o
presiune în cerere, iar în cadrul relaţiei normale de superior/subordonat nu se va simţi
ameninţarea.
Palma întinsă în jos asigură autoritate imediată. Celui căruia ne adresăm va simţi
autoritatea imediată.
Când palma este închisă iar degetul arătător întins devine o bâta simbolică cu care
vorbitorul îl amenintă pe ascultător pentru a-l supune.
Dominarea şi supunerea în strângerea de mană. Să presupunem că doi indivizi
se întâlnesc pentru prima dată şi se salută cu obişnuita strângere de mană. Cu acest prilej
poate fi transmisă una dintre cele 3 atitudini de bază:
-dominarea: ”acest om vrea să mă domine trebuie să fiu precaut”
-supunerea: “îl pot domina pe acest om. El va face ceea ce doresc eu”
-egalitatea: “îmi place acest om ne vom înţelege bine”

Aceste atitudini sunt transmise în mod inconştient. Într-o strângere de mână

dominarea se face simţită prin întinderea mâinii cu palma în jos. Palma nu trebuie să fie
întoarsă complet spre podea, dar faţă de palma celuilalt trebuie sa arate în jos, prin aceasta
dându-i de înţeles că dorim să preluăm controlul în cursul întâlnirilor viitoare. Studiul
întreprins asupra unui numar de 54 de oameni de afaceri, cu funcţie de conducere şi cu
success în activitatea lor, a dezvăluit că 42 dintre ei nu numai că au avut intenţia strângerii
mâinii, cu palma în jos dar şi au utilizat-o.
Strângerea mâinii în maniera “mănusă” este dominată uneori şi strângerea de mâna
a politicienilor. Iniţiatorul acestei tehnici încearcă să creeze impresia că este un om demn
de încredere şi onest. Efectul va fi însă opusul celui scondat dacă tehnica este aplicată unei
personae întâlnite pentru prima data. Primitorul va deveni şi precaut în privinţa intenţiilor
iniţiatorului. “Mănuşa” se recomandă a fi utilizată numai cu oameni pe care iniţiatorul îi
cunoaşte bine.
Puţine gesturi de salut sunt atât de neplăcute ca strângerea de mană “peşte mort”,
mai ales dacă mana este rece sau umedă. Senzaţia de mâna moale şi nemişcată pe care o
sugereaza “peştele mort” îl face pe cel ce foloseşte această strângere de mană nepopular şi
mulţi îl vor considera un caracter slab în special cu care palma sa poate fi rasucită cu faţa în
sus. În mod surprinzător, mulţi oameni care dau mana în maniera “peşte mort” nu sunt
constienţi că procedează în acest fel. De aceea este bine să cerem părerea prietenilor noştri
despre modul cum dăm mâna, înainte de a ne decide cum să procedăm în viitor.
Strângrea brutală a încheieturii degetelor este specialitatea indivizilor agresivi. Din
nefericire în afară unei înjurături sau unei reacţii fizice, chiar dure nu are alt antidot
eficient. Metoda este utilizată de oamenii crescuti la ţară care au o zona intimă mai largă
pentru a proteja teritoriul personal. Apucarea varfului degetelor seamănă cu o împingere
înainte a unui braţ rigid care şi-a pierdut ţinta. Cel care o foloseşte prinde din greşeala
degetele celuilalt deşi gestul iniţiatorului poate parea primitorului ca forţat şi pasionat, în
realitate el dă nota lipsa îincrederii în sine.
Tragerea primitorului în teritoriului iniţiatorului poate însemna două lucruri: în
primul rând că iniţiatorul este un tip nedeschis, care se simte în siguranţă numai înauntrul
spaţiului său personal, sau în al doilea rând, că iniţiatorul aparţine unei culturi care impune
o zona intimă restrânsă şi, deci comportamentul său este normal.

12
 A da mana cu cineva utilizând ambele mâini denota sinceritate, încredere,
profunzime a sentimentelor.

Gesturi ale mâinii şi braţului

Frecarea palmelor este modul non-verbal prin care oamenii îşi fac publice
aşteptările lor pozitive. Jucătorul de barbut scutură bine zarurile în palma sa închisă, semn
că se asteaptă la un câstig sigur. Prezentatorul îsi freacă palmele adresându-se astfel
publicului: “de mult aşteptam să îl auzim pe următorul vorbitor!”, agentul comercial
emoţionat intra fudul în biroul managerului agenţiei îşi freacă palmele şi spune cu voce
agitată: “am primit o mare comandă şefule!”. Viteza cu care cineva îsi freacă palmele
semnaleaza cine va fi, dupa părerea sa, beneficiarul rezultatelor positive aşteptate.
Frecarea degetului mare de celelalte degete. Frecarea degetului mare de vârful
degetelor sau de degetul arătător este gestul care semnifică în general aşteptarea unor bani.
Este un gest pe care un profesionist trebuie să îl evite neapărat atunci când negociază cu
clienţii săi.
Încleştarea mâinilor. La prima vedere poate fi considerat un gest de încredere,
deoarece unii dintre cei care îl folosesc zâmbesc adesea şi par a fi mulţumiţi. Prin urmare
poate deveni un gest care reflectă o atitudine de frustrare sau ostilitate.
Mâinile în poziţie de coif. De acest gest se folosesc mai ales cei care sunt siguri pe
ei, persoane superioare sau care gesticulează puţin sau deloc şi care procedând astfel ne
comunică încrederea lor în forţele proprii. Indică o atitudine de siguranţă sau una de ”sunt
foarte deştept”
Coiful îndreptat în jos utilizat în general mai degrabă de cei care ascultă decât cei
care vorbesc. Dupa observaţiile C. Nierenberg si H. Calero, femeile utilizează mult mai des
poziţia coifului îndreptat în jos decât cealalta poziţie. Atunci când poziţia coifului îndreptat
în sus se asociază cu înclinarea capului pe spate individul afişează un aer de suficienţă sau
aroganţă.
Gestul coifului este un semn pozitiv el poate fi utilizat atat în circumstanţe pozitive
cât şi negative, şi de aceea poate fi interpretat greşit.
Apucarea mâinii, a braţului şi a încheieturii mâinii. Este un gest de superioritate
şi de încredere. Cel care îl foloseşte îşi expune printr-un act inconştient de curaj părţile sale
vulnerabile: stomacul, inima, beregata. După propria noastră experienţă dacă cineva
recurge la acest gest în condiţiile unui stres puternic cum ar fi cel prilejuit de un interviu
sau de o simplă aşteptare la dentist se va simţi de îndată mai relaxat, mai sigur pe el şi chiar
autoritar. Este interesant de observat ca odată cu creşterea supărării omului mâna sa dusă la
spate ajunge tot mai sus.
Agenţii comerciali recurg adesea la acest gest atunci când, chemaţi la un potenţial
cumpărător sunt pusi în aşteptare în anticameră. Este o încercare palidă din partea lor de a-
şi ascunde nervozitatea şi un cumpărător isteţ îşi va da seama probabil de situaţie.
Etalarea degetului mare. În chiromanţie, degetul mare demonstreaza tărie de
caracter şi forţa eului. În limbajul non-verbal folosirea degetului mare are acelasi înţeles:
Este o manifestare a priorităţii a superioritătii si chiar a agresivitătii. Gesturile
degetului mare sunt gesturi secundare părti componente ale unor grupuri de gesturi. Este un
semnal pozitiv el apare des în postura tipică a şefului glaciar care îl utilizează în prezenţa
subalternilor. Oamenii recurg cel mai frecvent la gesturi de etalare a degetului mare din

13
buzunare si uneori din buzunarul de la spate atunci când încearcă să-şi ascundă atitudinea
de superioritate. Gestul este utilizat de femeile hotărâte să domine sau de cele agresive.
Miscările feministe au condus la multe gesturi şi poziţii bărbăteşti.
Braţele încrucişate cu degetele mari ridicate constitue o altă poziţie de gesturi larg
răspândite. Avem de a face cu un semnal dublu alcătuit dintr-o atitudine defensivă sau
negativă (braţele încrucişate) şi una de superioritate e (etalarea prin degetele mari).
Acoperirea gurii. Acoperirea gurii face parte din puţinele gesturi ale adulţilor.
Mâna acoperă gura, degetul mare apasă obrazul în timp ce creierul trimite subconstient
comenzi mâinii să încerce să oprească cuvintele mincinoase. Dacă cineva utilizează acest
gest în timp ce vorbeşte faptul arată că respectivul minte
Atingerea nasului – este folosit atunci când ne apare în minte o idée negativă
subconştientul nostru îndruma mâna spre gură dar pentru ca acest gest să nu fie atât de
evident în ultima clipă mâna se retrage de pe faţă rezultând o miscare iute de atingere a
nasului.
Frecarea ochiului – semnifică îndoiala sau minciuna pe care “le vede” sau de a
evita sa îl priveasca în faţă pe cel căruia-i spune o miciună.
Frecarea urechii - încercarea ascultătorului de “a nu auzi raul” încercând să
blocheze cuvintele în aşezarea mâinii în jur sau deasupra urechii. Este o versiune adultă
mai rafinată a gestului copilului care îşi astupă cu mâinile ambele urechi pentru a ţine
departe mustrările părintilor
Scărpinatul gâtului - în timp am constatat la acest gest un lucru interesant:
scărpinatul se face de aproximativ 5 ori. Gestul semnalează îndoiala sau incertitudine şi
este caracteristic oamenilor care spun: “nu sunt încă sigur că voi accepta”
Trasul de guler - afirmarea unei minciuni crează o senzaţie de furnicatură a
ţesuturilor faciale sensibile şi în cele ale gâtului, senzaţie care poate fi anihilata prin frecare
sau scărpinat.
Degetele în gură – o persoana îsi vară degetele în gură atunci când se află sub
presiune. Implică de cele mai multe ori minciuna ori înşelăciunea. La apariţia acestui gest
este potrivit ca persoana în cauză să fie încurajată şi calmată.
Mâna dusa la obraz şi la bărbie. Este potrivit ca un bun orator acela care în mod
“instinctiv” simte momentul în care auditorul nu mai urmareşte cu interes spusele sale.
• Plictiseala – când cel care ascultă începe să folosească mâna ca suport
pentru cap, înseamna ca a apărut starea de plictiseală şi gestul menit să impiedice aţipirea.
• Gesturi de evaluare – mâna închisa asezată pe obraz adesea cu degetul
arătător aţintit în sus exprimă o apreciere pozitivă din partea celui care ascultă.
• Mângâierea bărbiei – acest gest al mangâierii bărbiei arată că ascultătorul
ia o decizie.
Să nu uităm însă faptul ca în comunicarea non-verbală sensul mesajului este valabil
nu numai pentru expeditor ci şi pentru primitor. Noi ne putem simţi “confortabil” cu braţele
noastre încrucişate sau cu gâtul şi spatele rigide dar din studiile efectuate rezultă că
receptarea acestor gesturi este negativa.
Gestul obişnuit de încrucişare a braţelor – este un gest universal care exprimă
aproape pretutindeni o atitudine defensiva sau negativă. Este imaginea obişnuită a omului
care ajungând în mijlocul unor necunoscuţi: la meetinguri, la cozi în cofetarii sau alte
locuri, se simte stingherit sau nesigur.

14
 • Încrucişarea parţială a braţului ca barieră de protecţie - acest gest este
folosit în general de cei care stau în faţa unei multimi, pentru a primi o distincţie sau a rosti
o cuvântare.
• Gesturi mascate de încrucişarea braţelor – asemănător tuturor gesturilor
de încrucişare a braţelor în cazul gesturilor mascate cu braţul aşezat de-a curmezişul
trupului pentru a apuca celălalt braţ reprezintă o barieră de protecţie senzaţia de siguranţa,
sau o stare de nervozitate.

Piciorul ca barieră de protecţie

Reprezintă atitudine negativă sau defensivă. La origine scopul încrucisării braţelor
la piept era de a apăra inima şi regiunea superioară a trupului, iar încrucişarea picioarele
avea menirea să protejeze organele genitale. Braţele încrucişate indică o atitudine mai
negativă decât picioarele încrucişate si sunt mai bătătoare la ochi.
• Piciorul aruncat peste genunchi sau “poziţia americană” – acest tip de
încrucişare a picioarelor indică existenţa unei atitudini de dispută sau
competiţii. Este un gest de evaluare în schimb directorii şi-au menţinut poziţia
de nemulţumire.
• Proces de detensionare – îndată ce oamenii încep să se simtă bine într-un
grup şi fac cunoştiinţă cu ceilalţi, ei prezintă întreaga gama nescrisa a
mişcărilor. De la pozitia defensivă a încrucişării braţelor şi picioarelor până la
gestul deschis al relaxării. Etape:
I. Poziţia defensivă, braţe şi picioare încrucisate
II. Picioarele se desfac, labele picioarelor se aşează una langa alta în pozitie
neutra.
III. În timp ce individul vorbeşte braţul care este asezat deasupra în poziţia
încrucişarii braţelor se deplasează.
IV. Braţele se desprind, unul din ele gesticulează sau e aşezat în sold sau e
vârât în buzunar.
V. persoana se reazemă pe picior iar pe celalalt îl împinge înainte astfel
încat vârful pantofului să îl arate pe cel care îl consideră cel mai interesant
Alcoolul poate accelera procesul sau elimina una din etape.

• Gestul încrucişării gleznelor – încrucişarea sau împletirea braţelor sau

picioarelor sugerează că avem de-a face cu o atitudine negativă sau defensivă
• Poziţia cârlig a picioarelor – acest gest este folosit aproape exclusiv de
femei. Faţa labei cuprinde partea de sub genunchi a celuilalt picior întâlnind
atitudinea defensivă. Putem fi siguri că femeia care îl utilizează s-a restrâns. De
fel este folosit de femeile fricoase şi timide.

Alte gesturi larg răspândite

15
 • Încălecarea scaunului Spătarul scaunului apără trupul aidoma unui scut iar
pe el îl transformă într-un luptător agresiv şi dominant.
• Culegerea de scame imaginare – când cineva dezaprobă opiniile sau
atitudinile altora dar consideră că nu-şi poate dezvălui propria parere. Gesturile sale non-
verbale vor fi gesturi de înlocuire adică vor rezulta din opiniile sale neafirmate.
• Amândouă mâinile aşezate înapoia capului – acest gest este tipic pentru
cei care au profesiuni ca cele de contabil, avocat, director, etc. dominanţi sau dintr-un
anumit motiv superiori faţă de altii. Este un gest utilizat de indivizii “atotstiutorii” dar care
îi irită pe mulţi atunci când este folosit faţă de ei.
• Gesturi agresive şi de pregătire Unii observatori l-au etichetat drept gest “de
pregatire” ceea ce intr-un anumit context este o denumire corectă dar semnificaţia lui de
bază este agresiunea.
• Agresivitatea scxuală Degetul mare vârât în centură sau în partea de sus a
buzunarului este gestul folosit pentru a exprimarea unei atitudini sexuale agresive.

4.2 EXPRESIILE FACIALE ŞI MIMICA

Studiul expresiilor faciale a debutat în a doua jumătate a secolului XIX-lea. Să ne

amintim de celebra lucrare a lui Charles Darwin “Expresia emoţiilor la om şi animale”. În
timp s-au adunat un munte de fapte de observaţie, s-au emis diferite ipoteze şi s-au elaborat
tehnici din ce în ce mai sofisticate pentru înregistrarea muşchilor faciali din care rezultă
expresiile faciale. În anul 1965, când Paul Ekman a început să studieze expresiile faciale,
majoritatea antropologilor erau convişi de faptul că gesturile şi emoţiile au fundamente
culturale, că sunt învăţate în procesul socializarii. Paul Ekman porneşte de la ipoteza că
expresiile faciale sunt programate ca o parte naturală a emoţiilor. Pentru că toţi oamenii
aparţin aceleiaşi specii şi toţi au acelaşi număr de muşchi faciali este de aşteptat ca oriunde
în lume emoţiile să se exprime în acelaşi mod, să fie recunoscute ca atare. Fiecărei emoţii îi
corespund câte două expresii faciale: una programat ereditar, aceeasi în toate culturile; alta,
reprezentând o abatere de la expresia programată, variaza de la o cultura la alta. În sprijinul
ipotezei universalităţii expresiilor faciale ale emotiilor, Paul Ekman invoca cercetările lui
H.C. Triandis şi W.W. Lambert, care au cerut unui numar de studenţi americani şi greci,
precum şi locuitorilor unei mici localităti din insula Corfu (insulă greceasca din Marea
Ionica) să acorde note de la 1 la 9 unor fotografii reprezentând persoane care exprimau
diferite stări emoţionale, după cum le consideră agreabile sau dezagreabile. Studenţii în
ciuda diferenţelor entice, au dat note foarte apropiate, spre deosebire de locuitorii din
mediul rural, care au introdus unele discordanţe în notare. Aceasta primă cercetare
comparativă interculturală, care înclină balanţa în favoarea tezei universalităţii expresiei
emoţiilor, nu a fost scutită de critici metodologice întemeiate: s-a prezentat fotografia unei
singure persoane (o actriţă care exprimă diferite emoţii), nu s-a verificat implicarea în
sarcina de notare a subiecţilor (s-ar fi putut ca studenţii să fie mai motivaţi să evalueze
fotografiile), emoţiile nu erau naturale (se ştie astăzi că exista diferenţe notabile între
zambetul spontan şi cel “artificial”).
Cercetările coordonate de Paul Ekman au demonstrat că expresiile faciale ale emoţiilor
sunt universale. Studentii aparţinând unor grupuri entice foarte diferite au identificat
emoţiile corespunzătoare expresiilor faciale.

16
 Mimica este acea parte a corpului nostru care comunică: fruntea încruntată
semnifică preocupare, mânie, frustare; sprâncenele ridicate cu ochii deschişi ne induce
către o stare de mirare de surpriza; nasul încreţit înseamnă neplăcere iar buzele strânse
înseamnă nesiguranţă, ezitare, ascunderea unor informaţii. Mimica este semnalul nonverbal
cel mai uşor de descifrat. Mimica poate fi agitată şi este determinată de o succesiune de
stări sufletesti, de senzaţii puternice şi poate semnifica o mare sensibilitate la stimulii
externi.
Darwin R. Charles a observat că mimica asociată unor senzaţii este comună tuturor
oamenilor. Fenomenul fost studiat si concluzia a fost ca există programe înnascute, că se
pare ca există o mimică universală.
Însă vom discuta toate aceste aspecte pe larg dar si despre alte componente care
ajută mimica feţei să exprime anumite lucruri .
Fruntea este componenta care formeaza zona superioara a feţei. Ea reprezintă
puterile spirituale şi trăsăturile de caracter asociate.
Formele frunţii sunt foarte diferite de la persoană la persoană dar ea este
întotdeauna determinată de linia părului iar înalţimea ei se întinde între punctul situat între
sprâncene şi linia părului. Prin mişcarea muşchilor sunt generate cutele frunţii, care pot fi
verticale, orizontale sau încreţite. Cutele verticale se datorează concentrarii pe un punct în
spaţiu sau a luminii orbitoare.Astfel cutele verticale devin expresia unui efort spiritual sau
fizic; în valori normale sau depăşite, ele exprimă disperare, furie, sau emoţie. Cutele
orizontale apar când ochii sunt larg deschişi, când se încearcă prelucrarea informaţiilor
deţinute, dar care nu sunt înţelese; mimica este expresie a fricii, sperieturii, mirării,
înţelegerii bruşte a unui lucru, dar aceasta mimică poate fi datorată oboselii, greutăţii cu
care sunt ţinuti ochii deschişi. Cutele încreţite apar la locul de intersecţie dintre cele
orizontale şi cele verticale; exprimă panica în gândire, dificultaţi în prelucrarea
informatiilor.
Sprâncenele. Chinezii consideră sparâncenele drept una dintre cele cinci trăsături
vitale ale feţei. Într-adevar, nici o faţă nu poate fi citită cum se cuvine fără a le lua în
considerare.
Sprâncenele le putem considera ca o graniţă între partea superioara a feţei şi cea
mijlocie. Sprâncenele arată tipul afectiv al omului, precum şi gradul de înţelegere între
minte şi inimă. Ele au o forma moştenită care prin mişcarea în timpul vieţii se modifică.
Ridicarea sprâncenelor se face în semn de salut, de recunoştinţă şi acest lucru îl putem
numi chiar salutul ochilor.
În timp au fost enumerate şapte grupe principale de expresii faciale, fiecare având
mai multe subgrupe: fericire, surpriză, teamă, tristeţe, furie, curiozitate şi dispreţul.
Expresiile faciale enumerate sunt recunoscute în toate societăţile umane şi se consideră a fi
înnăscute datorită acestei calităti. Ridicarea sprâncenelor poate să denote expresii diferite
atunci când se iau în considerare si alte elemente: simplă poate fi doar un mod de salut, de
a spune “da” sau a confirma ceea ce spune partenerul de discuţie; o ridicare bruscă şi scurtă
dublată de ridicarea umerilor exprimă neajutorare, nevinovaţie, neştiinţă sau mirare şi
bucurie. În cazul dreptacilor, ridicarea sprâncenei drepte exprimă o critică, iar a celei
stangi, o dipoziţie de neîncredere şi scepticism. Coborârea spancenelor are loc atunci cand
exista un pericol iminent. Cuplarea cu mişcarea de ridicare a obrajilor este un mijloc de
protecţie, dar apare si în cazul surâsului, scârbei sau plânsului.

17
 Ochii. A devenit ca o zicală atunci când se spune că ochii sunt fereastra sufletului
şi este cu siguranţă foarte adevărat că forma, strălucirea, culoarea şi, desigur, mişcarea lor
dezvăluie foarte multe informaţii despre interiorul persoanei respective.
Una dintre cele mai importante trăsături ale ochiului este strălucirea lui. Aceasta
trăsătura unică fiecarei persoane în parte se datorează interacţiunii dintre lumina si
lacrimile de la suprafaţa ochiului. Ochii strălucitori, vii, caracterizează o persoană isteaţă şi
vioaie, în timp ce ochii lipsiţi de strălucire denotă nu numai oboseală şi descurajare, ci si o
prăbuşire spirituală. Ochii transmit mesaje legate de stările sufleteşti. Privirea poate fi
blândă, catifelată, dură, prietenoasă.
Elementele studiate în comunicarea nonverbală în cadrul ochilor sunt gradul de
deschidere, mişcarea pleoapelor, pupile şi privirea.Gradul de deschidere a ochilor variază
de la privirea holbată, atotcuprinzătoare, pâna la pleoape închise. Ochii holbaţi sunt dublaţi
de cutele orizontale, aceasta privire exprimă mirare, frică de ameninţare iminentă, groază,
curiozitate extremă, aşteptare tensionată, speranţă, neputinţă naivitate, incapacitatea de a
înţelege un anumit lucru. Ochii larg deschişi acumulează cât mai multe impresii dar fără să
fac o selecţie a acestora pot spune că ei semnifică creativitate spirituala şi nevinovăţie.
Ochii deschişi reflectă o stare de interes normal până la o percepţie optimistă a lumii
înconjuratoare. Ochii întredeschişi exprimă oboseală, tensiune nervoasă, o participare
redusă la ce este în jur şi plictiseală. Mimica acestora denotă indiferenţă, inerţie, paralizie a
afectelor, resemnare, faptul ca partenerul de discuţie “ nu merită nici o privire”. Ochii
acoperiţi care au doar o fantă îngustă prin care se observa ceva punctual, care se
concentreaza asupra unei ţinte, în acest caz există o percepţie negativă a acestei expresii
datorită faptului că denotă şiretenie, ameninţare, agresivitate, indiscreţie, egoism sau
individualism. Ochii strâns închişi semnifică concentrare spirituală asupra unui stimul
exterior sau a unei idei. Închiderea unui singur ochii este un gest amical, o înţelegere
secretă, şi aceasta semifică viclenie, şiretenie, prudenţă, îndemanare, artă şi este folosit de
cei care fac pe importanţii. Închiderea relaxată a ochilor este urmarea firească a dorinţei de
a medita, de a asculta ceva sau a savura ceva, dar în acelaşi timp mai semnifica şi refuzul
de a vedea, de aici vine şi expresia “a trece cu vederea”.
Mişcarea pleoapelor, este una involuntara de indepărtare a unui corp strain din ochi,
dar ea mai poate exprima şi nedumerire, nesiguranţă, jenă, nelinişte.
Cesare Lombroso a observat că la criminalii înnascuţi zona centrala a pleoapei
superioare este frecvent coborâtă, conferindu-i persoanei respective un aer somnoros. Când
întreaga pleoapă este mult coborâtă, generând aspectul cunoscut sub denumirea de “ochii
de iatagan”, ea denota, cum era de aşteptat, lascivitate, preocupări pentru seducţie.
Pupila reactionează la radiaţia luminoasă si la adâncimea imaginii. Se îngustează
atunci când privim la un obiect îndepărtat si când lumina este puternică. În afară de stimulii
exteriori, ea mai reacţionează şi la stări sufleteşti, atunci când avem trăiri intense şi emoţii
pozitive; se dilată, iar când emoţiile sunt negative, se micşorează. Aceste modficari sunt
percepute de partenerii de conversaţie drept mesaje subliminale.
Privirea. Modul în care privim sau suntem priviţi are legatură cu nevoile noastre de
aprobare, acceptare, încredere şi prietenie. Chiar şi a privi sau a nu privi pe cineva are un
înţeles. Privind pe cineva confirmăm că îi recunoaştem prezenţa, că există pentru noi;
interceptarea privirii cuiva înseamna dorinţa de a comunica.
Privirea ca mijloc de comunicare a sentimentelor, gândurilor, stărilor sufleteşti nu
ar avea aceeaşi semnificaţie în absenţa ochilor, ea fiind rezultata unor conexiuni între creier

18
şi inimă, modulate de firea si de educaţia fiecărui individ. Mesajele ochilor si privirilor sunt
legate de dilatarea si contracţia pupilei, de ascunderea unghiului intern, de intensitatea si
durata contactului vizual cu interlocutorul, de schimbările de direcţie ale privirii. Modul de
a privi e legat de interesul faţă de partenerul de comunicare. Dacă persoana sau ce ne spune
nu ne interesează mutăm privirea faţa de ceva anume.
Cum am mai spus privirea este contactul vizual între parteneriide discuţie, ne oferă
indicii despre sentimentele care există între cele doua persoane, atunci când contactul
vizual este evitat există o stare de nesiguranţă, o timiditate excesiva sau dorinţă de a nu fi
deranjat. Când într-o situaţie precum călătoria în metrou sau în orice transport în comun,
cineva priveşte o persoană chiar şi după ce este observată, este interpretată drept tendinţă
de agresiune; însa atunci când contactul vizual între doua persoane este prelungit, acest
lucru este explicat prin existenţa unor sentimente puternice între cei doi.
Există mai multe moduri de a privi: a) privirea paralelă, la distanţa mică denotă o
persoană adâncită în gândurile sale şi care nu doreşte să perceapă mediul înconjurator. Dar
când aceasta este menţinută în prezenta unei persoane, este înţeleasă ca o încercare de
ignorare a acesteia şi de a o face pe aceasta să se simta nedorită în mediul respectiv. b)
privirea drept în ochi este un semn al dorinţei de cooperare cu interlocutorul,
demonstrându-i acestuia interesul şi cunoasterea valorii sale. Această privire denotă
onestitate, corectitudine şi conştiinţa de sine. c) privirea de sus în jos se poate datora
diferenţei de înalţime sau a pozitiei partenerilor de discuţie şi acest lucru poate să denote
dominare, mândrie, aroganţă. d) privirea de jos în sus are aceasi cauză ca şi cea precedentă
şi denotă supunere sau dorinţa de agresivitate. e)privirea laterală, respectiv oblică, poate fi
orientată spre stânga sau drepta, de sus sau de jos şi exprimă mai multe tipuri de informaţii
prin combinarea acestor elemente. Pornită de sus înseamnă dispreţ, pronită de jos denotă
slugărnicie, iar când ochii sunt larg deschişi poate semnifica curiozitate sau reţinere.
Privirile au fost studiate şi din punct de vedere al fundamentelor neurologice. Astfel
direcţia privirii indică ce idei trebuiesc activate: imaginile sunt activate de privirea în sus,
sunetele de cea orizontala şi sentimentele de privirea în jos. Privirea îndreptată spre stanga
activează amintirile impersonale, obiective, logice, iar cea spre dreapta imaginaţia,
creativitatea, amintirile personale. Astfel când cineva încearcă să-şi aducă aminte ceva va
privi spre stânga, iar când va inventa sau va minti, spre dreapta.
Nasul. Importanţa nasului ca emblema a feţei a fost descoperită de Aristotel şi
confirmată de aproape toţi fiziognomiştii de marcă. Dr.Roger Rogerson spunea că “dintre
toate trăsăturile feţei omeneşti, nasul, fiind cel mai proeminent, joacă cel mai de seamă rol
in dezvăluirea caracterului”
Se spune ca lungimea nasului, respectiv a zonei de mijlocii trebuie sa fie egală cu
aceea a frunţii şi a treimii faciale inferioare.O asemea egalitate simbolizeaza un echilibru
interior, exprimat prin cinste, loialitate şi dragoste pentru adevăr, ceea ce caracterizează
orice om destoinic. Nasul oferă şi el informaţii despre starea de spirit a unui individ. Vârful
nasului ne poate dezvălui daca se înroşeşte sau paleşte. Nările se pot umfla când simţim un
miros plăcut, sau dacă suntem furioşi şi lărgim nările pentru a spori cantitatea de aer.
“A strâmba din nas” este o expresie dar şi o miscare a muşchilor nasului, care
semnifică neplăcere, indispoziţie, jenă, confuzie. Mişcările frecvente ale muşchilor din
zona nasului duc la apariţia “cutei sensibilitaţii” situata între partea laterală a nasului şi
buza superioară, iar aceasta se datorează din cauza unei stări de nemulţumire datorită unui
fapt sau obiect neplăcut.

19
 Una dintre principalele direcţii ale studiilor expresiilor faciale a fost detectarea
expresiilor artificiale, intenţionate pentru a induce în eroare. Paul Ekman(1997) considera
că ceea ce trădează o persoană care intenţionează să inducă în eroare sunt semnele de
emoţie. Cazul cel mai simplu este de a încerca o emoţie pe care nu o simţi. El considera că
există puţine persoane care să produca expresii emoţionale corecte, cei mai mulţi sunt
tradaţi de anumite semne. De exemplu cei care zâmbesc spontan vor folosi anumiţi muşchi
ce nu pot fi controlaţi intenţionat situaţi în zona ochilor, iar pentru furie o îngustare a
buzelor.
Gura. Gura este cea mai mobila zonă a feţei ea ne permite să intre hrana, băutura şi
aerul ce ne sunt necesare; ea muşcă, ea ne rosteşte gândurile, ea râde când suntem bucuroşi.
Gura deschisă cu barbia lăsată înseamnă reaus lipsă de activitate. Gura închisă
poate însemna dorinţa de a negocia tacit sau respingerea unui contact verbal. Gura închisă
cu buzele strânse indică închiderea în sine, solitudine, încapăţânare, proastă dispoziţie.
Gura şi buzele pot realiza diferite mimici, cum ar fi cea de degustare, de savurare, de
protest, de îngrijorare.
Prezenţa zâmbetului confirmă disponibilitatea spre dialog. Zâmbetul autentic este
expresia unei stari de bucurie, de acceptare si implica si participarea ochilor. Iniţial
dezvelirea dinţilor a fost un gest de ameninţare, ulterior a evoluat spre un gest de prietenie.
Zâmbetul apare la sugar foarte devreme, cam în a cincea sau a şasea săptămână de viaţă.
Zâmbetul poate fi fabricat, prostesc, relaxat, dulceag, strâmb, de frică, resemnat. Zâmbetul
care descoperă numai dinţii de sus, nu şi gingiile superioare este un semn de bunătate,
cinste. Dacă zâmbetul dezveleşte şi gingiile de sus aceasta denotă ca posesorul este
predispus la deprimare care îi poate afecta fericirea şi cariera. Când zâmbetul dezgoleşte
atât dinţii de sus, cât şi dinţii de jos, posesorul are o fire deschisă, corectă şi generoasă, care
îşi va fi obiectul criticii şi antipatiei altora.
Râsul este o manifestare tipic umană, ea este eliberatoare de tensiuni interne. Copii
râd mai mult decat adulţii. Râsul poate fi cinic, agresiv, eliberator, blazat, îngrijorat.
Zâmbetul şi râsul. Numeroşi filosofi şi oameni de ştiinta au încercat să pătrundă
esenţa râsului şi surăsului. Ch Darwin aprecia că râsul pare să constituie în primul rand,
expresia simplei bucurii sau fericiri. Cât priveste caracterul înnascut al râsului şi surâsului,
Ch Darwin aduce în discuţie cazul Laurei Bridgman care din cauza orbirii şi a surzeniei, nu
a putut dobândi vreo expresie prin imitare, totuşi, atunci cand i s-a comunicat prin limbajul
gesturilor o scrisoare de la un prieten iubit a râs şi a bătut din palme, iar obrajii i s-au
îmbujorat. Motivele pentru care omul râde sunt variate, dar mecanismul râsului este
totdeauna acelasi: inspiraţie adâncă, scurte contracţii spasmodice ale toracelui, în special al
diafragmei. De aici şi vorba: “râdeau de se ţineau cu mâinile de burtă”.
In timpul rasului gura este mai mult sau mai putin larg deschisa, cu colturile mult
trase inapoi, precum si putin in sus, iar buza superioara este putin ridicata. Uneori radem
din tot corpul desi se spune “radem din tot sufletul”. ‘Radem de ne doare burta” sau “ne
tavalim pe jos de ras”. In fond este vorba despre contractiile musculare si despre stimularea
secretiei unor endorfine, fapt ce mentine sau amplifica veselia. Pe astfel de date probate
stintific se bazeaza terapia prin ras si pana la un punct concursurile “Cine rade mai mult”.
Pentru al sanctiona pe cel care nu are dreptul sa rada de altii – daca are cineva acest
privilegiu! -, la romani exista zicala “Rade ciob de oala sparta”. Normele referitoare la ras
variaza de la o cultura la alta si de la o epoca la alta, dar totdeauna rasul functioneaza ca un
“guardian al ordinii publice”.

20
 Paul Ekman a catalogat 18 tipuri de zambete care nu sunt stimulate. Zambetele
“naturale” se deosebesc de cele false, “artificiale”, prin aceea ca dureaza mai mult si ca in
performarea lor participa atat muschii fetei cat si cei ai ochilor. In cazul zambetelor false se
contracta doar muschii din jurul ochilor, aparand la coada ochilor riduri, nu si muschii
fetei. In lucrarea “Limbajul corpului pentru manageri”, Horst H. Ruckle analizeaza opt
tipuri de zambete.
• zambetul voit, fabricat, chinuit (colturile gurii drepte, buzele drepte si
lipite). Apare si dispare repede. Poate exprima jena.
• zambetul dulceag (intinderea si subtirea buzelor; insoteste universalul “da”)
• zambetul “pe sub mustata” (buzele tensionate si lipite; exprima vointa, dar
si retinere)
• zambetul depreciativ (colturile gurii sunt retrase putin in jos, este afisat de
persoanele blazate, ironice, poate exprima acordul si dezacordul, in acelasi
timp)
• zambetul relaxat (lipsit de tensiune, exprima bucuria, dragostea, pretuirea
celuilat).
• zambetul stramb (un colt al gurii este tras in jos si celalalt in sus; exprima o
amabilitate fortata, un conflict intern; este “zambetul subalternului” nevoit
sa asculte o gluma “batrana” a sefului)
• zambetul care exprima frica (buzele sunt trase lateral, iar gura este putin
intredeschisa; colturile gurii sunt trase spre urechi)
• zambetul condescendent, resemnat (rasfrangerea inainte a buzei inferioare;
adesea, este insotit de inclinarera capului spre dreapta si / sau ridicarea si
tremuratul umerilor)

5. PARALIMBAJUL

Paralimbajul sau vocalic se refera la modul in care noi ne folosim vocea pentru a
acorda semnificatii cuvintelor pe care le spunem.
Paralimbajul include:
• ton,
• accent,
• viteza vorbirii,

21
 • ritm,
• pauze,
• mod de construire a frazelor,
• dictie,
• muzicalitatea vorbirii.
Tonul este un element comunicational extrem de important în cadrul comunicarii
didactice. De exemplu, un ton grav, îl poate face pe elev sa considere ca ideile transmise în
momentul respectiv sunt foarte importante.
Accentul este un alt element important, deoarece în cadrul comunicarii profesorul
va marca elementele cele mai importante transmise prin accentul folosit.
Astfel, un ton rastit, o vorbire uniforma, fara intonatie, sau mormaita, neîngrijita,
neacademica, nepoliticoasa sau ironica vor dauna comunicarii didactice si interactiunii
profesor-elev.
Ticurile verbale sau nonverbale, pauzele, bâlbele, repetitiile de continut nedozate
sau neintentionate, reprezinta un alt element de insucces comunicational.

6. PROXEMICA SAU PERCEPŢIA ŞI UTILIZAREA SPAŢIULUI

Comunicam, desigur cu mainile, cu ajutorul expresiilor faciale, al privirii dar

comunicam prin modul in care folosim un anumit spatiu. Oamenii politici care tin un
discurs apropiati spatial de auditorium, cu privirea indreptata spre cei carora li se adreseaza
obtin un alt efect decat cei care, sa spunem se plaseaza la o distanta apreciabila fata de ei,
mentin privirea in pamant, stau cu mainile la spate sau cu o mana in buzunar cand isi
rostesc discursul.
Pe baza studiului distantelor la animale, Edward T. Hall face masuratori ale
pragurilor de receptare a vocii, delimitand patru distante innterumane;
• distanţa intimă (între 40 – 50 cm) in care poti simti
prezenta celuilalt, mirosul, respiratia. Este un spatiu de protectie pentru
individ, accesibil numai persoanelor foarte apropiate, partenerului,
iubitei sau iubitului, celui mai bun prieten, propiilor copii. Apropierea
interlocutorilor, acceptarea lor in zona distantei intime exprima o
apropiere pshihologica
• distanţa personală (între 50 – 75 cm) in care indivizii isi
pot atinge mainile, defineste limita contactului fizic cu ceilalti. La acest
nivel nu putem detecta caldura, respiratia celuilat si in general, avem
dificultati in a mentine contactul la nivelul ochilor. Daca acest spatiu
este incalcat ne simtim inconfortabil, lucru sesizabil prin miscari
excesive la nivelul corpului. In anumite situatii insa nu parem deranjati
de aceasta invadare. Reactia fata de invadarea spatiului personal este in
functie de tipul de relatie pe care o avem cu interlocutorul (daca
manifestam atractie fata de acesta, gradul de toleranta este mai mare).
• distanţa socială (între 1.5 – 3 m) – este distanta in care
pierdem detaliile privind interlocultorul. Etse distanta la care se

22
 desfasoara cele mai multe dintre interactiunile individuale obisnuite,
tranzactiile afacerile cu character formal.
• distanţa publică (între 3 – 6 m) este distanta in care
individual este protejat si poate deveni defensiv daca este atacat. La
acest nivel pierdem foarte multe detalii ale comportamentului
interlocutorului: expresiile fetei, directia privirii.
Luand in calcul nu numai distantele de la care poate fi receptata vocea (soaptele,
vocea normala si strigatele), dar si posibilitatile de contact cutanat, temperatura, mirosul,
detectarea expresiilor faciale etc., Edward t. Hall si colaboratorii sai ajung la masuratori mai
fine, pe care Marc – Alain Descamps le prezinta in felul urmator:
• distanţa intimă apropiată – (între 0 – 0.15 m) permite contactul
cutanat, receptarea mirosului corporal al celuilalt, al caldurii corpului sau.
Comunicarea se face in soapta
• distanţa intimă neapropiată – (între 0.15 – 0.45 m) este cea la
care le permite persoanelor sa se tina de mana, sa-si simta reciproc mirosul
corporal. Comunicarea verbala este suava
• distanţa personală apropiată – (între 0.45 – 0.75 m) este distanta
propice confidentelor. Se disting foarte bine trasaturile fetei, se simte slab
caldura corporala a celeilalte personae, iar mirosul acesteia (parfum) nu se
simte deloc
• distanţa personală neapropiată – (între 0.75 – 1.25 m) asigura
perceptia exacta a celuilalt, in ansamblu si in detaliu
• distanţa socială apropiată – (între 1.25 – 2.10 m) de la aceasta
distanta discutam cu strainii, le vedem bine fata si corpul in intregul lui. Este
distanta dintre vanzator si client
• distanţa socială neapropiată – impune comunicarea cu voce tare,
estompeaza diferentele de status. La aceasta distanta au loc discutii formale,
impersionale, ca si discutiile in grupurile mici.
• Distanţa publică apropiată – impune sa se vorbeasca tare si rar
accentuandu-se fiecare cuvant. O astfel de distanta se mentine intre oamenii
politici, a actorilor. Comunicarea este puternic controlata.

7. ARTEFACTELE

Imbracamintea, podoabele, accesoriile vestimentare comunica apartenenta

persoanei la genul biologic, la o clasa de varsta, la o categorie socio – economica, la o
profesie sau alta. Este imposibil sa fii imbacat si sa nu transmiti celorlalti ipso facto cine

23
esti si cum percepi tu lumea. Susan B. Kaiser afirma “ imbracamintea si infatisarea sunt
simboluri vizibile care influenteaza interactiunile cu alti.
Vestimentaţia: determinări geografice, istorice şi culturale. Cand analizam
vestimentatia in contextual comunicarii nonverbale trebuie sa luam in considerare
determinarile geografice, culturale si istorice. De exemplu dela Polul Nord la Ecuator,
oamenii isi protejeaza corpul impotriva gerului sau a caldurii excesive: imbraca haine
adecvate, diferite in ceea ce priveste materialele, culoarea, croiala.
Hainele, simbol al identitaţii personale si sociale. Gilson Monteiro spunea ca
“haina reprezinta oglinda sinelui, marcheaza separarea dintre clasele sociale”Mai mult
hainele care sunt in egala masura pentru a acoperi goliciunea trupului si pentru exprimarea
sinelui, ofera indicii despre caracteristicile psiho – morale ale persoanelor dar si despre
grupurile. Jean Chevalier si Alain Gheerbrant aratau ca pentru unele popoare orientale o
cusatura dreapta semnifica integritatea psiho – morala, tighelul orizontal pace in inima.
Hainele si mai ales uniformele dunt un simbol al puterii sociale pe care o ai la un moment
dat. Ele influenteaza stima de sine, dar si comportamentul celorlalti. Referitor la puterea de
influentare a hainelor cu autoritate, experimental natural proiectat de M. Lefkowitz, R.R.
Blake si J.S. Mouton intr-un oras din Texas mi se pare cat se poate de revelator. Cei trei
folosesc ca asociat un barbat in varsta de 31 de ani, care in cadrul experimentului avea
sarcina sa treaca strada pe rosu, in timp ce alti pietoni asteptau schimbarea culorii
semaforului. Cand complicele purta “haine cu autoritate”, respective costum de foarte buna
calitate si cravata scumpa, trecatorii care erau la semafor l-au urmat intr-un numar de trei
ori si jumatate mai mare decat atunci cand era imbracat cu o camasa ieftina si pantaloni de
lucru
In modul in care ne imbracam intervin intr-o proportie sau alta de la caz la caz, atat
motivatia de protejare a corpului, cat si pudicitatea si dorinta de a atrage atentia. De
exemplu tinerii si tinerele merg la discoteca, imbraca haine care mai degraba sa atraga
sexual decat sa le protejeze corpul; hainele purtate de tinerii din gastile de la coltul strazii
nu au functie estetica. Lipsa decentei in modul de a se prezenta al unor elevi din licee sau al
unor studenti pune problema violentei limbajului nonverbal.
Pornind de la imbracaminte, ne putem da seama de gustul estetic al acesteia, de
firea ei: este o persoana conformista, care doreste sa treaca neobservata, sau o persoana
independenta?
Imbracamintea este o forma de comunicare nonverbala (inaintea prezentarii
verbale, cu ajutorul vestimentatiei se transmit informatii despre apartenenta la genul social,
varsta, clasa sociala, ocupatie, origine etnica si despre caracteristicile psiho – morale de
personalitate).
Imbracamintea reprezinta valorile identitare de grup si exprima nevoia de a fi diferit
de alti. Diferentierea imbracamintei simbolizeaza nevoia de autonomie, dorinta de a fi
independent. Diferentierea imbracamintei adolescentilor fata de imbracamintea adultilor
este un fenomen istoric relative recent deoarece pana la jumatatea secolului trecut hainele
adolescentilor semanau foarte mult cu hainele adultilor.
Vestimentatia adolescentilor de dupa 1980 are conexiune cu vestimentatia
adolescentilor din ani ’50 – ’60, pe cand vestimentatia adolescentilor de dupa 1980 este
influentata de mass – media datorita tehnologiilor de comunicare moderne, adolescentii
tind sa imite vedetele TV, sau starurile musicale etc.

24
 Vestimentaţia şi statusul social. Daca haina nu-l face pe om cel putin ea il
reprezinta. Foarte bine ca o persoana cu o anumita pozitie in ierarhia social. De exemplu in
Roma antica purtau toga doar oameni liberi nu si strainii sau sclavii. Toga purtata de tineri
era tivita cu rosu. Toga alba era imbracata numai de tineri dupa ce implineau varsta de 17
ani, intr-o ceremonie ce va avea loc in Forum. In egiptul Antic purtau sandale numai
persoanele cu pozitie sociala inalta.
Jacqueline Murray a identificat in lumea afacerilo trei tipuri de vestimentatie:
• hainele specifice corporatiilor, purtate mai ales de avocati,
directori si bancheri (design simplu de culoare gri sau bleumarin
pentru costumele barbatesti, alb imaculat sau albastru deschis
pentru camasi, iar pentru femei, bluze, rochii din bumbac ori din
panza de in)
• haine menite sa comunice, utilizate cu precadere de
persoanele implicate in marketing, educatie, industriile in
expansiune (costume si rochii practice, relaxante,
semitraditionale din impletituri si tesaturi cu ochiuri largi, cu
imprimeuri odihnitoare sau in dungi)
• haine inovatoare, intalnite mai ales la artisti, la cei ce
lucreaza in domeniul publicitatii, la vanzatorii cu amanuntul sau
la propietarii de magazine de lux
Anat Rafaeli si Michael G. Pratt au operationalizat conceptul de vestimentatie
organizationala luand in considerare trei dimensiuni: caracteristicile imbracamintei
(culoarea, materialul si stilul vestimentatiei), omogenitatea imbracamintei si atributele
comparative ale acesteia (variabilitatea si unicitatea)

BIBLIOGRAFIE

Allan Pease, Limbajul Trupului

25
Chiribucă D. , Sociologia Comunicării, Curs An III
Stanton N. , Comunicare
Chelcea S., Comunicarea nonverbală:gesturi şi postura.
Chelcea S., Metodologia cercetării sociologice
Davies, Rodney, Ce ne dezvăluie faţa

Internet – www.nonverbal.ro
- www.wikipedia.com
- www.tribunaeconomica.ro
- www.e-referate.ro
- www.alina-marcu.blogspot.com

26