Teatrul este un limbaj universal, care uneşte culturi şi popoare.

Este
o formă de artă, este divertisment şi este educaţie, în acelaşi timp.
Teatrul exprimă sentimente şi trăiri, ne poate face să zâmbim sau să
plângem, ne pune pe gânduri şi ne transportă într-o altă lume, pe
parcursul reprezentaţiei. Teatrul există încă din Antichitate, a avut o
istorie lungă şi interesantă şi s-a dezvoltat împreună cu societatea.
Ziua Mondială a Teatrului a fost creată în 1961 de către Institutul
Internaţional de Teatru şi este, de atunci, sărbătorită anual în centrele
institutului şi de comunitatea teatrală internaţională.
Începuturile teatrului
Teatrul, aşa cum îl ştim noi astăzi, a apărut în Grecia, în secolul 5
î.e.n., fiind integrat ritualurilor religioase. Cuvântul „teatru” provine
atât din limba greacă (“theatron”), şi din cea latină (“theatrum”),
rădăcina comună fiind termenul “theao” – “a vedea”, “a asista”.
Cuvântul desemna un loc de unde puteai să asişti la ceva, să vezi, să
observi.
La început, „scena” era un simplu cerc pe iarbă, unde credincioşii
dansau în jurul altarului lui Dionisos. Locul se afla la poalele unui
deal sau a unei coline, astfel ca spectatorii, aflaţi pe deal, să poată
vedea „spectacolul”.
Apoi a început construirea unor edificii destinate exclusiv
spectacolelor de teatru, care includeau tribunele pentru spectatori
(“theatron”), scena pe care evoluau actorii (“skene”), un spaţiu în faţa
primului rând de spectatori, unde stătea “corul”, şi loja orchestrei
(“logeion”), în care se mişcau actorii atunci când recitau sau aveau de
susţinut monologuri.
Cum arătau „piesele” de teatru în acele vremuri? După cum
spuneam, erau închinate lui Dionisos, divinitate ocrotitoare a viilor,
livezilor şi ogoarelor roditoare – aşadar, scopul era ca zeul să fie
îmbunat, ca să asigure recolte bogate. Spectacolele includeau cântăreţi
cu măşti de ţap – „tragos”, în limba greacă, de unde şi termenul
„tragedie”. Aceştia înfăţişau făpturi legendare, prieteni ai lui Dionisos.
Exista şi un cor, condus de un „corifeu”, care cânta imnuri, între texte
vorbite, despre viaţa zeului. Apoi, corul s-a împărţit în două părţi,
fiecare cu al său corifeu. Au apărut şi replicile între cei doi
conducători de cor şi astfel putem vorbi despre primii actori – care îl
„jucau” pe Dionisos.

Primii dramatorgi, apariţia actorilor

La început, în spectacole nu puteau juca decât bărbaţi sau băieţi –

oricum, actorii purtau măşti, pentru ca publicul să vadă mai uşor
despre ce personaj era vorba, chiar şi de la distanţă. Astfel erau
sugerate mai simplu şi emoţiile, fiind desenate direct pe mască.
Existau şi decoruri, executate pe sau din scânduri, puse în spatele
scenei, sau pictate pe o pânză care se întindea în fundal.
Aristotel a descris pentru prima dată, în a sa „Ars Poetica” din secolul
4 î.e.n., cum arăta şi ce însemna teatrul în acele vremuri. El scria că
teatrul îşi are originea în “ditiramb”, un imn religios, însoţit de dansuri
ritualice, cântat de un grup de oameni, adică un cor, în cinstea lui
Dionisos. În timpul sărbătorii închinate zeului, era organizat şi un
concurs de “tragedii”, iar fiecare autor care dorea să participe era
“sponsorizat” de un Mecena. Fiecare concurent trebuia să prezinte o
“tetralogie”, cuprinzând trei tragedii şi o dramă satirică; toate cele
patru piese erau jucate, succesiv, în aceeaşi zi. De aceea, un spectacol
putea dura şi o zi întreagă. Spectatorii se aşezau comod şi aveau
posibilitatea să cumpere mâncare şi vin, în timpul reprezentaţiilor.

Renaşterea teatrului

Grecii aveau teatre construite în secolul 5 î.e.n., iar la Roma, primul

teatru permanent a fost construit în anul 53 î.e.n., fiind similar cu cele
greceşti. Romanii au fost primii care au folosit scaune pentru
spectatori şi scena înălţată. După răspândirea creştinismului în
Imperiul Roman, nu au mai fost construite teatre timp de 1.000 de ani
– primul teatru modern a fost Teatro Farnese din Parma, construit în
1618 sau 1619.
Totuşi, teatrul s-a dezvoltat mult datorită romanilor, după cum arată
relatările istoricilor. Teatrul Romei Antice este descris ca o formă de
artă diversă şi înfloritoare, fiind organizate atât spectacole de teatru
stradal la festivaluri, dans nud şi acrobaţii, cât şi spectacole „serioase”,
unde erau puse în scenă comediile lui Plaut şi tragediile foarte stilate
şi elaborate ale lui Seneca.
Teatrul european a revenit în forţă abia în perioada Renaşterii, după
ce în Evul Mediu biserica nu tolera orice fel de „manifestare artistică”.
În aşa-numita „epocă de aur renascentistă”, mari scriitori precum
Miguel de Cervantes, Lope de Vega, Carlo Goldoni, considerat
maestru al comediei, Calderon de la Barca, teatrul elizabethan, în
frunte cu inegalabilul William Shakespeare, au redat teatrului
strălucirea şi importanţa pe care le avea în Antichitate. Ziua Mondială
a Teatrului
În 1961, la Viena, s-a hotărât că teatrul trebuie celebrat cum se
cuvine, într-o zi numai a sa. Astfel a fost creată Ziua Mondială a
Teatrului, stabilită de Institutul Internaţional de Teatru în cadrul
Congresului Mondial din 1961, şi sărbătorită prima oară în 1962, la 27
martie – ziua în care se deschidea stagiunea Teatrului Naţiunilor, la
Paris. De atunci, în fiecare an, la aceeaşi dată, comunitatea teatrală
internaţională, artişti şi public deopotrivă, precum şi centrele naţionale
din cele o sută de ţări membre ale Institutului Internaţional de Teatru,
celebrează Ziua Mondială a Teatrului.