Studii Teatrale - Antichitatea

UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ARTE “GEORGE ENESCU” , IAȘI
FACULTATEA DE TEATRU
SPECIALIZAREA: MANAGEMENT CULTURAL
STUDII TEATRALE
MIRON ANDREEA GABRIELA – CĂS CERBU

AN I
1
ANTICHITATEA
Cultura teatrală a înflorit în Grecia Antică. Teatrul grec are originile într-
un spațiu semicircular, în aer liber, numit orchestră, în care se executau o mare varietate de
activități: de la spectacole artistice (dansuri, recitații și piese muzicale) la evenimente civice și
religioase. Spectacolele tragice se desfășurau la serbările organizate în cinstea zeului Dionis.
Caracterul religios al acestor reprezentații se manifestau prin coregrafie, muzică și cor. Aceste
serbări se făceau pentru a cere zeului Dionisos beneficii în agricultură. Spațiul în care se
organizau evenimentele se numea „theatron” care înseamnă locul de unde se privește, iar
spectatorii contemplau spectacolul din scaunele lor de piatră. Dar, în timp, reprezentațiile
primitive au suferit transformări fundamentale care au dat valoare teatrului. Apar primii autori
Eschil, Sofocle si Euripide care dezvoltă genul dramatic cu caracter tragic. În această perioadă,
Aristotel își face cunoscută Poetica, lucrare despre care se poate spune că este prima și poate cea
mai de preț dovadă că teatrul datează încă din Antichitate. Acesta consideră că teatrul trebuie să
motiveze spectatorii, să producă o purificare în rândul lor și poezia să fie structurată conform
unor criterii. Dar, să pornim pe urma Poeticii lui Aristotel și să aflăm cauza apariției acestei
estetici teatrale.
Cum a luat nastere Poetica lui Aristotel? Ca să înțelegem elementele
esențiale ale acestei lucrări ne îndreptăm atenția spre profesorul lui Aristotel și anume, Platon,
care a fost elevul lui Socrate. El era numit filosoful omului și al cunoașterii de sine. Clasifica
viața ca fiind rațională, inhibitivă și pasională. Platon considera că arta atinge o latură pasională a
omului și acesta va prelua spectacolul de pe scenă ca fiind unul corect și demn de pus în practică.
Spune că arta imită o lume percepută de cei care o creează și nicidecum adevărata în care ne
aflăm. De aceea o tratează ca pe ceva care distruge și amăgește. Cu toate acestea împarte
literatura în două categorii: serioasă și hazlie. Ideea a fost preluată întocmai de către Aristotel,
dar accentul a fost pus pe tragedie Epopeea și tragedia făceau parte din literatura serioasă, iar
iambii și comedia din cea hazlie. Aristotel a fost un filozof grec care a studiat la Academia lui
Platon din Atena. După o perioadă de aprofundare a cursurilor și de meditație critică a filosofiei
platoniciene și-a gândit estetica teatrală, Poetica fiind astfel o estetică a tragediei.. Și el considera
arta imitație, de aici și termenul „mimesis”, dar a unei realități importante prin care istoria
generează un fapt trecut, iar poezia prezintă întâmplări posibile, ambele având semnificații
filosofice. Așadar, Aristotel demonstrează caracterul universal al poeziei, despre care spune că
nu indică pasiune, ci trezește sentimente umane cu scop terapeutic, iar tragedia reprezintă
imitația unei acțiuni închipuite și are rolul de a convinge oamenii să nu săvârșească păcate.
Această idee are o semnificație intelectuală și pune arta în rândul plăcerilor de factură estetică la
care se ajunge prin purificare, toate realizând planul de compoziție al Poeticii. Activitatea poetică
era naturală, spontană si normală. Tragedia rămâne superioară celorlalte forme de poezie și va
avea șase părți determinante: subiectul, caracterele, limba, judecata, elementul spectaculor și
muzica. Ultimele două fiind foarte importante și prezente doar în tragedie. Apar probleme de
inteligibilitate a textului, poetul dramatic trebuie să își construiască compoziția dramatică.,
gradual, firul acțiunii să se dezvolte prin intrigă și să se rezolve prin completarea acesteia cu
deznodământul, iar personajele să ofere siguranță, stabilitate și să aibă caracter asemănător.
Recomandarea lui Aristotel a fost îmbunătățirea limbajului artistic prin măsură, claritate,
accesibilitate și caracter poetic pentru a asigura valoarea tragediei, aceasta fiind cea mai
importantă față de celelalte forme poetice. Spectacolul dramatic nu a fost, însă, foarte aprofundat
2
conform comentariilor lui Hegel „singura problemă a spectacolului antic era inteligibilitatea
textului”. 1
Acesta avea loc în amfiteatre mari, fără acoperiș, iar decorul era conform tipului de reprezentație,
interpreții de pe scenă având costume colorate.
Capitolul V ne dezvăluie o deosebire între epopee și tragedie. „Tragedia
năzuiește să se petreacă, pe cât se poate, în limitele unei singure rotiri a soarelui, iar epopeea nu
are limite de timp”2. Din Poetica lui Aristotel se inspiră Epistola către Pisoni numită impropriu
de Quintilian – Artă Poetică. Aceasta pune accent pe problemele de artă și tehnică a scrierii
dramei, liricii și epicii în ordine liberă cu ton familiar. Horațiu adoptă spiritul aristotelic și îl
completează prin unitatea creației, simplitate, lexic nou. El dorește îmbinarea adevărului cu
imaginarul, dar în limite reale și urmărește respectarea tehnicii compoziției dramatice clasice
unde „corul are rol de actor și a patra persoană nu ia cuvântul” 3. Arta poetică a lui Horațiu si
Poetica lui Aristotel marchează antichitatea și reprezintă punctul de plecare al tuturor
teoreticienilor artei. „A fost începutul unei tradiții în care căutarea spațiului perfect a rămas
intrinsec legată de valențele dualității text – spectacol” 4. Regula celor trei unități despre care
Aristotel vorbește în Poetica va ajunge temă de referință în istoria culturii teatrale. Tragedia ca
formă poetică dezvăluie unitatea de timp, de loc și urmărirea unui singur fir narativ. Misterul
spațiului teatral grec reiese din tragedia ca spectacol prin cuvânt, prezență și este imposibil de
deslușit, „un spectacol în care totul devine metaforă absolută într-un spațiu absolut” 5, un actor pe
o scenă și un spectator care privește6. Simplitatea teatrului grec e oferită chiar de spațiul dintre
cel care joacă și cel care privește, acesta din urmă se detașează tocmai prin spațiu de cel care
interpretează personajul. Prin distanță, teatrul grec, împlinea catharsis-ul, tragedia devenea un
spectacol al condiției umane, „eroii tragici nu sunt cu adevărat măreți decât în amfiteatrul de sub
cerul liber”7, acesta fiind privit ca întreg universul. Și zeii erau prezenți, asociați cu divinitatea
Cosmosului, iar Cerul eclipsa orice decor al spectacolului. Acesta se reflectă în lumea
personajelor, dar și al spectatorilor „ca un simbol al perfecțiunii de nepătruns și de neatins” 8.
Amfiteatrul se deschidea doar în plan orizontal din centru către semicercul ultimului rând de
spectatori, iar în plan vertical de la scena luminată de Soare către Cer. „Numai acolo în echilibrul
perfect al spațiului din amfiteatru, dionisiacul se convertește în apolinic” 9. Faptul că toți
spectatorii trăiesc în același timp și exprimă concomitent frică și milă, devin un tot unitar,
energiile rele ale acestora se purifică deodată, iar distanța se anulează tocmai acolo unde este
distanță, în amfiteatru.
1
George Banu, Michaela Tonitza-Iordache, Arta teatrului, editura Nemira, orașul București, anul 2004, pagina 13
2
George Banu, Michaela Tonitza-Iordache, Arta teatrului, editura Nemira, București, 2004, pagina 13
3
4
Octavian Saiu, În căutarea spațiului pierdut, editura Nemira & Co, București, 2008, pagina 17
5
6
7
8
9
3
EVUL MEDIU ȘI RENAȘTEREA
Grecia a fost transformată în provincie romană, iar teatrul a evoluat la

Roma. S-a dezvoltat prin spectacolul comic; mima și bufoneria, fiind prezente în scenă. Astfel,
se complică viața teatrului. Urmează o perioadă de agonie și se pierde autenticitatea. Biserica a
fost mereu contra temelor păcătoase ale spectacolelor, dar, cu toate acestea, preia teatrul și îl
salvează prin diverse spectacole organizate chiar în lăcașul sfânt, unde primul actor era preotul.
S-au realizat drame liturgice unde s-au celebrat scene evanghelice, interpreții fiind slujitorii
bisericii. Însă, tocmai pentru că tema era religioasă, nu se mai putea numi acea reprezentație,
teatru. „Teatrul, atunci când e pur religios, încetează a fi teatru” 10. Se dorea, totuși, participarea în
masă a oamenilor și s-a făcut trecerea din lăcașul sfânt în stradă, în fața bisericii, catedrala
rămânând construcția impunătoare care domină epoca, încercând „să spiritualizeze comunitatea
prin mesajul ei religios”11. Viața teatrului a luat o întorsătură diferită de cea dorită de biserică,
pentru că spectacolele au început să se realizeze în piețe și astfel a luat naștere commedia
dell’arte, unde improvizația își făcea loc ori de câte ori trebuia captată atenția unui spectator. În
sec. al XIV-lea , regalitatea preia controlul teatrului, iar biserica pierde puterea. De această dată
interpreții sunt amatori. „Representation D’Adam” este cea mai veche si cunoscută dramă
semiliturgică. Teatrul a căpătat o nouă tentă, iar atenția s-a îndreptat spre comedie. Aceasta
reflecta adevărul și era alcătuită din patru părtți : prolog, protasis, epitasis, catastrofă. Se cunosc
trei feluri de comedii din acea perioadă : paliata, togata si atelana, care se clasifică după
subiectele și costumele folosite în spectacole. Apar elemente de tehnică pe scenă, unde, din
decor, fac parte două altare, cel din dreapta care rămâne intact este pentru marele zeu, iar cel din
stânga e pentru zeul în onoarea căruia era dată serbarea. Chiar și culorile erau alese simbolic,
oamenii fericiți fiind îmbrăcați în alb, cei avari în galben, sclavii purtau eșarfe mari și groase, iar
cei bogați aveau straie regale. Scena era decorată cu draperii colorate, iar atunci când se făceau
farse se apela la cortină. Anunțarea spectacolului se făcea conform unei legende, flautele din
mâna dreapta promitea un spectacol serios, iar cele din mâna stângă, o comedie cu umor. Dante
Alighieri oferă o definiție a comediei, aceasta însemnând, de fapt, prin traducere din grecescul
kome = sat si ode = cântec, un cântec sătesc. Mai apoi, se traduce în limbi europene Poetica lui
Aristotel, moment care a însemnat mai multă preocupare pentru estetica teatrului. Dar, în Italia,
Bernardino Daniello, a adunat informațiile din scrierile lui Horațiu și Aristotel, iar în 1536 apare
Poetica acestuia care clasifică arta ca imitație ideală. În 1561, Julius Caesar Scaliger, încearcă să
împace practica literară latină cu ideile horațiene și aristotelice susținând importanța acțiunii și
verosimilitatea faptelor, în lucrarea „Șapte cărți de poetică”, tipărită la Lyon. În 1563, se
instalează spiritul renascentist al lui Minturno care clasifică în arta sa poetică genurile literare ca
fiind lirice, epice și dramatice. Preia ideea catharsis-ului și teoria imitației prezentată de
Aristotel. Lucrarea sa se va face cunoscută în Europa și va influența teoria teatrală din Franța și
Anglia, pentru că, el constituie cea de-a doua regulă a creației dramatice și anume unitatea de
timp. “Acțiunea poemului dramatic se desfășoară într-o zi și nu se prelungește niciodată mai
10
11
4
mult de două”12. Ca o completare a contribuției lui Minturno, în 1570, Lodovico Castelvetro,
pornind de la regula celor trei unități formulate de Aristotel, consolidează unitatea de loc și
afirmă că „Timpul reprezentației și acela al acțiunii reprezentate trebuie să coincidă exact...și
scena acțiunii trebuie să fie constantă..., un singur loc ce poate fi vizibil unei singure persoane”13.
Thomas Sebillet în Artă poetică franceză a facut o paralelă între vechile
moralități și tragediile antice, lucrare publicată în 1548. El imită anticii și urmărește prefecțiunea
artistică. Autorul introduce notiunea de temperament care invită la naturalețe, artă prin adaptare.
Și alți autori au scris despre estetica teatrului, Jodelle, 1552, în prefața primei sale tragedii
franceze Cleopatra și Pierre Ronsard în Compendiul de artă ppoetică franceză din 1565, precum
și în cele două prefețe din 1575 și 1587 la Franciada. Jean de la Taille aduce în discuție regula
celor trei unități în critica franceză Arta tragediei, care reprezintă prefața piesei Saul Furiosul, în
1572. Inspirat find de ideile antice și cele formulate de Castelvetro afirmă că “Adevăratul și
singurul scop al tragediei este de a mișca și a stârni puternic pasiunile fiecăruia dintre noi” 14 și că
“povestea sau piesa trebuie să fie întotdeauna prezentată ca o întâmplare ce se desfășoară în
aceeași zi, în același timp și în același loc.” 15. Ettere Laudun este unul dintre primii critici care se
opune acestei reguli și spune că „dacă am fi siliți să observăm că această lege nu strică (este
vorba despre unitatea de timp) am cădea într-una din cele mai mari absurdități, fiind obligați a
introduce lucruri imposibile și neverosimile, petră că o singură zi nu poate nici să desăvârșească,
nici să transforme un caracter nobil și eroic.”16. În Anglia, apar elemente populare care pătrund în
teatrul religios, în perioada când limba latină clasică este înlocuită cu cea vulgară.
Reprezentațiile teatrale au loc în stradă, unde personajele sunt familiare și comice. Teatrul
Renașterii se va afla într-o continuă agitație, iar personajele lui Shakespeare rostesc monologuri
către spectatori. Globe este o casă de teatru elisabetană pentru care Shakespeare a scris piesele
sale. “ Fără să-și lase gândurile despre natura, rolulnși rostul teatrului în scrieri teoretice, cel mai
mare și reprezentativ spirit al teatrului Renașterii engleze, el însuși actor – ca și Ben Jonson de
altfel – William Shakespeare a notat în Hamlet (actul III, sc.2) prețioase indicații pentru actorii
de la teatrul Globe”17. “Înainte de orice, conștiința de a scrie pentru un spțiu anume e, în întreaga
operă shakesperiană, o realitate omniprezentă.”18. “Până la 2 septembrie 1642, când printr-o
ordonanță sunt închise toate teatrele, mișcarea dramatică vitală populară engleză născută din
imensul festival medieval, degajată de servituțile rituale, este prelungirea laică a acestuia,
îmbogățită de aporturile devenirii istorice, la care acest popor are o contribuție creatoare...”19.
Literatura dramatică a Renașterii spaniole s-a caracterizat prin amestecarea genurilor literare.
Piesele lui Lope de Vega, Tirso de Molina și Calderon de la Barca par a fi texte elisabetene, prin
necizelare. Miguel Cervantes este împotriva stilului liber, popular al lui Lope Vega, dar acesta se
12
13
14
15
16
17
18
19
Cf. Henri Fluchere : Histoire des spectacles, pagina 727
5
justifică prin lucrarea sa, Arta nouă de a scrie comedii în această vreme, publicată la 1609. Lope
Vega preia ideea unității de acțiune a lui Aristotel, considerând-o necesară și logică. Recomandă,
apoi, împărțirea materialului în “trei acte de timp, și nu în cinci, ca în tragedia clasică, scrierea în
proză, introducerea de intermedii de dans între acte, pentru îmbogățirea plasticii spectacolului și
amestecul genurilor: tragedia cu comedia și Terrențiu cu Seneca, pentru că această variație
produce o mare plăcere, iar natura ne este un bun exemplu, căci tocmai prin această variație ea
este frumoasă.”20. Odată cu teatrul lui Lope de Vega, dramaturgia intră în era modernă și arta
nouă îi oferă acestuia titlul de reformatorul noii drame. Tirso de Molina în lucrarea Livezile din
Toledo, din 1624, realizează un dialog de tip socratic prin care Lope de Vega este atacat de un
interlocutor pe tema teatrului său liber, iar însuși Tirso îl apără. El afirmă că “piesele spaniole
moderne comparabile cu acelea ale antichității marchează un pas distinct înainte”21.
Argumentele lui Tirso sunt valabile și în ziua de azi. O mare personalitate
a secolului al XVII -lea, a teatrului spaniol a scris despre dramă o Apărare a teatrului, dar această
lucrare nu a fost publicată. “Spre sfîrșitul secolului al XVII-lea, la 1691, G.V. Gravina în
Discorso sull’Endimione acuză gândirea clasicistă de o pură ambiție terminologică care frânează
dezvoltarea creației, iar pe teoreticieni îi numește jurisconsulți, ele (preceptele) nu vor putea să
cuprindă niciodată toate genurile diferite pe care mișcarea variată și continuă a spiritului
omenesc le poate produce din nou.”22
Bibliografie:
Banu George, Tonitza – Iordache Mihaela, Arta teatrului, editura Nemira, București, 2004
Saiu Octavian, În căutarea spațiului pierdut, editura Nemira & Co, București, 2008
20
21
22
Citat de B. Croce în Estetică, pagina 499

Studii Teatrale - Antichitatea

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Studii Teatrale - Antichitatea

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ARTE “GEORGE ENESCU” , IAȘI

MIRON ANDREEA GABRIELA – CĂS CERBU

Grecia a fost transformată în provincie romană, iar teatrul a evoluat la

S-ar putea să vă placă și