Perfecționarea instrumentelor în epoca Barocului

După o perioadă, Renașterea, în care prim-planul vieții artistice a fost deținut

de muzica vocală, la începutul secolului al XVII-lea, când primele semne ale
noului stil baroc își făceau simțită prezența, muzica instrumentală câștigă tot mai
mult teren.
Acest lucru a fost posibil în muzica savantă (în muzica de sorginte populară
instrumentele erau deja prezente) și datorită avântului artei construcției
instrumentelor ce a avut ca efect perfecționarea celor deja existente și apariția
altora noi ce au condus inclusiv la cristalizarea unui repertoriu de muzică
instrumentală.
Plecând de la componența orchestrelor din epoca Barocului putem remarca
preponderența anumitor instrumente muzicale. Astfel, dintre instrumentele de
suflat din lemn, remarcăm prezența tot mai constantă a flautului. Acesta este
semnalat în istoria muzicii europene în secolele XI-XIII, apoi în jurul anului
1470 și prin 1500, când începe să fie utilizat în muzica de curte și în cea de
teatru. Un secol mai târziu, în jurul anului 1600, flautul în versiunea sa
transversală este folosit în diferite variante de diverse dimensiuni determinând
ceea ce astăzi numim un consort (grup de instrumente de același tip). Pe fondul
acestor prezențe în viața muzicală, flautul suferă mici modificări de construcție
în perioada barocă, când începe să fie utilizat în partituri de operă, de balet, de
muzică de cameră și chiar în lucrări destinate special acestuia.
Un alt instrument întâlnit în secolele XVII-XVIII era oboiul. Cu origini
neclare, oboiul în versiunea sa barocă era construit din lemn de cişmir şi avea
trei taste (clapete): una "mare" şi două laterale (tasta laterală a fost dublată de
multe ori pentru a facilita utilizarea fie a mâinii dreapte fie a celei stângi pe
gaurile de jos). O altă caracteristică a oboiului baroc era aceea că pentru a
produce înălțimi mai acute, interpretul trebuia să crească fluxul de aer pentru a
ajunge la armonica următoare. Din punct de vedere al construcţiei
instrumentului, cele mai importante contribuţii din epoca barocului le-au avut
germanii Denner şi Eichentopf, precum şi englezii Stanesby Sr. si Jr. care au
determinat un registru confortabil pentru oboi cuprins între do1şi re3.
Dintre instrumentele cu coarde, unul dintre cele mai răspândite în epoca
Barocului era clavecinul. Instrument considerat precursor al pianului,
clavecinul, intrase deja în practica muzicală a vremii datorită sonorității sale
special. Cu mici modificări de construcție, clavecinul a devenit unul dintre
instrumentele simbol ale Barocului muzical fiind preferat de mulți compozitori
ai vremii.
Datorită contextului social-cultural, la fel de popular printer creatori a fost
și orga de biserică a cărei sonoritate impune o anumită sobrietate și a determinat
pe mulți să considere acest instrument ca fiind poate cel mai profund în legătura
dintre om și divinitate.
Deși apărută la sfârșitul secolului al XVI-lea (după 1550 este atestată
existența primei viori propriu-zise), vioara câștigă repede popularitate în rândul
muzicienilor vremii, datorită posibilităților tehnice deosebite și a expresivității
sale aparte. Avându-și originea în Italia, vioara s-a impus datorită activității
marilor lutieri de la Brescia și Cremona, începute de Gasparo da Salo și Andrea
Amati (cca. 1535-cca 1612) și desăvârșite de Nicolo Amati (1596-1684),
Antonio Stradivarius (cca. 1644-1737) și Giuseppe Guarneri (1687-cca.1742).
Tot din familia instrumentelor cu coarde și arcuș, continuau să existe în
practica muzicală a epocii Barocului cele două instrumente predecesoare ale
viorii: viola da braccio (strămoșul violei) și viola da gamba (strămoșul
violoncelului).