CUPRINS

ARGUMENT..................................................................................................4

CAPITOLUL I: Izvoarele genului de operă....................................................5

CAPITOLUL II: Etapele constituirii genului de operă.................................10

II. 1. Madrigalul dramatic.............................................................................10

II. 2. Camerata fiorentina..............................................................................10

II. 3. Oratoriul................................................................................................11

CAPITOLUL III: Primii compozitori de operă.............................................12

III. 1. Claudio Monteverdi.............................................................................12

III. 2.Pietro Francesco Caletti – Bruni..........................................................14

III. 3. Marc Antonio Cesti.............................................................................15

III. 4. Alessandro Scarlatti ............................................................................15

CAPITOLUL IV: Subgenuri ale operei…………........................................16

IV. 1. Opera seria..........................................................................................16

IV. 2. Opera buffă.........................................................................................17

IV. 3. Opereta................................................................................................17

IV. 4. Opera clasică.......................................................................................18

IV. 5. Opera romantică..................................................................................19

IV. 6. Opera în Germania, Franța și Anglia..................................................20

IV. 7. Opera serială, opera rock, spectacolul multimedia.............................22

BIBLIOGRAFIE...........................................................................................24

3
 Argument

“Când ascultăm muzică de operă, ne aducem aminte că omul mai are

și o latură nobilă. E vorba de noblețe, e vorba de eleganță, e vorba și de

gestica celor care se află pe scenă, care transmit alt tip de civilizație și fel
de a trăi.” (Tiberiu Soare)
Prin intermediul auzului, omul recepționează nuanțele ce exprimă
stările lui afective. Intonația, timbrul, emoțiile vocii umane sunt imense.
Creatorul de artă, compozitorul, interpretul ca și consumatorul de artă
năzuiesc spre acea unitate între profunzimea conținutului și forma artistică,
mijloc de înnobilare, de înălțare a spiritualității umane.
Vocea umană este mai mult decât o comoară dăruită de natură, mai
mult decât un instrument de comunicare, iar alături de orchestră este
înnobilată și pusă în valoare.
Am ales realizarea acestei lucrări datorită pasiunii pentru arta vocală
și a emoțiilor transmise de aceasta. Întotdeauna m-a pasionat muzica vocală,
iar înnobilarea acesteia alături de instrumentele din orchestra ce însoțește
subiectul operelor mi se pare înălțătoare.

În lucrarea de față mi-am propus să caut noțiuni despre nașterea

operei ca gen muzical, dar pe parcurs am ajuns să fac o trecere în revistă a
acesteia pe mai multe secole și curente. Pentru o cercetare exhaustivă a
acestui gen muzical este nevoie de o perioadă îndelungată de cercetare.

4
 Capitolul I
Izvoarele genului de operă

“Opera este atunci când un tip este înjunghiat pe la

spate și, în loc să moară, el continuă să cânte.” (Robert
Burns, poet scoțian)

Termenul de operă provine din limba italiană – opera, ca o abreviere a

sintagmei opera in musica, adică piesă sau lucrare muzicală.
“Opera – reprezintă lucrarea teatrală pusă pe muzică,compusă dintr-o
parte orchestrală (uverturi, interludii, antracte etc.) și dintr-o parte cântată
cuprinzând recitative, arii, ansambluri (duouri,triouri, etc) și coruri”1.
Voltaire, filozoful francez, o denumește: „ un spectacol tot atât de
bizar pe cât de magnific, unde ochii și urechile sunt mai satisfăcute decât
spiritul, unde trebuie să cânți ariete în timpul distrugerii unui oraș și să
dansezi în jurul mormintelor”, Schiller într-o scrisoare către Goethe scrie:
„…am sperat întotdeauna că din operă se va naște tregedia sub forma ei cea
mai nobilă…” iar Cernisevski, gânditor, democrat, revoluționar rus, aprecia
opera ca fiind: „forma cea mai desăvârșită a muzicii ca artă”. Integrându-se
în viața spirituală a societății, opera a oglindit adesea contradicțiile sociale
din diferite epoci, a dat glas aspirațiilor celor mai înalte ale popoarelor;
melodiile lui Verdi deveniseră imnurile patrioților italieni care luptau pentru

1
Carleta – Steluța Călin – Dicționar de termeni muzicali, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor,
București, 1974, pag. 26
5
eliberarea si unificarea țării lor; „Mireasa vândută” a lui Smetana a însemnat
un sprijin dat poporului ceh pentru afirmarea independenței sale naționale.
Opera este tendința de a da viață pe scena sentimentelor si trăirilor
omenești.
La inceputurile ei, când nu era încă definită ca gen aparte, opera nu
avea o titulatură proprie bine determinată. De aceea în acea vreme întalnim
denumiri ca: „favola in musica” (basm muzical), „dramma per musica”
(drama muzicala), „melodramma” (drama melodică, cantata) și în cele din
urmă „opera in musica” (lucrare muzicala).
Începuturile operei se regăsesc în epoca renascentistă, la sfârșitul
secolului al XVI - lea, când un grup de umaniști florentini (intelectuali,
artiști și amatori), încercând să reînvie spectacolul antic - cel în care se
dansa, se vorbea și se cânta deopotrivă - , au sfârșit prin a crea o nouă formă
de artă. Ei visau la un actor care să cânte și să danseze într-un decor la
rândul său dinamic, emanând emoție și dramatism.
La Florența, centrul înfloritor al culturii italiene, lupta dată între clerul
catolic, care avea tot interesul să țină poporul credincios în bezna neștiinței
și spiritul luminat ai marilor artiști ai Renașterii, care luptau pentru
cunoașterea tainelor științei și pentru o cultură nouă patrunsă de umanism,
era puternică. Tendința de înnoire s-a manifestat în artă si literatură sub
forma reînvierii tradițiilor antice. Astfel, sculptorii și arhitecții studiază și
imită statuile și edificiile romane, iar pe scenele teatrelor apar nu doar
tragedii italiene ci și un mare numar de piese reprezentate în limba latină.
Spiritul Renașterii era deosebit de puternic la Florența. Încă din secolele
XIV și XV, aici fusese leagănul înfloririi tradiției polifonice, prin înrăurirea
cântecului laic, lumesc ce formează caracteristica așa numitei „Ars Nova”.
Pictorii și sculptorii deveniseră tot mai interesați de credința în
Dumnezeu și s-au hotărât să îi înfățișeze atât pe Fecioara Maria cu Pruncul
cât și pe sfinți în ipostaze cât mai reale. Deasemenea, omul medieval a fost
6
înlocuit cu omul renascentist. Acesta se gândește la Divinitate fără nicio
teamă și are mai multă încredere și speranță.
Totodată, oamenii Renașterii au descoperit clasicismul antic-grecesc –
artele, literatura, filosofia și arhitectura.
Printre multe altele, se fac remarcate și teatrul iar mai apoi mitologia.
În scrierile antice sunt descrise amănunțit tragediile și comediile lui Eskil,
Sofocle, Euripide, Aristophan, Menandru și alții.
În același timp, teatrul popular medieval a inclus și dansul în
numeroase genuri.
El includea:

Comedia dell’arte

Voudeville

Singspiel

Masque
Prima lucrare în care acest gen a apărut sub o denumire apropiată celei
de astăzi este: „Le nozze di Teti e di Peleo” (Nunta lui Thetis si Peleus) de
Francesco Cavalli, reprezentată in 1639 sub titlul de „opera scenica”. La
apariția ei, opera a însemnat actul de maturitate al unui proces artistic ce
începuse cu multe veacuri înainte, ducând la desprinderea definitivă a
muzicii laice de cea încătușată în canoanele stricte ale bisericii. Primele
„opere” au fost cele mai cuprinzătoare lucrări din diversitatea de asocieri
între muzică și spectacol, care au circulat de-a lungul culturii italiene de la
sfârșitul secolului al XV-lea. Evenimente importante (vizite, nașteri,
căsătorii) la curțile principale, furnizau ocazii pentru reprezentarea acestor
spectacole; pe langă acestea mai există un subcurent al activității muzico-
dramatice practicat în asociații de intelectuali mai mult sau mai puțin
formale, cunoscute sub numele de academii care au contribuit la înaintarea
învățării de-a lungul Renașterii. Un principal precedent al operei a fost
intermedio (episoade sau tablouri cu muzică prezentate între actele pieselor,
7
acestea fiind în cele mai multe cazuri comedii). Curtea de Medici de la
Florența a organizat multe astfel de spectacole. Intermedi pentru comedia
„La pellegrina” de Bargagli, organizată de Giovanni de Bardi ca parte din
festivitățile care celebrau căsătoria Marelui Duce Ferdinando de Medici cu
Christine de Lorraine (1589), exemplificau puterea muzicii; iar unul dintre
ele, cel în care Apollo îl ucide pe dragonul Pythian, furnizează punctul de
plecare pentru „Dafne”, în general văzută ca fiind prima operă. Spectacole
dramatice cu muzică vocală, dans si pantomimă existaseră în Europa încă
din vremuri străvechi. Însăși tragedia antică greacă, cu cor, prezenta multe
aspecte ce pot fi considerate ca premergătoare operei. În alte culturi, de
asemenea se poate vorbi de o tradiție foarte veche a teatrului muzical (drama
muzicală chineză, formată înca din secolul XII). Elemente ale operei au
existat în „misterele” religioase din Franța și în acele „sacre
rapprezentazioni” − spectacole sacre − din Italia secolului al XV - lea, în
care mijloacele dramatice și cele muzicale fuseseră folosite de biserică
pentru atragerea credincioșilor pentru cultul catolic. Pentru a spori
atractivitatea acestor spectacole sacre, care întruchipau episoade biblice sau
ale vieții sfinților, autorii lor se văd nevoiți să introducă și arii sau dansuri
populare. Descrierea scenică a unor vânători, a luptelor cu cavaleri, diferitele
scene de balet, nu aveau desigur nici o legatură cu textul biblic, dar ele erau
cerute de public și până la urmă au ajuns să ocupe un loc mai mare chiar
decât restul spectacolului. În aceste forme artistice premergătoare operei
găsim și alte componente de bază ale spectacolului muzical: mașinăriile,
decorurile, erau de o mare ingeniozitate, iar la făurirea lor lucrau unii dintre
cei mai vestiți artiști ai timpului: Leonardo da Vinci la Milano,
Brunelleschi la Florenta. De asemenea aproape de geneza operei stau și
piesele pastorale cu muzică, la dezvoltarea cărora a contribuit în a doua
jumatate a secolului al XVI - lea poetul-muzician Torquato Tasso, cea mai
celebră dintre pastoralele sale este „Aminta” reprezentată în 1583.
8
 Opera s-a răspândit rapid în oraşele italiene, apărând diverse variaţii
în modul în care acestea erau compuse sau jucate. La Roma, de exemplu,
influenţa Vaticanului a făcut ca subiectele să cuprindă şi poveşti ale sfinţilor.
În timp, curentele culturale care au cuprins Europa au schimbat uneori
perspectivele asupra modului în care opera trebuia abordată. Ceea ce este
cert este însă că noul gen muzical s-a răspândit dincolo de Peninsula Italică,
fiind în anumite părţi un gen foarte iubit (Franţa), sau din contră, unul cu
popularitate scăzută (Marea Britanie). Bineînţele, astăzi iubitorii operei se
găsesc pe tot mapamondul.
Devenit, dintr-un gen aristocratic, unul al vulgului (mai ales opera
buffa), astăzi opera are o reputaţie echivocă, fiind apreciată, dar oarecum
temută. Nu însă şi de cei care au avut curiozitatea să pătrundă cu adevărat în
universul ei.

Genul de operă este clasificat în istoria muzicii în patru mari

constelații:

Constelația compozitorilor clasici – opera clasică
reprezentată de Wolfang Amadeus Mozart și Ludwig van
Beethoven;

Constelația compozitorilor romantici – opera romantică îi
are ca și compozitori în Italia pe: Gioacchino Rossini și
Giuseppe Verdi; în Germania pe: Carl Maria von Weber și
Richard Wagner, iar în Franța pe: Charles Gounod și Georges
Bizet.

Constelația compozitorilor școlilor naționale – opera
școlilor naționale. Prima școală națională muzicală este cea
rusă reprezentată de Mihail Ivanovici Glinka, Piotr Ilici
Ceaikovski și Modest Musorgski.

9

Constelația compozitorilor români – opera românească
reprezentată de George Enescu, Alexandru Zirra, Sabin Drăgoi,
Paul Constantinescu și alții.

Capitolul II
Etapele constituirii genului de operă

Nobilii renascentiști erau interesați să găsească noi forme ale artei,

care să cuprindă teatrul, muzica, dansul și altele. Într-un final au hotărât ca
noul gen de teatru muzical să aibă denumirea de “operă” .

II. 1. Madrigalul dramatic

O primă încercare în conturarea noului gen muzical, denumit ulterior
operă, a avut ca rezultat madrigalul dramatic sau madrigalul dialogat,
generând înflorirea teatrului profan italian.
Noua etapă, a madrigalului are în prim plan caracterul dramatic și are
ca reprezentanți pe compozitorii:
Don Carlo Gesualdo Principe de Venosa (1566-1613) și
Claudio Monteverdi (1567-1643).

II. 2. Camerata fiorentina

Giovanni Bardi realizează reuniuni muzical - teatrale sub
denumirea “camerata fiorentina”; aici muzicienii au înlocuit treptat stilul
polifonic cu monodia acompaniată. În cadrul reuniunilor cameratei se

10
declamau povestiri, dialoguri, sunete inspirate din scrierile antice grecești cu
acompaniament muzical. O nouă etapă în istoria Cameratei începe odată cu
plecarea lui Bardi la Roma și cu mutarea întrunirilor în casa lui Jaccomo
Corsi. Grupării inițiale i s-au alăturat și Emilio de Cavalieri, Caccini, Jacopo
Peri, Ottavio Rinuccini, Claudio Monteverdi și Torquatto Tasso.
Preocuparea predominantă a noilor veniți era introducerea noului stil în
melodrama pastorală, gen foarte apreciat în această epocă.

Reprezentanții sunt:
- Vicenzo Galilei (1533 – 1591) a compus “lamento-ul contelui
Ugolino” inspirat din “Infernul” de Dante Aligheri;
- Giulio Caccini ( 1545 – 1618) a compus “Il rapimento di Cefalo”,
“Euridice” și altele.

II. 3. Oratoriul - Reppresentatione di anima e di corpo

Primul oratoriu cunoscut în istoria muzicii cuprindea o multitudine de
sentimente umane. Acesta avea denumirea “Reppresentatione di anima e di
corpo” (Reprezentația spiritelor și trupurilor) compus de Emilio Cavalieri.
Această lucrare avea să redea o multitudine de trăiri și sentimente. Ea a fost
formată din trei acte, iar tema era conflictul dintre divin și lumesc.
Spre sfârșitul sec. al XVI-lea au fost scrise primele opere, care însa nu
s-au mai păstrat. Este vorba, cum notăm mai înainte, despre Daphne pe
libretul scris de Rinuccini, având muzica de Jaccomo Corsi. Prima operă
care s-a păstrat în întregime este Euridice compusă în 1600 de Jacopo Peri
pe un libret tot de Rinuccini. Această lucrare reconstituie tragedia antică cu
același nume. Spectacolul era realizat cu mai multe personaje, cântând textul
acompaniat de o mică orchestră, într-un cadru scenic organizat. Acesta avea
să devină actul de naștere al noului gen muzical - opera.

11
 Pentru ca textul literar să fie inteligibil, se impunea căutarea unor
formule vocale care să oscileze între vorbire si cântare. Totodată, polifonia
care până atunci dominase peisajul muzical, ceda locul melodiei
acompaniate.

Capitolul III
Primii compozitori de operă

Prima operă care corespundea ideii de spectacol muzical prin

dramatismul recitativelor, inspirația melodică, folosirea cu ingeniozitate a
resurselor orchestrale, a corului și a baletului a fost Orfeu de Claudio
Monteverdi, reprezentată în 1607, la Roma. Același Monteverdi a compus și
opera Încoronarea Popeei, scrisă în 1643 și pusă în scenă la Venetia.

III. 1. Claudio Monteverdi ( 1567 – 1643)

Când i s-a propus să scrie muzică despre o poveste cu personaje
mitice, acesta a răspuns:
“ Povestea nu mă inspiră deloc, mi-e greu s-o înțeleg și nu cred că
poate stârni emoții cuiva. Ariana stoarce lacrimi, Orfeu îmi provoacă durere,
dar acestei istorii nu-i văd sensul. Așadar, Seniore, ce credeți c-ar putea să
facă muzica din această poveste stearpă?...Muzica, spunea el, trezește emoții
în sufletul artistului, iar acesta și le manifestă încântându-i pe oameni cu
bucuriile și suferințelor lor, nu-și irosește fantezia cu creaturi imaginare
precum zefirii și amorașii.

12
 Dacă el însuși nu pornește în această întreprindere cu emoții, cum
poate avea pretenția să-i emoționeze pe alții? “

Claudio Monteverdi (1567-1643) s-a născut la Cremona și a fost

compozitorul care a deschis drumul operei italiene, fiind în același timp și un
foarte apreciat madrigalist. A avut o solidă îndrumare componistică și un
talent înnăscut, la vârsta de numai 15 ani ajungând un virtuoz violonist
și autor de Cântece religioase, publicate la Veneția. Tot aici a publicat și
volumul de Madrigale spirituale pe 4 voci.
Viața si creația sa se împart în două perioade:
I. cea traită la curtea ducelui Vincenzo Gonzaga din Mantua (1590-
1613); II. cea petrecută la Veneția, ca maiestru al capelei Catedralei
San Marco (1613-1643).
Anul 1607 este anul terminării operei Orfeu ( "favola in musica"), dar
și cel al mortii soției lui Monteverdi, astfel că mitul legendarului cântăreț,
care îmblânzea fiarele cu dulceața cântului său și care făcea o incursiune în
lumea tenebrelor pentru a-și căuta iubita pierdută, Euridice, se intersectează
cu însăși viața și suferința lui Monteverdi.
Opera Orfeu a fost scrisă pe un libret de Alessandro Striggio, acțiunea
desfășurându-se pe parcursul a cinci acte, precedate de un prolog, ce
glorifica puterea artei cu care era înzestrat Orfeu. Povestea (tavola) începe în
atmosfera pastorală îndrăgită de publicul vremii și se încheie prin intervenția
salvatoare a zeului Apollo.
Monteverdi investește subiectul cu un impresionant dramatism
muzical, în care recitativul are o expresivitate aparte. De asemenea, ariile în
maniera arioso se îmbogățesc pe latura lirică, melodicitatea decurgând
direct din muzicalitatea limbii italiene.

13
 Cântecul lui Orfeu este considerat drept primul exemplu de "arie da
capo", care se va dezvolta cu strălucire în evoluția istoriei muzicii de operă
italiană.
Experiența sa de polifonist madrigalist este folosită de Monteverdi în
tratările corale ale operei, în care ansamblul coral este un personaj purtător al
ideilor dramei. Compozitorul folosește un aparat orchestral neobișnuit de
amplu pentru acea epocă, valorificând pentru prima dată într-o operă forța
de expresie a instrumentelor. Astfel, opera Orfeu de Monteverdi se înscrie
printre capodoperele literaturii muzicale universale.
Creația lui Monteverdi mai cuprinde operele: Arianna - în care se află
celebrul "lamento" Lasciate mi morire, apoi Reîntoarcerea lui Ulisse în
patrie (1641) si Încoronarea Popeei (1642) - lucrare în care este concentrată
întreaga sa experiență artistică și vocație dramaturgică.

III. 2. Pietro Francesco Caletti - Bruni ( 1602 – 1676)

Francsco, zis și Cavalli, s-a născut la Crema și primește educație
muzicală de la tatăl său. Cariera operatică a lui Cavalli debutează în 1639 la
Teatro Cassiano, cu “Le nozze di Teti e di Peleo”, pe un libret de Orazio
Persiani. Renumele său crește cu fiecare operă produsă, astfel că în anii
1650, acesta compunea deja pentru toate teatrele din Veneția și pentru alte
orașe italiene.
Influența lui Monteverdi asupra acestuia este certă și explicabilă prin
cooperarea lor la San Marco. În orice caz, Francesco rămâne figura turnantă
în evoluția operei de la genul de avangardă din anii 1600 – 1620, la imensa
popularitate dobândită până la jumătatea secolului al XVII – lea.
Creația sa: “Le nozze di Teti e di Peleo”, “La Dafne”, “La didone”,
“L’Amore inamorato” și altele.
În total sunt 33 de opere, dintre care 27 conservate.
14
 III. 3. Marc Antonio Cesti ( 1623 – 1669)
S-a născut la Arezzo și a studiat cu diferiți muzicieni locali. Este
cunoscut în principal ca fiind un compozitor de operă.
Cele mai cunoscute opere sunt : “La Dori” (Veneția, 1663), „Il pomo
d’oro” (Viena, 1668) și „Orontea” (1656).

III. 4. Alessandro Scarlatti ( 1650 – 1725)

Este considerat fondatorul Școlii Napolitane de Operă. El a fost tatăl
altor doi compozitori, mai exact Domenico Scarlatti și Pietro Filipo Scarlatti.
“Mitridate Eupatore” a fost considerată capodopera sa.

Primul teatru de operă s-a deschis tot la Veneția, în 1673, stilul operei
venețiene răspândindu-se în toată Italia, Germania și Franța. Unul dintre
cunoscuții creatori de operă venețieni este și Antonio Vivaldi.
În prima parte a sec. al XVII-lea, și Roma s-a afirmat ca un centru în
care se dezvolta opera, cei mai cunoscuți compozitori care au activat acolo
fiind Giulio Caccini, L. Rossi, St. Landini.

15
 Capitolul IV
Subgenuri ale operei

IV. 1. Opera seria

La începutul secolului al XVII – lea, se impune opera seria (opera
serioasa) aparută in Italia, cu o structură muzicală complexă, cu arii lungi de
copo, transmițând sentimente grandioase, despre întâmplări de cele mai
multe ori tragice, inspirate din miturile antice sau evenimentele istorice.
Moda secolului al XVIII – lea, impunea și o tehnică vocală riguroasă, ceea
ce a condus la stilul numit bel canto.
Tot acum, în secolul al XVII – lea, deorece femeilor le era interzis să
urce pe scenă, apar interpreții castrato – bărbați castrați înainte de pubertate,
pentru a-și păstra timbrul vocal înalt. Astăzi, aceste părți sunt interpretate de
femei sau de contratenori.

Cei mai cunoscuți compozitori de opera seria erau:

Alessandro Scarlatti;

Apostolo Zeno;

Pietro Metastasio;

George Friederick Händel.
Până în 1730, opera italiană devine internațional răspândită,
extinzându – se în majoritatea orașelor importante din Europa și Rusia.
Opera seria cunoaște, în schimb, primele critici îndreptate tocmai spre
formalismul și rigiditatea care o caracterizau.
Mozart caracterizează opera italiană foarte aspru :

16
 “ ... toți acei bărbați – soprane zgâriindu - ți auzul ; perechi de
amorezi grași și ridicoli, dându-și ochii peste cap fără noimă ... Asta nu-i
dragoste, asta e de-a dreptul prostie.”

IV. 2. Opera buffa

Opera buffa ( opera comică) își are originea în intermezzo-urile
operelor seria (serioase). Foarte muzicale, pline de umor și de fantezie,
operele buffe exercitau o adevarată atracție pentru publicul sec. al XVIII-lea.
Prima operă buffa reprezentată a fost La serva padrona, compusă de
Giovanni Battista Pergolesi, a cărei premieră s-a produs la Paris, în 1752.
Această premieră a dat naștere unei ciocniri de opinii denumită querelle des
Bouffons (cearta bufonilor), în care partizanii operei tradiționale franceze se
opuneau și înfruntau noile apariții. Polemica a luat sfârșit odată cu
cristalizarea genului operei comice, mai întâi din piese cu muzică, așa cum
este menționat Ghicitorul satului de Jean Jacques Rousseau, sau cu operele
noilor creatori ce apar.
Ghristopf Wilibald Gluck este cel care renunță la artificialitatea
stilului italian, căutând expresia simplă, sinceră, accentul dramatic natural și
profund în declamația muzicală, toate în scopul redării sentimentelor. Prin
operele create ( Orfeu-1762, Alcesta - 1766, Ifigenia în Aulida - 1774),
Gluck câștigă întrecerea cu compozitorii italieni, punând astfel capăt unui
nou conflict ivit între partizanii stilului italian (piccinisti) și cei ai noului stil
abordat de Gluck (gluckinisti).

IV. 3. Opereta
Denumirea vine din italiană – operetta – (operă mică). Genul acesta s-
a născut în Franța și Austria pe la mijlocul scolului al XIX – lea.

17
 Este o compoziție muzical – dramatică de proporții mari, similară
operei și derivată din aceasta, scrisă pe textul unui libret dramatic cu
conținut agreabil, cel mai adesea umoristic.
Cupletele cântate de soliști și cor alternează cu dialogurile vorbite și
cu dansul, totul fiind însoțit de muzica ce va fi interpretată de o orchestră.
Caracteristicile operetei sunt:

Melodică de inspirație populară;

Predomină forma strofică în secțiunile muzicale;

Momentele vorbite alternează cu cele cântate;

Rare episoade de virtuozitate vocală.

Reprezentanți:
• Jacques Offenbach – Orfeu în infern; Frumoasa
Elena;
• Franz von Suppé – Frumoasa Galateea; Poet și țăran;
Cavaleria ușoară;
• Johann Strauss – fiul – Liliacul, O noapte la Veneția,
Voievodul țiganilor, Sânge vienez;
• Franz Lehar – Văduva veselă, Contele de Luxemburg;
• Emmerich Kalman – Contesa Mariza, Prințesa circului.
Autori de musical: Jerome Kern, George Gershwin, Cole Porter, Irvin
Berlin.

IV. 4. Opera clasică

Clasicismul este, în estetică, acea tendință către simplicitate, claritate,
logică și echilibru, în tratarea unor teme cu un conținut general omenesc,
adică în care orice reprezentant al umanității, ori de unde ar proveni el, să se

18
poată recunoaște. Într-o operă clasică sunt în general evitate complicațiile
inutile, contrastele puternice, excesele, detaliile multiple, caracterele prea
excepționale. Totul pare să se supună legilor stricte ale rațiunii.
Reprezenți:
• Christoph Willibald Gluck – “Orfeo ed Euridice”
• Wolfgang Amadeus Mozart - “Nunta lui Figaro”; “Răpirea
din serai”; “La finta semplice”; “Don Giovanni”
• Gioacchino Rossini – “Bărbierul din sevilia”;
“Cenușăreasa”; “Scara de mătase”
• Gatano Donizetti – “Don Pasquale”, “Elixirul dragostei”
• Giuseppe Verdi – “Falstaff”
• Gaetano Donizetti – “Anna Boleana”;”Maria Stuarda”
• Jules Massenet – “Manon”; “Le Cid”; “Werther”
• Vincenzo Bellini – “Norma”; “I puritani”

IV. 5. Opera romantică

Opunându-se artei clasice, încorsetată de canoane, romanticul a găsit
un refugiu în trecutul medieval, exaltând virtuţiile cavalereşti. De aceea,
legenda medievală a Nibelungilor, a lui Tristan şi Isolda, Lohengrin,
Tannhäuser, Parsifal au fost reluate de romantici. Adesea istoria Evului
Mediu se împleteşte cu legenda. Tipic este subiectul operei Tannhäuser de
Wagner, unde faptele istorice se împletesc cu mitul german şi cu tema
creştină. În legendă, dominată de fantastic, artistul romantic îşi dă frâu liber
năzuinţelor sale. Şi eddas-urile nordice, miturile eline, legendele populare cu
universul lor de ficţiune, au furnizat numeroase teme romanticilor.

19
 Nașterea operei romantice
Acest curent cultural s-a manifestat și în muzică, s-a ridicat împotriva
rigorilor, a dogmatismului estetic. Romantismul a luat naștere în Anglia, de
unde s-a extins în Germania și Franța, propunându-și să iasă din
convențional și abstract. Romantismul a susținut manifestarea fanteziei și
exprimarea sentimentelor, a originalității, spontaneității și sincerității
emoționale, promovarea libertății de expresie.
Premisele romantismului muzical apar în opera beethoveniană şi se
afirmă la contemporanii săi mai tineri: Weber, Schubert, Spohr, Paganini,
Rossini, Field, Boïeldieu. El este continuat în al doilea pătrar al veacului de
către Auber, Herold, Bellini, Donizetti, Meyerbeer, Berlioz, Mendelssohn,
Chopin, Liszt, Schumann, Verdi, Wagner. Valoroase elemente romantice se
desluşesc în creaţia compozitorilor şcolilor naţionale, a neoclasicilor şi în
operele unor simfonişti postromantici (R. Strauss, Bruckner, Mahler) de la
finele veacului.

IV. 6. Opera în Germania, Franța și Anglia

În Germania, opera comică își are originile în cântecul popular,
denumit singspiel. După Hiller, Wolfgang Amadeus Mozart va fi cel care va
dezvolta genul.
Opera franceză se naște odată cu creația compozitorului Jean
Baptiste Lully, creatorul stilului francez al genului, în care baletul avea un
loc aparte. Lully a creat comediile balet, gen foarte gustat la curtea regelui
Ludovic al XIV-lea. Libretele erau fie antice, fie scrise de Moliere (Amorul
doctor, Domnul de Pourceaugnac, Psyche, Acis si Galathea). În sec. al
XVIII-lea, urmașul lui Lully la Versailles a fost Jean Philippe Rameau,
care îmbogățește sonoritățile orchestrale, folosind armonii noi, ce duc la
sonorități ce caracterizează fiecare personaj din cadrul acțiunii. Dintre cele
20
mai cunoscute opere rămase de la Rameau enumerăm: Hippolyte et Aricie,
Indiile Galante, Castor si Polux, Dardanus, toate acestea preluând subiecte
mitologice.
Opera engleză: Apariția operei engleze în sec. al XVII-lea este
legată de numele lui Henry Purcell, din a carui creație dramatică ne-a rămas
Dido si Aeneas (1689), în care pune în evidență frumusețea limbii engleze,
cântecul fiind susținut de o scriitură armonică deosebită. Purcell, care a
ocupat postul de organist la Westminster, a fost prin profesie compozitor de
muzică bisericească, dar prin vocație el s-a dovedit un compozitor de operă,
căci instinctul său dramatic îl indruma către scenă. Cu toate acestea el nu a
reușit să creeze o tradiție stabilă a teatrului liric în patria sa.
Dorința lui Purcell era de a scrie opere unitare. Nu a reușit decât o singură
dată să-și îndeplinească această dorință, prin capodopera sa „Dido și
Aeneas” care împreună cu principalele creații ale lui Monteverdi, reprezintă
poate tot ce ne-a lăsat mai remarcabil secolul al XVII-lea în acest domeniu.
Purcell reprezintă primul mare maestru al declamației muzicale engleze
adaptată fidel intonațiilor specifice ale limbii naționale. Recitativul creat de
el va rămâne clasic pentru muzica patriei sale, la fel ca cel al lui Lully pentru
arta franceză. Purcell a fost însă, un artist mai integru si mai profund decât
premergătorul său parizian.
În „Dido si Aeneas” el rămâne credincios adevărului dramatic de la
prima la ultima notă și nu se lasă târât pe panta fastului exterior și a
divertismentului facil, proprii artei de curte. Sinceritatea melodiilor sale este
deplină, in sobrietatea ei, fiind aliată cu un instinct vocal sigur. În același
timp, cultura polifonică pe care o stăpânea l-a ajutat să dea corurilor sale o
grandoare impresionantă, prevestitoare a oratoriilor lui Händel.
După moartea lui Purcell, la începutul secolului al XVIII-lea, opera engleză
s-a predat necondiționat în fața operei italiene și invazia de cântăreți și

21
compozitori din sud a făcut ca în curând limba engleză să nu mai fie tolerată
în teatrul muzical.
Teatrul liric nu s-a putut încetățeni în adevărata viață artistică
engleză. Marea masă a populației nu se interesa de opera italiană, mai ales că
spectacolele nu mai erau nici măcar traduse in limba națională.
Însuși marele Händel, care în 1711 își reprezenta la Haymarket opera
„Rinaldo” și apoi în fruntea „Academiei regale de muzică”, pune tot geniul
său in serviciul înnoirii operei „seria” italiene, nu poate face față acestei
rezistențe îndârjite și până la urmă se indreaptă spre genul tradițional englez
– oratoriul.
Adevărata lecție pentru toți cei care disprețuiau idealul creării unui
teatru muzical englez a venit pe neașteptate sub forma triumfalului succes de
masă pe care l-a cunoscut în 1728 opera-baladă „Beggar’s opera” (Opera
săracilor). Acesta a fost unul din exemplele cele mai tipice de reacție a
spiritului sănătos popular împotriva formelor culturii aristocratice înțepenite
în vechile șabloane. „Beggar’s opera” este o satiră usturătoare și în același
timp plină de voiciune, care caracteriza aspectele neverosimile ale operei
italiene, dar nu cruța nici viciile societății engleze ale timpului.
Autorii ei erau John Gay (1685-1732), talentat poet satiric și bun
cunoscător al folclorului ce circula pe străzile Londrei, și un muzician
german, John Christopher Pepusch (1667-1752) – care ca și Händel, și-a
petrecut o mare parte a vieții în Anglia.

IV. 7. Opera serială, opera rock, spectacolul multimedia

Opera-rock sau rock opera este o compoziție muzicală în stil rock,
dotată cu o structură narativă organică, reprezentată în formă scenică. Din
simbioza elementelor operei clasice și ale muzicii contemporane ușoare au
luat naștere opera-rock și musicalul.

22
 Cel mai mult se face remarcată opera Jesus Christ Superstar, autorii
fiind Andrew Loyd Webber (muzică) și Tim Rice (text). Textele cântecelor
din această operă-rock se axează pe evenimentele evanghelice din perioada
intrării lui Iisus în Ierusalim, până la răstignirea sa pe Golgota.

În procesul de afirmare a musicalului ca gen complex musical-scenic,

un rol important îi revine compozitorului și dirijorului Leonard Bernstein.
El a creat mai multe opere care s-au bucurat de un grandios succes în fața
publicului american și a celui din țările europene. Printre musical-urile
contemporane de o mare popularitate se bucură Notre Dame de Paris,
avându-i ca autori pe Richard Cocciante (muzica) și Luc Plamondon
(textele cântecelor).

În muzica serială tehnica compoziției se bazează pe ordonarea tuturor

parametrilor muzicali (înălțime, durată, intensitate, timbru) în succesiuni și
proporții stabilite, zise serii, de unde și denumirea acestui curent. Această
idee a unei muzici pure rezultă din dorința de a creea o muzică de o mare
claritate, lipsită de redundanță, nesiguranță și arbitrajul gustului personal.

În timp ce Schönberg și Alban Berg nu rup în totalitate legăturile cu

muzica tradițională, Anton Webern începe să utilizeze fără compromisuri
serialitatea dodecafonică. Acest compozitor devine un model și un punct de
referință la cursurile estivale organizate la Darmstadt, frecventate de Luigi
Nono, Karlheinz Stockhausen, Luciano Berio, György Ligeti și alți
compozitori, muzicologi și interpreți.

Opera “Wozzeck” a lui Alban Berg este cel mai bun exemplu de operă
serială dodecafonică.

Opera reprezintă un izvor nesecat de creație, iar studierea ei de-a

lungul secolelor ar reprezenta un proiect amplu de cercetare.

23
 Bibliografie

Chelaru, Carmen - Cui i-e frică de istoria muzicii, vol. II, Ed. Artes, Iași,
2007
Bughici, Dumitru - Dicţionar de forme şi genuri muzicale,
Ed. Muzicală, Bucureşti, 1978
Iliuț, Vasile - De la Wagner la contemporani, vol. II, III, IV, V , Ed.
Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din
România, București, 1995
Manolache, Laura - Șase portrete de compozitori români, Ed. Muzicală,
București, 2002
Nemescu, Octavian - Capacitățile semantice ale muzicii, Ed. Muzicală,
București, 1983
Niculescu, Ștefan - Reflecții despre muzică, Ed. Muzicală, București, 1980
Pinghiriac, Georgeta - Arta cântului și a interpretării vocale, Ed. Fundației
România de mâine, București, 2003
Ștefănescu, Ioana - O istorie a muzicii universale, vol. II, Ed. Fundației
Culturale Române, București, 1996, 1998, 2002
Vieru, Anatol - Cuvinte despre sunete, Cartea Românească, București,
1994

*** Dicţionar al limbii române contemporane

Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986

*** Dicţionar de sinonime

Ed. Palmyra, Bucureşti, 2000

*** Dicţionar de termeni muzicali

Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1997

*** Eseuri de Muzicologie, Ed. Universității Transilvania din Brașov, vol. II,
Brașov, 2005
24