ALBERT CAMUS CU O LUCIDĂ

STĂRUINȚĂ, ARUNCĂ LUMINĂ ASUPRA

PROBLEMELOR CONȘTIINȚEI UMANE DIN
TIMPUL NOSTRU

Guțu Gheorghe
CUPRINS
•Prezentarea generală a existențialismului.

•Existențialismul ca curent literar.

•Particularități ale existențialismului.

•Reprezentanți de bază ai existențialismului.

•Albert Casmus-biografia literară

•Albert Casmus:Romanul “Străinul” Prima parte

•Albert Casmus:Romanul “Străinul” Partea a doua

PREZENTAREA GENERALĂ A EXISTENȚIALISMULUI:
Existențialismul este o doctrină filozofică și de acțiune. Este caracterizată printr-o accentuare a
individualității, propagarea libertății individuale și a subiectivității. Existențialismul își are
originea în lucrările lui Kierkegaard, este dezvoltat de contribuțiile lui Husserl și Heidegger,
devenind faimos după sfârșitul celui de-al doilea război mondial prin lucrările lui 
Jean-Paul Sartre și ale autorilor grupați în Franța în jurul revistei "Les Temps Modernes", 
Simone de Beauvoir, Maurice Merleau-Ponty. Existențialismul cuprinde deopotrivă un sistem
ideatic, o morală și o doctrină de acțiune.
EXESTENȚIALISMUL CA CURENT LITERAR:
Existentialismul e o deviație a filosofiei existențiale, termen filosofic introdus de catre Fritz
Heineman in anul 1929, prin intermediul lucrării sale “Noi căi in filozofie. Spirit, Viața,
Existența”, Fritz a folosit acest termen pentru a descrie suma tuturor miscarilor si curentelor
din filosofie, care au ca obiect problema existentei umane. Ar mai putea fi definit drept reactia
individului fata de existenta umana.
Sursele istorice ale curentului:
– războaiele mondiale din secolul XX;
– criza economică mondială din anii 30 ai secolului XX;
– criza valorilor spirituale de la începutul secolului XX;
– eșecul Spaniei în războiul cu SUA;
– lovitura de stat, revoluția socialistă și Războiul Civil din Rusia;
– instaurarea nazismului în Germania;
– „războiul ciudat” și rezistența antifascistă în Franța.
PARTICULARITĂȚILE EXESTENȚIALISMULUI:
– În viziunea existențialiștilor, sensul realității nu poate fi cunoscut rațional, ci numai intuit; de
aceea, atenția principală ei o acordă reprezentării stărilor lăuntrice ale individualității umane,
deoarece, consideră ei, existența nu poate fi percepută din exterior, ci doar din interior, din
experiența trăită;
– Ființa umană are o conștiință tragică a vieții, este cuprinsă de o permanentă stare de
neliniște,nesiguranță, singurătate, decepție și disperare, este constrînsă de limitele existenței sale ;
– viața, golită de orice semnifi cație, este declarată „absurdă”, pentru că omul mai întîi este
aruncat în lume, el există înainte de a fi, sau,cum susţinea și J.-P. Sartre: Existența precede esența și
Omul nu este altceva decît ceea ce face din el însuși;
– existențialiștii pun omul modern în fața provocării de a depăși disperarea și de a produce sensul
vieții (deci, existența se înțelege ca un proiect individual și liber); rezultatul unei astfel de alegeri și
decizii trebuie să fi e angajarea (implicarea socială, politică etc.) sau revolta;
– o dată ce descoperă neantul, faptul că viața este lipsită de sens, omul devine liber (inclusiv de
iluzii, aparențe, norme): în viziunea lui J.-P. Sartre, omul este condamnat la libertate; în același
timp, libertatea unui om depinde de libertatea tuturor celorlalți, și invers – libertatea tuturor este
indispensabilă libertății fi ecărui om în parte;prin urmare, libertatea presupune o responsabilitate
morală față de sine și faţă de toți ceilalți, presupune o forță spirituală și maturitate: nu poți fi liber
și în același timp iresponsabil, gradul înalt de responsabilitate construiește personalitatea, omul
liber ridică povara lumii pe umerii proprii (J.-P. Sartre).
REPREZENTANȚI DE BAZĂ AI EXISTENTIALISMULUI:

•Jean-Paul Sartre-e preocupat de acțiunile individului.

•Edmund Husserl-reia distincția între modul propriu și impropriu de reprezentare.

•Martin Heidegger-Intenția lui constă în a demonstra rolul coordonatelor temporale ca orizont

transcendent al căutării sensului de a fi.

•Albert Casmus-în eseul său „Mitul lui Sisif” ne înfățișează deznădejdea și absurditatea lumii lui
Sartre.

•Franz Kafka-a preferat să creeze personaje suprarealiste care se luptă cu disperarea și absurditatea
vieții lor, cele mai reușite personaje se găsesc în faimoasele nuvele „Metamorfoza” sau „Procesul”.
ALBERT CASMUS
Albert Camus (n. 7 noiembrie 1913, Mondovi, Algeria - d. 4 ianuarie 1960, Villeblevin, Franța) a fost un romancier,
dramaturg și filozof francez, reprezentant al existențialismului şi câştigător al Premiului Nobel pentru Literatură în
1957 . Personalitate complexă a culturii franceze, Albert Camus se afirmă ca scriitor paralel și tangențial cu formarea
unui nou curent ideologic, existențialismul, al cărui fundament teoretic îl oferă prin intermediul în principal a două
eseuri filozofice (Mitul lui Sisif – 1942 și Omul revoltat - 1951), deși toată viața a negat această contribuție.Opera lui
cuprinde romane, povestiri, piese de teatru și eseuri, ilustrând în ansamblu raportul dintre solitar și solidar în
umanitate sau – cum nota biograful său, Roger Grenier – "soarele și umbra unui suflet mediteranean".
Volumele sale de povestiri Reversul și Fața, Exilul și împărăția conțin în formă artistică episoade ale copilăriei
algeriene și chiar momente ulterioare, fără să anticipeze tematica romanelor.Moartea fericită este varianta inițială a
romanului Străinul (1942), căruia i-au urmat alte doua romane: Ciuma (1946) și Căderea (1956), care propuneau
două atitudini existențiale numite explicit și în eseuri: constatarea absurdului existenței, care dizolvă voința, și lupta,
care anulează temporar lipsa de sens a vieții.
Piesele de teatru Caligula (1938), Neînțelegerea (1944), Starea de asediu (1948) și Cei drepți (1949) formează
dramaturgia camusiană care reia în formă dramatizată idei din romanele și eseurile sale.
ALBERT CASMUS:ROMANUL “STRĂINUL”
Prima Parte
Meursault, un francez algerian, află de moartea mamei sale. La înmormântarea ei, el nu arată nicio stare de tristețe, ci mai degrabă
una de indiferență. Când este întrebat dacă dorește să vadă corpul, refuză și, în schimb, fumează și bea cafea în fața sicriului. A doua
zi, el o întâlnește pe Marie, o fostă colegă de muncă. Cei doi merg să înoate împreună, vizionează un film de comedie și încep să aibă
o relație sexuală, în ciuda faptului că înmormântarea mamei sale avusese loc cu o zi mai înainte. În următoarele câteva zile, el îl ajută
pe prietenul și vecinul său, Raymond Sintès, să se răzbune pe o iubită maură bănuită de infidelitate. Meursault este de acord să-i scrie
o scrisoare iubitei lui Raymond, cu unicul scop de a o invita astfel încât Raymond să facă sex cu ea și apoi să o scuipe în față în
ultimul minut ca un gest de răzbunare emoțională. Meursault nu vede nici un motiv să nu-l ajute, mai ales că-l place pe Raymond. El
nu își exprimă niciun motiv de îngrijorare că iubita lui Raymond va fi rănită emoțional, aflându-se într-o stare de apatie.Scrisoarea își
produce efectul: iubita se întoarce, dar situația escaladează atunci când ea îl lovește Raymond după ce el încearcă să o dea afară, iar
Raymond o bate. Raymond este dus la tribunal, iar, după ce Meursault depune mărturie în favoarea lui, scapă doar cu un avertisment.
După acest moment, începe însă să fie urmărit de un grup de arabi, condus de fratele fetei. Într-una din zile, Raymond îi invită în
week-end pe Meursault și Marie la casa de pe plajă a unui prieten, Masson. Ei sunt urmăriți acolo de fratele iubitei lui Raymond și de
un prieten arab; acolo are loc o confruntare, iar Raymond este rănit cu un cuțit. Mai târziu în aceeași zi, Meursault, plimbându-se pe
plajă, îl întâlnește pe unul dintre arabi. El este dezorientat din cauza insolației, iar când arabul își scoate cuțitul, Meursault îl ucide,
împușcându-l repetat cu un revolver. El nu divulgă cititorului niciun motiv al crimei sau al împușcăturilor repetate, în afară de faptul
că a apăsat pe trăgaci, fără să vrea, fiind deranjat de căldură și de lumina soarelui.
ALBERT CASMUS:ROMANUL “STRĂINUL”
Partea a doua
Meursault este arestat și închis, însă se obișnuiește repede cu ideea, petrecându-și mare parte din timp dormind sau analizându-și mintal
obiectele pe care le deținea în apartamentul său. Tăcerea și pasivitatea lui din timpul proceselor îl face pe procuror să intuiască lipsa oricăror
remușcări pentru crima comisă și să se concentreze mai mult pe incapacitatea sau refuzul lui Meursault de a plânge la înmormântarea mamei
sale decât pe crima propriu-zisă. Avocatul îl împinge pe Meursault de a spune adevărul, dar nu reușește, iar mai târziu Meursault explică
cititorului că nu a fost niciodată cu adevărat capabil să simtă vreo remușcare sau emoție pentru oricare dintre acțiunile sale din viață.
Procurorul îl învinovățește teatral pe Meursault și pretinde că acesta este un monstru fără suflet, incapabil de a simți remușcări și că merită,
prin urmare, să moară pentru crima lui. Deși avocatul lui Meursault îl apără și îi spune mai târziu că se așteaptă la o sentință blândă,
judecătorul îl condamnă la moarte prin decapitare.
Aflat în închisoare, în așteptarea executării pedepsei cu moartea prin ghilotinare, Meursault este vizitat de un preot, dar refuză categoric
îndreptarea spre Dumnezeu, explicând că Dumnezeu este o pierdere de timp. Deși capelanul persistă în încercarea de a-l scoate pe condamnat
din starea sa de ateism (sau, poate mai exact, din apatia lui), Meursault îl atacă într-un acces de furie determinat de frustrările sale, de
absurditatea condiției umane și de angoasa lui personală față de lipsa de sens a existenței sale. La început, el precizează că oamenii nu au
dreptul să-l judece pentru acțiunile sale sau pentru cine este el, și nimeni nu are dreptul de a judeca pe altcineva. În cele din urmă, Meursault
îşi găseşte liniştea şi fericirea, meditând asupra indiferenței universului față de omenire și asupra propriei sale vieți.