Ars Antiqua (Sec.

XII-XII)

Perioada Ars Antiqua a reprezentat primul moment al istoriei în care muzica a

început să se dezvolte în mai multe direcții:

I. Muzica de cult

- Pornind de la inserțiile unor melisme de factură folclorică în muzica de cult,

procesul de laicizare a acesteia a continuat prin includerea tot mai multor
elementele ale melosului popular în cultura muzicală bisericească
- Petrecută în mai multe etape, laicizarea s-a concretizat, spre exemplu în
stabilirea unor reguli derivate din formele simple de cântare pe mai multe voci a
cântului gregorian, ce vor însemna apariția contrapunctului ca principiu
componistic; cei care au sistematizat aceste reguli au fost Leonin și Perotin
- Lucrările acestora poartă încă denumirea de organum, având ca linie melodică
(cantus firmus) cântul gregorian, dar nu inspirat din practica bisericească ci unul
original, creat chiar de ei în spiritul regulilor ce privesc consonanța intervalelor
armonice, în limitele cărora trebuie să se încadreze; pe lângă denumirea
organum, lucrările vor purta și indicația duplum, triplum, quadruplum, în funcție
de numărul melodiilor care alături de linia melodică principală alcătuiesc piesa
respectivă.
- O dată cu școala de la Notre Dame de Paris, ai cărei exponenți au fost Leonin
și Perotin, se poate consemna apariția polifoniei ce va înlocui formele
rudimentare existente, din care însă și-a conturat regulile
- În practica muzicală cultă, pe lângă organum, mai puteau fi întâlnite genuri
precum motetul, apărut prin adăugarea unui text explicativ ce comenta textul
liturgic al liniei melodice principale (textul se numea mot, iar vocea, motetus),
sau conductus, un tip de organum, cu text unic, în care inclusiv cantus firmus-ul
era creat de compozitor
- Un rol important în epocă l-a avut și teoreticianul Franco din Colonia, care a
stabilit o nouă organizare a intervalelor consonante și disonante, ce va contribui
la dezvoltarea practicii componistice din viitoarele etape ale afirmării polifoniei
vocale
II. Muzica populară

- Paralel cu muzica bisericească, s-a dezvoltat și o muzică populară reprezentată

prin cântece vocale cu o bogată tematică și melodii de dans executate la
instrumente precum fluierul, cimpoiul, țitera etc., care însă nu erau acceptate de
reprezentanții clerului
- Cu toate acestea, artiștii populari întâlniți la bâlciuri sau în alte ocazii și numiți
jongleuri, menestreli, saltimbanci, spielmani, în funcție de locul unde trăiau, se
bucurau de succes, fiind apreciați pentru talentul lor de a crea versuri, de a
compune muzică pentru versurile respective, să facă jonglerii, ș.a.

III. Arta muzicală cavalerească

- O altă direcție de dezvoltare a artei sunetelor în secolele XII-XIII cu precădere,

este cea a muzicii cavalerești; aceasta apare ca efect al schimbării mentalității și
vieții la castel (curte), în urma contactului cu arta, cultura și viața socială a
Orientului, prin intermediul cruciadelor
- Astfel, apare obiceiul întrunirilor în cadrul cărora muzica și poezia constituie
modalitatea prin care sunt povestite fapte de arme, aventuri amoroase, este
cântată femeia cu virtuțiile sale alese
- Muzica creată de cavaleri, avea un caracter popular, ce reieșea din utilizarea
modurilor ocolite de muzica bisericească, a accentelor periodice specifice
muzicii de dans ce au condus la apariția măsurii, a caracterului liric, etc.; de
asemenea, muzica cavalerească a contribuit, prin specificul notației cântecelor,
la dezvoltarea scrisului muzical modern.
- Cavalerii, ce își scriau singuri atât versurile cât și muzica, erau cunoscuți sub
diverse denumiri în funcție de regiunea în care activau: trubaduri în sudul
Franței, truveri în nordul Franței, trovatore în Italia, minnesangeri în Germania.
- Printre cei mai cunoscuți reprezentanți ai artei cavalerești au fost Guillaume de
Potiers, Bernard de Ventadour, Walther von Vogelwiede, Wolfram von
Eschenbach și mai ales Adam de la Halle (1237-1288), autorul lucrării Le Jeu de
Robin et de Marion, considerată model străvechi al operei comice franceze.