UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ARTE “GEORGE ENESCU” , IAȘI

FACULTATEA DE TEATRU
SPECIALIZAREA: MANAGEMENT CULTURAL

STUDII TEATRALE

MIRON ANDREEA GABRIELA – CĂS CERBU

AN II
 Robert Wilson – artist vizual

Robert Wilson s-a născut în 1941, în Waco, Texas. “Este regizor

american european, interpret, creator de instalații, scriitor, creator de lumini și mult mai multe
pe lângă acestea – un artist familiarizat cu diverse domenii, artist care nu ține seama de
granițele geografice și de cele dintre genurile teatrale, un precursor al globalizării în arte.”1 A
suferit de dislexie, dar cum nimic nu este întâmplător în viață a întalnit-o pe profesoara de
dans, Byrd Hoffman, datorită căreia a reușit să se relaxeze și în final să scape de bâlbâială.
Această artistă, cum el însuși o numește l-a inspirat să spună cu credibilitate “tot ceea ce fac
poate fi văzut ca dans”2, iar din experiența proprie afirmă că ”trupul care vorbește cu adevărat
prin mișcare reprezintă o cale spre însănătoșire fizică și mentală”3.
Privind spre adolescența acestuia, observăm că nu a fost prea
ușoară, însă educația și predarea l-au ținut activ și implicat. După absolvire, a avut prima
lucrare de arhitectură unde viziunea lui și-a făcut simțită prezența, iar mai târziu a primit și un
premiu pentru sculptură pentru creațiile sale suprarealiste. Fiind și arhitect, scenograf, pictor,
artist de instalații, scriitor, actor, regizor, Robert Wilson ne face să înțelegem că “toate acestea
fac parte dintr-o unică preocupare“.4Nu a studiat teatru, dar l-au fascinat coregrafiile lui
George Balanchin datorită spațiului creat prin construcția clasică. Lecțiile învățate de la Bryd
Hoffman îl ajută și în perioada când își câștigă existența lucrând ca educator cu preșcolari cu
dizabilități. Nu se gândea că va lucra vreodată în teatru, însă acesta mărturisește că “o parte
din lucrul cu copiii se baza pe improvizație și presupun că avea într-adevăr legătură cu
teatrul”.5Așadar, Wilson avea libertatea de a interpreta, energia sa fiind focalizată pe imagine
și nu pe mesaj.Tocmai din acest motiv, de fiecare data, cand este întrebat ce înseamnă
spectacolele lui, el răspunde că nu știe, “Pot să spun cum s-a născut o anumită opera și care au
fost elementele care mi-au influențat munca”6.
O întâmplare care l-a marcat, povestită chiar de el, a fost când
Robert Wilson a întânit pe stradă un băiat de 13 ani care avea probleme cu poliția. El a văzut
dincolo de întâmplari și și-a dat seama că acel copil nu aude. A dorit să petreacă timp cu el, să
îl cunoască pentru a găsi răspunsuri la anumite întrebări. Era foarte convins că noi, oamenii,
ne exprimăm și gândim prin cuvinte, dar acel copil nu cunoștea cuvintele și “la scurt timp mi-
am dat seama că el gândea în semne și semnale vizuale”7După un process în instanță, Robert
Wilson, desi era un bărbat alb și necăsătorit l-a înfiat pe acest băiețel, care era si de culoare
pentru că îl credea intelligent și vedea ceva promițător în el. Raymond Andrews, este băiatul
care i-a influențat munca cu care se înțelegea “prin gesturi, prin desene și treptat, chiar prin
cuvinte.” 8 Robert Wilson a realizat prima lui operă teatrală din patru acte, care dura 7 ore,
fără text unde a pus în scenă “observațiile și visurile acestui copil” 9. Foarte impresionant este
faptul că acest om complex, numit Robert Wilson, este un artist vizual care simte și observă
sentimente și trăiri ce reies din acțiuni uneori chiar banale. Cum ar fi momentul când un copil
plânge, iar mama se grăbește să îl ia la pieptul ei. Este foarte atent la mișcările corpului care

1
Maria Șevțova, Robert Wilson, Fundația culturală, “Camil Petrescu”, Revista Teatrul azi, București, 2010, p. 5
2
Idem, p.7
3
Idem, p.7
4
Idem, p.9
5
Idem. p. 10
6
Întâlnire cu Robert Wilson, Mari regizori ai lumii, Fundația culturală, “Camil Petrescu”, Revista Teatrul azi,
(supliment), București, 2008, p.17
7
Idem, p. 18
8
Idem, p. 127
9
Idem, p.18
transmit mai mult decât cuvintele în sine. Când Romeo îi spune Julietei că o iubește, acesta își
mișcă corpul “mai repede decât credem noi.”10
Un profesor arhitect i-a adus lui Robert Wilson o casetă cu o
înregistare a unui copil de 12 ani cu autism. Pe vremea aceea, Robert Wilson lucra la
sspectacolul Stalin, dar în urma audiției acelei casete, a decis că vrea să cunoască băiatul, ba
chiar mai mult și-a dorit ca acesta să joace în piesa lui, fără nici o pregătire. Având în vedere
că la Stalin făcea repetiții de un an de zile, părea foarte riscant să implice un copil în opera sa,
dar a simțit că așa trebuie să facă. Christopher sau Chris cum îi spunea el, a fost uimit și
motivat în același timp să continue ce a început Robert Wilson pe scenă și anume, chiar
înregistrarea pe care însuși Chris o făcuse. Ulterior, acest Chris a devenit un model vizual
pentru Robert Wilson. Era fascinat de cum înțelegea el matematica, poezia fără a găsi o
explicație precisă pentru acțiunile lui. “Christopher Knowles a exercitat, cred cea de-a treia
mare influență asupra operei mele.” 11 Au urmat piese de teatru realizate cu oameni de pe
stradă, care nu aveau un interes să joace teatru, dar trebuiau să fie pe scenă, ca în viața reală.
Robert Wilson și când explica avea o precizie aparte, spunea exact unghiurile în care se
executau mișcările și combina viața de regizor, scenograf, actor cu cea de sculptor care se
armoniza perfect cu gandirea de arhitect care gândea în perspectivă. El avea un soi de
abordare vizuală care oferea tablouri scenice de-o senzualitate aparte și de o eleganță
înghețată printr-un amestec de sunete, fragmente banale de conversație prin care stârnea
imaginarul si memoria specatorilor consacrați meditației și nu acțiunii. “Piesa se scrie vizual
și abia ulterior se adaugă tonul spectacolului.”12
În urma colaborării cu compozitorul Philip Glass a scris și a
montat opera cu titlul Einstein on the Beach. “Este un punct de răscruce în dezvoltarea
artistică a lui Wilson, fiind prima sa creație de teatru cu muzică și determinându-l să realizeze
multe alte producții de acest timp, în cel mai larg sens al cuvântului, incluzând și grand
opera.”13 Dar cum a luat naștere acest specatcol? Chiar Robert Wilson ne spune că a stabilit
mai întâi durata lui (patru ore și jumătate), apoi titlul (Einstein on the Beach), după care forma
(patru acte cu câte trei părți fiecare). apoi a realizat desene. “A este un tren, B este o sală de
judecată, C este un camp cu o navă spațială. Trenul mai apărea într-un alt moment, într-o altă
perspectivă. Și câmpul apărea din nou. Am subdivizat acest spațiu în cele trei categorii
consecrate în pictură: portret, natură moartă și peisaj.” Așadar, din punct de vedere vizual,
Robert Wilson știa deja cum va arăta spectacolul său și care vor fi scenele jucate. Acestea
erau îmbrăcate prin muzica compusă de Philip Glass care trebuia să cunoască și el foarte bine
structura arhitectonică și vizuală a spectacolului.Mișcările actorilor erau foarte bine gîndite
înainte, costumația acestora era aleasă conform decorului pentru armonie, lumina se completa
cu întunericul, locomotiva cu aburi, muzica, toate aceste elemente făceau referire la pasiunea
lui Einstein și ofereau “un farmec straniu al scenei.” 14 Pe baza scenariului vizual “secvențele
extinse de dans fac ca producția să fie unică din perspectivă coregrafică și anticipează rolul
penetrant atribuit mișcării dansante în spectacolele semnate mai apoi de Wilson.” 15 Einstein
on the Beach a avut premiera în cadrul Festivalului de la Avignon, în 1976. Biletele s-au
epuizat cu mult înainte de premieră, iar așteptările spectatorilor au fost satisfăcute din toate
punctele de vedere. Au trait o experiență fascinantă datorită trecerii subtile, vizuale prin
planurile care erau uneori statice, alteori dinamice ce le dădeau impresia “că asistă la o

10
Idem p 19
11
Idem, p. 22
12
Întâlnire cu Robert Wilson, Mari regizori ai lumii, Fundația culturală, “Camil Petrescu”, Revista Teatrul azi,
(supliment), București, 2008,p. 51
13
Maria Șevțova, Robert Wilson, Fundația culturală, “Camil Petrescu”, Revista Teatrul azi, București, 2010 p.93
14
Idem, p. 101
15
Idem, p.94
schimbare de scene.”16 Și presa a fost entuziasmată, iar Robert Wilson avea din nou succes și
cu această piesă. “Observațiile critice au venit doar din partea publicației L’Aurore : producția
era fantastic de imaginativă, dar arta lui Wilson ajunse într-un impas, bâlbâiala sa obsesivă și
eterna sa repetare făcând spectacolul să pară o lecție pentru reeducarea celor cu dizabilități
mentale, o terapie pentru depresie, o cură pentru insomniaci ori un coșmar psiho-motor.”17
Dar aceste critici, nu au reușit să îl oprească pe Robert Wilson, iar spectacolul a “pornit într-
un turneu European în șase țări,”18 fiind finanțat chiar de către Ministerul francez al culturii.
Einstein on the Beach “este o creație-reper în istoria artei spectacolului teatral din secolul XX,
un simbol cultural de vreme ce cristalizează și transcende tendințele experimentale din toate
artele de graniță ale perioadei anilor 60 și 70, în Statele Unite ale Americii, este unul din
primele exemple majore ale internaționalismului prezent în teatru, spre finalul secolului XX,
și a ceea ce astăzi este numit globalizare, exprimat în felul în care spectacolul a fost finanțat,
distribuit și cum a rezistat în timp prin reluare, este un exemplu remarcabil despre cum o
producție poate stârni pasiuni puternice, contradictorii, ale cărei potențe îi reflectă
semnificația socială și îi confirmă notorietatea artistică.” 19 Robert Wilson oferă spectatorilor
săi un spectacol vizual de gânduri și frământări interioare.“Cu alte cuvinte, în Einstein…
preocuparea lui Wilson pentru spațiu, timp și lumină ca formă și conținut se potrivește cu
preocupările savantului, Einstein privind timpul, spațiul și lumina. Este o potrivire fericită. Și
această concordanță remarcabilă face din Einstein on the Beach un punct de referință în istoria
spectacolului teatral. ”20
Despre multe alte proiecte ale sale aflăm chiar de la Robert
Wilson care ne vorbește în cartea sa intitulată Întâlnire cu Robert Wilson.Este povestea lui
prezentată intr-o manieră foarte accesibilă, ușor de înțeles care te poartă în lumea lui prin
îmbinarea armonioasă și perfecta a cuvintelor cu imaginile specifice relatării sale. E o
provocare pentru cititor să vizualizeze întâmplările din viața lui Robert Wilson și să le trăiască
prin prisma amintirilor lui. El ne povestește că lucra la mai multe idei în același timp, dar în
mod organizat, iar pentru spectacolele lui se pregătea ani la rând. Construiește piese pe baza
fotografiilor, reface scene din spectacolele lui pentru cinematografie, avem aici exemplu
momentul când femeia sterge lama cuțitului și se apropie de copil “infinit de tandru” 21
întalnită în Deafman Glance din 1970, iar în varianta filmată pentru televiziune cuțitul devine
oglindă. Ca cititor, am senzația că acest Robert Wilson este lângă mine și pe măsură ce îmi
povestește îmi arată și câte o imagine reprezentativă.Întreaga lui avere reprezintă acele
amintiri palpabile pe care le lasă moștenire tuturor celor care doresc să îl descopere și să îl
cunoască exact așa cum este el, un om simplu, modest, implicat care iubește tot ce îl
înconjoară, are un simț vizual bine definit prin structură, imaginație și simplitate. I was sitting
in my patio, din 1977 ne arată, din nou faptul că nu contează mesajul, ci construirea lui. Acest
spectacol are două acte, însă atât actul I, cât și actul al II-lea aveau același text. Primul act a
fost interpretat de Robert Wilson, iar al doilea de către dansatoarea Lucinda Childs. “Fiecare
dintre noi își făcuse propria regie și am rostit acest monolog cu durata de 48 minute în
maniere foarte diferite. Majoritatea spectatorilor nu credeau că e vorba de același text, căci am
rostit propozițiile și am jucat în moduri complet distincte.”22
Un alt spectacol inedit este cel intitulat The Civil wars care nu s-
a jucat niciodată integral. A lucrat cinci ani la realizarea lui și “fragmente din spectacol au fost
16
Idem, p. 102
17
Idem, p. 88
18
Idem, p. 88
19
Maria Șevțova, Robert Wilson, Fundația culturală, “Camil Petrescu”, Revista Teatrul azi, București, 2010 p.93
20
Idem, p. 119
21
Întâlnire cu Robert Wilson, Mari regizori ai lumii, Fundația culturală, “Camil Petrescu”, Revista Teatrul azi,
(supliment), București, 2008, p. 36
22
Idem, p. 112
prezentate în Olanda, Germania Federală, Japonia, Franța, Italia și în Statele Unite, la
Minneapolis.”23 L-a cunoscut, apoi pe Heiner Muller care a conceput fragmentul de la Koln.
Colaborarea cu acesta, l-a făcut pe Robert Wilson să gândească diferit despre comunicare și
despre vorbire, în general, pentru că scenele nu aduceau în prim plan simple dialoguri,
“majoritatea textelor lui sunt ca un ping-pong.”24, iar “limbajul bogat în imagini, încât trebuia
să mă gândesc cum să structurez universul meu de imagini împreună cu al lui.” 25 Un actor era
pe scenă, dar nu acela spunea textul. “Soluția vizuală pe care am gasit-o funcționa ca un fel de
mască pentru text. Pe de o parte, vedeai imaginile, pe de altă parte, auzeai textul.” 26 Revenind
la spectacolul The Civil wars, acesta “ar putea fi interpretat ca un răspuns întârziat la
mișcările din anii 60, după cum ne lasă să înțelegem chiar Wilson, nu pretinde că s-a gândit la
război ca la un conflict civil și ca la o luptă de orice fel.” 27 Era compus din cinci acte și urma
să fie ansamblat într-un spectacol de 12 ore, în cadrul Olimpiadei de la Los Angeles, din
1984, “the Civil wars a fost o oglindă a Olimpiadei înseși. Ocazia prezentării sale a fost
realmente o parte a formei sale(Shyer, 1985, p.75), Wilson prevăzuse într-adevăr această
corespondență și a făcut ca punctul culminant să vină la sfârșitul părții prezentate la Roma,
actul al cincilea, care recapitulează motivele din secțiunile anterioare. Astfel, Alcmene, mama
lui Hercule, fondatorul Jourilor Olimpice, îi înmânează acestuia torța păcii.” 28 Primele trei
părți au fost jucate în Rotterdam, Koln și Roma, dar din lipsa fondurilor spectacolul a fost
anulat. A rămas fără bani, avea și datorii, dar a continuat să lupte și să creadă în creațiile lui.
Originalitatea de care dă dovadă când transmite live spectacolul, prin satelit, desi fără reușita
de a găsi un sponsor, scoate în evidență faptul că este un om ingenuos, care nu caută, ci
găsește soluții inedite în fața problemelor ivite. “Ambiția, anvergura și diversitatea creației lui
Wilson”29 se potrivesc perfect cu afirmația sopranei Jessye Norman, in cadrul unei emisiuni
TV, care a spus că înregistrarea ei preferată este “Discursul lui Martin Luther King, I have a
dream.”30 Nu, întâmplător ne povestește acest lucru, chiar Robert Wilson și o asociază cu
ideea de emoție adâncă, cum a afirmat în interviul dat la emisiunea Garantat 100%. Ceea ce
vrea să transmit e că și el are un vis și știe ce vrea, ce face, luptă pentru visul lui, iar viața îi
scoate în cale oameni care îl inspiră și îi influențează în mod vizibil munca, gândurile și
acțiunile. Atelierul lui de lucru ne arată că “un proiect începe, de obicei, cu câțiva ani
înainte.”31Adună informatii, idei, găsește teme, studiază texte, se consultă în prealabil cu
echipa, colaborează cu persoane care îl inspiră, definește spațiul pentru fiecare scenă în parte
prin stabilirea detaliilor temporale, toți acești pași sunt necesari pentru realizarea unui
spectacol de success care promovează o nouă educație estetică a privirii. Îl introduce pe
spectator într-o stare de așteptare, în care să poată aprecia lentoarea mișcărilor transpuse în
imagini prin spectacole fastuoase și colorate.
“Operele tăcute au contribuit la dezvoltarea lui Wilson, după
cum am menționat deja. Mai târziu, el a subliniat că tăcerea și sunetul nu alternează, ci
formează un continuum”32 prin principiul continuității. Arhitectura, spațiul și timpul dau
formă spectacolului prin actor, lumină, culoare, text, imagine-text, corp, mișcare, costume,

23
Idem, p. 87
24
Întâlnire cu Robert Wilson, Mari regizori ai lumii, Fundația culturală, “Camil Petrescu”, Revista Teatrul azi,
(supliment), București, 2008, p.87
25
Idem, p. 88
26
Idem, p. 88
27
Maria Șevțova, Robert Wilson, Fundația culturală, “Camil Petrescu”, Revista Teatrul azi, București,2010, p.36
28
Idem, p. 37
29
Idem, p. 49
30
Întâlnire cu Robert Wilson, Mari regizori ai lumii, Fundația culturală, “Camil Petrescu”, Revista Teatrul azi,
(supliment), București, 2008, p.125
31
Maria Șevțova, Robert Wilson, Fundația culturală, “Camil Petrescu”, Revista Teatrul azi, București, 2010 p.53
32
Idem, p. 78
obiecte, dar în mod special prin structura tehnică vizualizată în prealabil de către omul
complex pe nume Robert Wilson care realizează construcții vizuale, “fiindcă latura vizuală
poate să ajungă la oricine”33 “Nobody acts Wilson better than Wilson…Cine participă la o
prezentare a lui Robert Wilson află nu doar că omul de teatru texan se vede pe el însuși ca
făcând parte din avangarda transatlantică, încadrat în tradiția artei abstracte, a minimalismului
și a deconstrucției (în acest discurs, el recunoaște în mod explicit astfel de influențe), ci îl va
cunoaște pe Wilson și ca pe un mare entertainer, acționând în spiritul vodevilului american.”34
Invitat fiind la emisiunea Garantat 100%, el a firmat că nu face artă de avangardă și a spus:
“fac ceea ce fac”, apoi ne-a făcut trimitere în copilăria lui și ne povestește întâmplări
amuzante care îl făceau pe tatăl său să ii fie frică de micuțul Bob.Încă de pe atunci era
interesat de lucrurile clasice, despre care spune că sunt singurele care vor dăinui, iar fiecare
generație trebuie să își descopere clasicii, asta e de fapt ce numeste el avangardă. Foarte
frumos a spus că dacă ar fi urmat școala de teatru, nu ar fi regizat precum o face, și ceea ca a
făcut ca artist și ca om a fost să își trăiască viața. A regizat în mai multe țări fără să știe limba,
dar Robert Wilson e de părere că niciodată corpul nu minte și adevărul are ceva care se simte.
Când a montat în România, Rinocerii lui Eugen Ionescu, a colaborat cu actorul Ilie Gheorghe,
despre care spune că se sincroniza perfect cu acesta prin muncă, modul de vorbire și simțul
umorului.Robert Wilson ne împărtășește că a construit întreaga producție, în jurul și prin ochii
actorului, Ilie Gheorghe care ar trebui să fie unul din marii actori ai timpurilor noastre.
În concluzie, omul Robert Wilson iubește natura, lucrurile
simple, cele clasice și își construiește munca, la fel cum își trăiește viața, într-un mod lent,
bine definit, structurat și foarte atent. Este un adevărat artist visual, un model de viață și chiar
merită să fie numit instituție.

Bibliografie:

Șevțova Maria, Robert Wilson, Traducere din limba engleză: Odette KAUFMAN-
BLUMENFELD și Oltița CÎNTEC, Fundația culturală, “Camil Petrescu”, Revista Teatrul azi,
(supliment) prin Editura Cheiron, București, 2010
Întâlnire cu Robert Wilson, Mari regizori ai lumii, traducerea din limba germană : Ozana
Oancea, Fundația culturală, “Camil Petrescu”, Revista Teatrul azi, (supliment), București,
2008

33
Interviu în Emisiunea Garantat 100%
34
Întâlnire cu Robert Wilson, Mari regizori ai lumii, Fundația culturală, “Camil Petrescu”, Revista Teatrul azi,
(supliment), București, 2008, p. 5