1.

Rolul şi importanţa limbajului non-verbal în arta

spectacolului
Limbajul non-verbal este o formă de comunicare, unde tonalitate vocii, timbrului,
pasul, viteza,cadenţa, precum şi caracteristici diverse nonverbale, muzica, aspectul
fizichaine, poziţii ,expresia facială, zâmbetul sau lipsa acestuia, ochii, mişcareade
dans, de mers, adâncimea şi viteza de respiraţie, gesturile în timpul conversaţiei
,direcţia mîinilor şi picioarelor, aplauze, o strângere de mână şi o îmbrăţişare, şi
comportamentulsunt unele din multiplele componente ale acestui tip de
comunicare.Aceste mijloace substituie cuvîntul.Psihologul australian în domeniul
limbajului trupului A. Peese, susţine că, cu ajutorul cuvintelor se transmite 7 % din
informaţie, în timp ce sunetului ( inclusiv tonalitatea vocii, timbrul vocii, etc) 38%,
expresiilor faciale, gesturilor, poziţiilor (comunicare nonverbală) 55%. Cu alte
cuvinte, putem spune că nu este important ce spunem, dar cum spunem.
Comunicare şi limbaj nonverbal în interacţunile cotidiene se realizează atât prin
limbaj verbal cât şi nonverbal. Dacă din interacţiunea socială am exclude
elementele nonverbale, în foarte multe cazuri am fi incapabili să înţelegem
coerenţa unui dialog. In comunicarea cotidiană, interpersonală, se estimează că mai
puţin de 10% din efecte se obţin datorită conţinutului verbal al mesajului, în timp
ce cca 90 % s-ar datora caracteristicilor vocii (inflexiuni, tonalitate, calitate, viteza
de vorbire), expresiei faciale şi limbajului trupului. Limbajul nonverbal potenţează
expresia lingvistică. Exemplu: când oamenii se întâlnesc şi se salută, ei realizează
un ritual în care gesturile se asociază cuvintelor. Discordanţa între unităţile verbale
şi gesturi produc perturbaţii în comunicare. De asemenea, sunt şi discordanţe
imposibil de realizat între unităţile mimice şi cele prozodice: poţi spune ceva trist
cu o mimică veselă, dar nu se poate avea o mină veselă şi un ton trist. Limbajul
nonverbal anticipează uşor expresia verbală, de exemplu, te "pregăteşti" corporal
pentru a vorbi prin orientarea către interlocutor şi prin producerea altor gesturi
specifice (privirea caută privirea interlocutomlui, expresia feţei devine zâmbitoare
sau furioasă în funcţie de intenţia de comunicare etc.). Limbajul non-verbal oferă
informaţii esenţiale în legătură cu actorii sociali. Postura, gesturile, ritmul şi
amploarea vorbirii vehiculează indicii în legătură cu: identitatea protagoniştilor:
personalitatea, originea lor socială, chiar starea de sănătate (îşi duce mâna la cap
când îl doare!); dispoziţia lor emoţională (zâmbeşte şi este vioi /vs/ plânge şi îşi
ţine capul în mâini); relaţiile pe care le are cu ceilalţi: de distanţă, ierarhice. de
intimitate etc. Activitatea motrice a gesticulării facilitează activitatea verbală şi
realizăm gesturi şi mişcări chiar când vorbim la telefon şi când gesturile sunt
inutile. Parametrii gestuali, posturile gestuale şi mimica funcţionează în reţea cu
ceilalţi parametrii reprezentaţi de cuvinte, sintaxă, ambianţă, loc, moment etc. şi
împreună determină "căldura" sau "răceala" relaţiilor interpersonale. Comparativ
cu limbajul verbal, cel nonverbal este mai spontan, prin urmare, mai dificil de
controlat şi mai interpretabil. Grila de interpretare a limbajului nonverbal propusă
de Tran şi Stănciugelu (2007) este următoarea: interpretarea unui element de
limbaj nonverbal în contextul tuturor celorlalte elemente verbale şi nonverbale;
importanţa caracteristicilor de personalitate individuale, de educaţie, de experienţă,
de viaţă etc. în interpretarea corectă a limbajelor nonverbale; variaţia modului de
folosire şi interpretare a limbajelor. nonverbale, în funcţie de individ, profesie,
colectivitate, cultură. Funcţiile comunicării nonverbale Comunicarea nonverbală
îndeplineşte o serie de funcţii complementare comunicării verbale: Repetiţie» a
spune şi a arăta în acelaşi timp cum anume se face un lucru (gesturi ilustratoare)
menţin trează atenţia interlocutorului şi îl ajută să înţeleagă şi să memoreze mai
bine conţinutul mesajului verbal. ' Substituire a utiliza un simbol nonverbal în locul
unuia verbal (gesturi emblemă) poate avea aceeaşi semnificaţie: a arăta cuiva
simbolul OK în loc să-i spui că a făcut o treabă bună sau a-l bate usor pe spate
pentru a-l consola, în loc să-i spui „lasă că trece şi asta”.
Accentuare tonul vocii sau zâmbetul care însoţesc o frază pot accentua
semnificaţia ei.
Contrazicere utilizarea unei expresii faciale contrară spuselor poate crea efecte
comice, poate semnifica o glumă etc.
Reglare utilizarea unei gesturilor adaptoare reglează derularea interacţiunii dintre
două persoane: interlocutorii se pot invita unul pe altul să ia cuvântul dintr-o
privire, un gest făcut cu mâna sau cu capul.
Completare utilizarea limbajului nonverbal poate adăuga noi semnificaţii
spuselor: zâmbetul sigur pe sine poate da mai multă greutate cuvintelor,
interlocutorul considerând că eşti sigur pe ceea ce spui; încruntarea şi tonul răstit
completează gravitatea unei ameninţări. În cazul comunicării nonverbale se discută
de limbaje, după formele pe care aceasta le îmbracă: Mimica sau expresia facială
este cea mai evidentă formă de comunicare nonverbală şi cel mai uşor de observat.
Faţa reprezintă cel mai puternic mijloc nonverbal de comunicare a ideilor şi
emoţiilor. Muschii feţei, mai numeroşi la om decât la orice animal, conferă feţei o
mobilitate deosebită. Mimica este adesea involuntară şi numai în cazurile în care se
doreşte sublinierea mesajului verbal este conştient controlată. Se menţionează cel
puţin opt poziţii diferite ale sprâncenelor şi frunţii, fiecare cu propria sa
semnificaţie şi mai mult de opt poziţii ale ochilor si pleoapelor şi cel puţin zece
poziţii pentru partea inferioară a feţei. În combinaţii diferite, acestea dau un număr
foarte mare de expresii posibile care permit transmiterea unor mesaje diferite.

2. Limbajul non-verbal. Mijloace de comunicare

Comunicarea non-verbală include multitudinea de gesturi pe care oamenii 1e
folosesc pentru a-şi acompania sau uneori chiar pentru a-şi înlocui cuvintele: felul
în care strângi mâna cuiva atunci când eşti prezentat, felul în care ţii mâinile, cum
îţi încrucişezi picioarele, postura generală a corpului, tonalităţile vocii, zâmbetul.
Include felul în care te imbraci, stai sau păşeşti. Aspectele nonverbale de care
ţinem seamă atunci când comunicăm sunt:
 înfăţişarea
 contactulvizual
 poziţia corpului
 gesturile
 timbrul şi tonurile vocale
 contactulfizic
 spaţiul personal
Principalele mijloace nonverbale de cominicare sunt gesturile. Gesturi de simbol,
gesture de ilustrare, gesturi de reglementare, gesturi de adaptoare.
 Gesturi de simbol un domeniu de aplicare foarte limitat de o anumită
cultură sau de locaţie, şi sunt cele mai simple metode de comunicare
nonverbala.
 Gest de ilustrare sunt utilizate pentru a ilustra cele de mai sus (de exemplu,
indicarea cu ajutorul miinii), sunt, de asemenea, metode simple de
comunicare nonverbala.
 Gesturi de reglamentare joacă un rol important la începutul şi sfârşitul
conversaţiei. Un semn de reglamentare, astfel o strângere de mână. Aceasta
 este forma cea mai veche şi tradiţională de salut. Aceste gesturi sunt metode
mult mai complexe de comunicare nonverbala.
 Gesturi de adaptoare -însoţesc sentimentele şi emoţiile. Ele se aseamana cu
reacţiile copilor şi se manifestă în situaţii de stres, emotionare, devenind
primele semneale emotive.
Tema comportamentului non-verbal este extrem de largă. Cercetarile in masa au
fost efectuate de către psihologi, pentru a studia informatia comunicarei non-
verbale.
Să începem cu ceea ce avem, există două forme de limbaj: limbaul verbal, în care
flecare cuvânt desfăşoară unele informaţii, şi limbajul nonverbal, unde informatia
ne este oferita cu ajutorul gesturilor, sunetelor, tonului vocii, expresiei feţei,
mişcarea ochilor, localizarea spaţială, etc.
Limbajul corporal, in comparatie cu mijloacele de comunicare verbala, este unic.
Dacă ne imaginăm că el poartă de la 60 la 80 % la suta din informaţia transmisă
interlocutorului, este uşor de înţeles necesitatea de interpretare a acestei metode de
comunicare. Dacă vrem să fim siguri că a am fost înteleşi de interlocutori, trebuie
să construim o imagine unica a expresiei corporale şi a celei verbale.
Limbajul non-verbal a1 actorului include nu doar gestica, pantomima, dansul,
mişcarea şi lupta scenică, lucrul cu recuzita şi plastica, factura actorului, mimica
lui. Limbajul non-verbal include nu doar mişcarea ,dar şi ansamblul mişcărilor
reunite în ritualuri, care reprezintă acţiunea flzică cu o semnificaţie importantă
pentru viaţa omului. Limbajul non-verbal al actorului.

3. Limbajul non-verbal. Modalităţi de exprimare.

 Expresia corporală
a) Gesturile
b) Pantomima
 Atmosfera (coloana sonoră)
 Aritectonica
a) mizanscena
b) imaginea video
c) Scenografia(teatrul umbrelor)
d) lumina artistica
  Expresia corporală
Limbajul corporal, în comparaţie cu mijloacele de comunicare verbală, este unic.
Dacă ne imaginăm că el poartă de la 60 la 80 % la sută din informaţia transmisă
interlocutorului, este uşor de înţeles necesitatea de interpretare a acestei metode de
comunicare. Dacă vrem să flm siguri că a am fost intelesi de interlocutori, trebuie
să construim o imagine unica a expresiei corporale si a celei verbale.
Regizorii secolului XX , au găsit acel echivalent al cuvîntului ca conţinut , care nu
numai era un echivalent dar chiar îl depăşise prin bogăţia conţinutului. Acest
component a devenit plastica actorului , iar teatrul care îl folosea ca formă primă
de exprimare , deja în a douajum a secolul XX , căpăta în sfîrşit denumirea de
„teatru plastic” . În consecinţa , o defmiţie a teatrului plastic a încercat să o deie
regizorul care a creat în anii ’70 ai sec 20 teatrul plastic rus , Ghedrus
Matkiavicius. Din propria lui experienţă el formulează că „acest teatru foloseşte în
spectacolele sale , formele de exprimare a dramei , plasticii , dansului , pantomimei
, circului , estradei” înafară de cuvinte „ deoarece limajul plastic este atît de bogat
încît necesitatea prezenţei cuvîntului , dispare”. Plastica în teatru sau „gestica” este
un sistem divers a acţiunilor corporale, ele se bazează sau pornesc de la gest.

a) Gesturile
Gestul este o mişcare a corpului, de obicei volitivă, controlată de actor, efectuată
semnificativ. Gesturile alături de mimică, mişcări si privire, sunt considerate
principalele forme de exprimare în măiestria actoricească. Limajul artistic al
acestei arte se bazează pe interpretarea formelor reale, naturale a comportamentului
uman, pe mişcările cotidiene , gesturi , mimica adică cu un caracter interpretativ.
Limbajul gesturilor s-a nascut odata cu omul şi renaşte în fiecare zi ca necesitate de
exprimare a propriilor trăiri, sentimente, emoţii etc. Inainte ca vocea umană să se
dezvolte, gesturile erau cele care serveau nu numai ca mijloc de comunicare, dar au
fost şi celea care au contribuit la dezvoltarea sonorităţii vocale. Abia mai tîrziu, o
data cu apariţia dansurilor şi ceremoniilor religioase, gesturile şi mişcarea
expresivă au fost utilizate şi înconporate în acele forme vechi de manifestare
artistică. Astfel din acele sărbători religioase arhaice, ale căror provinienţă o
repprezintă ţări ca J aponia , China , India , Egipt , s-a nascut actorul care însuma
atît calităţi de dansator , interpret(cîntăreţ) , cît şi mim.

b) Pantomima
În sec.19 în Anglia şi America a fost introdusă pantomima în numere de circ, în
clounada lui George Fox, dar şi în spectacolele de la Hanlon-Les. Între timp, în
Franţa, Gaspard Deburau a pus bazele pantomimei mute a lui Pierrot , care astăzi
este cunoscută sub sintagma de „pantomimă albă” din cauza feţei artistului care
este vopsită în culoarea alba. Personajul Pierrot , cu toate ca era inspirat din Lazzi
şi amintea adesea de ticălosul valet Pedrolino din Commedia dell’Arte , în scurt
timp a devenit unul din personajele esenţiale şi emblematice ale Franţei. Deburau l-
a transformat pe Pierrot dintr-un personaj cinic , dintr-un escroc grotesc , într-unul
poetic, dînd naştere astfel unei expresii personale bazate pe fantezie , acrobatică ,
melodramă şi interpretări spectaculoase , concretizînd tendinţele sec 19 în această
formă a artei pantomima. La evoluţia şi dezvoltarea pantomimei în F ranţa sec 19
au contribuit şi mimica Paul Regrand, Alexandre Guyon, precum şi Severin care a
continuat să interpreteze în tradiţia lui Pierrot. Spre sf sec 19 pantomima clasică a
devenit stereotipică, dar datorită lui Georges Wague, aceasta a reuşit să fie
revitalizată, totodată pregatind terenul pentru pantomima modernă , prin
descoperirea a noi elemente.

 Atmosfera
Atmosfera timpului redată de regizor deasemenea joaca un rol destul de important
in limbajul nonverbal, pentrucă anume aici se face trecerea piesei de la literatură Ia
spectacol în dialog cu spectatorulAproximativ cu o sută de ani în urmă putem
observa că în spectacolele şocante ale lui Meyerhold, care considera că teatru poate
juca un rol enorm în restructurarea regimului, atmosfera din jur alimentat din plin
creaţia sa.
Acum să ne imaginăm în spectacol, care începe într-un interior de casă mare, în
lipsa actorilor, iar la apariţia lor, observăm publicul discotecii moderne întruchipat
de ei. Atmosfera „casă mare” va trece imediat în planul doi şi va purta un caracter
autoironic şi nostalgic. Acest procedeu de ciocnire dintre două atmosfere, are un
efect ideal de caracterizare, schimbului de generaţie contradictorii. Autorul s-au
regizorul trece printr-un şir de atmosfere aflînduse în permanenţă, în atmosfera
personală de creaţie: atmosfera casei cu orînduelele sale, care trece în atmosfera
străzii aglomerate s-au nu, depinde de ora, teatru ca un stup de albine, cabină,
machiaj, forfota de după culise, inainte de a deschide cortina, suspansul care te
mobilizează înainte de a păşi într-o lume paralelă pe care, deşi o cunoşti, din cauza
spectatorului şi în sfîrşit expiraţia, ca o eliberare plăcută, în contact cu publicul
Acelaşi traseu îl poate trece şi spectatorul, doar cîteva schimbări geografice , dar în
sfîrşit, ajunge vis-a-vis de scena care îi redă respiraţia irosită pe parcursul zilei s-au
săptămînii, s-au...
În acest caz avem de-a face cu două sisteme diferite de mncţionare. Primul sistem
este „absorbent”, ce se alimentează din tot şirul de atmosfere, iar al doilea
,,delapidator”, care se ipuizează în acest şir de atmosfere fiind o parte componentă
în formarea lor. Dar ne-am abătut de la atmosfera „locului„ şi „acţiunii„.
Un rol la fel de imporatant ca atmosfera si arhitectonica in limbajul nonverbal, îl
joacă şi mizanscena.

Coloana sonora
Foarte rar teatrul de estrada decurge fără muzică. Muzica ajută la dezvăluirea ideii
de joc, psihologia personajelor şi a actorilor, introduce spectatorii în epoca,
subliniază acţiunea de timp şi spatiu, relevă subtextul dramatic si comic.Creeaza un
fond psihologic a dialogurilor, conceretizeaza genul lui şi îndeplineşte alte sarcini.
Muzica convenţională poate :
 consolida dialogul şi monologul din punct de vedere emotional;
 caracteriza interpretii;
 sublinia construcţia compozitionala de performanţă;
 evidentia conflictul.
Una dintre funcţiile comune ale muzicii in spectacol este ilustrarea.
  Arhitectonica
Arhitectonica este un mod de organizare a elementelor de expresie, după legi
tradiţionale, elementele de expresie sînt într-o strînsă interdependenţă, avînd
fiecare o funcţie precisă, îmbinare a elementelor constructive ale unei construcţii.
Construire, mod de îmbinare, de realizare. Aritectonica o noţiune care trebuie
neapărat studiată de către oamenii artei. Arhitectonica este scheletul pe care se
fundamentează opera de artă. Acesta se referă la teatru, poezie, muzică etc.
Arhitectonica este 0 modalitate de a te îngriji de succesul actului artistic.
Ulterior celelalte copmonente teatral artistice duc la suplinirea formei arhitectonicii
în spectacol,in special in estrada unde aritectonica ne poate comunica diferenta
claselor sociale, obstacole, cautare etc.
Arhitectonica în bună parte dictează stilul , deaceea ea schimbă în relaţiile cu viaţa
social economică a societăţii propuse, cu apariţia pe scena istorică a noilor clase si
grupuri. Modalitaea arhitectonicii se schimbă în dependenţă de speciile artistice
( roman, povestire, nuvelă, poem, opera dramatică, poezie lirică). Orice specie se
caracterizează prin specificul său, care necesită o compoziţie anumită. In spectacol:
organizarea spaţiului teatral comun, organizarea spaţiului scenic.
Componentele arhitectonicii:mizanscena, lumina, scenografia, coloana sonoră,
specia, video, efectele.

a) Mizanscena ca limbaj nonverbal

Fiecare regizor îşi formează deprinderile de mizanscene intuitive prin revelaţie.
Caracterul nesistematic al acestui proces la început produce impresia de
diletantism, dar, cu timpul, este depăşit ca apoi sa-şi elaboreze un sistem propriu de
activitate. Cunoastem multe tipuri de mizanscene: orizontale, verticale, pe cerc,
plate, diagonale, monumentale, cilindrice, cubice etc.
În zilele noastre, mizanscena tinde spre apropiere. Spectatorii noştri sunt influenţaţi
de film, îşi doresc să vadă în prim plan toate nuanţele jocului.
Nuanţele jocului actorilor, privirea ochilor aproape că nu se Văd, în schimb
spectatorul poate cuprinde cu privirea tot spaţiul scenei. Planul din fundal se
potriveşte cu compoziţii monumentale mari, care presupun multă mişcare. Aşa dar,
scena este împarţită imaginar în trei planuri, în adîncime, plus spaţiul avanscenei,
şi în trei părţi. La început regizorul trebue să ţină cont de aceste lucruri, dar cu
timpul, pe măsura imprimării lor în subconstient, se creează un echilibru scenic ce-
i permite să se orienteze cu uşurinţă. Eficienţa s-au ineficienţa unei regii se
manifestă mai cu seamă în redarea scenelor de masă.

b) Imaginea video
Imaginile si elementele multimedia constituie, fara îndoiala, o latura interesanta ' si
spectaculoasa in teatru de estrada. Acest tip de limbaj nonverbal include fotografli,
imagini animate, sunete sau imagini video. Atunci când sunt folosite în mod
judicios, aceste elemente pot îmbogati continutul numarului de concert oferindu-i
un aspect atractiv si profesional. Pe de alta parte, folosirea lor în exces poate da
numarului un aspect incarcat si confuz .

c) Scenografle(elementele de decor)
“Teatrul de umbre este una dintre tehnicile de teatru care se foloseşte cel mai rar.
Teatru de umbre constă în proiectarea pe un ecran semitransparent a umbrelor
siluetelor aşezate în faţa unui fascicol de lumină directionat către ecran. Aceste
siluete, ce sunt abordate ca personaje dramatice, sunt mânuite cu aj utorul unor tije.
Artei complexe a teatrului de umbre i se asociază muzica, declamaţia şi cântul,
literatura, estetica vizuală, artizanatul artistic şi teatrul de animaţie.” ( Teatrul de
umbre la muzeu)
Cu origini asiatice, acest tip de artă poate prezenta, într-un mod mai puţin costisitor
decât o piesă tradiţională, povestiri istorice, dar şi contextul social şi religios al
societăţii unde estejucat. Teatru de umbre diferă ca mod reprezentare de la o
cultură la alta, care au au îmbrăţişat mai mult sau mai puţin una din cele trei forme
generale: chinezesc , indonezian şi european.
Teatru de umbre este o formă de exprimare artistică ce utilizează atât umbre, cât
păpuşi. Ca şi în teatrul tradiţional, funcţia de divertisment şi educativă este
prezentă. Acţiunea petrecută în spatele unui paravan, povestită de un narator şi
redată prin siluete, lasă mult loc imaginaţie şi creaţiei spectatorilor.