În teoria și practica muzicală, termenul de formă presupune utilizarea a două
accepțiuni (sensuri) ale acestuia: a) În prima accepție forma muzicală desemnează structura unei lucrări muzicale b) În cea de-a doua accepție forma muzicală = totalitatea mijloacelor de expresie (melodie, ritm, formă în prima accepțiune, armonie, polifonie), utilizate de compozitor pentru a reda un anumit conținut ideatic și expresiv - În prima accepțiune, formele muzicale s-au dezvoltat de-a lungul timpului prin intermediul diverselor demersuri teoretice prin care au fost cristalizate anumite tipare ale diverselor structuri preluate ca atare de compozitori. Acestea pot fi insă adaptate și propriei gândiri de către creatori, ajungându-se astfel la cel de-al doilea înțeles al termenului de formă muzicală - Ca structuri, formele muzicale pot stabili relații de subordonare sau de întrepătrundere cu anumite tipologii de lucrări, numite genuri muzicale, care au semnificații diferite în funcție de conținutul, structura ori modul de interpretare ale unei piese. Astfel, aplicând drept criteriu de clasificare fiecare dintre caracteristicile amintite, putem întâlni următoarele genuri muzicale: după conținut: muzica cultă (savantă), muzica ușoară, muzica populară după structură: simfonia, concertul, sonata, etc. după modul de interpretare: genuri vocale, genuri instrumentale, genuri camerale, genuri orchestrale - Formele muzicale, prin complexitate lor, reprezintă unul dintre elementele fundamentale prin care este definit un stil muzical, ce reprezintă de altfel totalitatea elementelor specifice prin care pot fi caracterizate creația unui compozitor, o cultură muzicală, un curent componistic sau o epocă, Istoricul conceptului de forme muzicale
- De-a lungul timpului, studiul formelor muzicale a cunoscut un progres
treptat, mai întâi fiind abordat colateral până la finele secolului al XVIII- lea, fără a i se acorda o importanță deosebită - Odată cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, când se cristalizează o primă definiție a acestei discipline, formele muzicale vor fi fundamentate teoretic de Hugo Riemann, cel considerat a fi părintele analizei formale. - Plecând de la exemplul oferit de Riemann, marii teoreticieni ai formelor muzicale din secolul XX, au realizat diferite tipuri de analize prin care au încercat să se apropie cât mai fidel de structura lucrărilor muzicale așa cum a fost gândită de compozitori. Pentru atingere acestui obiectiv, respectivii teoreticieni au avut în vedere atât corelațiile ce pot fi stabilite între formă, gen și stil cât și pe cele dintre formă și anumite tipuri de limbaj specifice uneia sau alteia dintre epocile cunoscute în istoria muzicii. Astfel, pot fi identificate două mari categorii: formele polifonice – întâlnite cu precădere în epoca Renașterii și în prima parte a Barocului, cele mai cunoscute fiind variațiunea, suita și formele variaționale precum passacaglia sau ciaccona formele omofone – specifice Clasicismului muzicale, cele mai importante fiind forma de lied, de menuet, de rondo, de temă cu variațiuni și forma de sonată